Artele și umanitatea de azi

ARTELE ȘI UMANITATEA DE AZI de Panait Istrati

La începutul anului 1932, Deutscher Kulturbund propune lui Panait Istrati un turneu de conferințe în principalele orașe din Austria și Germania. Primește și scrie Artele și umanitatea de azi. Turneul cu această conferință a avut următorul itinerar: Viena (2 februarie), München (4 februarie), Berlin (10 februarie), Hamburg (12 februarie), Frankfurt am Main (15 februarie), Heidelberg (16 februarie) și Köln (17 februarie). Ediții traduse: Europäische Reime, nr. 5, Berlin, mai 1932; Europe, nr. 7. Paris, mai 1932; Het Volk, Amsterdam, 19 mai 1932; broșură la Cruciada românismului, 1935. Traducerea și prezentarea de Alexandru Talex.

N-aș putea explica de ce întotdeauna am conceput frumusețile ca pe niște divinități, menite să facă pe om mai bun, să civilizeze lumea. De asemenea, niciodată n-a sălășluit în cugetul meu ideea de artă pentru artă sau artă pentru nimic. După cum nu pot pricepe cum poate cineva să guste, să admire sau să preamărească o frumusețe artistică și să rămână totuși un om rău, egoist. Mi se pare de neînțeles ca o ființă omenească să-și poată desăvârși inima, sufletul și în același timp, să nu-l intereseze ceea ce se petrece în jurul său; să nu devină sensibil –dacă nu e din născare –în fața nenumăratelor mizerii și nedreptăți care pustiesc omenirea.

Viața omenească este o negură, presărată cu capcane, unde în orice clipă când trupul, când sufletul și adesea amândouă împreună plătesc, amarnic, favoarea de a fi cunoscut unele binefaceri ale Creației. Și cu cât ești mai înaintat pe scara perfecțiunii morale, cu atât devii mai simțitor în fața suferinței care bântuie printre oameni. Pentru că este cu neputință să poți vedea, înțelege și simți totul și să rămâi nepăsător la nenorocirile semenilor tăi.

Iată pentru ce cred că în această negură a vieții, arta este singura noastră lumină și poate unica nădejde de desăvârșire universală. Totul în jurul nostru este egoism, josnicie, deșertăciune. Ghiftuiala, averea nu ameliorează ceea ce-i trivial în om. Chiar inteligența și școala nu-l pot înnobila, dacă s-a născut egoist. Cel mult îi dau o spoială, care nu poate înșela pe nimeni. Arta, însă, am crezut-o totdeauna în stare să poată schimba în curgerea veacurilor fața urâtă a lumii. Dintre toate valurile sentimentale și spirituale, care stau la baza vieții superioare, arta este aceea care cuprinde mai multă dragoste, curăție, generozitate. Ea este singura care nu ne înșală niciodată. Inima, care a găzduit-o măcar o dată, rămâne a ei pentru totdeauna. Chiar în ziua când încetează să mai fie sâmbure de creație, arta continuă să desăvârșească substanța inimii în care sălășluiește. Iar dacă i se întâmplă uneori să conviețuiască alături de zgârcenie sau ticăloșie, ea este aceea care le răpune cu vremea, nesupraviețuind decât măreția amintirii sale neîntinate, a cărei influență este covârșitoare.

Această influență a emoției, care ne vine de la Frumos, se află în sângele nostru și se transmite din generație în generație, în ciuda epocilor de crâncen materialism, cum este aceea prin care trecem. De asemenea, ea poate înflori și în ființa omenească cea mai lipsită de sensibilitate, schimbându-i complet cursul vieții. În această privință, influența Frumosului se răsfrânge asupra întregii omeniri, de la geniul creator până la b0țivanul cel mai nărăvit.

Mi s-a întâmplat, nu o dată de-a lungul vieții, ca în vagabondările mele să pun în mâinile oamenilor cu adevărat „pierduți“, cutare mare carte de Balzac, Tolstoi sau Dostoievski și să nu-i mai recunosc când i-am reîntâlnit după mai mulți ani. Erau contrariul a ceea ce fuseseră până atunci. N-aveai ce să le reproșezi. Viața lor devenise exemplară.

Desigur că atunci când vorbesc despre aceste minuni ale Artei, nu trebuie să se uite că vin din Orient, unde până și omul cel mai păcătoșit păstrează permanent emoția primului său contact cu pământul, fiindu-i străină uscăciunea sufletească.

Acestei arte, îmbibate de misticism oriental, îi datorez că nu sunt un desfrânat sau un bandit. Trebuie să mărturisesc, însă, că chiar în bunul nostru Orient a scăzut mult credința nestrămutată în valorile morale. Materialismul modern, care ghiftuiește pe unii și înfometează pe alții, câștigă tot mai multe suflete, împingându-le către un scepticism foarte vătămător pentru viitorul omenirii.

Cum eu însumi am fost lovit în credința mea de odinioară, folosesc ocazia ce-mi dați, ca să-mi exprim acea convingere intimă care a fost întotdeauna stâlpul de bază al vieții mele. Și dacă se va întâmpla să rostesc și lucruri neplăcute pentru unii, nu trebuie să uitați că viața mea n-a fost închegată numai din lucruri plăcute.

Așa cum am mai povestit și în altă parte, viața a început prin a-mi arăta, încă din copilărie, fața ei cea mai aspră. La 12 ani, îmi agoniseam o pâine ca băiat de prăvălie, când dădeam pe brânci 18 ore din 24 și mă stâlceau cu bătaia în fiece zi pentru cea mai neînsemnată greșeală. O dată cu adolescența, bătăile au încetat, dar greaua-mi existență a continuat timp de 28 de ani, până la 1924 când publicai Chira Chiralina și împlineam patruzeci de ani.

Cu toate acestea, n-am nimic de reproșat destinului despre prima parte a vieții mele. Au fost anii mei cei mai frumoși, în ciuda înfățișării lor aspre. Fiindcă, de când învățai să citesc, arta s-a mărturisit ochilor mei sub o înfățișare potrivită cu temperamentul meu și nădejdiile unei omeniri asuprite: era epică și slujea cauza dreptății. E vorba de haiducii noștri, care departe de-a fi legendari, sunt tot ceea ce poporul român a putut să aibă mai adevărat în dureroasa lui istorie. Legenda, —ușor de recunoscut și înlăturat,– nu începe decât acolo unde povestitorul anonim, în generozitatea sa, își face o plăcere în a atribui acestor justițiari populari, isprăvi fantastice în care cauza dreptății iese biruitoare mai întotdeauna.

Deci, la această școală a frumuseții unită cu nevoia de dreptate s-a format spiritul meu. Școală nobilă, care a fost cea mai bună hrană a generației mele. Eram niște bieți copii în zdrențe, bolnavi, înfometați, hăituiți. Oamenii și cerul ne refuzau orice bunăstare materială. Viitorul ne apărea în culori la fel de negre ca și prezentul. Eram sortiți să devenim hoți, asasini. Câțiva dintre noi au și ajuns. Dar cei mai buni, cei mai curajoși, am rezistat.

Cum? Ei bine, grație descoperirii acestei arte miraculoase care ne învăța că nu totul este josnicie și nedreptate în viață. Părăsind pe haiduci și intrând cu pași mari pe tărâmul literaturii universale, am cunoscut pe marii maeștrii ai literaturilor clasice și moderne. Acolo, silabisind pe cutare enciclopedist sau autor din secolul al XIX-lea, am găsit confirmarea aceleiași frumuseți care pleda –bineînțeles pe un plan mai înalt– însăși cauza dreptății. Și, clănțănind de frig în jurul unui samovar, în timpul nopților și în mijlocul discuțiilor întinse până la ziuă, ne combăteam mizeria și tuberculoza, promițându-ne solemn de-a fi demni discipoli ai maeștrilor noștri generoși. Așa că fără să ne îndoim câtuși de puțin de temeinicia concepțiilor noastre despre artă, ferecam în chip statornic Frumosul de Dreptate.

Frumosul nu putea fi decât slujitorul Dreptății. Noi nu puteam concepe arte și artiști care să nu fie purtătorii luminii unui adevăr, hărăzit să combată egoismul oamenilor, înfăptuind totodată cât mai multă dreptate pe pământ. La ce ar fi slujit oare Frumosul, dacă strălucirea lui ar fi trebuit să se răsfrângă numai în mlaștinile mârșăviei umane? Care minte împietrită ar fi putut fi sensibilă frumuseților artei, când în jurul ei o întreagă omenire se bălăcește în propria-i mocirlă?

Răspunsul la aceste întrebări ni-l dădeau înșiși creatorii artei reparatoare de nedreptăți, între care Tolstoi era maestrul pretutindeni iubit. Viața lor era conformă cu slova lor sublimă. Ei nu se considerau numai artiști, ci în aceeași măsură și mai ales luptători pentru dreptate, mergând uneori până la a-și atrage pe cap trăsnetele asupritorilor. Asupra lor ne-am ațintit privirile. Erau pâinea noastră cea de toate zilele.

Pe deasupra prăpastiei imensei ignoranțe, pe care asupritorii o săpaseră între ei și noi, acești artiști ne întindeau nobilele lor mâini, spunându-ne: Credeți în noi!

Și noi am crezut, cu toată puterea de iubire a sufletelor noastre însetate de Dreptate și Frumos, cu toată înverșunarea ce o aveam față de urât și exploatare, ai căror robi eram.

Aveam oare dreptul să credem astfel? Se putea găsi măcar unul printre marii învățați, care ne-ar fi putut spune că fusesem proști și că frumusețile artistice sunt o negustorie ca oricare alta? Că arta nu are morală? Că artistul nu-i decât un vânzător de Frumos?

Răspunsul la această gravă problemă, referitoare la obligațiile pe care artele și artiștii le au față de umanitate, l-am aflat abia azi. Pe atunci, nu-l bănuiam, atât eu cât și tovarășii mei. Condițiile economice încă nu înăspriseră ca astăzi raporturile între oameni, și nu siliseră categoriile sociale să ia atitudine, să se precizeze fără multă vorbărie. Mitul artei justițiare și al artistului-cetățean era atunci în floare. Bătrânul socialism ni-l propovăduia, încrezător.

O întreagă generație de adevărați idealiști mărșăluia. Și ceea ce urmă, fu o odisee care nu-și va găsi niciodată Homer-ul. Iat-o în câteva cuvinte:

Pe acea vreme, în Orientul nostru Apropiat nu se afla nimic mai măreț, mai eroic și mai omenesc decât hotărârea de a-ți supune viața noii evanghelii a artei generoase, așa cum o vedeam culminând la un Tolstoi în învierea, la un Ibsen în Strigoii sau la un Balzac în Iluzii pierdute. În paginile acestor cărți se aflau nenumărate căi pentru realizări imediate. Și pe bună dreptate: eram niște ființe oprimate, pe care socialismul contemporan nu le mai satisfăcea. Acest socialism ne vorbea doar despre mărirea salariilor, reducerea orelor de lucru și înfăptuirea, Dumnezeu știe când, a unei problematice societăți ideale. Principii foarte bune pentru gloată. Noi ne socoteam elite; cei gata să plătim cu viața noastră. Cât privește modelele de întruchipat, n-avem decât să alegem de la Rascolnicov, martirul întunecat și până la Konovalov, uriașul filosof pe care Gorki tocmai îl aruncase în lume.

Fiecare din noi n-avea decât să se îndrepte spre ceea ce-l trăgea inima.

Desigur, societatea burgheză nu și-a pierdut cumpătul. Nimic extraordinar nu se întâmplă în Văzul tuturor, deoarece nimeni nu s-a înghesuit să dea dovadă de prea mult eroism; și astfel, cum era de așteptat, comedia se scurse neobservată.

Dar, rămânea din toate astea ceva: ceea ce se afla între prea multul eroism și comedie, aceste două extreme ale idealismului. Rămânea, neclintită, voința omului care nu admite să trișeze cu cinstea sa, cu independența și aspirațiile sale generoase. Dintre toți muritorii, singur adevăratul intelectual n-a devenit niciodată o personalitate publică. A rămas consumatorul anonim al artelor superioare, insul care știe ce vrea, care nu-și bate joc de convingerile sale și care salvează astfel artele și artiștii de la respingătoarea mediocritate.

Acestui om nu-i trăsnește niciodată prin gând ca să imite cutare model. Ci simte numai nevoia de neînvins de a-și înfăptui propriile năzuințe. El este departe de-a bănui că aspirațiile omenirii nu sunt decât niște steaguri, bune să adune mulțimile sub călciiul unui demagog, care totdeauna le va trage pe sfoară. De asemenea, el devine fără să vrea cel mai fantastic personaj de roman idealist, un personaj pe care romancierul cu greu l-ar putea pescui în viața de fiece zi. De ce? Pentru că este lipsit de orice exagerare inerentă unui personaj de roman. În timp ce eroii cărților sunt o plăsmuire oarecum arbitrară, intelectualul despre care vorbesc este o realitate vie. Tot ce are mai deosebit, el ascunde și trăiește în intimitatea sa adâncă. Simplitatea sa, naturalețea, însăși banalitatea sa am putea spune, îl fac să se confunde cu cotidianul. Artiștii știu asta și astfel se explică de ce în dorința lor de a crea viața, au născocit și au dat operelor lor calificativul artă vie, care nu-i decât o simplă vorbă. Arta, chiar cea mai izbutită, are întotdeauna convențional. Numai viața, singură, se poate lipsi de așa ceva.

Am cunoscut numeroși asemenea oameni, născuți pentru adorarea artelor. I-am întâlnit în toate păturile sociale, dar mai ales printre dezmoșteniți, printre cei cari se luptă aprig pentru pâine. Ei sunt asemenea marilor martiri, necunoscuți, cu diferența că religia lor nu-i hrănește. Oameni zdraveni, cu mustăți și barbă pe când eu eram abia un flăcău. Și numai după ce i-am cunoscut și am trăit multă vreme împreună cu ei, am înțeles ce înseamnă aceste ființe pentru viața artelor.

După cum Dumnezeu n-ar putea exista fără credincioși pe pământ, tot astfel și artele n-ar putea să dăinuie fără adorația acestor slujitori ai Frumosului. Nu sunt numeroși și nici nu vor fi vreodată. Totuși, ei sunt cei care îngăduie artelor să existe. Și iată de ce:

Arta este un Dumnezeu, aidoma celui la care se roagă credincioșii. Și unul și altul sunt născuți din inima omului. Ca să existe real, amândoi cer ființei umane o dragoste totală, sau ca să vorbim pe șleau, ei nu sunt decât însăși dragostea noastră, imensa noastră nevoie de Frumos și Credință, în ciuda vieții materiale, cu confortul și plăcerile ei care par să ne stăpânească, să ne robească pe de-a-ntregul – viața spirituală este aceea care ne domină existența, prin nenumăratele ei fețe. De la idolatria cea mai stupidă până la credințele cele mai înalte, totul este spirit printre oameni. Este singura trăsătură a vieții care face omenirea omogenă, apropiind flacăra geniului de bojdeuca întunecoasă a becisnicului. Inteligent sau îndobitocit, dragostea e aceeași. Și ea este singura care plutește deasupra secolelor, după năruirea civilizațiilor.

Iată ce știm despre această divinitate, care sălășluiește în inima omului. O părere, cu care aproape toată lumea este de acord.

Dar, asta nu-i totul. E nevoie să știm, ce condiții îngăduie dragostei să înflorească sau mai bine zis, tuturor dumnezeilor omului să existe.

Nu e decât una: suferința.

Dumnezeu cere credinciosului mărturia dragostei sale. Această dovadă n-are nici o legătură cu ceea ce se mulțumesc toate bisericile și care se reduce la o simplă practică. O atare comportare poate să mai construiască noi biserici, nu însă să le și mențină. Și asemenea lui Dumnezeu, artele și credințele sociale cer celor care le cultivă, dovada absolută a devotamentului lor. Spune-mi ce sacrifici pentru idealul tău și-ți voi spune dacă-l iubești sau nu.

Cel mai frumos răspuns la această maximă mi-a fost dat pilduitor de o femeie simplă care-și iubea câinele.

Era o muncitoare, cam sălbatecă de felul ei și care trăia singură, iubindu-și doar câinele, un superb baset. Toată viața ei era acest animal. Și deoarece trei sferturi din zi trăia departe de el, fiind nevoită să muncească la Paris, își lăsase odorul la țară, la părinți, unde se ducea să-l vadă în fiece duminică. Toată săptămâna era cu gândul numai la câine, suferind grozav de lipsa lui. Această femeie din popor îmi spunea, mânioasă, cu o logică de neînfrânt:

– Hm! Oamenii pretind că-și iubesc câinii, dar îi zălogesc toată ziua în casă, unde bietele animale mor de urât. Poate fi numită asta, dragoste? Nu! Este cel mai crud egoism. Eu iubesc ceea ce iubește câinele meu. Dacă vrea să alerge, să se zbenguie, îl las în plata lui. Și nu mă tem că într-o zi vreun automobil l-ar putea omorî. Nu! Chiar cu prețul ăsta, nu pot să-l apăr de moarte, lipsindu-l de bucuria vieții.

Și într-adevăr: într-o zi, câinele a fost omorât; nenorocita era cât pe-aci să-și piardă mințile. Se mângâia, spunându-și:

– Cel puțin a murit doar o dată. Dar până atunci, a trăit în fiece zi cum i-a poftit inima. Dacă l-aș fi ferecat în casă, n-ar fi cunoscut decât o moarte fără sfârșit.

Rare ori am putut întâlni, în viața mea, o atare înțelegere a dragostei. Dar, din clipa când am descoperit în sufletul altora confirmarea felului meu de-a înțelege adorația, mi-am făcut o lege în a judeca dragostea mea și a celor asemănători mie după carul de suferință pe care fiecare îl aduce ca sacrificiu.

Din acea zi, care e destul de îndepărtată, lumea mea a devenit destul de strimtă, dându-mi seama în mod clar care mi-era soarta, drumul vieții mele. N-aveam decât să privesc calea străbătută de cei cu care mă asemănam, ca să-mi văd viitorul ca într-o oglindă. Aceeași lege le călăuzea idealul; fie că fuseseră îndrăgostiți de artă, de Dumnezeu sau pur și simplu de dreptate, din clipa când dragostea lor a devenit totală, umplându-le viața, aceeași soartă i-a așteptat pe toți: au fost lipsiți de toate onorurile lumești, confortabile pentru că cereau îngăduință reciprocă și adesea chiar ticăloșie, mârșăvie.

Am cunoscut, astfel, pe marele om de stat înlăturat din viața politică; pe magistratul integru care îmbătrânește într-un grad inferior sau este dat afară; pe militarul destoinic încălecat de toate mediocritățile; pe adevăratul preot izgonit din casa Dumnezeului său; pe doctorul integru adus de colegii săi în imposibilitatea de a-și îndeplini meseria. Toți aceștia n-aveau altă vină, decât aceea că îndrăzniseră să-și asculte glasul vocației lor, cu toată pasiunea de care erau în stare. Bogați, scăpătau; săraci, cădeau în mizerie. Deci, nici urmă de îndoială: confortul sufletesc nu merge mână în mână cu cel trupesc. De la început trebuie să te hotărăști pentru unul, în paguba celuilalt. Și dacă ești adeptul dragostei totale –oricare ar fi chipul Dumnezeului pe care-l vei sluji– suferința totală este prețul ce ți se cere în mod absolut. Puița omenească alungă de la ospăț pe cel care este adeptul Credinței totale.

Această lege neîndurătoare se aplică mai ales artistului înnăscut, fie că este creator sau nu. Omul care are în gradul cel mai înalt cultul Frumosului, este condamnat la cea mai tragică singurătate.

Dintre toate divinitățile pe care le născocește inima omului și cărora se dăruie sclav pentru toată viața, Frumosul este acela care cuprinde cea mai multă înțelegere. El se află pe culmea Creației; este unic, pentru că prin el, omul atinge perfecțiunea. Și asta se întâmplă atunci când renunți la tot și te însingurezi. Grelele lipsuri materiale nu te mai tulbură, de vreme ce ești convins că fericirea comună și bucuria spirituală nu merg niciodată împreună. Prima este pe de-a-ntregul alcătuită din nedreptăți, nu satisface decât orgoliul cărnii și nu se obține decât strivindu-ți aproapele. A doua este o rază voluptoasă. Toată lumea ar putea s-o aibă, fără a comite nici cea mai mică nedreptate și totuși atât de puțini sunt cei care îi rămân credincioși. Am cunoscut pe unul din aceștia. Îl chema moș Popa și muncea ca hamal în portul Brăilei. N-avea nici un prieten și nu părea să-și facă inimă rea din pricina asta. Ceilalți hamali vorbeau despre el ca de un om drept, a-toate-știutor, și ușor de apropiat sufletește. În certurile lor zilnice –iscate din cauza grelei împărțiri a banilor câștigați în devălmășie– se duceau grămadă la el, să le facă dreptate, ascultându-l orbește. Adesea, îl vedeai înconjurat de studenți, în vreun ungher întunecos de prin ceainăriile Brăilei. Îi ajuta în probleme grele de matematici și câteodată le făcea chiar tezele de licență în drept și filosofie. Deoarece avea o înfățișare sărăcăcioasă, fiind în zdrențe, și păduchios, unii studenți înstăriți îi oferiră bani, în schimbul serviciilor aduse. Moș Popa le arăta cu degetul paharul cu ceai, ce-l avea în față și întreba cine vrea să-i plătească consumația. I s-au făcut propuneri să fie plasat pe măsura marilor sale aptitudini. Moș Popa se mulțumea atunci să-și lumineze calmul feței cu un zâmbet ciudat, care-l întinerea. Uneori răspundea:

– Voi nu vedeți că am locul cel mai invidiat?

Mulți îi luau spusele drept o vorbă de duh. Nimeni nu se silea să-l înțeleagă.

M-am apropiat de dânsul, pentru prima dată, într-un chip stângaci, vorbindu-i ca un îndrăgostit, oferindu-i întreaga mea prietenie. M-a ascultat și m-a privit cu seninătate. Apoi râzând în barbă cu zâmbetul său luminos, mă respinse cu blândețe:

– Te înțeleg, îmi spuse, dar nu țin să leg prietenii“. Devenii, la rândul meu, un obișnuit al ceainăriilor de noapte, unde moș Popa asculta cu răbdare tot ceea ce-i îndrugai și când nu deschidea gura decât ca să răspundă la întrebări obișnuite și precise. Nu făcea teorii și nici filosofie. Pricepui că socotea aceste flecăreli pe de-a-ntregul fără rost. Mă ferii să mă amestec. El observă rezerva mea și după un timp, profitând că într-o zi eram singuri, mă întrebă pe neașteptate:

— Ce ți-ar plăcea să devii în viață?

Răspunsei dintr-o dată:

— Un om ca dumneata!

Mă țintui cu frumoasa sa figură de episcop inteligent, fără să se miște. Mai târziu, când aproape ne împrietenisem, mi-a mărturisit că îl gâtuise neașteptata sinceritate a răspunsului meu. I-am vorbit atunci despre Mihail. Devenise mâhnicios. Și din acea zi, spiritul regretatului meu prieten ne înlesni o înțelegere rapidă, fără cuvinte. Dar, vai! izbucni războiul și moș Popa muri de tifos exantematic, în timp ce mă aflam în Elveția.

N-aș putea spune dacă omul acesta mă iubise, dacă iubise ceva. Dar dacă dragostea înseamnă înțelegerea supremă a existenței, cu siguranță că a fost un îndrăgostit total.

Moș Popa își îngropase adevăratul său nume și tinerețea, a doua zi după ce luase doctoratul în matematici și venise la Brăila ca să care saci în spinare. De ce? Nu l-am întrebat și nici n-a adus vorba. Mi-a vorbit, în schimb, despre legi care călăuzesc viața omului robit de Frumos și am priceput că simțise nevoia imperioasă de a se supune acestor legi. Moș Popa este cel care mi-a infiltrat dezgustul de a scrie romane, încă de la acea vârstă. Prețuia atât de puțin cărțile și pe scriitori, încât mă rușinai. A nouăsprezecea parte din ceea ce era categorisit „opere de artă“ erau pentru el „flecăreală“ și „negustorie“. Cu aceeași asprime judeca și pe toate celelalte pretinse „valori“ umane.

Dar celor pe care le prețuia, li se dăruise cu totul. Și aici voiam să ajung. Moș Popa îmi spunea, pe drept:

— Viața este alcătuită din două părți: Frumos și Josnicie. Ultima a înghițit aproape toată omenirea, deoarece nu cere nimic. Ea își permite totul, pentru că elementul său este însăși nedreptatea. În timp ce Frumosul este perfecțiunea fără prihană, piscul vieții omenești. Firesc este ca cel atins de acest har, să nu-și mai iubească hârca păcătoasă. Și bineînțeles, un atare individ se află pe de-a-ntregul dezarmat în fața semenului. De aici, suferința.

Iată ce fel de oameni am cunoscut la sfârșitul veacului trecut și care a fost școala mea. Viața acestor oameni era pe măsura celei a creatorilor de artă, se trăgeau din aceeași specie. Demni unii față de ceilalți. Între artist și admiratorul său nevoiaș, legături nevăzute închegau o credință comună, care înălțau cât mai sus posibil devotamentele amândorura. Un Beethoven spunea:

— Atâta vreme cât voi avea un ban în buzunar, nici unul din prietenii mei nu va crăpa de foame.

Și când un Tolstoi, octogenar, fugea din casa sa îmbuibată de bunăstare, ca să moară într-o izbă, toată lumea lui moș Popa, mari și mici –risipită pe întreg pământul– știa pentru ce și pentru cine făcuse legământ cu sărăcia. Arta și artistul erau pe atunci slujitorii unei frumuseți justițiare, care impunea respectul ființei umane în fața josniciei, de care e plin pământul. Pe acele vremuri, se mai aflau bogătași care roșeau uneori de averea lor și care la moarte, lăsau o parte din ea spitalelor; iar muncitorul sau intelectualul nu era o javră râioasă, care scormonește noaptea prin gunoaie, în căutarea unei bucăți de pâine mucegăită.

Apoi, a venit războiul. Și omenirea întreagă, cu buni și răi, s-a cufundat într-o josnicie nemaipomenită.

Am trăit 6 ani la rând, iarna, în Egipt și alți vreo câțiva în Grecia. Am văzut felahul flămând ridicând cu respect firesc și conștiință milenară ciobul de lut pe care plugul său de lemn îl scotea dintr-un pământ pe care-l cunoștea, înainte ca arheologii să-l cerceteze. Am ascultat pe zdrențărosul barcagiu grec, vorbindu-mi despre Pericle, în timp ce amândoi crăpăm de foame vizitând Parthenonul. Și atunci, n-am mai blestemat sclavia din antichitate. Această sclavie a ridicat cel puțin monumente de artă, a căror măreție artistică este nepieritoare; după mii de ani, ea silește pe om să-și uite mizeria sau s-o accepte ca pe o răscumpărare a eternului Frumos.

Mă întreb: care arte și artiști pot pretinde astăzi, că au o atare tradiție?

Astăzi, toți suntem o apă și un pământ. Rațiunea sclaviei antice împărțea lumea în zei și robi. Keops al Egiptului și Pericle al Eladei au fost zei pentru că au umplut secolele cu o măreție, în stare să înalțe sufletul omenesc, chiar în clipele cele mai aspre din viață. Dar, noi?

Opera și spiritul celor mai mari artiști din vremea noastră au înfățișare de băcani. Ca și băcanul, creatorii de artă sunt preocupați numai de felul cum să-și plaseze mai bine marfa. Nimeni nu vrea să mai audă că artistul este adevăratul dumnezeu al omului pe pământ; că este pedepsitorul josniciei, izvorâtă din egoism, în a cărei capcană nu trebuie să cadă și pe care trebuie să-l combată cu ajutorul Frumosului, plăsmuit numai din dreptate. Se uită că omenirea, dată pe mâna acestor băcani, nu visează decât egoism, adică josnicie. Nimic n-o va scoate din mocirla sa aurită, dacă nu-și va avea artistul care s-o uluiască prin opera și exemplul vieții lui.

Contemplați ravagiile celor patru ani de război și alți paisprezece de pace cu arma la picior. Toate promisiunile făcute popoarelor, în timpul măcelului, s-au dovedit acum niște minciuni sinistre. Mai mult ca oricând, popoarele nu dispun de ele însele nici măcar cât un individ; mai mult ca oricând războiul bate la ușă, deși ni s-a promis solemn suprimarea lui. E ca și cum aceste promisiuni ar fi fost făcute de niște bandiți.

Sunt state care se vor înconjurate de garanții până la sfârșitul lumii și care păzesc, cu baioneta la armă, respectarea monstruoaselor lor tratate. Alte state își cer dreptul la înarmare, neașteptând decât clipa prielnică pentru a distruge tratatele nedrepte și a le înlocui cu altele asemenea. Între statele mari, rivale, se află cele mici, cerșetoare, care trăiesc de azi pe mâine și nu știu cărui Dumnezeu să se închine. Mari sau mici, toate statele n-au decât o politică: nedreptatea, să trăiască de pe urma nedreptății, să-și doboare rivalul și să se lăfăiască pe cadavrul lui. Iată de ce nu se vorbește decât despre înarmare.

Maimuțărind conștiincios exemplul statelor, indivizii își iau și ei, la rându-le, garanții de viitor. Care mai de care cum să-și doboare aproapele, să-și asigure un culcuș ferit de primejdii. Niciodată, ca acum după război, nu s-au pomenit atâtea bănci și atâta lume depunătoare. Niciodată nu s-a văzut atâta bătălie pentru proprietate. Și niciodată, viața de fiece zi n-a fost mai pompoasă. Femeile, până la muncitoarele de pe ogoare și din uzine, nu vor să poarte decât Crepe de Chine și să folosească numai sulimanurile doamnelor sus-puse. Bărbațiii, smintiți de femei, nu tânjesc decât după afaceri grase, vile, automobile și viligiatură. Altădată, hainele de mătase, vilele și automobilul personal erau apanajul celor bogați. Erau invidiați, dar nimeni nu se da în vânt după ele. Aceeași poveste și cu divertismentele. Nu există biet slujbaș care să nu vrea să-și ducă nevasta sau amanta, măcar o dată pe săptămână, în vreun luxos „bar de noapte“ și să facă acolo pe nababul. Astfel, de la cel mai prăpădit până la cel mai îngâmfat, fiecare nu se gândește decât la chiverniseală, nedându-se în lături de la nici o nerușinare, ca s-o aibă.

Și artiștii au făcut la fel cu toată lumea: să huzurească pe cât mai moale posibil și să strângă gologani. Din harul Creatorului, au făcut o unealtă de câștig. Iar din materialismul desfrânat al societății, un izvor de inspirație înduioșătoare. Peste tot domnește înfrățirea universală a brutei civilizate. La ușa aceluiași local de dans se îmbulzesc peștele modern și autorul la modă, băcanul borțos din cartier și pictorul futurist, marele escroc și marele arhitect. Nimic nu-i deosebește: gusturile artistice ca și croiala smokingului, calitatea idealurilor ca și marca automobilului. În sfârșit, zăgazurile au fost sfărâmate! Prostimea tuturor panoramelor și eternul cabotin sunt stăpânii vieții. Deși a fost sortită de Creator la nesimțire veșnică în fața Frumosului, așa precum este nisipul față de pământul mănos omenirea egoistă dictează totuși legi în univers. Ea și-a dăruit:

• Oameni de stat care legiferează în numele ei și-o duc de râpă;

• Fabrici de educație în serie, care se numesc Universități și care au distrus cultura;

• Nenumărate profesiuni libere care au creat parazitismul de stat;

• Tehnică care ucide pofta de muncă și munca însăși;

• Sporturi care nimicesc sufletul.

Și cum nimic n-a putut să-i reziste, această omenire și-a dăruit de asemenea arte și artiști, croiți după chipul și asemănarea ei. Cărți, tablouri, statui, muzică și spectacol pentru toată lumea și prostul ei gust, ce vor fi apărate, cultivate, respectate deoarece asta se plătește bine. Iar dacă marfa proastă se demodează, nu vă speriați, vi se va confecționa îndată o alta, numai să se vândă ca și crema Tokalon. În plus, ca să ne atingem scopul vom folosi chiar reclama ziarelor. Vom recurge la nevoie la autografe și fotografii. Și dacă nici asta nu-i de ajuns și vreți mai mult, veniți să neîntâlniți pe marile plaje, unde vom avea ocazia să vă oferim priveliștea goliciunii noastre sportive.

Ne-am gândit chiar la viitorul vostru, hotărâți să vă apărăm împotriva oricărei încercări de primenire, în stare să tulbure siesta progeniturilor voastre. Iată de ce păstrăm ca rezervă arte și artiști în fașe, ale căror cheltuieli de dădăceală sunt puse pe spinarea bugetelor statelor. Ei vor fi pâinea voastră spirituală de mâine și urmând tradiția, vor asigura urmașilor noștri drepturile de autor de pe urma operei noastre.

Iată chipul omenirii de astăzi, ca și al nostru de altfel, artiștii ei. Fără nici o excepție, toți suntem la fel. Ne deosebim doar prin genul operei. De la arta senzațională, grosolan – pornografică și până la arta nobilă, fățarnic mistică – tot șirul de genuri artistice și toți profesioniștii lor se bălăcesc în aceeași josnicie: lașitate, imoralitate, teamă, profit și egoism.

Cum se poate vorbi despre Frumos, în mijlocul unei omeniri care se sfâșie? Frumosul este înainte de toate lupta împotriva mârșăviei și a crimelor din timpul său. Și eu știu că de la un Michelangelo până la un Tolstoi și Ibsen, marile arte și marii artiști s-au ridicat întotdeauna împotriva tiraniilor, care dau foc bibliotecilor și catedralelor, cari au sfărâmat statuile cu lovituri de ciocan, foarfecă gândirea și se întăresc cu ajutorul minorităților ignorante și sătule, al căror ideal este doar chiverniseala.

Una din aceste tiranii, dintre cele mai nemiloase și mai apăsătoare, pe care o trăim azi este aceea a banului. Nimeni nu-i scapă. Se lăfăiește atât în coliba țăranului ca și în pala tul bogatului. Atât de grozave au fost ravagiile tehnicii, exploatată egoist, încât au tăiat omului orice cale de trai altfel decât prin bani. Pământul mănos, pe care-l avem în față, ca și brațele și mintea noastră nu mai sunt valori în stare să ne hrănească, singure. Cu cât facem pământul mai mănos, iar creierul și brațele noastre mai active, cu atât mizeria amenință să ne înghită. Însuși banul, care până mai ieri era o garanție sigură împotriva mizeriei, astăzi nu mai înseamnă nimic. De pe o zi pe alta, el dispare o dată cu băncile care sar în aer, o dată cu marile întreprinderi care se prăbușesc. O colectivitate care dă faliment atrage după sine alte colectivități. Statele înșile se supun acestei solidarități a nenorocirii colective.

Asta înseamnă că nimeni, individ sau stat, nu se poate salva prin propriile sale puteri. Ar fi poate cazul să-i replicăm Sf. Pavel că mila adevărată nu începe de la tine însăți, ci cu aproapele. Această milă a fost la preț în vremurile când milioanele de oameni striviți de nedreptate nu dirijau ca acei de azi transporturile, apa, gazul, electricitatea – nervii vieții moderne – și pe care le-ar putea întrebuința oricând ca arme de apărare, aruncând marile orașe în sălbăticie.

Ei bine, mi se pare că ne apropiem cu pași siguri de atari catastrofe. Conducătorii vieții moderne îndârjesc aceste colectivități stăpânitoare ale mecanismului cotidian, aruncând în stradă milioane de muncitori, îi înfometează, arzând sub ochii lor mii de chintale de grâu, lasă să putrezească pe câmp recolte imense de cartofi sau aruncă în mare vapoare întregi cu cafea și banane. Ca să scape de ele, s-a vândut în România grâu și porumb drept nutreț pentru vite. Iar proprietarii sondelor au dat foc păcurei, nemaiștiind unde s-o pună, în timp ce la doi pași de acest belșug țăranul nu are ce arde în lămpi.

Iată nelegiuiri monstruoase, crime cum încă n-a cunoscut vreodată istoria. Acești exploatatori silesc cea mai mare parte din omenire la o viață câinească, de lipsuri cumplite și condamnată la foamete permanentă. Cu fiece zi care trece, omenirea se împarte tot mai mult în cei care se ghiftuiesc și cei care rabdă, în cei care se lăfăiesc la căldură și cei care mor de frig. Și o dată cu cei oropsiți pier și adevăratele suflete de elită.

Așa că în vremea noastră, se naște un om nou, care n-are altă nevoie imperioasă și mereu aceeași decât foamea! Nu i-a mai rămas decât o burtă lihnită și o gură căscată de câine hămesit și vagabond. Pentru acest golan s-a isprăvit cu Frumosul pe pământ, cu năzuința sublimă. În mintea sa întunecată, soarta lui se reduce la mâncare și căldură.

Pentru acest golan, am venit în mijlocul dumneavoastră, îl cunosc bine. Sunt abia zece ani, când ca și el, flămând și singur, mă culcam prin curțile caselor părăsite din Nisa. Judecam atunci lumea, privind-o de jos în sus. Astăzi o judec, privind-o de sus în jos. Ei bine, judecata mi-a rămas aceeași; am căpătat însă mai multă experiență.

Omenirea este mult mai egoistă, decât o vedeam cu zece ani în urmă. Au devenit aproape de negăsit ființele generoase, care să vrea să coboare – ca și Christ – în stradă, să se ia la trântă cu omul meschin, făcându-l să roșească pentru micimea lui. Se tem de asemenea contacte, de frică să nu-și piardă personalitatea. Ei uită că atunci când ai o adevărată personalitate, poți să te freci cu ea de toate gardurile. Nu o pierzi, dimpotrivă o îmbogățești.

Ori, ferecându-ne în mii de precauțiuni, îngheboșându-ne sub coaja propriei individualități, nu ne dăm seama de prăpastia care se cască între omul pretins superior și cel cu burta goală. Zadarnic va arunca primul mănunchiuri mari de frumuseți artistice pline de revolte sociale sau credință creștină. Vor pieri în prăpastia disperării, deoarece sunt mincinoase. Nu poți fi slujitorul Frumosului și în același timp să trăiești ferit de spectrul foamei, care pustiește strada. Omul flămând, care nu-i atât de îndobitocit cum se crede, știe la ce să țină. El a aruncat la coș toate aceste valori spirituale, comode și confortabile. Nu i-a mai rămas decât foamea, în timp ce slujitorii Frumosului contemporan sunt la adăpost.

Și atunci, se petrece un lucru apocaliptic. Abandonat forțelor hâde ale josniciei, omul flămând – care-i astăzi majoritatea – se dăruie șefilor care-i înțeleg nenorocirea și i se aseamănă. Aceștia adoptă felul său de a vorbi, răspicat ca și nevoile sale, transformându-le într-o lozincă ce răsună în stradă ca o trâmbiță. Este o chemare pe baricade. Ei reven dică conducerea lumii, numai pentru ei, refuzând oricui dreptul de a colabora la viitorul omenirii, care le aparține.

Fie că sunt de extrema dreaptă sau stângă. Acești șefi se pricep de minune să strige mulțimilor că viitorul lumii nu e decât o problemă de bunăstare materială; că pentru rezolvarea ei, trebuie călcat în picioare tot ceea ce omenirea a adorat până acum: libertate, cinste, dreptate, justiție, adevăr, dragoste, credință, milă. Toate aceste valori, spun ei, nu sunt decât vorbe goale, cuvinte care ascund un egoism înfricoșător.

Cu o simplitate primară și o documentare de necombătut, ei demonstrează mulțimilor exasperate ipocrizia credințelor moderne, inutilitatea instituțiilor clădite pe aceste credințe. Fiecărei valori morale i se smulge masca, descoperindu-i fața cea adevărată, care pe drept este respingătoare.

Nimeni nu se mișcă în fața acestei manevre iconoclaste. Nimeni nu cutează să-și sacrifice bunăstarea materială, să plătească cu sângele său, reacția.

Artele și artiștii –care ar fi primii chemați– nu se urnesc să coboare în stradă și să-și lepede trista lor figură. Ei rumegă, tolăniți pe propriile cuceriri.

Iată încotro merge umanitatea de astăzi.