George Orwell: La vache enragée

GEORGE ORWELL: LA VACHE ENRAGÉE de Panait Istrati

Prefața în franceză la romanul lui George Orwell La vache enragée, editura Gallimard^[1], 1935 (Down and Out in London and Paris, ed. Victor Gollancz, London, 1933). Traducere și note de Marin Bucur, Viața românească^[2], nr. 2, februarie 1982.

Nu știu care este genul romanelor pe care le scrie de obicei George Orwell, dar La pământ este o operă rarisimă în vremea noastră, în primul rând prin puritatea facturii sale –vreau să zic prin absența totală a frazeologiei literare. Nu se va afla în această carte o singură pagină măcar din ceea ce s-a convenit să se numească într-un fel peiorativ „literatură“ și aceasta poate fi considerată ca un record pentru scriitor și, în același timp, ca o mare șansă pentru cititorul său.

La prima vedere, La pământ poate părea a nu fi decât un simplu reportaj, „un jurnal de călătorie“, cum spune însuși autorul. Această carte este totuși altceva. Căci nu există un jurnal de călătorie care poate să păstreze pe durata a două sute optzeci și șase de pagini această naturalețe, această simplitate, această forță ce constă în a nu înfățișa decât faptul, gestul, realitatea brutală, dezbărată de orice nerozie descriptivă sau constructivă, fără a cădea nici măcar o dată în monotonie.

Ar fi fost totodată firesc ca George Orwell să se fi lăsat atras de ceea ce făcu odinioară gloria lui Gorki, înaintașul său în gen: crearea de mari figuri, de felul lui Konovalov; căci, după exemplul său, lumea lui Orwell este aceea a vagabonzilor, pe care eu n-am prea cunoscut-o, bazinul Mediteranei, ținutul meu, fiind prea bogat în soare și în resturi de mâncare ca să-l oblige pe vagabond să alerge ca un nebun în căutarea unui adăpost și a unei bucăți de pâine.

Bozo, de exemplu, pe care eu îl consider figura cea mai luminoasă dintre toate acelea care mișună în această carte, s-ar fi pretat de minune la o mare creație literară, și e păcat că George Orwell n-a fost ispitit să facă din el un tip literar.

Numai că ceea ce dă măreția acestei „mari creații literare“, îi este în egală măsură nereușita. În fapt, Gorki a epuizat subiectul, a distrus toate punțile în urma sa. Nimeni în zilele noastre nu-l va egala în genul vagabondului-gânditor. El va rămâne maestrul fără școală. Iată pentru ce eu însumi m-am păzit de a-l urma pe această cale, în ciuda bogăției de figuri grozave de dezmoșteniți ai sorții, pe care i-am întâlnit cu adevărat pe drumurile mele. Colosul rus vorbise despre asta pentru cel puțin un secol^[3].

Totuși, borfașul cu personalitate puternică există. Vagabond simpatic sau escroc periculos, dacă nu s-a chemat întotdeauna Villon sau Gorki, nici Konovalov, din lipsă de creator, nu înseamnă că nu continuă să fie o măreață realitate.

Marele romancier olandez A. M. De Jong a întâlnit unul dintre aceștia. Era un hoț autentic care într-o zi îi scrise din închisoare. Jong merse de-l luă de acolo; el dovedi că acest vagabond era un adevărat poet și chiar un om cinstit. Și, de atunci acest vagabond străbate Olanda, povestindu-și viața în conferințe foarte gustate. Nu-mi amintesc în acest moment de numele său, nici de titlul culegerii sale de poeme, dar voi reveni asupra acestui lucru într-o zi.

Anul trecut, eu însumi l-am descoperit pe românul Petre Bellu. Cartea sa Apărarea are cuvântul, pe care am prefațat-o, s-a vândut în șaizeci și cinci de mii de exemplare, în ciuda lipsurilor sale flagrante.

Unde s-a spus, în sfârșit, că un om nu e mare decât când scrie sau pictează într-o manieră somptuoasă? Măreția personalității umane nu se măsoară cu cotul. Aș putea să susțin teza contrarie, și fiecare dintre noi a avut poate fericirea să cunoască și să iubească oameni de o valoare morală, de o originalitate de caracter, de o profunzime de spirit rar egalabile. Și, firesc, se întâmplă că un număr din aceste ființe se pierd în oceanul nedreptății noastre sociale.

Nu întreb: cine îi va salva de la pieire? Întreb: cine, cel puțin, ni-i va arăta, și mai ales, prin ce mijloc?

Geniul lui Gorki nu a fost decât un joc ca să ne revele această noutate într-o formă desăvârșită. Dar, am spus-o, drumul a fost închis chiar de Gorki. După război, literatura a devenit într-adevăr „literatură“. Cel sincer își va da seama prin sine însuși. Aproape totul devine ilizibil. Și în ciuda producției și a consumului mereu în creștere, disprețul de „literatură“ este azi universal, mai mult la aceia care scriu decât la aceia care citesc. În ce mă privește, mărturisesc că sufletul meu de scriitor nu mai e acela de acum zece ani! Îmi dau seama că această artă nu este decât o profesiune care nu mai are nici o noblețe, că verbul nostru este fals și că sinceritatea emoției artistice se găsește rareori în cărțile acestor vremuri.

George Orwell pare să ocolească dificultatea, lipsindu-se de emoția artistică. Scrie fără mofturi. Nu descrie nimic, sau cel puțin, nu bate câmpii niciodată, evită detaliul cel mai inevitabil, nu se aprinde înaintea nici unui caz, și alunecă pe momentele cele mai propice de a deveni mare artă, dar de asemenea „literatură“. Și, totuși, de la un capăt la altul, La pământ se citește ca cel mai pasionant roman, și de cea mai rară calitate artistică.

Oare pentru că totul a fost trăit? Dar și „trăitul“ îl sluțim. Stricăm cele mai frumoase momente a ceea ce a fost „trăit“ de noi. Voim să facem artă. Nu ne mulțumim cu ceea ce e mare fără fraze, cu faptul în goliciunea lui. Urmăm căile bătute ale grandilocvenței literare și cădem în fariseismul artistic. Naturalul, frumosul natural care dă întreaga valoare a existenței, îl izgonim din inima noastră, alergând după năluca lui. Naturalul este întregul secret al acestei cărți. Îl urmăm pe Orwell ca și cum i-am fi fost însoțitori în această cumplită viață a vagabonzilor din Paris și mai ales din Londra, pe care el ne-o arată, împărtășind-o cu ei. Aici nimeni nu pozează, nici el, nici noi. Nimic despre păpușile care sunt unul înaintea celuilalt, scriitorul și cititorul său și, înaintea amândurora, personajele romanului modern. Nimic din convenționalism, nimic din melodramă. Nimic din dramaticul literar. Trăim cu toții în această carte, fără a suferi prea mult, fără a ne revolta prea mult, deși totul este o înspăimântătoare suferință și o sfântă revoltă. Cum a putut Orwell să stabilească acest echilibru? Așa cum spune el însuși, cartea este „o istorie destul de banală“. Și ușor de a cădea în melodramă! Subiect arhicunoscut, dumnezeiește ilustrat câteodată, întotdeauna foarte speculat. Mi-e familiar, în afară de îngrozitoarele azile de noapte engleze pe care, slavă domnului, Orientul meu nu le cunoaște, fără ca totuși să-i fie mai rău. Am fost spălător de vase în Egipt și în Elveția, nu la Paris; dar în acest oraș, căruia îi datorez atât de mult, mi-am mâncat partea mea de „vacă turbată“^[4]. Am cutreierat eu însumi străzile de la „Coq d'Or“ la Belleville, la Batignoiles și periferie. N-aș îndrăzni totuși niciodată să-mi povestesc aventurile de-a lungul unei cărți atât de voluminoase ca aceea pe care a scris-o George Orwell dintr-o răsuflare. Mai mult! La pământ în Londra și Paris este o operă care te face să gândești, să meditezi asupra tristeților existenței, ca un roman de Balzac, dar fără să facă să înghiți fastidiosul lui Balzac.

Arta literară își va regăsi aici autenticitatea ei nativă, sau ea va muri pentru mult timp.

București, martie 1935

---

Note

1. La începutul anului 1935 editura Gallimard își propunea să prezinte cititorilor francezi pe scriitorul George Orwell, cu ocazia traducerii primei sale cărți La vache enragée. Lui Panait Istrati i se trimite pentru o scurtă introducere textul romanului, cules și pus în pagină la tipografie. Prefața a plăcut la Gallimard și însoțește debutul lui Orwell în fața cititorului francez. Ea a fost păstrată în toate reeditările acestei cărți, de atunci încoace. (n. tr.)
2. „Apărută în 1935, în traducere franceză la editura Gallimard, La vache enragée era nu numai primul roman al lui Orwell, dar și primul tradus într-o limbă străină. Prezentarea scriitorului englez, un necunoscut atunci în Anglia, o face Panait Istrati. Am putea spune că Panait Istrati îl descoperă Europei pe Orwell, așa cum la rândul său fusese descoperit de Romain Rolland. La vache enragée corespunde în substanță și stil cu însăși literatura lui Panait Istrati. Era o carte-reportaj autobiografic prin „azilurile“ de noapte și de zi ale Parisului și ale Londrei, în cea mai curată descendență și moștenire gorkiană. (…) Scriitorul român îl descoperea cu adevărat pe Orwell, și în același timp își făcea propriul testament literar. Prefața (datată București, martie 1935, deci cu o lună înainte de a muri) este și ultima sa credință literară. Destinul, măcar acum generos, a făcut ca scrierea de adio a lui Istrati să fie în același timp și actul de recunoaștere a unuia dintre scriitorii cardinali ai conștiinței umane contemporane. Prefața lui Istrati la cartea lui Orwell este, simbolic, un testament literar, ea fiind în același timp și postfața la propria sa operă. (…) (n. tr.)
3. Probabil din motive politice, Academia suedeză n-a socotit demnă de a încorpora această operă unică în literatura universală. Ce va rămâne, însă, din operele cumplit de comunizante ale lui Gorki cel de azi, la zece ani după moartea sa? (n. a.)
4. Joc de cuvinte: vacă vizionară, vacă turbată. (n. tr.)