Haiducii/Domnița de Snagov

DOMNIȚA DE SNAGOV de Panait Istrati

1926

Încheind, cu acest volum, prima parte a povestei lui Adrian Zografi, o dedic celor doi oameni care, fără să se cunoască, și-au dat mâna îndemnându-mă să scriu:

– scriitorului francez ROMAIN ROLLAND

– pantofarului român GEORGE IONESCU

PANAIT ISTRATI
Nisa, 1926

SPRE SNAGOV

I

CÂNTEC HAIDUCESC

Primăvara acelui an, deși timpurie și blajină, se arăta foarte ploioasă. Faptul acesta ne înlesni să părăsim bârlogul de iarnă, ceva mai de vreme de cum au obiceiul haiducii; dar, ca să ne apropiem de șes, nici pomeneală pentru un moment; drumurile erau desfundate, greu de trecut și ocolite de cărăuși. Or, Floarea Codrilor, căpetenia noastră, hotărâse ca toate marile deplasări să le facem travestiți în cărăuși. Ea ne spunea, pe bună dreptate, că poterele ne căutau mai de grabă pe potecile munților decât prin orașe sau la câmp deschis. Trebuia să ne dezbărăm de obiceiurile prea de tot „răsuflate”, care, odinioară, îndepărtau pe haiduc de hotarele pământului, unde gemea fratele său, țăranul. Acum, se simțea nevoia ca să ne apropiem de această ființă, îndobitocită prin patru secole de jupuială, și să-l facem să priceapă că haiducii nu vor putea să-i scuture jugul, câtă vreme va zăcea în animalitate. Iată de ce revoltații se travesteau în cărăuși cumsecade, se amestecau în nesfârșitele convoiuri de căruțe ce străbăteau Principatele dunărene, de-a lungul și de-a latul, transportând marfă adevărată sau camuflată, beau, râdeau, flecăreau cu tovarășii lor, țăranii, se lăsau, la nevoie, biciuiți odată cu ei, dar oricând gata să zgâlțâie, să trezească din trista amorțeală pe animalul cuvântător, care întrece boul în răbdare și iepurele în fecunditate. Și dacă se brodea ca, tot urmărind această încercare de redeșteptare, să nu ne putem înfrâna pofta de-a prăda sau pedepsi, din întâmplare, pe câțiva mari vinovați, nu socoteam aceste acte câtuși de puțin secundare, dimpotrivă, bune ca să țină poporul treaz și în stare să potolească setea de răzbunare a unei haiducii primitive și mărginite.

Astfel era planul, pe care o femeie cu inima nobilă și mintea ageră îl întocmise cu încetul și-l adâncise cu chibzuială, toată iarna dinaintea primăverii lui 1854.

Floricica făcu minuni. Cu ajutorul mai multor credincioși, trimiși în cele patru colțuri ale țării, înștiință de planurile ei pe câțiva mari căpitani de haiduci, printre care și Groza, prietenul ei de copilărie și le dădu întâlnire la începutul lunii mai, în munții Tazlăului.

Pentru prima oară, un atare gând licărea în mintea unui haiduc. De obicei, fiecare căpitan și ceata lui se învârteau numai în ținutul care le era obișnuit, străluceau o vreme, ca meteorii, și dintr-odată se stingeau, fie spânzurați, fie într-o răfuială cu poterele.

Acum, însă, o femeie – „cea mai frumoasă muiere din Țara Românească”, strigase Cosma – îi îndemna la unire:

„Veniți, prietenilor, pe culmile Șoimului, aproape de izvorul Tazlăului, le spunea ea în scrisoare. Nu vă chem eu, ci suferința poporului. Vă iubiți țara ca și mine. Aveți sub comandă viteji care vă ascultă de bunăvoie. Eu de asemenea. Dar ce faceți cu toate aceste suflete generoase? Nimic, afară dacă nu le împingeți pe calea crimei. Ei și? Omuciderea, singură, a urnit cu vreo șchioapă plugul iobagului? S-a văzut cândva vreun om devenind mai deștept, mai curajos, mai demn, fiindcă a tăiat capul cuiva? Suntem eroi, dar ne purtăm ca niște ucigași și murim mai rău decât câinii! Ajunge-vă! Piară dușmăniile personale! Uitați-vă la zâmbetul ochilor mei negri și a dinților mei albi! Voi fi sora voastră, drăgăstoasă ca o iubită! Și, laolaltă, ne vom supune unei îndatoriri mult mai anevoioase decât un iureș răzbunător, dar în aceeași măsură mult mai folositoare pentru ridicarea fraților noștri învinși. Floarea Codrilor, căpitan de haiduci, vă așteaptă fără zăbavă în prima săptămână a lunii florilor!”

Toți răspunseră cu entuziasm acestei chemări. Iar noi pornirăm îndată spre întâlnirea fixată.

*

Patrusprezece voinici, patru sfetnici și Floarea, iată pâlcul de călări care cobora spre Valea Bâscei. Slabă ceată pentru a te încumeta în haiducie! Ne aruncam unul altuia priviri galeșe. În ochii tuturora puteai citi același gând: Care dintre noi o mai apuca să vadă primăvara viitoare?

Îndeobște, haiducul nu prea se gândește la primejdia morții, dar primăvara i-o reamintește. Vântul este foarte zglobiu, de curând împrospătat de zăpadă și îndrăzneț ca tinerețea. Își râdea de respectabila barbă a lui Ilie, luându-i-o în răspăr, potopea cu dezmierdări pe Floarea, care călărea în frunte, gânditoare, lăsându-se în voia lui, deoarece îi era „primul iubit”. Câteodată, strășnicia lui ne zbura căciulile țuguiate, iar părul lung al căpitanului flutura ca o flamură. Străbătând pădurile, copitele cailor noștri striveau cu cruzime frumoșii și drăgălașii ghiocei ce atârnă ca niște clopoței de zahăr la gâtul primăverii, veșnic tinere.

Așa că, lăsând în urmă crestele acoperite ale Carpaților, ne apropiarăm, într-o zi însorită, de podișurile semețe ale Penteleului, unde sunt cele mai mari stâne din țară.

Ciobanii sosiseră de mult acolo, cu miile de oi și miei. Tărăboiul tălăngilor, melodia fluierelor, cântecele și strigătele înmiresmau aerul și dădeau ținutului un suflu de viață ce nu-l mai gustasem mai bine de șase luni.

Floarea Codrilor stătu locului și ne spuse:

„Priviți făpturile fericite! Iataganul turcilor și harapnicul boierilor n-au curajul să se aventureze pân-aici! Ah! Păcat c-o țară întreagă nu poate să se retragă la munte și să trăiască acolo!…”

Chiar în acea clipă, observarăm lângă noi un cioban tinerel ce se căznea să împlânte două cruci de lemn, grosolan cioplite. La picioarele lui se aflau niște cruci vechi, putrezite. Flăcăul, cu sarica aruncată jos, muncea cu o hărnicie impresionantă, neluându-ne în seamă.

Floarea Codrilor i se adresă. El îi răspunse cu un glas cam morocănos:

— Astea-s mormintele haiducului Gheorghiță și al ibovnicii lui, amândoi împușcați de potere chiar aci.

— Dumnezeul meu! strigă Floarea, scoțându-și căciulița de astrahan.

Și îngenunchind:

— Am auzit, în copilăria mea, vorbindu-se de acești viteji.

— Ea a murit înaintea lui; iar el în timp ce o apăra.

— Și cine te-a însărcinat să le schimbi crucile? se amestecă unul de-ai noștri.

— Nimeni! O facem de la noi. Cine vrei să ne puie? Zapciul?

Apoi, ridicându-și sarica, ciomagul și fluierul, adăogă cu-n aer de prevestire rea:

— Deh! poate că-ntr-o zi o să ne facem și cu voi milostivirea asta!

— Cu noi? se miră Floarea. Deci știi cine suntem?

— Ba bine că nu!

— Ei, ia spune-o, atunci!

— Ha! Haiduci! Nu-i de-ajuns?

Și îndreptându-se spre turma lui, se așeză pe un bolovan din stâncă și începu, c-un glas bărbătesc și ca pentru sine, lunga baladă a haiducului Gheorghiță^[1], al cărui mormânt îl îngrijise adineauri:

„Foicică de crăiță!

Cine-mi suie la Istriță?

E chiar căpitan Gheorghiță,

feciorul lu’ Negoiță,

Negoiță din Cislău,

strănepot de solgbirău^[2].

Foaie verde de dudău! La munte, pe drumuri grele, Gheorghiaș rătăcește din stână-n stână. Pretutindeni, el gustă din brânză și smântână, iar de bagă-n gur’o dată, scuipă că prea e sărată și zice că e stricată. Apoi, iată-l scotocind prin perdea… Își cată o pelcea, să-și facă cușmă din ea, – cușmă neagră mocănească, nimeni să nu-l recunoască. – După miercuri, joi trecea: voinicul se tot suia, la Istriță ajungea. Acolo, sus, se ducea drept la fântâna bradului, la pășunea Radului, Radului mocanului, pe care îl întâlnea și astfel îi glăsuia:

— Foaie verde d-o răsură! Hei, moș Radule cu barba sură, cu stână sus în pădure și coliba din trei bârne, făcută pe-o rădăcină; of! habar n-ai de păsurile mele! Cunoști tu pe Macovei, feciorul lu’ moș Matei, de la vârful lu’ Ursei?

— Desigur, cum să nu-l știu; de vestit l-am cunoscut, și când eram în floarea mea, oile i le-am păscut.

— Și eu de copil l-am slujit, cu credință și cișit; în vremea asta o mică avere am agonisit, da’ el la mine a râvnit și de tânăr m-a însurat cu una din nepoatele lui. Ah! spurcatul! Mi-a tocat zestrea, nevasta mi-a luat-o, înlesnindu-i s-o șteargă cu unul din feciorii lui. Dar cu atâta nu s-a săturat; ci m-a prădat de bani, lăsându-mă sărac lipit, că fui silit să plec în haiducie. Și după toate astea, mă cătă cu potera, puse mâna pe mine, mă legă fedeleș și la trecătoarea Cislăului, când mă plecai să beau apă, mă păli cu cizma-n ceafă, că băui apă sângerată, cu măsele amestecată. Acuma știu că s-a pitit pe meleagurile astea; ia spune-mi, moș Radule, nu l-ai văzut? De mine n-a pomenit? Adăpost nu ți-a cerut?

— De, mă, căpitan Gheorghiță! L-am văzut pe Macovei, acum două zile, trei; da’ deloc n-am auzit, de tin’ să fi pomenit și nici gazdă nu mi-a cerut.

— Ah! dușmanul învierșunat. Uite, sunt șapte ani, de când băjenesc pe Bâsca făr’ de cale. Dac-oi pune mâna pe el, s-a șters dintre vii. Da’, ia spune-mi, frățioare: pe aicea, la stâna ta, n-ai nimica de vânzare? N-ai vrea tu să mă însoțești, sus, pe colo?

— De! mă, căpitan Gheorghiaș! Nu zic ba, dar vezi tu? deși ești tânăr și gingaș, ți-a cam ieșit nume rău, că umbli neîncetat din stână-n stână și nu faci altceva decât gust la brânză și smântână; o scuipi îndată jos și zici că prea e sărată sau stricată; apoi scotocești prin perdele, dar nu cați o pelcea pentru cușmă ci te ții de pozne: vrei să afli unde-i Macovei.

— Așa-i, Radule, așa-i, dar nu e din vina mea: inima nu mi-e pizmașe și dacă-l urăsc pe Macovei, e că dânsul m-a jecmănit.

Foaie verde ș-o lalea!… Vorbiră, ce mai vorbiră, Radu măre că-mi pleca spre stână, cu Gheorghiț’ alăturea și odată sus, Gheorghiaș ocoli stâna, îndată… Scotoci totul… Nimic nu scăpa ochilor lui.

— Moș Radule, barbă sură! N-ascunzi pe cineva la stână? Nu vreau ca să-ți fac pricină!

— Ba să nu-mi faci vr’o pricină, că să vezi, mai aseară pe-noptat, mânatorul meu a bătut lapte dulce și l-a pălit frigurile. Acuma zace, trântit printre burdufele de brânză, în cojoace: să nu-l iei, pentru Dumnezeu, drept cine știe și să-mi faci o istorie!

Bine vorba nu sfârșea, turma lu’ Gheorghiță-i arăta. Gheorghiță lua foarfecele și încerca lâna, dar deloc nu mițuia. Lâna nu-l prea mulțumea, că de ea nici zor n-avea. Ochii săi negri-l căta pretutindeni pe Macovei și-l descoperiră! Ah, în sfârșit, îl aflară pe Macovei! Cu mare caznă, Gheorghiță își înghiți o sudalmă, da’ nu-și pierdu cumpătul și ceru lu’ moș Radu să-i arate lâna. Nu prea era arătoasă. Gheorghelaș o pipăi cu mâinile, o purică pe toate fețele, și când chiti c-a sosit ceasul, dintr-un salt se aruncă asupra lui Macovei, de chică-l înhață și astfel îl judecă:

— Frunzuliță foi de tei, fir-ai jurat Macovei! Cin-te scoase-n ochii mei? Zile scurte de-ale tale, ori păcate de-ale mele? Șapte ani te-am argățit… Fusei topor de oase^[3] la copiii tăi! Apoi, cu nepoată-ta m-ai însurat, ca să mă jefuiești mai lesne. Și ocara ce mi-o făcuși la nuntă, silindu-mă să joc, beat mort, cu spuză fierbinte-n cizme? Și ziua, când m-ai plesnit cu gura de-o piatră, fărâmându-mi dinții? Îți mai aduci aminte de toate nelegiuirile tale care m-au calicit?

Macovei se văicărea. Macovei se tânguia:

— Mă, Gheorghiță, Gheorghelaș! Voinic tânăr și gingaș! Ia-mi calul și armele, da’ lasă-mi viața și-mi lungește zilele, că am copii să hrănesc și să-mpețesc nepoate, care s-or ruga pentru iertarea păcatelor mele!

— Ba, am să-ți iau totul! Chiar și viața pentru ca nepoatele și copiii tăi să-și amintească oricând de păcatele tale!

Dacă moș Radu văzu că gluma se-ngroașe, se băgă-n vorbă și zise:

— Mă, Gheorghiță, Gheorghelaș! La chip tânăr și gingaș! Nu mai fi așa vrăjmaș! D-aia-mi veniși la stână? Ci lasă-i, mă, zilele, că ți-o da toată averea ce și-a îngropat-o colo, după ușă!

La aste cuvinte, Gheorghiță se-nțepeni în fața lui și strigă lui moș Radu:

— D-alei moș cu barbă sură, rău de treabă, bun de gură, mincinos fără măsură! D-aia mi te tot codeai? D-aia pizmaș mă făceai, că tu gazdă de hoți erai?!

Și, trăgându-și iataganul, îl despică în patru pe Macovei, apoi, ducându-se să-și întâlnească flăcăii, aprinse focuri, își plimbă calul, dar… semn rău i se făcea!…

Foaie verde de lipan! Uite-l pe căpitan Ștefan… Cumătru lu’ Gheorghiță, fiindcă odinioară îi botezase unul din copii și primise de la haiduc un inel frumos, dar acuma el e căpitan de poteră – bată-l Maica Precista! Pătrunde-n codru și se apropie de poiana unde Gheorghiaș și tovarășii lui a poposit. De departe, Ștefan grăi așa poterii sale (poterei de pe Buzău, prăpădi-o-ar Dumnezeu!):

— Ia să-mi stați copii pe loc, să dăm lu’ Gheorghiț’un foc, că e foarte primejdios și în stare să ne facă de petrecanie la toți!

Apoi își ridică pușca ghintuită, încărcată cu trei gloanțe de argint, la catare mi-l luă pe haiduc și-l atinse la casa sufletului, puțin în josul buricului, unde-i păs voinicilor.

Gheorghelaș duse mâna la rană, un inel din ea scotea și așa grăia:

— Legea ta, ce n-ai Ștefane (și cumetre de vânzare!) un inel ți-am dăruit și cu el m-ai prăpădit, da’ să mor eu până mâine, de nu mânc carne din tine!

Flinta în cătare lua, d-o piatră se rezema și pe Ștefan mi-l ochia, dar moartea-l apuca și așa încremenea!

Vreme de trei zile zăcu acolo, de el nimeni nu s-apropia, tuturora fiindu-le frică. Apoi, Beșg Ilie se scula, capul iute-i reteza, de creieri îl golea și la București-l trimetea: câți în cale îl întâlnea și capul lui Gheorghelaș vedea, lacrămile-i podidea, de frumos ce-mi mai era!…”

*

Ascultaserăm pe cioban cu smerenie, ca la biserică. Balada odată sfârșită, o porni la drum în urma turmei, fără să se uite îndărăt. Asta ne întristă: l-am fi vrut mai simțitor față de interesul ce-l arătasem povestirii sale, fiindcă, la urma urmelor, ceea ce istorisise era însăși viața noastră.

Floarea Codrilor părea foarte mișcată. Vreme îndelungă pironi temătoare cele două cruci proaspăt înfipte. Apoi, îndreptându-se spre calul ei, oftă din rărunchi și spuse:

— În lumea asta, totul sfârșește printr-un cântec haiducesc…

II

MURIBUNDUL DIN BISOCA

Ca să trecem în Moldova, n-aveam decât să traversăm un singur județ, Râmnicul-Sărat. Prudența ne sfătuia să nu prea pierdem din vedere lanțul munților, și codrul, frate cu el, adăposturi sigure în caz de primejdie, deoarece Floarea Codrilor era neclintită în hotărârea de-a nu mai întreprinde nimic, de-a nu mai risca nimic, înainte de-a se fi înțeles cu căpitanii de haiduci, la întâlnirea de pe Tazlău, unde ea spera să îndrumeze haiducia pe căi noi. Afară de asta, nici nu eram numeroși: abia vreo douăzeci. Ne trebuiau cel puțin încă pe atâtea „puști călări”, ca să putem ataca pe cineva și să ne apărăm.

Dar, nu omul este stăpânul faptelor sale. Ceva neașteptat, o întâmplare, se iscă la plecarea noastră, împingându-ne pe făgașul unei aventuri ce avea să ducă faima despre femeia pe care ne-o alesesem căpetenie.

În seara primei zile de drum, după ce părăsisem pășunile Penteleului, sosirăm la nordul satului Bisoca, regiune muntoasă și tare împădurită, unde trebuia să ne petrecem o parte din noapte. Ceata poposi, asigurându-se mai întâi că nimic n-avea s-o tulbure. Un mic conac dărăpănat și pe care-l crezurăm părăsit, ne sluji de adăpost. Caii fură îndată sloboziți să se odihnească, fiecare cu traista de ovăz atârnată de gât. Un foc strașnic, pe care-l aprinserăm în mijlocul curții, avea să ne dezmorțească ciolanele rebegite. Movilă, bucătarul nostru, fripse la iuțeală doi miei de lapte. Cu o bucată gustoasă de brânză și o cană cu vin, pe deasupra, fiecare putu să-și astâmpere foamea.

Ceea ce și făcurăm în mai puțin de-o oră; cei patru tovarăși care erau de strajă, veniră să prindă puteri, apoi, tot câte patru, din jumătate în jumătate de oră, ne făcurăm unul după altul rondul.

Noaptea era mai degrabă umedă decât rece. Se vorbea puțin, se curățau armele, unii moțăiau pe vine dinaintea jeraticului. Din când în când, flăcările vreascurilor uscate pâlpâiau, luminând curtea întreagă și ruinele cu acoperișurile găurite, fără uși și ferestre. Atunci puteai zări toate amănuntele acestui loc pustiu.

Floarea, care scruta fără-ncetare un ungher întunecos al curții, zise:

— Pare-mi-se că locuiește cineva pe-aci, sau stă măcar în timpul zilei. Ia priviți odăița de colo, pitulată în adâncătura zidurilor: e spoită proaspăt; ușa îi e în bună stare și un topor se află trântit, alături, la pământ.

Ne aruncarăm privirile spre locul arătat, dar nimeni nu catadixi să se scoale spre a cerceta mai de aproape. Ne simțeam mult mai bine în apropierea focului. Și apoi cine să se teamă de nenorocitul care zăcea în pat, acolo? Chiar Floarea nu-i mai dădu nici o atenție, se înfășură în gheba ei și se întoarse cu spatele la foc; dar, peste puțin, ea ne spuse că a auzit un geamăt slab.

Mă sculai și făcui un pas în noapte.

— Căpitanul nostru are dreptate! Acum e lumină-n cocioabă! O zăresc printre crăpăturile ușii!

Alergarăm cu toții. Floarea crăpă ușa, cu precauțiune și deodată ni se înfățișă înaintea ochilor un moșneag slab și bărbos, lungit pe un pat de scânduri, cu fața-n sus, cu mâinile încrucișate pe piept și ținând o lumânare aprinsă.

Jumătate pe piept și jumătate pe bărbie se afla o iconiță a sfintei Fecioare Maria. Omul zăcea, îmbrăcat ca vai de el, cu capul pe un sac cu paie. Lângă pat, un urcior. Într-un colț, un cufăr doldora de bulendre. Vatra părea de multă vreme stinsă.

La vederea noastră, bătrânul își întoarse spre noi ochii pierduți în orbite și se miră:

— Nu v-am simțit intrând, ne lămuri el, cu voce cristalină… Sunt surd.

— Surd, asta n-ar fi nimic, îi strigă Floarea, dar mai ești și oropsit: ce ai? cine ești?

Fără să se clintească, răspunse:

— Degeaba îmi vorbești… Sunt surd ca pământul.

Înciudată și neputincioasă, Floarea îi dădu să înțeleagă, prin semne, că voia să-l ajute sau măcar să-i dea să mănânce.

— Prea târziu! Prea multă osteneală pentru nimic… Acuma nu mai aștept decât moartea, frumoasă domniță.

Floarea ne porunci s-aprindem focul în vatră și să preparăm un blid de vin fiert cu zahăr. Omul refuză cu încăpățânare ca să guste băutura și ne spuse că focul era zadarnic:

— Nu mai simt nimica… mor… Vedeți bine că-mi țin singur lumânarea, să nu-mi dau sufletul ca un câine. Și poate că moartea chiar o fi aci, de vreme ce nu mi-e teamă c-o să ia foc țoalele după mine. De trei zile, nu fac altceva decât să aprind și să sting lumânarea… De opt zile zac în pat, fără să mănânc sau să beau… S-a sfârșit: mor.

Stinse lumânarea și și-o culcă pe piept:

Tot ce mai puteți face pentru mine, pentru că Dumnezeu v-a îndreptat pașii încoace, să-mi privegheați sfârșitul și s-aprindeți lumânarea… Astfel, nu mai am nici o teamă că am să ard de viu și voi închide ochii împăcat, chiar astă-seară. Faceți asta pentru sărmanul meu suflet, îngropați-mă apoi și aibe-vă Dumnezeu în grijă. Sunteți haiduci, – o ghicesc după ființele și omenia voastră.

Muribundului, cu toată înfățișarea-i sărăcăcioasă, nu-i lipsea oarecare distincție în trăsături, înnobilate poate de grozava suferință, voinicește îndurată. Vorbirea îi era demnă; se exprima cu ușurință. Vedeai cât de colo că era un țăran sau un fost mic moșier. Dar de unde-i picase pe cap nenorocirea? Ce poveste înfricoșătoare ascundea această viață gata de ducă?

Căpitanul nostru se istovi, făcându-l să priceapă dorința sa de a ști. Așezată pe cufăr, lângă pat, Floarea îi dezmorțea mâinile înghețate și-l copleșea cu semnele. Pricepu:

— Ehei!… Frumoasă domniță… Nu-i ușor să-ți depeni viața, atunci când ți-e sufletul la gură. E ceva prea lung… Și răsuflarea mi-e scurtă. Viața și nenorocirile mele sunt ale unui popor întreg. Voi, ca haiduci, le știți tot așa de bine ca și mine.

Moșneagul se opri. Părea că-și adună gândurile. Ochii săi pironeau flăcările din vatră, ale căror reflexe jucau pe fața lui trasă și nebărbierită. Apoi își întoarse capul spre noi, care ne pironiserăm în prag, buluc, curioși să aflăm cine-i muribundul atât de oropsit că trebuia să-și țină singur lumânarea.

Prin gesturi, Floarea îl rugă să continue. Și atunci, ne povesti cele ce urmează:

— Acum, că știu c-o să mă ajutați să mor creștinește și că o să mă îngropați, am să-ncerc a vă povesti din viața mea, cât mi-o da răgaz moartea.

N-am fost totdeauna oropsitul care mă vedeți. Ca și a mai mare parte a locuitorilor din vremurile de altădată, scobor dintr-un neam de ostași ce și-au apărat brazda patriei, sub bunii noștri Domni de odinioară; mă trag din părinți răzeși. Pe acea vreme, nu se afla în țară decât Domnul care ocârmuia și se bătea în războaie, sfatul boierilor săi, aproape toți oameni cinstiți, noi ăștia, răzeșii și, pe ici, pe colo, câțiva gură-cască, pe care puteai să-i numeri pe degete. Strămoșii mei aveau țarina, pădurea și pășunile lor, mai mult decât le-ar fi trebuit.

Dar vremurile ce urmară schimbară fața lumii. Bunii domnitori au pierit. Boierii s-au înmulțit ca iarba rea, au devenit nedrepți, jecmănitori și pofticioși să domnească fiecare barem câteva luni. Tronul țării, fiind ca și azi la cheremul turcilor, se vindea cui da mai mult; proaspeții boieri avură nevoie de mulți galbeni, ca să-și facă partizani puternici în țară, iar la Stambul să cumpere pe favoriții sultanului. De-aici, jafuri și asupriri. Boierii nu mai simțeau nevoia răzeșului, ci cât mai mult pământ și robi care să-l muncească.

Tertipul era simplu: din când în când, slugile lor împingeau înapoi pietrele de hotar după proprietățile noastre. Moșia boierului se-ntindea astfel ca o râie. Hârtiile noastre erau totdeauna pierdute. N-aveam cu ce să probăm. Priveam cum se împuținează, văzând cu ochii, drepturile noastre pe pământul lui Dumnezeu. Să te jeluiești? Cui? Cei care ne jefuiau erau, în același timp, și judecători în Divan. Cumpărau câțiva martori mincinoși: un subprefect, un popă, doi sau trei bețivani. Martorii noștri nici nu erau băgați în seamă.

Acestui tertip i se adăugară două pecingeni care ne dădură gata: birurile „pe tot ce mișcă sau nu” și bătaia pentru cei care nu puteau să plătească. În mai puțin de două generații, ne uitarăm originea. Omul demn de odinioară deveni un animal sfios, care-și scotea căciula înaintea nu importă cărei arătări ce se proțăpea înjurând în pragul casei sale. Cel mai harnic gospodar nu mai fu decât un trândav; cel mai cumpătat, un bețiv. Astfel, țara se împărți în boieri și iobagi și câțiva dintre acești boieri stăpânesc astăzi până la douăzeci de moșii, mare de la zece până la o sută de mii de hectare.

Vai! Urgia asta a târât cu sine o alta și mai înspăimântătoare. Turcii și grecii din Stambul, știind că boierii români își privesc țara ca pe-o raia, se abătură asupră-ne ca lăcustele. Nu doreau decât să-ncheie târgul cu cei care ne jupuiau de atâta amar de vreme și să ne sugă sângele în bună tovărășie. Boierii noștri li se plecară, fără multă codeală, fiindcă, înainte de toate, era vorba de salvarea lor.

În schimbul bietelor noastre piei, mulți dintre boierii noștri pământeni intrară atunci în grațiile Sublimei Porți, arendând grecilor, atotputernici, una sau mai multe moșii și primindu-i, uneori, chiar ca gineri. Aceste arendări ne făcură să blestemăm ceasul când văzuserăm lumina zilei. Căzusem pe treapta țiganilor robi. Ba chiar mai jos, deoarece robii erau hrăniți, iar noi crăpam de foame.

Și turci și greci, care mai de care, tăbărâră pe fetele și nevestele noastre.

Oh! Dumnezeule neîndurător! Vai de nenorocita, măritată sau nu, care se-ntâmpla să fie frumoasă și să placă cotropitorului! Vai de sărmanul băiețaș care ieșea în calea turcului! Necinstea, chinul și moartea îi așteptau, adesea chiar sub ochii părinților, câteodată ei înșiși măcelăriți.

Și-acum, iată povestea mea:

Pe la 1821, când Ipsilanti și Eteria lui răsculă pe greci împotriva turcilor, eram încă un gospodar cu stare. Locuiam într-un județ de lângă Dunăre, cu nevasta și doi copii: o fată de douăzeci de ani și un băiețaș de doisprezece. Un alt fecior, primul născut, se însurase și trăia într-o comună învecinată cu a noastră.

Pe-atunci încă puteam să-i mulțumesc lui Dumnezeu. Deși foarte strâmtorați cu averea și reduși la strictul necesar, n-aveam să ne plângem de nici o pierdere printre ai noștri, nici nu îndurasem niscaiva bătăi. Dar iată că grecii declarară război turcului, „dușmanul nostru comun”, ziceau ei. Trebuia să ne bucurăm. Erau creștini ca și noi, și cauza lor, dreaptă. O slăbire a puterii otomane n-avea decât să ne prindă bine.

Oh! vorbele! Vraja vorbelor, hrana săracului și huzureala tiranilor!

Hoardele grecești, oameni fără lege și patrie, confundară revoluția cu jaful, luară Țările române drept o raia turcească și, până să zărească hangerul căpeteniei lor, avură destul elan ca să se năpustească asupra femeilor și acareturilor noastre.

Degeaba Ipsilanti, singurul om cinstit, singurul patriot adevărat al Eteriei, decretă sfințenia pământului nostru și pedepsi cu severitate pe câțiva vinovați.

Și cum ar fi putut să fie oare alt fel, când înșiși vitejii panduri ai lui Tudor Vladimirescu, n-au putut rezista, în ciuda spânzurătorilor, ca să nu ne siluiască fetele și să nu dea iureș în tot ceea ce le cădea în mână? Și dacă nereușita Eteriei în Principatele dunărene n-a pricinuit generalului grec decât o mare deziluzie, de care se răzbuna în văzul tuturor pe capul secăturilor sale, greșeala bietului Tudor, vândut de ai lui, îl costă capul.

Sunt mulțumit că mor, să nu mai văd lumea asta. Cumplită turmă ce lovește sau se lasă lovită, dar care nu cunoaște deloc mijlocia între aceste două ticăloșii. Azi știu că dacă stăpânii lumii sunt lipsiți de omenie, lumea nu-i mai bună decât ei. Vai de drepții de pe pământ!

Cu chiu cu vai, scăparăm de bandele eteriste. Satul nostru nu prea avusese de suferit: doar câteva violuri, jafuri, dar nici un omor. Îmi apărai căminul, ca o lupoaică puii. Fiul meu, la rândul lui, se alese cu stricăciuni materiale. Și când socoteam pacostea îndepărtată, într-o bună dimineață sătenii fură vestiți că soldații turci au pătruns în țară, cu scopul de-a urmări pe greci și de-a desființa Eteria.

Ocupația ne lipsea! Deși n-avusesem nici un amestec în răzmerița grecilor și în ciuda asigurărilor Padișahului care „garantase viața și averea raialelor credincioase”, noi plătirăm oalele sparte.

Pentru întâia dată, țăranul român avu prilejul să-și dea seama că lumea se împarte în tari și slabi, că cei tari nu se mănâncă între ei și că cei slabi n-au nici o patrie pe pământul ăsta.

Îndată ce oștirea turcească poposi în țară, cea mai patriotică grijă a boierilor fu de a-și pune averea la adăpost de prădăciunile așteptate din partea soldaților musulmani. Faimoșii otuzbiri erau vestiți prin cruzimea lor. În schimbul pungilor grele de galbeni, fiecare boier obținu de la comandamentul turcesc un agă drept zălog.

Asta fu liniștea pentru stăpânii noștri, dar această liniște a lor de câte vaiete omenești avea să fie umplută, numai scâncetele copiilor noștri au spus-o!

Din toate ruinele, din toate zăbranicele acestei întunecate epoci, nimic nu întrece suferințele răbdate de carnea copilașilor.

Nu mai vă spun prețul în bani și în natură, plătit de țăran pentru întreținerea armatei turcești; mulți rămaseră fără cămașă și trăiră, schilodiți de topuz; fugiră în munți, după ce pierduseră cămin și familie. Mă numărai și eu printre dânșii; dar pierderea acareturilor nu-mi dădu o lacrimă; averea poți s-o refaci, în timp ce ființele care-ți fac bucuria vieții rămân pe vecie pierdute. Ori tocmai aceste ființe, furtuna mi le-a nimicit până la ultima!

Dumnezeule, mare ți-e puterea, dar n-ai pic de inimă! Unde-i mărinimia ta?

Ascultați, haiducilor, ce s-a petrecut într-o săptămână cu viața unui om și spuneți-mi apoi dacă dobitoacele pot să întreacă neamul omenesc în cruzime.

Într-o sâmbătă seara, aga boierului nostru, întovărășit de doi otuzbiri, a năvălit în bătătura mea; fioroșii bașbuzuci speriară pe nevastă și copii. Cum îi așteptam, apucai o bardă, strigându-le pe turcește că voi răpune pe cel care va trece peste pragul casei mele. Abia rostii amenințarea asta, că o lovitură cu latul hangerului mă doborî la pământ, unde leșinai.

Când îmi revenii în fire, cu gura plină de sânge, îmi văzui nevasta zăcând, întinsă în colțul odăii, sugrumată. Una din mâinile ei încleștase între degete fire de păr, smulse dintr-o mustață. Fata și băiatul, nicăieri. Îmi pierdui iarăși cunoștința, apoi trezindu-mă, noaptea târziu, îmi simții corpul scăldat într-o sudoare rece și pricepui, din durerea care-mi săgeta pieptul, că tot ceea ce luasem drept coșmar era adevărat.

Noaptea se scurse astfel.

În dimineața următoare, o duminică, clopotele bisericii vesteau trist agonia unui popor măcelărit. Apăru un vecin, care-mi dădu o înghițitură de rachiu. Sosea din partea băiatului meu, care locuia împreună cu femeia lui într-un sat megieș și se oferea să mă ascundă în hambarul său. Nu puteam mișca un deget, darmite să mă scol și să merg pe jos doi kilometri.

Țăranul plecă și trimise niște femei să se îngrijească de moartă. Un alt sătean veni a doua zi și-mi istorisi cum otuzbirii prădaseră biserica, își băgaseră acolo caii, spărseseră icoanele și furaseră obiectele prețioase, pe care le vindeau apoi pe drumuri. Foile cărților sfinte sfâșiate, ca și vechile documente, le găseai risipite pretutindeni. Bunul nostru preot, pe care turcii îl credeau bogat, fusese chinuit până-și dădu sufletul.

— Ăsta-i sfârșitul lumii! adăogi țăranul. Satul e ca și pustiu. Singur boierul o duce bine: aga îl apără și nu-l costă decât galbenii. Pe când pe noi, zălogul ăsta ne costă viața.

Mă ridicai cu greutate și mă târâi pân-la ograda stăpânului nostru, care era poreclit unul din cei șapte stâlpi ai țării. Frumosul „stâlp” nici nu se osteni să m-asculte. Logofătul său îl chemă pe agă și cuteză, sfios, să-i reproșeze crima săvârșită în familia mea. Îl rugă să-mi înapoieze cei doi copii.

— Cum? strigă așa-zisul zălog: să nu mai iau nici fete, nici băieți! Asta nu se poate, bre!

Logofătul, milos din fire, mă încredință că va face totul spre a înlesni fuga fiicei mele, închisă de agă chiar la curtea boierului. Cât despre băiat, rămăsese în ghearele otuzbirilor.

Mă-ntorsei acasă, unde nevastă-mea se odihnea pe două mese, înconjurată de lumânări și femei care o boceau. Băiatul meu cel mare se ocupa singur cu d-ale îngropării. Eu nu puteam sta în capul oaselor. Pieptul mi-era vânăt, mă înecam mereu și credeam c-o să mor. Asta-l hotărî pe fiu-meu să mâie în seara aia la noi. Plânse toată noaptea.

A doua zi, pe la prânz, eram singur, când un creștin năvăli în curte, strigând:

— Mă Vasile, mă Vasile, aleargă iute: în piața bisericii, otuzbirii vor să-ți turcească băiatul.

Sării de parcă nu m-ar fi durut nimic. În fața bisericii, în mijlocul unei gloate, copilul meu era în picioare pe un scaun. Cu privirea năucită și fața plină de vânătăi. Un turc îi înfășa capul c-un ștergar lung, țărănesc, și striga: „De azi încolo, acest copil va fi turc; cine-l va atinge, va pieri”.

Pe jumătate mort, ridicai brațele și urlai:

„Pagânilor!… Copilul ăsta e al meu!”

În clipa ceea îmi văzui feciorul ăl mare gonind cât îl țineau picioarele, în capul gol, cu ochii holbați și cu câte un pistol cu două țevi în fiece mână. Trase de patru ori în otuzbiri și doborî trei.

Atât putui să mai văd, căci sângele mă podidi pe gură și pe nas și mă prăbușii leșinat.

Timp de două zile, mă zbătui între viață și moarte, neștiind ce se petrecea în casa mea. Oameni de inimă mă transportaseră acolo.

Ar fi fost mai bine, dacă mi-ar fi rămas ochii închiși pentru vecie, deoarece, acasă, cei doi copii ai mei, măcelăriți îndată după leșinul meu, așteptau clipa regăsirii cu maica lor.

Mă aflam în joia săptămânii pătimirii mele, acasă. Vineri sosi rândul fiică-mii, ca să se ducă lângă ceilalți trei. Nu plecă singură: scăpând din ghearele agăi, se ascunsese la cumnată-sa, văduva fiului meu; fură spânzurate împreună.

Nu-s oare umerii unui biet om prea neputincioși, ca să rabde toate astea într-o săptămână?

Ei bine, o să vedeți că la o depărtare de douăzeci și șapte de ani, adică acum șase ani, o altă nenorocire mi-a strivit umerii de moșneag.

Îmi rămăsese o fată de șaisprezece ani, care locuia în acest conac, azi dărăpănat și pe care o înfiase fratele meu cel mare. Bietul Mihai, deși drăgăstos și mai înstărit decât mine, nu voise ca să se însoare niciodată. Spunea, pe bună dreptate, că „cu cât te lipești de ființele iubite, cu atât ești mai nenorocit când le pierzi”. Pierderea unui câine îl adusese în starea asta.

Totuși, nu-și putu stăpâni dragostea ce i-se năzări pentru fi-mea, Măriuca, dragoste împărtășită și de copil, și mi-o ceru:

— O s-o mărit c-un flăcău pe sprânceană și-i voi lăsa moștenire toate acareturile mele.

I-o dădui. Avea pe vremea aia abia doisprezece ani. De atunci nu-i mai revăzui, deoarece timpurile deveniră grele pentru mine, iar Bisoca era la o depărtare, cale de opt zile cu căruța, de ținutul unde trăiam.

Dar, îndată ce îmi pieri familia, averea micșorată la câteva boarfe, înhămai doi cai, părăsii meleagurile nenorocirii și zburai în brațele lor.

N-avusesem parte decât de-o viață de lacrimi, timp de zece ani. Ochii mi se uscaseră, nemaiputând să se închidă. Devenii, pentru țăranii din Bisoca, „strigoiul pădurii de fag”.

Fiică-mea, tânără, plină de viață, răzgâiată de moșu-său și însetată de fericire își dădu partea ei de lacrămi scumpilor morți și se întoarse iute la imboldurile tinereții, care-i dădeau ghes. Ar fi fost păcat, să ai pică pe ea. Bunul Mihai, dimpotrivă, lovit în suflet de nenorocirea mea și întărit în dreapta-i părere asupra vieții, împărtăși frățește durerea mea, își sfâșie sufletul cu învierșunarea omului născut ca să sufere laolaltă cu tot ce este suferință și se stinse ca un sfânt, doi ani după sosirea mea la Bisoca.

Rămăsei singur cu lacrămile, pădurea și oile mele. Uitai de Măriuca, care, văduvită de mângâiere, își însuși ideile unchiului ei asupra primejdiilor dragostei, și le aplică de-a-ndoaselea: refuză astfel să-și întemeieze un cămin, din lipsă de dragoste maternă și pentru a se deda, fără stavilă, unei desfrânări din cale-afară de pătimașe. Așa că, pe când eu băteam pădurile, Măriuca bătea clăcile.

Nenorocirea a fost aspru pedepsită, deoarece, pe la douăzeci și cinci de ani, rămase grea și născu un copil care o costă viața.

Moartea ei nu mă atinse peste măsură. Mă obișnuisem să trăiesc fără ea. O socoteam ca pe o străină de neamul meu. În schimb, mă înnebunii după copilul ei, o fetiță drăgălașă care-mi umplu viața de veselie și milă.

Nici o lacrimă. Nici o deznădejde. O sarcină dulce începea să dea acum un sens bătrâneții mele. Toți morții mei reînviară; toată iubirea lor sclipea în ochișorii negri ai micuței mele Anghelina. O ferii de orice griji, că și o prințesă ar fi invidiat-o, și ea, la rându-i, îmi copleși inima cu o tulburare care făcu pe săteni să creadă că-mi pierdusem mințile. În ciuda celor șaizeci de ani ai mei, mă cocoțam în vârful pomilor, de unde imitam pentru ea cântecul cucului; mă încotoșmănam cu blana unui urs împușcat de mine și țopăiam dinaintea Anghelinei, care, numai de șase ani, îmi bătea toba pe spate cu mânuța și cânta în felul țiganilor care-și joacă urșii dresați:

Joacă bine, moș Martine,

Că-ți dau pâine și măsline!

Oh! Dumnezeul meu! Câte maimuțăreli, de dimineață până seara, ca s-o înveselesc! Glasul ei avea gingășia notelor înalte ale armonicei. Chiar oboseala îmi părea o voluptate, când, iarna, cu Anghelina în cârcă și săniuța la subsuoară, suiam de-o sută de ori colina acoperită de un strat de zăpadă în care înotam pân-la brâu și care-mi tăia răsuflarea; dar, oare, care alt bunic era mai fericit decât mine, în clipa alunecușului cu nepoata pe genunchi?

Am trăit, robit de Anghelina, cei mai frumoși ani ai vieții mele, ai vieții mele întregi. Numai că vârsta înaintată începu să-mi dea, când ea împlini cincisprezece ani, oarecari griji asupra sorții micuței, în cazul c-aș muri. Era frumoasă, ca orice fruct al unei dragoste ascunse. O puteai asemui cu una din acele faimoase ștrengăroaice, născută dintr-o roabă țigancă, frumoasă, și un chipeș fiu de boier, amândoi scoși din minți într-o noapte de vară. Firea ei semăna cu a noastră și deloc cu a mă-sei; mă iubea, mă dezmierda, se arăta deșteaptă, gospodină. Plimbările ei se mărgineau la împrejurimile cele mai apropiate: pe jos, călare, în brișcă, eram nedespărțiți. Și cum frumusețea nu-i era întrecută decât de sărăcie, deveni numaidecât îngerul tuturor acelora pe care iarna îi apucă lipsiți de lemne, făină și provizia de brânză.

Cum aș fi putut, Dumnezeule neîndurător! ca-n mijlocul acestei nemăsurate fericiri să mai gândesc la un dușman, care de departe își ațintise ochii asupra singurului meu rost în viață, asupra Anghelinei mele.

Și de ce oare nu mi-a fost dat să uit nenorocirile de altădată, să mă bucur de ceea ce socoteam drept o răsplată a cerului și să nu mai mă tem de cruzimea omenească, pe care o scăldasem din belșug cu sângele alor mei?

Și totuși, de-aș fi putut birui măcar o clipă încântarea mea de bătrân smintit, mi-ar fi fost ușor să deslușesc dușmanul, căci de multe ori îi cercetasem sufletul și-i auzisem glasul.

Era starețul mânăstirii Orbu, un tâlhar de cuțovlah din acea Macedonie ai cărei băștinași își schimbă naționalitatea ca și cămașa și care nu-s nici români, nici bulgari, nici greci, nici oameni. Era vestit ca intrigant iscusit și puternic ocrotit, dar asupra purtării sale de satir nu circulau decât șoapte. Mânăstirea era dintr-acelea care prădase obștiile sătești de ultima sfoară de pământ și munți împăduriți.

Țiganii robi furnicau pe proprietățile sale.

Uneori, starețul de la Orbu binevoia să ne cinstească prin prezența sa vecerniile duminicale. Mă aflam întotdeauna cu Anghelina. Starețul observă porumbița și-o învălui în privirile sale pătimașe. De-atunci, vizitele lui se îndesiră, până ce într-o duminică, apropiindu-se de noi, îmi vorbi, duse dosul palmei drepte la buzele noastre, apoi, împreunându-și mâinile deasupra căpșorului auriu al fetei, o binecuvântă cu căldură:

— Fie ca Pronia cerească să te aibe în paza sa, frumoasă Anghelina, și ca ea să-ți călăuzească pașii pe drumul fericirii. Amen!

Țăranii, martori ai acestui semn de atenție, ne pizmuiră. Le pieriră însă pofta, când, opt zile mai târziu, ieșind să dau o raită prin pădure cu Anghelina, furăm atacați de o bandă înarmată, care, cât ai clipi, îmi răpi copilul, lăsându-mă încremenit locului. O lovitură de măciucă în cap îmi luă piuitul, de crezui că lumea s-a sfârșit odată cu mine.

N-am murit, pentru că oi fi având poate „șapte suflete”, ca pisica, dar de-atunci urechile mi-au rămas surde, nesimțitoare la cele din jurul meu.

Au trecut șase ani.

Mânăstirea Orbu, cuib de desfrânare lumească și maimuțăreală divină, adăpostește încă între zidurile ei un monstru, cu numele de „stareț”.

Anghelina mea nu mai e!

Trei luni după răpire, părăsind patul, luai – moșneag surd și prăpădit – drumul spre București, ca să mă jeluiesc Divanului țării. Divanul, puțin plictisit de istoriile mânăstirești, îmi soroci o anchetă, care constată că: numita Anghelina, fiind fiica unei haimanale, nu era poate chiar așa de neștiutoare cum susținea bunicu-său…

Așa că, tot ce putui obține, fu ca porțile mânăstirii să se deschidă, după șase luni din ziua când îmi zălogiseră copilul și ca Anghelina să-mi cadă în brațe. Dar nici urmă de fetișoara mea. Ci o stafie.

Glasul nu i-l mai auzeam. Nici nu fu nevoie, căci nu mai vorbea, deoarece își pierduse pe jumătate mințile și muri la capătul a trei săptămâni.

M-am retras din lume, am renunțat la pământuri, n-am mai băgat în gură decât pâine goală și apă, ca s-o sfârșesc mai iute.

Dar, vedeți voi, până și moartea e anevoioasă pentru nenorociți!

*

Calul, se spune, n-așteaptă rugăciuni ca să mănânce ovăz; cu atât mai puțin haiducul, când e vorba de o răzbunare.

Când ne adunarăm iarăși în jurul focului, iar căpitanul nostru cercetă cu o privire fețele hotărâte ale voinicilor, nu citi decât un singur răspuns de la un capăt la celălalt al șirului:

— Da! strigau toate aceste figuri de aramă, să-l pedepsim pe starețul de la Orbu. Trebuie!

— Bine-nțeles, tovarăși, încheie Floarea Codrilor. Dar vă înștiințez că, dintre toți puternicii pământului, popii sunt cei care știu să-și apere strașnic pielea!

— Cu atât mai rău! Cu atât mai rău! strigarăm, în frunte cu călugărul Spilca.

Ilie înțeleptul, în timpul acesta, nici nu se clintise. Toate privirile se ațintiră asupra lui.

— Ce spui tu, Ilie?

— La fel ca Floarea: popii știu să se apere pe pământ, ca și-n ceruri…

— Dar asta nu-i totul, reluă căpitanul. Mai întâi, voi nu știți că starețul de la Orbu e chiar fostul stareț al mânăstirii Snagov, fiorosul părinte Chiriac…

— Părintele Chiriac?… Monstrul ăla?

— Chiar el, desigur, omul prin ale cărui uneltiri au căzut capetele celor trei boieri cinstiți, patrioți sinceri și care apoi a dezlănțuit o teroare ce a secerat populația unui județ întreg. Apoi, ceea ce voi nu știți, e că bestia mă cunoaște de la o poștă. Am trăit la Snagov pe vremea lui, i-am fost gazdă, iar el mie oaspete, înainte de a-și da pe față ce trebuia să fie mai târziu. Când ne-am destăinuit unii altora viețile, n-am crezut necesar să-mi înșir toate pățaniile. Ca și voi, de altfel. Bănuiam c-o să se afle cu vremea.

Ei bine, uite, înainte să plec la Constantinopol, am ținut la Snagov, lângă București, o casă care fu des vizitată, pe atunci, de ceea ce se cheamă „crema țării”. Casa mai e și azi, și-mi aparține. Acolo am haiducit în felul meu, adică: cât mai mult bine poporului și cât mai mult rău dușmanilor lui, fără să ies de sub scutul legii. Dimpotrivă, ocrotită de ea. Chestie de vicleșug femeiesc. Sper s-o revăd împreună cu voi, dac-o să vreți, fiindcă cea mai bună haiducie este aceea care supune legile, cauzei ei.

Deci, trebuie să venim de hac unui popă, acest popă e părintele Chiriac și acest părinte Chiriac mă cunoaște.

Se mai află un al patrulea punct și cel mai greu: neprevăzutul, capul tuturor belelelor în viață.

Nu e vorba numai de vitejie. Vă cred destul de curajoși, ca să mergeți să vă spargeți capetele de porțile ferecate ale mânăstirii Orbu, care e o fortăreață. Da’ p-ormă?

Nu! tovarăși. Să mori, e ușor. Să trăiești, mai puțin. Și acum, în drum spre Orbu, mă voi gândi la toate piedicile astea; gândiți-vă și voi, la rândul vostru.

Patru ore de mers obositor, pe o noapte întunecoasă, ne ajutară să atingem pădurea deasă ce străjuiește Orbu. Oameni și animale eram plini de zgârieturi, din cauza mărăcinilor și a crăcilor. Nici caii, nici noi nu ne simțeam bine. Și umezeală! Umezeală! Până și buzunarele ni-erau umede! Blestemat anotimp!

Zorile mijeau posomorâte ca și nesiguranța expediției noastre. Întreaga întindere a văii administrată de stareț era cufundată într-o mare de ceață, deasă, tot pe atât de sinistră ca și înfricoșătoarea mânăstire, a cărei arătare cenușie, înfiptă pe-o ridicătură, se ivea obraznic din ceață.

Movilă, vătaful nostru, îi arătă pumnul său amenințător. Un dangăt de clopot, abia auzit, îi răspunse. Călugării, unul după altul, plecau să se roage Domnului ca domnia lor pe pământ să nu înceteze niciodată.

Voirăm s-aprindem focul, acest prim tovarăș al haiducului, după flintă, cal și vin. Floarea se opuse:

— Nici fir de foc! Ne aflăm, doară, la marginea pădurii și fumul ne-ar putea trăda. Dar, cum trebuie să stăm aci toată ziua, până noaptea târziu și cum nu putem să dârdâim cincisprezece ore în șir, știți voi mijlocul de-a face foc fără fum?

Nimeni nu răspunse.

— Ei bine, porniți la doi kilometri de-aci și veți găsi acolo o cărbunărie. În schimbul acestei plosci cu rachiu, cărbunarii o să vă lase să luați cât mangal poftiți. Dosiți-vă bine armele și nu fiți prea grozavi.

Fețele mohorâte se înseninară:

— Să ne trăiești, căpitane! strigă Movilă. Eh! acu sunt sigur că mâine noapte starețul n-o va scoate la capăt cu astfel de ibovnică!

Doi oameni plecară pe fugă și se reîntoarseră în mai puțin de o oră, aducând fiecare câte un sac de cărbuni în spate.

— Aprindeți puțin câte puțin și hrăniți focul cu chibzuială, porunci Floarea.

Apoi – după ce căldura și cafeaua fumegândă din plosci ne întărise inima – Floricica ne dezvălui planul ei:

— Voi știți că haiducii au meteahna de-a se năpusti asupra dușmanului și de-a ucide fără să se sinchisească de sângele nevinovat ce-l varsă. Obiceiul acesta trebuie păstrat numai la ananghie. Niciodată să nu pierdem din vedere că slugile care-și apără stăpânul n-o fac totdeauna cu tragere de inimă. Trebuie să le cruțăm, pe cât se poate.

Astă-seară n-o să fie vorba de un atac, dacă lucrurile vor merge cum le presupun. Iată: pe la ora zece, o să mă anunț starețului, împreună cu fiul meu, Irimia, cerându-i azil pentru o noapte. Încă doi oameni vor face la fel. Unul va fi Ilie. Celălalt?

— Eu! strigă Spilca; am fost călugăr și le cunosc tabieturile.

— Foarte bine… Ilie și Spilca vor fi codița noastră. Acum, ascultați! Treaba se va face cu noi patru: toată mânăstirea are un călugăr portar, care veghează noaptea și un ajutor de portar, un țigan rob, bărbat vânjos, cutezător, periculos. După primirea noastră. – care-i sigură, fiindcă-mi voi da numele adevărat – acești doi inși vor fi supravegheați îndeaproape de către Ilie și Spilca, rămași jos, la trapezărie. Dacă devin bănuitori – adică daca starețul le strecoară vreun consemn special cu privire la noi – atunci vor fi uciși amândoi cu dibăcie și poarta va fi a noastră. Pe portarul țigan să nu-l omorâți, decât după ce-o refuza propunerea voastră de-a ne urma.

Cam asta, pân-aici. Cât despre stareț, mă însărcinez eu, singură sau ajutată de Irimia, după împrejurări. Sper să izbutesc, sprijinindu-mă pe cele trei puncte care adineaori erau împotriva noastră: un popă, deci un ins oricând măgulit să aibă de-a face cu o femeie frumoasă; acest popă e părintele Chiriac, o dihanie, care cu siguranță nu se teme de nimic, fiindcă-i puternic; apoi, mă cunoaște ca pe femeia galantă, de demult, de la Snagov, mare negustoreasă de mătăsuri din Levant.

Dar iată și-al patrulea punct care votează împotriva noastră: neprevăzutul. Asupra lui, în zadar orice discuție. Tot ceea ce putem face, e să-l înfruntăm cu băgare de seamă.

În cazul că acest neprevăzut îmi va răsturna socotelile, Movilă, care va aștepta aci cu patrusprezece oameni, va fi gata de orice, dacă nu vom reapărea până după miezul nopții. Poate că n-o să cădem morți, ci numai prizonieri. Atunci, să vie să bată în poarta mânăstirii, cerând tot găzduire, să dea prin surprindere paznicii peste cap și să atace fără sfială…

În cazul ăsta extrem, așteptați-vă la orice!

Hotărât, nu! Vechii tovarăși ai lui Cosma nu erau obișnuiți cu un căpitan cu socoteli atât de drămuite. Le plăcea mai mult să-și înfierbânte capul cu vin, să nu prevadă nimic și să cuteze mult. Cât despre grija unei aventuri: chestie de noroc. Și pe urmă, nu mori de două ori!

În loc de asta, li se cerea acum să devină cărăuși, să lumineze un popor pe de-a-ntregul îndobitocit și de a-și pune mănuși, spre a stârpi un cuib de vipere.

Și averea mânăstirii? Trebuia să nu te atingi de ea? Floarea Codrilor o trecuse, cu noblețe, sub tăcere. Dar haiducii nu se împăcară deloc cu astfel de nobleți.

Din care cauză, Ilie îl și luă la o parte pe Movilă, șoptindu-i:

— Ba, să n-aștepți cu oamenii tăi până la miezul nopții. Mânăstirea asta-i una din cele mai bogate. Dacă nu ieșim dintre zidurile ei legați fedeleș stăpânirii, trebuie să ieșim plini de aur. Veniți, deci, după noi, la o oră după plecarea noastră și țineți-vă ca la o bătaie de pușcă: la primul țignal, alergați și lucrați ca și cum căpitanul n-ar fi cu voi.

Movilă trecu acest cuvânt de ordine haiducilor, care-și curățau armele, și-i îmbărbătă puțin. Ilie, înțelept cum era, se pricepu cum să-i înveselească încă și mai mult: luă trei oameni, plecă, dracul știe unde, și se-ntoarse pe înserat cu un berbec frumos pe umeri; cei trei tovarăși aduceau fiecare câte o damigeană de zece ocale de vin.

Toate aceste bunătăți stârpiră golurile sufletești, care, desigur, nu sunt făcute ca să-ți dea curaj. Haiducii nu prea iubesc posturile și rugăciunile. Însăși Floarea ne ținu hangul, deși de felul ei se purta ca o domniță adevărată.

În acest timp, soarele ne făcea bezele, străpungând deodată stratul de ceață. Fâșii roșii suprapuse brăzdară cerul la orizont. Câteva raze se prelinseră printre trunchiurile arborilor, poleindu-ne fața. Ilie le întâmpină cu sunetele înăbușite ale fluierului său.

Căpitanul nostru se sculă, își deschise sacul și scoase veșmintele cele mai scumpe: manta de hermină, șalvari de mătase brodată, așa cum poartă turcoaicele în locul fustelor, gheroc scurt de catifea, năframă persană împodobită cu fluturi de aur. Se împodobi cu toate inelele și diadema, și-și strecură la cingătoare un mic pumnal cu vârful otrăvit.

Ca fecior al unei doamne atât de nobile, fui poftit să-mi pun căciula de astrahan, cizmele din teletin lustruit și să-mi potrivesc îmbrăcămintea, după cum cerea împrejurarea. Spilca și Ilie își ascunseră, de asemeni, înfățișarea, izbutind să pară, pe cât posibil, niște „țărani de treabă”, dar își înțesară brâiele cu pistoale și junghiuri. Pe deasupra mantalelor, numai ei aveau să poarte flinte în văzul lumii și fără să dea de bănuit, ci așa cum le poartă cutare ins din garda unui bogătaș în călătorie pe drumuri nesigure.

Noaptea cufundă toată suflarea în beznă.

— Trageți cenușa pe jeratic! zise căpitanul.

Puțin după aceea, cei patru cai ai noștri apucau drumul mânăstirii Orbu.

Mânăstirea era o clădire foarte întinsă, străjuită de ziduri, ridicată pe o înălțime, departe de orice așezare omenească. Nu se zărea nici o lumină în curtea muncilor sau în cea de onoare.

Ciocănirăm la poarta acesteia din urmă, care se deschidea oricărui drumeț dornic să petreacă o noapte la arhondărie. Un clopot sună, anunțându-ne, apoi ușa ferecată cu drugi grei scârțâi în balamale și un călugăr cu felinarul în mână ne deschise calea.

Ținând caii de căpestre, pășirăm în curte, când deodată, la lumina palidă a felinarului, un blestemat țâșni pe dinainte-ne, încât crezurăm, oricât de haiduci eram, că-i într-adevăr dracul. Călugărul, încurcat de spaima noastră, ne lămuri:

— E un țigan rob, care o zbughise; prins, a fost băgat în fiare, după cum e obiceiul în țara asta.

Aceste fiare și acest obicei – despre care auzisem vorbindu-se – erau pur și simplu o barbarie: țiganul din fața noastră, o namilă de om, nu mai păstra nimic omenesc. Două coarne mari de fier îi atârnau de o parte și de alta a capului. Ele erau înțepenite într-un cerc, tot din fier, care-i strângea țeasta la nivelul frunții și acest cerc, ca să nu poată fi scos, era, la rândul lui, înțepenit, cu ajutorul a două bare verticale, de un alt cerc care-i înconjura gâtul.

Sărmanul târa, pretutindeni, după sine, un lanț lung, legat de glezna piciorului drept; celălalt capăt al lanțului era prins în zid, lângă culcușul lui. Și nenorocitul era nevoit să trăiască în halul acela, să slugărească și să doarmă noaptea, chinuit de coarne și aparatura lor.

Prietena noastră îl privi îndelung, fierbând de mânie. Ne privi și el, de asemenea, cu ochi omenoși, dar Dumnezeu știe ce se petrecea în mintea lui. Trupul său de Hercule, tăiat parcă în stâncă și aproape gol, era respingător de murdar. Mustăți mari, negre ca și restul feței sale, îi cădeau până pe piept.

Călugărul închise poarta cea mare, îndreptă animalele noastre spre grajd și ne ceru să-l urmăm. Floarea îl rugă să ne anunțe starețului.

— Prea sfinția sa nu mai primește azi, răspunse portarul.

— Fii atât de bun și-l înștiințează că jupâneasa Floricica de la Snagov îi face o vizită. O să ne primească.

Trimisul porni cu pași mărunți, cu felinarul în mână, dar când fu în mijlocul curții, se întoarse deodată din drum.

— Haideți după mine în sala de așteptare; e prea lung drumul, ca să-l fac de două ori, în caz că v-o primi.

Traversarăm un lung gang, care mirosea a mucigai, apoi o nesfârșită galerie ce da într-o sală de mâncare, plină cu afișe și dulapuri și, după puțin timp, ne trezirăm în sala de așteptare, o încăpere rău luminată de două candele.

Aci, grozavul neprevăzut, despre care ne vorbea Floarea, căzu ca un trăsnet: când să ne părăsească spre a intra la stareț, călugărul ridică felinarul în dreptul figurilor noastre și ne cercetă bănuitor. Privirea sa întâlnind pe a lui Spilca, amândoi holbară ochii și tresăriră, dar numai cât ai clipi din ochi, apoi portarul plecă fruntea la pământ și dispăru pe o ușă.

Rămași singuri, Spilca își plesni obrajii cu amândouă mâinile și ne șopti printre dinți:

— Haiti! sunteți pierduți! Călugărul ăsta mă cunoaște de la Muntele Athos, unde mi-am ucis starețul, care era și al lui. O să mă dea în vileag!

Spaima sa ne amuți câteva clipe… Ilie avu însă răgazul să sufle căpitanului:

— Ține-ți firea, o să facem ce-o trebui; oamenii noștri vor fi în curând sub zidurile mânăstirii!

Ușa se deschise. Părintele Chiriac apăru înfășurat într-o manta lungă de aba, în capul gol. Era un om burtos; față roșcovană, congestionată; privire de epileptic.

Simulând o curtoazie care-i ascundea cu greu neliniștea, exclamă cu voce spartă, de bețiv trândav:

— Ia te uită!… Floricica! Sau precum te strigau țăranii și boierii: Domnița din Snagov! Hai, poftește! Cât despre compania doamnei, să binevoiască a-l urma pe fratele portar.

(Rostind cuvântul „companie”, își adânci privirea în ochii lui Spilca).

— Din această companie, replică Floarea, tânărul este feciorul meu, Irimia; dacă nu te supără, mi-ar plăcea să-l am lângă mine.

— Ah! Feciorul dumitale! Aveai unul? Nu știam. Ei bine, s-aștepte o clipă, aci, în sală. Intră mata, întâi!

Înțepenit în pragul ușii, nici nu ne dădu binecuvântarea.

Floarea păși, cu sânge rece, în odaia starețului, care închise ușa.

Acum știam ce ne rămânea de făcut; dar portarul o bănuia?

Nemișcat, o clipă, cu bărbia în piept, avea aerul că gândește privind pământul ce trebuia să-l înghită, înainte de-a reapărea starețul, – și deodată o luă la goană cu pași mărunți, urmat de Spilca și Ilie, traversă sala de așteptare, sala de mâncare și, când să deschidă ușa galeriei…

Hop!

Cu un salt de panteră, Spilca îi sări în cârcă, astupându-i gura. O clipă mai apoi, inima îi fu străpunsă de pumnalul lui Ilie, fără un strigăt, fără un geamăt.

I se luă cheia de la intrare. Trupul, încă zbătându-se, fu aruncat iute într-un dulap. Și cei doi prieteni o tuliră spre scăpare.

Din sala de așteptare – temându-mă, dintr-o clipă într-alta, să nu apară starețul – priveam scurta scenă a omorului, cu liniștea celui care urmărește jocul unei pisici zburdalnice, cu un ghem. Când totul se sfârși, închisei ușa sălii de mâncare și mă așezai pe scaun.

La capătul unui sfertuleț de oră, „Prea sfinția sa” deschise ușa și mă chemă:

— Cred că nu te-am făcut s-aștepți prea mult? îmi spuse cu un aer ursuz, rece, că mă uimi, atât îl simțeam de răutăcios.

Aruncase după față masca bunăvoinței silite. Ce se petrecuse? Aș fi dat cerul și pământul ca s-o știu, dar din aruncătura de ochi ce-o schimbai cu Floarea, ca s-o vestesc că totul era în regulă, nu putui ghici nimic.

Ne aflam într-o sală de primire-bibliotecă, a cărei simplitate fără margini, mai de grabă stânjenitoare, nu dovedea altceva decât fățărnicia sărăciei, proprie fețelor bisericești, în mijloc, o masă mare, din lemn mâncat de cari și scaune șchioape.

Starețul se așeză, poftindu-mă să fac la fel, apoi adresându-se Floarei:

— E multă vreme de când te-ai întors de la Constantinopol? o întrebă el, privind-o dușmănos pe sub sprâncenele stufoase și roșcate.

— De câteva luni…

— Pare-mi-se, dacă nu mă-nșel, te-ai reîntors în tovărășia arhontelui Samurakis?

— De ce această întrebare?

— Pentru că arhontele a fost unul din bunii mei prieteni…

— Ei bine, da! Am venit împreună…

— …Și tot împreună ați locuit în casa lui de lângă Siret, nu?

Prietena noastră adulmecă nenorocirea și-o înfruntă cu liniște:

— Observ, părinte Chiriac, că după ce până mai adineaori mi-ai propus să mă culc cu d-ta, acum mă supui unui interogatoriu în toată regula!

— Cam așa, scumpă „domniță din Snagov”… Dumneata o să-mi dezvălui misterul acestei aventuri care a costat pe arhonte viața!…

— N-am ce să-ți explic…

— O să vedem noi!

Cum stătuse lângă ușa pe care intrasem, se sculă agale, răsuci cheia în broască și-o băgă în buzunar – gest care mă făcu să duc mâna la pistoale, dar Floricica mă opri, printr-un semn, la repezeală. Și pe bună dreptate, fiindcă imediat se deschise înapoia noastră o ușă cu două canaturi și apărură patru inși. Ne legară fedeleș, cât ai clipi din ochi. Nu opuserăm nici o împotrivire.

În picioare, în mijlocul sălii și încruntat ca un călău, starețul crezu că ne răpune cu ochii lui de gâscă. Floarea îi spuse:

— Ai cunoscut, cumva, acum șase ani, o tânără din Bisoca, pe nume Anghelina?

— Poate…

— Folosind aceleași mijloace, ca cele de-acum, i-ai biruit împotrivirea dinaintea poftelor dumitale?

— Nu chiar așa…

— Și dumneata nu crezi că, luându-mă drept o Anghelina, ți-ai putea rupe dinții?

— Nu văd cum, căci în ceasul de față cei doi tovarăși ai voștri vor fi mărturisit scopul vizitei voastre la mânăstirea Orbu. Mă voi purta cu voi mai puțin aspru decât s-au purtat cu ei, dacă o să destăinuiți, de pe acum, partea voastră de nelegiuire în omorârea arhontelui Samurakis.

— Partea mea de nelegiuire? Dumneata vorbești de nelegiuire? Dumneata care răpești fete tinere, le siluiești și le omori? Dumneata care ai uneltit să cadă capete și care strivești mulțime de nevinovați? Dumneata care pui coarne de fier ființelor ce te slugăresc și pe care Dumnezeu le-a înzestrat cu grai? Tu vorbești de nelegiuiri, tu, gunoi popesc!

Niciodată n-o văzusem pe Floarea Codrilor mai frumoasă ca-n clipa aceea, cu mâinile la spate, cu fața aprinsă de mânie, capul împodobit cu diademă, cu mândrie dat pe spate, ochii ei negri, măriți și scăpărători.

Foarte palid, starețul ceru foarfeci. Stând pe scaun, haiduca nu se clinti. El îi scoase diadema și mantaua, îi tăie veșmintele de la ceafă până jos, dădu la o parte fâșiile și, arătând spre spatele-i gol, porunci unuia dintre gealați, care ținea o vână de bou în mână:

— Trage-i una!

Apoi, privind pe Floarea în albul ochilor:

— Zadarnic, orice zgomot: aci nu se aude decât ceea ce voiesc eu, care sunt ascultat orbește.

Bestia lovi fără milă. O dâră roșie, care se învineți numaidecât, apăru de-a lungul omoplaților.

Nici un suspin. Doar corpul îi tremura… Mă simții mândru de a fi feciorul unei asemenea femei!

— Mărturisește, aventuriero! urla prea sfântul.

Nimic.

Un semn al starețului fu urmat de a doua lovitură, care clătină pe osândită. Prima umflătură plesni în două, sângele țâșni în lături din abundență.

Totuși nici un strigăt. Oh! cât de mare mi-era dorința de a fi în locul ei și de a-i dovedi, la rându-mi, că eram un haiduc.

Cu fața spre dulapul cu geamuri înțesat de cărți sfinte, căpitanul nostru medita, poate, la atâtea înțelepciuni milostive, răstălmăcite în instrument de tortură, când clanța ușii ce da în sala de așteptare se mișcă încetișor.

Călăul prinse zgomotul slab al broaștei și tresări:

— Tu ești, Marcule? Ce s-a întâmplat?

În loc de răspuns, o bubuitură care zgudui temeliile; ușa zbură spre stareț, care fu dat de-a berbeleacul, și în prag se văzu lungindu-se statura neagră a țiganului „încornorat”, în urma căruia năvăleau haiducii. Lovitura și uluiala fură atât de puternice, că nimeni n-avu timp să se întrebe ce se petrecuse. Înarmați cu saci și frânghii, țiganul deoparte, tovarășii noștri de altă, legară în grabă pe stareț și cei patru ticăloși, le înfofoli capetele, cât p-aci să-i înăbușească. Și abia sfârșite acestea, robul, lăsând în plata Domnului pe stăpânul său, să dădu îndată unui măcel, fără pereche în viața mea de haiduc: învârtind în mână, ca pe-o praștie, lanțul greu ce-l târa de gleznă acum o oră, îl repezi de câteva ori în capul celor patru zbiri ce zăceau la pământ. Saci, oase, creieri, fură pe curând o tocătură groaznică. Apoi, fără să sufle o vorbă, înspăimântătorul diavol se întoarse la stareț, răzbunarea sa cea mare. Îi smulse hanțele, îi descoperi fața și c-un genunchi pe piept, față în față, labele sale mari începură un soi de sugrumare, prin opinteli scurte. Călugărul tiran părea pe jumătate mort; când apăsarea ținea prea mult, ochii îi rămâneau o bucată de vreme închiși, până să-i redeschidă, în acel răstimp, țiganul țopăia prin odaie, se arunca asupra victimei, îi mușca nasul, urechile, gâtlejul și-l înțepa cu atâta furie cu coarnele lui de fier, că se răni el însuși cu aparatura și sângele i se prelingea pe față.

La urmă, înhățându-și lanțul îi strivi capul.

În timpul acesta, tovarășii noștri ne slobozeau mâinile și scotoceau încăperea părintelui Chiriac, unde-i aștepta o pradă bună.

Clopotele mânăstirii Orbu chemau pe călugări la rugăciunea de la miezul nopții, când ceata noastră, îmbogățită cu zece mii de galbeni și un fost rob scăpat de coarnele sale, își luă calea destinului.

Singură Floricica avea de ce se plânge puțin…

III

TAZLĂU

— Mii și mii de tristeți rod, într-o viață, sufletul generosului; dar nimic nu-i este mai dureros ca suferința aproapelui său: așa e sufletul haiducesc!

Pământul este atât de minunat, simțurile noastre atât de nestăvilite, nevoile gurii atât de josnice, încât, pe bună dreptate, ar fi trebuit să vii pe lume fără ochi, fără inimă, fără nimic altceva decât nevoia de-a sfâșia, pentru ca să ne mărginim numai în a strivi pe semen și de-a urâți viața, în loc să iubim, mai degrabă, dreptatea, mila și dreptul altuia la fericire.

Iată în ceea ce haiducul se desparte de ceilalți oameni, de turma proștilor, devenindu-le dușman.

Haiducul nu e crunt. Nicidecum sângeros. Dacă uneori ucide, e din vina cruzimii dușmanilor, care-l silesc.

Haiducul este omul născut bun și numai bunătatea ne deosebește de animalitate: ea este unica distincție a vieții omenești.

Ștergând-o în pădure și ieșind de sub scutul legii, orice haiduc adevărat rămâne bun, deloc hain, îngăduitor în fața greșelii. El nu uită că, ceea ce definește măreția unui conducător, este mai ales înțelegerea. Altminteri, și gospodarii ar ști să poruncească, la rândul lor. Haiducul nu uită, mai cu seamă, că e un răzvrătit generos: pentru dânsul, crima și jaful nu sunt un scop.

Haiducul nu este un tâlhar.

Pentru ca lumea să devină mai bună, orice om trebuie să fie un haiduc!

Cu aceste cuvinte, Floarea Codrilor deschise sfatul haiducilor, pe Tazlău.

Erau de față patru din cele mai frumoase figuri ale acelor vremi: Groza, Jianu, Codreanu și Bujor. Oamenii care îi întovărășeau, erau cam la vreo două sute – mișcătoare regăsire de frați, legați prin aceleași simțăminte, urmăriți de aceleași potere și năpăstuiți de aceeași soartă.

O pădure seculară, în mare parte neumblată, îi ferea de orice surprindere. Lupul, ursul, mistrețul și popândăul erau singurele vietăți ale pădurii – ființe mai puțin nedrepte și primejdioase decât omul. Le presimțeai vecinătatea, dar nimeni nu se neliniștea: curajoasele animale se mulțumeau să sfâșie, azi o oaie, mâine un porc pe jumătate sălbatic și ocoleau pe om, neîntrecut în lăcomie de nici un dobitoc.

Tabăra surghiuniților poposise într-o pajiște încăpătoare, pe de margini cu ferigă. Mirosul de sulcină, adus de un vântuleț de prin vreo câmpie apropiată, o îmbălsăma. Dedesubt, drept în adâncuri, spumegosul Șoimul se năpustea cu furie în brațele fratelui său mai mare, Tazlăul, care-l primea șoptindu-i mustrări prietenești, în timp ce mierlele, necăjite că nu pot supune zgomotul torentului, ciripeau înfuriate.

Întreagă această lume de haiduci ne aștepta acolo de câteva zile. Apariția căpitanului nostru călărindu-și calul roib, fu salutată prin zvârlirea a două sute de căciuli către vârful pomilor:

— Trăiască Floarea Codrilor!

— Trăiască femeia-haiduc!

Groza, prietenul ei din copilărie și țârcovnicul Ioachim, dascălul lor la grecește, se îmbulziră primii ca s-o îmbrățișeze. Celelalte căpetenii făcură la fel, fără a-și mai cere voie, cum e obiceiul între haiduci. Floarea îi întâmpină pe toți cu elanuri de „soră pătimașe”, dar spre bunul Ioachim merseră mângâierile ei cele mai drăgăstoase:

— Prietenul meu! Iubitule! Ai îmbătrânit mult! Mai mă iubești așa ca altădată? Te-ai deprins cu viața de haiduc?

Țârcovnicul se tânguia:

— O, Floricico! Dragostele mele nu mai țin de lumea asta, iar haiducia mea nu-i decât un oftat al inimii! Trăiesc ca și copacii care nu stingheresc pasările Domnului. Seara și dimineața, mă minunez de ceea ce văd și lăcrimez întruna.

Furăm surprinși, când aflarăm că vestea loviturii noastre la mânăstirea Orbu ne-o luase înainte, dar, întăreau căpitanii, nu se cunosc făptașii și e bănuit Groza.

Această ispravă, socotită îndrăzneață pentru pumnul de oameni al cetei noastre, încunună pe Floarea de tot prestigiul de care avea nevoie spre a vorbi cu autoritate celor patru șefi și două sute de haiduci, din cei mai vestiți.

Ea răsturnă temeliile haiduciei primitive, mărturisindu-și dintr-odată disprețul dinaintea oricărui revoltat nedublat de un idealist și continuă să-și dezvolte principiile, fără sfială:

— E mult mai ușor să omori un om, decât să-l dumirești. Popoarelor, totdeauna, le-au trebuit puțină codeală, spre a se supune poruncilor șefilor ce le trimeteau la măcel, căci ele nu se străduiesc a se pătrunde de adevărul unei vorbe sănătoase.

Aici zace răul de care suferă omenirea, însă de acest rău nimeni nu e vinovat și de-aceea trebuie să-l îngăduim. Trebuie să pricepem viața așa cum e, așa cum o vedem.

Sufletul omenesc e plăsmuit dintr-o materie foarte felurită: calitatea bună e rară și se află copleșită de cea rea. Plantele hrănitoare și florile sunt și ele înăbușite de bălării.

A cui e vina, dacă lumea e așa cum e? Zbirii ei n-au picat din lună ca s-o terorizeze, ci s-au ivit numai și numai din neamul omenesc. Ești sau rob sau tiran, iată cele două fețe ale realității, pentru cea mai mare parte dintre oameni. Mijlocia între aceste două limite crude ale vieții, omul drept, e atât de rară ca și diamantul printre pietricele.

Luați nouă sute nouăzeci și nouă de locuitori ai pământului, dintr-o mie, și priviți-i în ochi: ăștia sunt umilii. Pipăiți-le țeasta: o să descoperiți cucuiul tiranului.

Aproape că nu există pârlit care să nu chinuiască pe altul și mai pârlit, fie el nevasta, măgarul sau câinele său.

Să nu-mi pomeniți, deci, de-o omenire împărțită în două. Nu recunosc decât stănoaga ce separă pe drept de nedrept, pe bun de rău.

A împărți omenirea în cei de sus și cei de jos; a atribui primilor numai păcate, celorlalți numai părți bune și a încerca să nimicești pe unii, pentru a da pământul celorlalți, – n-ar schimba cu nimic viața de azi, deoarece e greu să găsești sugrumați care niciodată n-au voit să fie sugrumători. Cu toate astea, marii ucigași rămân, fără îndoială, cei care guvernează lumea și care nu-și îndeplinesc unica datorie: aceea de-a sili lumea la dreptate, fiind mai întâi ei înșiși drepți.

Aceștia sunt bandiții pe care haiducul trebuie să-i vâneze, fiindcă dacă omul nu este supus păcatului de a fi rău și hrăpăreț, câtă vreme este un exploatat, vina sa se transformă în crimă de Stat, în ziua când ia guvernarea unui popor, pentru a-l stoarce mai bine.

Haiduci! Așteptând ca haita lupilor să devie turmă de oi, să legăm nădejdea unei vieți mai bune, numai de oamenii care suferă. Ei sunt de două feluri: cei care trăiesc strâmtorați de nevoi și cei care se chinuiesc cu generozitatea inimii lor.

N-aș putea să vă spun care din doi ar fi mai de nestrămutat în bunătate, dar știu că, de vreme ce cineva suferă, poți să-i acorzi încrederea.

În schimb, război fără cruțare oricărui nesimțitor în fața suferinței de pretutindeni și îndeosebi aceluia care e în stare să exercite dreptatea și n-o face.

Pe acest nesimțitor trebuie să-l stârpim, oriunde s-ar afla și să-l socotim dușman, chiar atunci când ar fi propriul nostru frate, deoarece tiranii dăinuiesc mai ales din pricina nesimțirii nesimțitorilor.

Trebuie să pornim deopotrivă și în căutarea viteazului care se înfrățește cu năpăstuiții vieții, mai cu seamă când e un înstărit și chiar un puternic. Asemenea eroi nu sunt numeroși, dar există; am cunoscut câțiva și-i cred gata să-și pună la bătaie totul pentru izbăvirea patriei lor. Nu le faceți nedreptatea de a-i amesteca laolaltă cu hoarda amăgitoare a tiranilor ce-i înconjoară. Ar fi o nedreptate strigătoare la cer, să negi unui om mărinimia, bunătatea, dreptatea, fiindcă s-a născut, din întâmplare, printre sugrumători. Se naște cineva unde i-e pofta? Și care-i stratul social unde un om drept s-ar simți în apele lui?

Avem dinaintea ochilor un exemplu izbitor, pe tovarășul Jianu. S-a născut în boierie și bogății, cel mai tânăr dintr-un șir de frați, toți dușmanii noștri și ar fi trebuit să fie și el la fel, dacă sufletul lui de haiduc nu l-ar fi silit să-și ia valea. Azi, Jianu împarte cu noi aceeași viață și soartă; capul lui e pus la preț ca și al nostru și nu este de mirare s-o sfârșească la spânzurătoare, coșcogeamite fiu de mare boier cum e.

Ei bine! Jianu nu-i singurul boier cu inimă de haiduc. Dar nu oricine poate să ia calea haiduciei. De altfel, tare mă îndoiesc dacă cea mai bună haiducie o fi aceea care se pune în afara legii, pentru că, până acum, îmboldită de o tinerețe entuziastă, am lucrat întâi la Snagov, apoi la Constantinopole, mai folositor decât toți haiducii care operează în codru.

Mulțumită, în parte, legăturilor mele cu ambasadorii Franței și Angliei la Stambul, generalul Aupick și lordul Canning, a fost răsturnat hrăpărețul Mihai Sturdza, iar omenosul Grigore Ghica readus în scaunul Moldovei. Tot eu, în aceeași măsură, am protejat la Brussa pleiada de tineri boieri ce și-au încercat micul lor 1848 și se văzuseră surghiuniți în Anatolia. Am contribuit la repatrierea lor și sunt în strânsă legătură cu dânșii. Au o educație apuseană, asuprirea îi revoltă, fie ea făcută de străini sau de ai noștri, și primesc, pentru a o sfărâma, ajutorul oricărui patriot.

În fruntea lor se află un om pentru a cărui bună-credință îmi pun capul jos. O să vă încredințați chiar voi, deoarece l-am poftit să ia parte și el la această consfătuire și n-o să întârzie să pice de la Iași: e hatmanul Miron, pe care l-am întărit în postul de conducător al miliției moldovene…

Un șopot de mirare acoperi ultimele cuvinte ale vorbitoarei.

Groza strigă:

— Un hatman printre haiduci!

— Chiar așa! întoarse vorba Floarea: un hatman, haiduc!

Jianu se sculă – boier cu figura delicat dăltuită, cu mișcări grațioase, înfățișarea mereu serioasă. Glăsui cu căldură:

— Să nu vă neliniștiți! Floricica nu prea se înșală ușor. Îl cunosc pe Miron. Mi-e chiar prieten. Ne-am instruit împreună la Paris și Lunéville. E într-adevăr un haiduc. Dacă-i hatmanul miliției moldovene, cu atât mai bine pentru patria pe care vrem s-o dezrobim.

— N-o să putem face nimic trainic, fără ajutorul acestei tinerimi, adaogă Floarea. Nu omorând, pe ici pe colo, când un grec, când un boier român, o să schimbăm cu vreo iotă halul țării noastre. Viața zbirilor nu ne atrage; moartea lor nu ne ține de cald. Ceea ce ne trebuie, este pământul răpit țăranului și legi bune pentru toată lumea. Așa ceva nu se poate înfăptui decât înlocuind absolutismul de azi printr-o stare de lucruri mai dreaptă, având la temelia ei însuși poporul.

Dar, unde-i voința populară în stare să pună oameni noi la lucru? Nicăieri. Poporul e ținut la obroc de orice mișcare de idei. Dacă n-ai poporul, cu cine începi? Cu voi, idealiștii, care veniți de jos și cu Mironi revoltați, care ne vin de sus?

Iată ce vă propun: farmecele unei femei nu sunt date pentru a vrăji copacii. Lăsați-mă să practic haiducia mea acolo unde se află oameni puternici, care se încovoaie ca o salcie în fața unei dezmierdări prefăcute. Cei care nu se încovoaie, se sparg ca sticla și asta e totuna pentru o îndrăgostită de felul meu.

La Snagov, lângă București și, mai abitir, lângă vestitul codru al Vlăsiei, unde atâția tirani și-au lăsat în același timp și punga și viața – mulți inși au îngenuncheat la picioarele „Domniței din Snagov”, alții s-au nimicit, iar câțiva bățoși în cruzimea lor s-au încredințat într-un chip jalnic că asprimea unei femei n-are pereche.

Mă voi înapoia la cuibul meu, care va deveni cuibul haiducilor. Vom deschide larg ușile și le vom închide, din când în când, în urma cutăror puternici, prea supărători; toate daraverile astea n-or să ne coste decât un căluș și un bolovan; marele lac, în care se oglindesc, balcoanele și streașinele casei mele, se însărcinează cu restul.

Vom linguși neghiobia mai-marilor, care ne vor scăpa printre degete. Cu cei care vor primi târgul, o să lucrăm pe față și o să plătim cinstit.

Dac-o trebui să-mi strecor degetele în vreo barbă simandicoasă, spre a scuti de spânzurătoare pe cutare tovarăș – cu dragă inimă mă supun.

Dar, mai ales, să fim sinceri cu sincerii, cinstiți cu cinstiții, drepți cu drepții, buni cu bunii, în acest cămin al haiducilor, care n-are decât o rațiune: de-a obține dreptatea omenească pentru această sărmană țară sau chiar s-o smulgem. Fiindcă toată tactica unui om de nădejde stă prin a începe să-și deschidă inima, de a se arunca chiar și asupra unei stânci, de-a o înfierbânta prin căldura sângelui său; dar dacă se pomenește întâmpinat cu un scuipat în față, să calce în picioare tot ceea ce este rău, deoarece nu orice om alcătuiește omenirea, ci omul bun.

Asta am învățat, trăind.

Am învățat, încă, să fiu îngăduitoare cu acel căruia îi lipsește pâinea, din cauza aproapelui său: foamea mistuie sufletul și atunci ființa umană cade mai prejos decât animalul.

Acest fel de om nu-i în realitate decât un stomac. Cum să te înțelegi c-un stomac? Cum să îmbii pe cel care adulmecă pământul ca să dea peste un ciolan: Frate! ridică-ți fruntea și privește soarele!

Vai! eu știu că lumea își împarte viața între a adulmeca, de nevoie, pământul și a privi soarele, din mândrie; dar, prefer pe vanitos, unui flămând, fiindcă noi suntem întocmai. Dovadă, haiducia noastră.

De asta vă spun: să lucrăm, mai întâi, cu animalul care poate să ne dea ascultare; la urmă, ne vom adresa și celui care nu poate!

*

În acea clipă, apăru statura delicată a hatmanului Miron, întovărășit de călăuza sa. Tânărul boier era îmbrăcat civil. Purta redingota, obișnuită pe atunci, și cizme din piele roșie. Se aruncă în brațele deschise ale lui Jianu, a căror strânsoare cât p-aci să-l înăbușe, apoi, întorcându-se spre Floricica, îi sărută prelung mâna și-i zise:

— Despre ce „animal” vorbeai?

— Vorbeam despre două animale…

— Și care-i cel ce te poate asculta?

— Tu, pentru că nu ești flămând.

— A! Ba să mă ierți: am o foame de lup!

— Ei bine! spuse căpitanul nostru, să ne potolim foamea; vom tăifăsui, după. Cred că tuturora le e foame.

Movilă mulțumi pe toată lumea, strigând:

— O clipă! Ei vor pocni îndată!

Era vorba de berbeci: nu mai puțin de vreo treizeci, care se coceau fiecare în gropița lui, încinsă ca un cuptor, fiecare în pielea lui și cu mormanul de spuză deasupra – șir prelung de morminte, asemănător unui cimitir de copii, dar a cărui dogoare era de nesuferit. Berbecul nu fusese supus nici unei pregătiri: ci tăiat, îndopat cu sare și piper, și culcat în acel pătuc fierbinte, unde, acoperit cu un morman de jeratic, pocnea după un timp, semn că poate fi mâncat. Asta se chema… berbec fript haiducește!

Pocniră unul după altul, zvârlind în sus neprietenoasa învelitoare. Fiecare bubuitură era întâmpinată cu strigăte de căpcăuni.

Și, desigur, întâile fripturi gata fură servite șefilor, pentru că, totdeauna și oriunde, ei sunt serviți primii, chiar și când sunt haiduci.

În timpul mesei. Floarea înștiință pe hatman de planurile ei. Miron o ascultă cu seriozitate. La urmă spuse:

— Minunat! Și poți să mă numeri și pe mine printre cei mai credincioși idealului nostru patriotic, dar cu o condiție: să nu se mai repete lovitura de la mânăstirea Orbu…

— Cum? A și ajuns vestea la Iași? întrebă Floricica.

— A ajuns ea la București, unde capul acestei aventuriere necunoscute a fost pus la preț pentru zece mii de galbeni, precum glăsuiește ordinul de urmărire îndreptat împotriva ta!

— Ăsta-i spiritul noii ordini cu care se împăunează tinerimea voastră generoasă? strigă Jianu, înăcrit.

Hatmanul replică:

— Frate Iancule, te știu pripit, nicidecum naiv; n-oi fi vrând ca întreg Divanul celor două țărișoare să fie format din haiduci! Și apoi, lasă-mă să-ți spun că nu văd scopul asasinatelor voastre individuale…

— Tu vezi poate mai bine urmările asasinatelor voastre în masă, în straturile poporului!

— Ho! țipă Floarea Codrilor. Aci eu sunt căpetenia voastră! Ei bine, vă opresc să mergeți mai departe pe calea asta! Toți sunteți însuflețiți de dorința de-a ne înțelege și de-a munci laolaltă în viitor: de ce oare să mai trăncănim asupra lucrurilor trecute? Va avea dreptate, cine va lăsa o operă în urma lui. Deci, la fapte!

Apoi, sfredelind pe Miron cu o privire hotărâtă:

— Hatmane! Ceasul se apropie. Vin de la Constantinopole, cu credința că rușii vor pierde războiul Crimeei. Napoleon ne asigură de asta pentru anul viitor. Turcii, însă, vor pierde, de asemenea, prețul victoriei lor, măcar în ceea ce privește Principatele noastre: Franța și Anglia îi susțin pe „unioniști”. În străinătate, chestiunea e foarte înaintată. Trebuie ca și în Principate să fie barem la fel. În ce stare ne aflăm?

— Câștigăm teren, pe fiecare zi. Cei mai buni oameni, tineri sau bătrâni, sunt pentru Unire. Totuși separatiștii rămân destul de puternici, mai ales la noi, în Moldova, unde caimacamul uneltește pe față împotriva Unirii Principatelor și-și cumpără partizani, aci ca și la Stambul, năzuind să puie mâna pe scaunul Moldovei. Asta place dușmanilor noștri, rușii, turcii și austriecii.

— Bine! dar așa ceva displace prietenei noastre Franța; ea trebuie să fie învingătoarea. Așa că, nu mă tem de caimacam, cu toată imensa avere a nevestei sale, cea mai bogată moștenitoare din Moldova; nevastă-sa nutrește gânduri bune pentru ideea unirii; pe deasupra, am eu grijă să-l zugrăvesc în ochii Sublimei Porți ca vândut rușilor și partizan al înfrângerii turcilor.

De ceea ce mă tem este ușurința sau nepriceperea noastră, fiindcă s-o știți, ca să ne poată susține până la capăt, Franța ne cere să-i dăm dovada dorinței fierbinți a națiunii române. Ori, eu știu prea bine că biata noastră nație este redusă la câteva mii de intriganți egoiști și ambițioși.

Iată de ce, hatmane Miron, în ceea ce privește Moldova, îmi pun întreaga nădejde în tine și Alexandru Cuza, acest îndrăzneț de o sinceritate zguduitoare, senzual ca un câine, dar bun și dezinteresat. Dacă-și joacă bine rolul în armata caimacamului, în curând va fi colonel. Căznește-te să-i insufli puțină stăpânire, puțină fățărnicie. I-ai putea fi, într-o zi, prim-ministru…

— Ce visezi să faci din prefectul de Galați?

— Primul Domnitor al unei Românii noi!

Mulțimea de haiduci se sculă, ca unul. Auziseră vorbindu-se despre sinceritatea acestui nobil, necruțător cu cotropitorii clasei lui, simplu în apucături și generos până la disprețul oricărei situații demne de treapta sa. Era socotit ca singurul în stare „să taie în bucăți carnea boierului”.

Un „ura” măreț zgudui aerul. Douăzeci de fluiere începură să cânte bătuta, cel mai îndrăcit dintre jocurile noastre populare.

Târâți de acest entuziasm neașteptat, șefii renunțară deodată să mai prelungească tăifăsuiala și se prinseră în horă. Prima horă fu încercuită de-o a doua, mai resfirată, formată din stat-majoarele celor cinci căpitani și aceasta, la rândul ei, fu luată la mijloc de un al treilea lanț de haiduci. Pământul duduia sub răpăitul celor două sute de tălpi învrăjbite.

Bujor și Codreanu chiuiră cu vocile lor bărbătești:

Dat-a frunza fagului!

pus-am cruce satului,

și coadă baltagului;

că am gândul dracului,

asupra bogatului!

Bată-te crucea, bogat;

om bogat și fără sfat,

ce mă porți prin sat legat,

zici că birul nu ți-am dat!

Foaie verde de gutui!

Iancule, de unde vii?

— Ia, d-aci, de peste Jii.

— Iancule, ce-ai târguit?

— Dat-am aur și argint,

pe vreo cinci oca de plumb,

să duc la băieți în crâng;

că băieții-s cam zglobii:

trag la naiba, prin pustii,

nu ca mine-n cărnuri vii!

LA SNAGOV, ÎN CUIBUL HAIDUCILOR

I

Prietene care mă asculți, sunt un om de optzeci ani, a cărui inimă nu cunoaște însă bătrânețea. Dacă tu nu știi ce înseamnă asta, nu-ți mai pierde vremea în zadar, ascultându-mă! În furnicarul omenesc se găsesc inși cărora nu le e de-ajuns propria lor viață, suferința și durerea lor și care se simt trăind prin toate existențele de pe pământ; mii de fericiri nu-i împiedică să audă un geamăt; mii de dureri nu-i pot lipsi de-o singură bucurie.

Aceștia sunt oamenii-ecou: totul răsună în ei! Noaptea, ei aud strigătul cărnii mușcată de sălbăticia plăcerii; ziua, sar în sus, odată cu toate ființele sângerate de chinul animalic al muncii pe care n-o iubesc.

Sunt unul din acești oameni-ecou: sunt un haiduc!

Dacă tu, cititorule, nu ești; dacă te mulțumește viața ta, a părinților sau a prietenilor tăi, sau dacă te nemulțumește numai ce ți se întâmplă ție sau alor tăi, atunci n-ai să mă pricepi, deoarece, contrar felului tău de-a fi, îmi place să mă amestec în tot ceea ce-i omenesc și nu mi-e indiferent dacă semenul meu trăiește sub sceptrul dreptății, dacă are vreo durere sau e arătat cu degetul.

Oh! Nu trebuie să fiu luat drept un înger sau apostol! Nu! Pot să fac și rele, însă păcatul meu este dintre acelea pe care nu le poți înlătura în viață și nu-s niciodată o pacoste pe capul oamenilor. Și apoi, acolo unde însăși Bunătatea nu-i în stare de nimic, nici eu nu pot mai mult!

În această casă a haiducilor, a cărei amintire mi-e așa de dragă, am iubit și am fost iubiți. Numai de asta mi-amintesc! Ura… S-o ia dracu’! O alung din mintea mea.

Veniserăm acolo cu dorința de-a schimba fața lumii! N-am făcut decât puține lucruri și, în schimb, avurăm și partea noastră de pagubă. Așa-i bilanțul oricărei vieți care năzuie să îmbrățișeze pământul.

Dar câte ceasuri de neuitat petrecute acolo!

Mai întâi, ținutul Snagovului e oaza dragostei în această câmpie fără sfârșit a Dunării, în care Bucureștii se pierd ca într-un deșert. Codrul său, scăldat în zilele de vară de un soare nemilos, este prețuit cu atât mai mult cu cât i se știe singurătatea. Lacul său, care acoperă câteva sute de hectare, e semănat cu ostroave stufoase, ce se desenează șerpuitor în zare, ca niște căciuli uriașe plutind în voia valurilor. Vânatul, peștele, racii, sunt din belșug. O fâșie lată de trestie, înaltă de zece picioare, tivește, aproape fără întrerupere, malul lacului, oferind adăpost iepurilor și umbrar miilor de broaște izgonite de arșița verii. Câteva sălcii plângătoare, plicticoase și iscoditoare, asemenea unui șirag de pustnici, se pleacă pe luciul apei, cu o îndărătnicie de adevărați duhovnici. Din loc în loc, nufărul, regele purității – ieșit la iveală cu alaiul lui de lopățele plesnind de sevă – veghează cu îngâmfare singurătatea lacustră.

*

Nu era o singurătate deplină, deoarece casa prieteniei, a dragostei și a luptelor generoase, umplea aerul cu strigătele sale, în timpurile când frumoasa ei stăpână se afla acolo.

Așezată pe un colnic care-i înlesnea o privire cât mai largă asupra lacului nesfârșit, părea că vrea să-și ia zborul, grație streșinilor ce se prelungeau ca niște aripi. Uși, ferestre, galerii, balcoane, totul era ferit de asprimea vremii. Și nici un zid împrejmuitor, nici chiar un gard sau o îngrăditură; nimic n-o apăra în afară. Chioșcuri, ici și colo, năpădite de hamei. Puțin, la o parte, bătătura gălăgioasă a robotelilor și a crescătoriilor de tot felul: cai, vaci, oi, porci și ograda cu nenumăratele găini, gâște, rațe, păuni, porumbei. Câini mari ciobănești erau singurii păzitori. O duzină de căsnicii țigănești, încincite prin puzderia de plozi, trăiau liberi, într-o vreme când robia era în floare. Ei fură primii țigani dezrobiți din țară. Floarea Codrilor, cumpărându-i ca pe vite, odată cu terenul, întocmi acte în regulă de dezrobire. Nu se lăudă nicăieri cu dezrobirea lor, dar se alese cu o adâncă mulțumire, deoarece țiganii îi deveniră prietenii cei mai credincioși. O parte din ei erau așa zișii „casnici”; ceilalți, de la sfârșitul lui aprilie și până în septembrie, cutreierau țara, practicând felurite meserii: ursari, căldărari, lăcătuși, meșteri primitivi ai lingurilor de lemn și cazanelor de rufe, spoitori, iar femeile lor ghicitorese.

Ironie a sorții: cel mai însetat popor de libertate de pe pământ a fost supus robiei de către reprezentanții celei mai îngenuncheate națiuni din câte apăsa Semiluna! La Stambul, tronurile Principatelor române se vindeau la mezaturi, tăinuite; boierul român, el însuși o raia disprețuită, își vindea țiganii la mezatele publice, ca și vitele. Totuși, acest popor, pe jumătate gol și asupra căruia se avea drept de viață și moarte, rămase neschimbat în veselia sa. El fu acela care întâmpină sosirea noastră la Snagov, cu inima deschisă și entuziasm.

*

O trăsură cu opt cai venise ca să ne ia de la Galați, unde Floricica se anunțase, în treacăt fie zis, ca reîntoarsă direct de la Constantinopole. Numai noi doi, eu și ea, luarăm loc în trăsură. Cei optsprezece tovarăși de drum, transformați într-o gardă demnă de „Domnița din Snagov”, ne urmară călări. Costumele lor naționale, din pânză albă brodată cu arnici, minunau pe trecători, ca să nu mai vorbesc de statura uriașului Trăznilă, țigan liberat de la mânăstirea Orbu, care băga în sperieți pe copiii satelor. Era într-adevăr înspăimântător, cu fața-i oacheșe de drac și trupul de uriaș, care deșăla, în mai puțin de un sfert de ceas, calul cel mai voinic, ceea ce-l silea să alerge pe jos, o bună parte din timp, trăgându-și animalul de dârlogi și asudând cu broboane mari. În acele clipe, spaima țăranilor dădea de haz. Floricica râse cu lacrimi tot timpul călătoriei.

Dar hazul cel mai strașnic al reîntoarcerii noastre fu apariția lui Trăznilă la Snagov. Droaia de țigani ieșise în păr, cu liota de copii, câini, pisici și chiar vreo câțiva purcei. Fețe oacheșe, lucioase și melancolice; dinți albi, piepturi dezgolite. Cu neputință să pricepi o iotă în furtuna de gesturi și strigăte. Era ceva vesel, o vedeai cât de colo, nu atât de clar și ușor de interpretat drept dușmănie. Vărsară donițe cu apă înaintea trăsurii, ne urară belșug. Jucară îndrăcitele geamparale. Rândașii se tăvăleau pe jos, dându-se de-a berbeleacul. Și toată adunătură asta dorea să atingă cu mâna veșmintele stăpânei lor.

Asta, înainte ca vesela societate să fi observat prezența lui Trăznilă, care ne urma ultimul.

Îndată ce alaiul se opri și fostul „încornorat” se înfățișă ochilor sălașului, uimirea sugrumă mai întâi toate gâtlejurile, apoi bairamul se asmuți mai vârtos și fără cruțări asupra fericitului Trăznilă. Repede terminară cu el, cu puterea și costumul lui brodat. Veselia țigănească nu cunoaște marginile și cu greu se deosebește de agresiune. Într-o clipă – apucat de mâini, picioare și cap – uriașul nostru fu înghițit de valul acestei dragoste copleșitoare, îl pipăiau cu învierșunare și nu știam dac-o făceau ca să-l sărute sau să-l omoare. Răcnetele în țigănește te ajutau încă și mai puțin să deslușești ceva.

Floricica crezu c-o să-l linșeze și le strigă cu toată puterea:

— Nu-l omorâți! E de-al vostru!

— Drace! Vedem și noi, că-i de-al nostru! răspunse o femeie care privea furnicarul; de asta îl și mângâie! O așa „bucățică” de țigan merită osteneala ca s-o „guști” o țâră!

Și iată-l pe Trăznilă, plin de praf de sus până jos, cu hainele în neorânduială, apărând înălțat deasupra unei gloate care-l ducea în triumf în fața Floricichii, strigând de-a valma:

— Domniță!… Domniță!… Îl vrem pe Trăznilă baș-bulibașă!

Stăpâna încuviință „ungerea”:

— Fie!

Și dispăru în casă, urmată de noi toți, în timp ce Trăznilă se trezi încercuit de o horă de jucăuși, fericiți că au putut să-și folosească libertatea, alegându-și un stăpân.

II

Nu știu de la cine avea fosta păstoriță de la Lipia încântătorul ținut al Snagovului. Cum, prin ce lovitură a norocului, fetișcana cu picioarele goale din satul cel mai deocheat din județul Buzău – prietena lui Groza, amanta feciorelnică a lui Cosma, Floricica, mama mea – izbutise ca să devină Domnița din Snagov?

Această lature a vieții sale îmi rămase totdeauna întunecoasă. N-am întrebat-o niciodată, din rușine și nici ea n-a deschis vorba.

Venind la Snagov, speram să întâlnesc pe mărinimosul care-o blagoslovise cu un dar, pe de-a-ntregul regesc. N-avui parte: în vreo zece odăi încăpătoare, simple dar plăcut mobilate, se lăfăiau două femei și un bărbat, pensionari pe viață, tustrei de-o vârstă nehotărâtă, umili ca înfățișare, săraci ca duh.

Fiecare își avea o poveste care-i lămurea prezența în casa haiducilor, și dintre ele două merită o scurtă istorisire. Cea de-a treia, nenorocita Evghenia, nu inspira decât milă: fiica mezină a unor părinți oarecum chiaburi, dar îngâmfați și haini, fusese sacrificată în hatârul unei surori mai mari și trimeasă la mânăstire, de unde se salvase la moartea cruzilor autori ai vieții ei și venise s-o sfârșească la Snagov. Obișnuiții casei o porecliseră călugărița fără voie. Sosită cam târziu într-o viață ce i se refuzase, Evghenia, așa ștearsă cum era, reuși să muște din fructul care este slăbiciunea bărbăției noastre, „atâta vreme cât tâmplele ne zvâcnesc și urechile ne ard”, vorba lui Cosma.

*

Mult mai veselă era istoria celeilalte femei, voioasa Marinula de-altădată, poreclită Călăreața, din pricina pățaniei amoroase ce-o trântise dintr-al noulea cer al galanteriei în iadul zeflemelelor.

Mare boieroaică, măritată cu un bogătaș pe de-a-ntregul nătărău. Frumusețe de bujor, purtare de gâscă, minte de oaie și temperament în stare să dea gata un regiment într-o noapte.

Ca în cele mai multe case boierești ale timpului, ofițerii spilcuiți ai armatei rusești de ocupație găseau la Marinula, casă, masă și acel adaos care face ospitalitatea orientală de neuitat. Preafericitul soț al Marinulei nu se îngrijea de nimic. Doar Marinula se îngrijea de neplăcutul suvenir pe care irezistibilii cuceritori, stricați până-n măduvă, îl lăsau de obicei nesăbuitelor amante. De rest, nici ea nu se sinchisea.

Și într-adevăr, nenorocirea nu-i veni de pe urma nenumăratelor asalturi ce trebui să le suporte, ci din indiferența lingușitoare a unui colonel de cavalerie. Șmecherul se juca de-a fidelitatea, pe care spunea că o are față de nevastă-sa, apoi, într-o zi, cu o piruetă de cazac, răsuci capul bietului bujor, șoptindu-i:

— Da! Te vreau! Dar numai a mea! Cu totul a mea…

— Cum asta? bolborosi ea, pierdută de fericire.

— Foarte bine! mă vei urma! O să fugim peste trei zile. Țarul ne recheamă.

În dimineața plecării, colonelul găsi pe Marinula ghemuită în sania sa, la locul întâlnirii. Și alunecușul pe zăpadă începu după ce „călărețul” se încredințase mai întâi că Marinula luase cu ea aurul și giuvaericalele.

Călătoria nu fu lungă. Dumnezeul românilor nu putea îngădui răpirea unei părticele din pământul Moldovei.

O noapte de dragoste la Ungheni; un popas sincer dinaintea Prutului înghețat; o chelfăneală căzăcească, urmată de un furt, tot atât de cavaleresc și iat-o pe Marinula dezmeticită din vis! În fața ei, sfânta Rusie a curtenitorului colonel; în urmă, un bărbat dezbrobodit, care ceruse și obținuse divorțul.

Îndârjit de insulta suferită cu vâlvă, bărbatu-său o lăsă ca să se rostogolească în cea mai cruntă mizerie. Ca să poată trăi, își vându totul, până și blănurile și căciulița de astrahan pe care o purta semeață, așezată pe-o ureche. Prietenele sale virtuoase, cerându-i socoteală de jignirea bunelor moravuri, îi închiseră ușile în nas.

Târându-și picioarele prin zăpadă, cu capul înfășurat într-un șal, ea auzi cum ștrengarii ulițelor îi cereau socoteală, la rândul lor, de pierderea căciuliței:

Ma-ri-nu-lă! Ma-ri-nu-lă!

Ce-ai făcut cu-a ta că-ciu-lă!

Floricica o descoperi într-o zi în halul ăsta. Nu-i ceru nici o socoteală și-i oferi ospitalitatea ei, unde nimic nu-i lipsea.

*

Povestea celui de-al treilea pensionar al casei, Alecachi, era puțin tragică.

Într-o frumoasă dimineață de primăvară, aflându-se în trăsura pașei din Silistra, care-și inspecta pașalâcul, Floricica zări doi călăi turci și un agă, pregătindu-se ca să taie capul unui om. Îl trăseseră lângă o fântână, îi legaseră mâinile la spate și rânduiau barda și tăietorul.

Prietena noastră opri trăsura și coborî:

— Vreau să văd despre ce-i vorba! spuse ea bătrânului pașă.

— Despre ce-i vorba? miorlăi tiranul; se vede cât de colo, draga mea! Se taie capul cuiva. N-oi vrea să te oprești azi, pretutindeni unde se taie un cap, numai să afli despre ce-i vorba!

Era vorba totuși de sărmanul Alecachi, care, la cererea Floricichii, povesti din fir-a-păr cele ce urmează:

Vameș la Silistra, Alecachi trecea drept omul cel mai cinstit din regiune. Văduv, cei trei copii ai lui, un băiat și două fete, îl ajutau în meseria sa, care de mai bine de cincisprezece ani se mărginea în a sta turcește pe-o saltea și de-a încasa taxele asupra mărfurilor descărcate la debarcaderul său de la Dunăre. Nici o plângere nu fusese îndreptată împotriva lui. Sumele fixate dinainte și pe care le datora sultanului în fiecare lună, aga le încasa cu regularitate. Din ziua când Alecachi nu mai fu solvabil, cumsecadele agă le încasă în natură. Și aici, ițele se încurcară.

Vameșul, binevoitor ca toți orientalii, își făcea veacul tăifăsuind la nesfârșit cu prietenii, pentru care avea oricând un locșor pe saltea. Sorbeau întruna ceșcuțe cu cafea. Fumau ciubuce. În acest răstimp, fetele și băiatul aduceau banii, îi încredințau părintelui și se reîntorceau la datorie. Alecachi sălta un colț al saltelei, strecura banii dedesubt și continua partida de trândăveală, care se isprăvea la miezul nopții. Disprețuia socotelile. Abia dacă se ostenea să pună gologanii sub saltea și să-i scoată pentru măruntele nevoi ale familiei.

Dar probabil că nu numai el era acela care-i scotea de-acolo, deoarece, la sfârșitul unei luni, când aga se înfățișe ca să-și ceară dreptul, fu degeaba, căci vameșul ridică salteaua, o întoarse pe dos, scotoci încăperea: cu mare greutate găsi câțiva piaștri și irmilici, ici și colo! Adânc mâhnit, explică omului stăpânirii:

— Ioc, afaceri! Ioc, galbeni, aga!

Aga, care era arab, se mulțumi să mormăie un singur cuvânt:

— Malèche! Adică: nu-i nimic!

Și se îndepărtă supus. Dar Alecachi observă într-o zi că aga zăbovea puțin cam mult cu glumele pe lângă fetele sale, lângă debarcader. Totuși, cum generosul funcționar continua să răspundă: Malèche! la fiece sfârșit de lună nenorocit, vameșul închise ochii asupra ceea ce aga își luă în natură, uită pocinogurile blestematei saltele și își dădu cu totul inima bunilor prieteni – până în clipa când fata cea mare veni să-i spună că aga o lăsase grea. Atunci, tatăl se aprinse și chemă pe făptaș, care răspunse domol:

— Malèche! Nu-i nimic!

Și drese paguba, silind pe un raia, băiat bun, să se însoare cu fecioara însărcinată.

Puțin timp după, a doua fată a vameșului călcă pe urmele celei dintâi. Urmă iarăși un malèche și un al doilea raia.

Acum, Alecachi trăia fericit: la pagubele lunare, aga răspundea recunoscător, de departe, printr-un malèche și mergea înainte. Fete, bietul părinte numai avea de unde da.

Dimpotrivă, aga avea și el vreo două. Și tocmai feciorul vameșului fu acela care, răzbunându-și surorile, le lăsă însărcinate. Apoi fugi în lume, fără pic de milă față de taică-său, rămas pe-o saltea ce luase foc.

Urmările acestei fapte necugetate sfârșiră prin a fi serioase. Aga – chiar în dimineața încântătoare când Floricica își făcea plimbarea – venise, însoțit de doi călăi, să-l înhațe pe Alecachi. Cum nu-i plăcea vorba lungă, zise simplu:

— Am venit să-ți tai capul!

Vameșul auzi bine, văzu barda și buturuga, și simți că i se albește părul de spaimă.

Totuși mai avu puterea să-l descoasă:

— Și de ce ții, să-mi tai capul, agă?

— Pentru că fi-tu mi-a însărcinat fetele!…

— Da ’ parcă tu nu le-ai lăsat grele pe-ale mele?…

— Malèche! Mi-erai dator.

— Dar, agă, nu spuneai tu că nu-i nimic?

— Malèche! scoală-te și urmează-ne!

Floricica rugă pe pașa din Silistra să ierte pe Alecachi – ceea ce bunul pașă încuviință, ridicând un deget – apoi prietena noastră plăti agăi sumele datorate sultanului, de Alecachi.

— Și cele două fete ale mele, grele? strigă arabul.

— Malèche, aga! chicoti Domnița din Snagov.

III

A doua zi de la sosirea noastră, primirăm vizita popii din Snagov și a enoriașilor lui, veniți să ne mărturisească, zgomotos, bucuria de-a se ști iarăși proteguiți de „buna Domniță Floricica”. După care fapt, casa haiducilor făcu primul pas în bătălie.

Fu un pas hazliu, și pentru mine neașteptat.

Două personagii simandicoase coborâră într-o zi dintr-o diligență și fură primite la masa de prânz, cu onoruri care sporiră caraghioslâcul acestor ființe, străvezii ca ploșnițele unei case părăsite, dezarticulați ca niște marionete și urâți de-ți venea să te prăpădești de râs.

Aproape că mă și prăpădisem, zărindu-i, dar Floricica mă trase îndată la o parte și-mi șopti:

— Ștrengarule! Învață-te să fii cuviincios. Știi tu cine-s ăștia?

— După câte văd, „sperietori de vrăbii”, de-ai lui Cosma!

— Dacă vrei tu, fie, dar află că cel ce poartă fes și ochelari e hood-bey, primul tâlmaci al Sublimei Porți și cel mai bun prieten al nostru. Tovarășul său este d. Isidor, evreu german, reprezentantul mai multor fabrici, care vor procura țării noastre tot ce-i trebuie, pentru ca locuitorii ei să nu mai mănânce cu degetele, să nu se mai culce pe pământul gol și să se îmbrace ca de-alde osmanii.

*

Am bănuit în hood-bey pe unul din puternicii care făcuseră averea Floricichii, dar care nu-și cunoșteau prietena cu de-amănuntul. Era putred de bogat și vorbea nouă limbi, dintre care patru orientale. Printre ultimele se număra și o română, ca vai de ea. Dimpotrivă, d. Isidor o vorbea cu ușurință, ca și germana, franceza și engleza.

Tâlmaciul Padișahului era, după mamă, și el evreu, iar prezența acestor doi inși în cuibul haiducilor își găsea explicația în planul femeii-haiduc, care-l dădu în vileag, îndată ce se isprăvi masa.

În odăița înțesată cu sofale și divane, rezervată prietenilor intimi, beyul englez se înțepeni ca o momâie, cu ciubucul în mână, ochelarii pe vârful nasului, privind în gol și nedeschizând gura decât pentru a rosti „da” și „nu”; dintre cei doi evrei, era acela care vorbea despre aur, adică de lire sterline.

Cealaltă prăjină de om – mai mult simpatică la înfățișare și mai plăcută prin temperamentul ei vioi – nu înceta o clipă să măsoare odaia în lung și lat. Fuma niște frumoase țigări și făcea haz de ciubucul beyului, poreclindu-l „scuipătoarea de nicotină”.

Zeflemisea, de altfel, tot ceea ce nu era occidental:

— Priviți acest interior de femeie cochetă și europenizată, zicea el: o cameră care te silește să șezi turcește. Nu vezi nicăieri un scaun ca lumea, un garderob, un bufet, o veselă convenabilă. Româncele și românii cei mai chiaburi, deși îndrăgostiți după limbile și culturile din Apus, păstrează totuși obiceiuri asiatice; se spală în fântâna, se luminează cu lumânări puturoase și-și culcă prietenii pe saltele trântite pe jos. Vorbesc franțuzește și poartă șalvari. Hăinăria și-o înghesuie în cufere neîncăpătoare. E caraghios! Și în halul ăsta zac tocmai românii, care au acest minunat proverb: Vorbește după cum ți-e portul, sau îmbracă-te după cum ți-e vorba!

— Sunt de aceeași părere cu dumneata, domnule Isidor! întări Floricica. Într-o oarecare măsură, dumneata ești un haiduc!

— Eu, haiduc? strigă Isidor. Auzit-ai vreodată vorbindu-se de un ovrei-haiduc? Oh! nu! Îmi pare rău; dacă nația mea ar fi știut să mânuiască armele, n-ar fi fost azi țapul ispășitor al tuturor belelelor sociale!

— Am spus „într-o oarecare măsură”, ceea ce-i adevărat! Nu te istovești dumneata răspândind în Orient arta de-a trăi și, prin urmare, bunăstarea? Asta-i haiducia. În sensul ăsta, chiar hood-bey este un haiduc, la rândul lui!

Beyul avu un tremur ușor și cât p-aci să scape jos ciubucul:

— Dumirește-mă, Floricica! Și oricum, ferește-te s-o spui cumva sultanului; s-ar putea să-mi pierd capul!

— Deloc, prietene. Haiducia voastră tot făcând revoluții, atrage aurul în casele de bani ale industriei puternice, fiindcă voi sunteți cei care îi înlesniți scurgerea produselor, deschizând credite negustorilor.

Cei doi „haiduci”, liniștiți astfel, nu mai avură decât să încheie afacerea pentru care veniseră. Isidor se însărcina cu instalarea mai multor categorii de negustori evrei, hood-bey furniza banii, iar Floricica lua pe seama ei transportul mărfurilor de la punctele de frontieră până la prăvăliile așezate în câteva centre ale Principatelor.

În acest chip, începu pe pământul românesc un comerț care – la început alcătuit în întregime doar de evrei – trebuia să constituie mai târziu un izvor de energie națională și să ajute reintrarea României în rândul țărilor civilizate.

Răsplata care căzu pe capul evreilor pentru faptul că fuseseră și la noi vehiculele progresului, ba chiar îl înlesniseră, fu cu totul alta decât aceea pe care o scontaseră inițiatorii.

*

Scopul Floarei Codrilor nu era câtuși de puțin negustoria. Profita însă de nevoia claselor înstărite de la noi de-a trăi după moda apuseană și de zorul năvalnic al industriei străine – care ținea morțiș să-și deschidă piețe de desfacere în țara noastră – ca să-și răspândească ideile ei haiducești, care erau: reîntoarcerea pământului la țărani, secularizarea averilor mânăstirești, desființarea robiei țiganilor și a pedepsei cu moartea, Unirea Principatelor și garanții constituționale.

Un congres european avea să poftească pe curând cele două țări, ca să-și formuleze aspirațiile, alegând Adunări naționale, de care depindea soarta poporului român. Trebuiau dejucate, cu orice preț, manoperele reacțiunii și de-a nu alege decât oameni simpatizanți cu programul tineretului.

În acest scop, Floarea Codrilor îndrăzni să înceapă lupta pe două tărâmuri deodată: jos, creînd o mișcare populară, de reazim; sus, demascând cruzimea boierească și rechiziționând toate energiile prielnice cauzei naționale.

Dar mai greu fu să punem în mișcare țărănimea, îndobitocită în patru secole de exploatare! Cât de greu este deci, să zgândări o fărâmă de omenie!

Ne-am înhămat la cucerirea maselor populare, cu credința misionarului. Sute de care cu boi și de căruțe cu cai începură să brăzdeze Principatele, fiece convoi în frunte cu un haiduc, gata să pună umărul pentru izbânda binelui sau să moară; fiecare haiduc având pe buze lozinca: „Fiți viteji! Cereți-vă drepturile! Sprijiniți pe bunul nostru Vodă!”

Ani în șir și fiecare la rând ne luptarăm cu ploaia, noroiul, zăpada, vânturile, arșița înăbușitoare, fiarele sălbatice, păduchii – dar ceea ce ne dădu mai mult de furcă fu îndărătnicia țăranilor.

Pentru omul simplu, puterea autorității oficiale e ceva ocult, divin sau drăcesc, nici el nu știe bine, dar înaintea căreia nu poate decât să se plece.

Frate al meu de suferință, vrăjmașul libertății mele, n-ai și tu un cap, două mâini, două picioare, ca toată lumea? Unde-i, oare, beteșugul tău? Pe ce cale trebuie să te iau, ca să lovesc cum trebuie în stânca prostiei tale, să-ți aduc ție un folos, iar mie viața de care mă lipsești?

*

Amară ca fierea fu viața haiducului, în răstimpul acelor zile de devotament forțat. Hărțuit din copilărie și certat cu cei care nu-s ca el, haiducul disprețuiește viitorul și moartea, pune preț pe clipa ce-o trăiește în libertate și își pierde răbdarea, oricât de puțin i s-ar cere să convingă pe un om de ceva. El știe că înainte de-a lua calea haiduciei, gura lui a risipit destul scuipat la toate răspântiile, că vorba i s-a lovit numai de surzi, că nu s-a izbit decât de ghearele autorităților din satul său. La urmă, și-a spus: te naști haiduc, așa cum te-ai naște cântăreț. Și a rupt cu legătura care-l zălogea de semenii lui.

Totuși, numeroși fură tovarășii care se oferiră de la sine meseriei noastre neplăcute. Devotamentul lor, deși silit, nu era cu nimic mai prejos iluminismului creștin.

Noaptea – când beznele biruiau licărele ochilor noștri – ne adresam, cu voce șoptită, căruțașilor care fumau în urma carelor ce scârțâiau. La vremea popasurilor tihnite, în câmp deschis, în timp ce ei moțăiau, dezmorțindu-și spatele, rezemați de boii care rumegau, noi îi băteam la cap.

Desigur, nu încercam ca să-i câștigăm cauzei, prin simpla putere a vorbelor: le arătam dragostea noastră, împărtășind, nesiliți de nimeni, toate necazurile lor, când carele se înnămoleau sau se răsturnau în vreun torent, când om și vită se istoveau la datorie. Pe drumurile bune, noaptea, rămâneam singurele călăuze ale convoaielor, îngăduind cărăușilor să se odihnească sub coviltirul căruțelor. Și, întotdeauna, le-am dăruit kilograme de vin, gustări și alte nimicuri, de dus acasă (bucățele de panglică și stofă, farfurii desperecheate, bricege).

Pretutindeni, eram mereu gata de frăție, de milă pentru iobagi. Și când le lipseau o vită de povară, un plug, o colibă sau bruma pentru măritișul vreunui copil, noi, care câștigam destui galbeni și n-aveam nici un chef de-a face avere, le săream într-ajutor.

Câteodată, în entuziasmul lor nesăbuit, căpitanii haiducilor și chiar Domnița din Snagov, dădeau buzna în vreun sat și cetele noastre se așezau la mese, se răspândeau pe la nunți sau botezuri, jucau cu turbare și azvârleau galbenii cu amândouă mâinile:

— Tovarășilor, fraților! strigam fețelor prăpădite de suferință; priviți cât de frumoasă ar fi viața pentru toată lumea, de n-ar exista asuprirea gospodarilor! Aveți un pic de curaj și loviți în călăi! Noi suntem gata să v-ajutăm!

IV

Paralel cu această luptă în straturile de jos, se ducea o alta, la Snagov, de mai multă însemnătate.

Pentru a da o pildă de primirea ce voia să se facă modelor apusene, Floricica își preschimbă interiorul casei. De la îmbrăcămintea și mobilele sale – mergând cu cochetăria până la introducerea cleștelui de zahăr în serviciul mesei – ea înlocui totul cu mărfuri trimise de la Viena, Paris, Dresda și Lipsca. Un bucătar-șef luă locul vestitului sufragiu țigan al boierului român, biet rob care se ștergea la nas chiar cu degetele de care se folosea apoi la prepararea salatei stăpânului.

Aranjă dormitoare dichisite, ale căror paturi din lemn vârtos sau din tablă de fier lustruită purtau picturi reprezentând scene istorice, străine și românești. Dacă adăogați acestui interior împrospătat farmecul stăpânei lui, care știa să primească pe musafiri ca o adevărată Domniță și să poarte orice rochie la modă, cu o grație înnăscută, puteți să vă închipuiți faima ce și-o câștigă casa haiducilor, într-o țară unde nu lipseau nici bogătași, nici pofta de a străluci, ci numai oamenii de inițiativă și căile pentru împlinirea dorințelor, fără multă osteneală.

Floarea Codrilor deschise larg ușile casei, oricui dorea să-i pășească pragul și se arăta gata să facă interiorul casei oricărui boier, la fel cu al ei.

Musafirii, și odată cu ei comenzile, se revărsară din toate colțurile Principatelor. „Curtea” de la Snagov se întrecea în recepții cu cele ale celor doi prinți domnitori. Zi și noapte, echipaje cu șase și opt cai se opreau în fața casei; și vedeai bărbi mari, albe (purtate îndeosebi numai de boierii de mâna întâi sau înalți dregători publici cu plăpândele lor soțioare) catadicsind a primi ospitalitatea „neguțătoarei”, „intrigantei” sau „aventurierei”, cum o porecliseră în intimitatea boierească pe această gazdă care-i apropia prin avere și-i întrecea prin arta de-a trăi.

Floricica, cu zâmbetul pe buze, frumoasă și cochetă ca acele pariziene atât de invidiate de femeile epocii, – primea, călăuzea, arăta, dădea serbări strălucitoare și vrăjea pe toată lumea.

Dar tâlcul nu sta acolo.

*

Dacă – în plină serbare – vreuna din acele bărbi ale protipendadei greșise ușa, rătăcind prin casă, dăduse desigur peste barba patriarhală a lui Ilie înțeleptul, care, blând dar nestrămutat, aștepta, stând turcește, împlinirea Justiției pe pământ.

Aștepta și veghea: era paznicul obiceiurilor casei haiducilor.

Deloc sever, îngăduitor, Ilie înțelegea orice, ierta totul și paza lui se exercita liniștit, prin ochii-i blânzi, urechile-i tăinuitoare, fața-i senină.

N-are a face! Această blândețe, discreție, bunătate, ne reamintea cu atât mai bine prezența lui Ilie, foarte aproape de serbare, așa ca pe vremea când Cosma făcea orice-i trăsnea prin minte, dar cădea regulat asupra liniștei „plicticoase” a haiducului-patriarh.

Desigur, Floarea Codrilor nu era un Cosma, și eu, Irimia, mă străduiam din răsputeri ca să-i fiu cât mai puțin un fecior aidoma. La Snagov ardeam să-l întrecem pe Cosma în haiducie, dar reușiserăm, mai abitir decât el, să ne mulcomim strigătele inimilor? Poți oare să năzui mai binele lumii, fără să guști toate plăcerile vieții? Cu alte cuvinte: poți fi un haiduc ursuz?

— Bucurați-vă și vă înveseliți! striga Floricica, haiducilor pelerini care se înapoiau de la datoria lor din mijlocul poporului. Mâncați, beți, iubiți și luptați-vă cu inima deschisă, ca să vă poată lua lumea de exemplu! Purtându-vă astfel, n-aveți ce să vă reproșați: cel care nu împiedică pe alții să trăiască și care luptă pentru fericirea universală, are dreptul la viață!

Puzderiei de fete tinere și flăcăi pe care-o îmbia cuibul dragostei noastre, fără putință de împotrivire, ea îi spunea:

— Rupeți cu trecutul! Nu călcați pe urmele părinților voștri! Acolo unde domnesc egoismul și ura, nu există morală – of! morala, acest cuvânt atât de scump bătrânilor. Cel ce se încăpățânează să nesocotească legile vieții, nu rămâne nepedepsit și are parte de fericire și mai puțină, deoarece traiul fără griji stârnește o plictiseală care, în mod sigur, duce la așa numita meteahnă sufletească: nu știu ce să fac cu mine.

Și pentru a dovedi că ea știa ce să facă cu ea, Domnița din Snagov arăta tuturor calea nouă de urmat.

*

Această „cale” nu era prea departe de casă și se croia pe apă. O duzină de bărci, cu policioarele capitonate, așteptau, ca din întâmplare, la îndemâna oricui, să i-o înlesnească. Și cum să nu uiți necazul? Cum să te împotrivești momelii acestui lac, într-o lună de august, cu nopți ca din basme?

În fiecare zi se adăugau oaspeților găzduiți la Snagov, alții care soseau de la București, în calești sau călare, pentru o după-amiază și o parte din seară. Discuțiile asupra chestiunilor curente încăierau pe bărbați și femei. Floricica lupta ca o leoaică, pentru a câștiga partizani puternici, apoi oboseala și căldura domolea zarva; glumele, idilele, luau locul ideilor. Bătrânii se cărăbăneau la culcare. Stăpâna casei apuca brațul voiosului hatman Miron și dispăreau împreună.

Ilie, de la geamul care se deschidea înspre lac, zărea prima barcă desprinzându-se de la mal, luându-și largul. Nu zicea nimic, dar gândea destule lucruri.

Alte perechi nu întârziau să-i urmeze. Una câte una, bărcile părăseau debarcaderul, lunecând pe fața netedă și lucioasă a lacului, afundându-se în bezna nopții, spre ostroavele tăcute, spre malul pustiu din față. Comesenii stingheri se reîntorceau acasă ultimii.

Atunci, țigăncile servitoare stingeau toate luminile. Casa haiducilor, cu ușile și ferestrele vraiște, se cufunda în întuneric, răspândind miresme răscolitoare, părând mai mare decât era.

De la locul lui, Ilie cuprindea totul și deci și urmarea care nu întârzia: era, poate, latura cea mai frumoasă a serii.

După dispariția șefilor conspirației populare, haiducii pe picior de pace țâșneau de pretutindeni, ca șoarecii. La țignalele lor înăbușite, șase țigăncuțe frumoase, slujnicele care stinseseră luminile, alergau în picioarele goale, cu ochii măriți în beznă, toate fremătând de plăcere. Dacă stocul de bărci nu se terminase, noua echipă de îndrăgostiți se îmbarca fiecare cum putea. De nu, fiindu-le cu neputință să ia calea apei, erau nevoiți s-apuce drumul spre pădure.

Trăznilă, baș-bulibașa, lua de obicei același drum, fără să i-l arate nimeni și din preferință: nu-i plăcea apa.

Devenit portarul unei locuințe care n-avea nici zid împrejmuitor, nici poartă principală, Trăznilă aștepta ca stăpâni și ajutoare s-o tulească, apoi, din chioșcul unde-mi fumam ciubucul, zăream ivindu-se statura sa neagră, alergând cu o păpușă zdravănă în brațe. O răsfăța, îi șușotea vorbe nedeslușite, cu o voce galeșă și zorea cu pași de urs spre nepătrunsul din pădure.

*

În toropeala nopții și la lumina lunii, cerul scânteietor părea mai înalt decât aievea. Clopotul, foarte îndepărtat, al micuței și bătrânei mănăstiri a Snagovului, strecura dangătul clar al bronzului său, pe care arborii, păpurișul și lacul îl ascultau într-o neclintire aproape religioasă.

Era clipa când Marinula părăsea fericită brațele iubitului, un țigan focos, înzestrat cu o voce frumoasă, vizitiul personal al Floricichii. „Bujorul” însuși cânta cu talent. Și amândoi – mergând alături, cu capetele date puțin pe spate, piepturile în afară – risipeau în aer cântecul lor favorit:

Și dușmanii s-au vorbit,

Să ne prindă-n așternut.

Să ne lege cot la cot,

Să ne plimbe satul tot!

Râsete izbucneau din balconul unde Alecachi, fostul vameș, și Evghenia, „călugărița fără voie”, își treceau timpul, admirând clarul de lună.

Erau nedespărțiți, mai ales că Evghenia nu se sătura niciodată, tot descusându-l cum era să-și piardă capul.

Noaptea, o auzeam, pentru a suta oară, întrebându-și tovarășul de restriște:

— Ți-au clănțănit dinții de spaimă, Alecachi, în ziua aceea, la fântână?

Și celălalt răspundea, ca de obicei:

— Cum nu… Evghenio!

Uneori, după defilarea perechilor îndrăgostite, Evghenia se ducea să-l caute pe Ilie la fereastra lui și-l întreba fără răutate:

— Ilie, ce gândești tu despre toate făpturile astea?

— Pe legea mea, îmi spun că petrec… pentru binele poporului.

V

Când Ilie glăsuia că în cuibul haiducilor „se petrecea… pentru binele poporului”, strecura poate o fărâmă de ironie în cugetul omului cinstit.

Totuși, nu rostea decât adevărul.

Bucuria deschisă place oricui și, în intimitate, chiar prefăcuților, deoarece trebuie să crezi mai puțin în răutatea omului decât în prostia lui.

Dovadă că bunătatea inimilor înclinate spre plăcere se impune până și răutăcioșilor, e însemnătatea pe care o luă Snagovul, în doi ani, față de nobilimea înapoiată, dușmănoasă oricărei idei generoase.

La data victoriei Angliei și Franței în Crimeea, asupra Rusiei țariste – boierii, cei mai îndărătnici și îngâmfați, sfârșiseră prin a călca pragul casei noastre, recunoscând, cât de cât, că Floricica era „sinceră și dezinteresată”. Nu se arătau învinși, fiindcă setea de mărire („gărgăunii domniei”, cum se spunea) îi stăpânea pe toți, dar înrâurirea noastră asupra spiritelor nobile din vremea aceea era de netăgăduit și printre acestea avurăm plăcerea să numărăm, într-o seară, doi recruți de mâna întâi.

Erau abatele Uhrich, franțuz de la Lunéville, educatorul înaltei nobilimi românești și consulul Franței, de curând sosit la București. Judecata acestor doi oameni atârna greu în balanța treburilor din lăuntrul țării noastre, stricând socotelile clicii reacționare.

Fericită de apariția lor, gazda le făcu cea mai încântătoare primire, fără a cădea în lingușire. Floarea Codrilor știa că cine-i sigur de dezinteresul său, își poate îngădui luxul de-a fi demn și a spune lucrurilor pe nume.

Nici în seara aceea Floricica nu-și înghiți vorbele.

*

Ne aflam în toiul iernii, ajunul Anului nou. Zăpadă până la genunchi, sănii cu zurgălăi și un crivăț de trosneau copacii. Lacul, o mare de cristal neacoperit.

În marea sală de primire, înțesată cu musafiri, unioniștii și separatiștii se hărțuiau cu ciudă. Abatele Uhrich, așezat într-un colț, arăta consulului pe „plătiții Rusiei” și-l încunoștiința de treburile românești:

— Suntem într-o țară, unde toată lumea vrea să domnească! îi șopti abatele. Puțin le pasă acestor inși, dacă luptele lor intestine înjosesc Principatele și aduc cele mai nefaste nenorociri sociale; principal fiind numai ca fiecare boier să se poată urca pe tron și să se mențină acolo barem șase luni. Asta se cheamă a fi Vodă. În aceste condițiuni, înțelege oricine că Unirea Principatelor nu le convine.

Floarea Codrilor cunoștea simțul de dreptate al abatelui Uhrich și ideile „unioniste” ale diplomatului francez, dar nu știa până la ce punct putea să conteze pe sprijinul lor. Iată pentru ce, înainte de-a deschide focul, ea se ținu puțin la o parte de toată manifestarea zgomotoasă și observă în tăcere pe abate și compatriotul său.

Acesta, ca orice diplomat, se plictisea, fără să arate. Curiozitatea privirii sale hoinare cerceta, mai curând, partea femeiască a adunării, care pe drept cuvânt scânteia printr-un mare număr de femei frumoase. Consulul, încă tânăr, părea zeflemitor.

Dimpotrivă, abatele Uhrich – om în vârstă, mic de statură și foarte slab – era cunoscut, de douăzeci de ani de când călătorea prin țările române, drept un pătruns de credința creștină și înfocat apărător al popoarelor asuprite. Haiducii, care nu iubesc pe preoți, auziseră vorbindu-se despre bunătatea lui și, neputându-i reține numele, îl porecliseră popa-haiduc.

Fusei mulțumit că-l văd. Fața lui brăzdată de cute adânci îmi plăcu. Interesul ce-l arăta socotelilor noastre, îl crescu și mai mult în stima mea. Desigur, nu poți să nu respecți asemenea oameni, fie ei chiar preoți. Și cum în această după-amiază de sfârșit de an abatele Uhrich avea sa mă surprindă prin curajoasa lui intervenție în certurile noastre, sfârșii prin a-l iubi.

*

Ocazia se prezentă de la sine.

Tocmai se servea ceaiul. Prostia dușmanilor noștri fu înmărmurită de frumusețea serviciului din cel mai fin porțelan de Saxa. Bătrânul boier, Daniel Crăsnaru, vestit prin averea și deșertăciunea sa, fruntașul separatiștilor, găsi nimerit, în lipsă de argumente, să se agațe de bietele ceșcuțe de ceai, pentru a pune pe Floricica în contradicție cu ea însăși:

— Iată cum îți trădezi adevăratele dumitale simțăminte! tună el, cu ceașca în mână. Te pretinzi prietena poporului, dar luxul matale întrece cu mult pe al nostru: unde vezi vreo deosebire între ceea ce suntem noi și ești dumneata?

— Ba, cam văd una și chiar multe, răspunse Floricica, fierbând de mânie sub o masca de-un calm silit.

În tăcerea ce urmă, privirile tuturor musafirilor, prieteni și dușmani, se ațintiră asupra Floricichii.

— E adevărat că luxul meu întrece pe al vostru, care sunteți – în special dumneata, domnule Crăsnaru – de-o sută de ori mai bogați decât mine; într-adevăr, nu ești mata stăpânul absolut peste cincizeci de comune rurale, înglobate într-un singur ținut care cuprinde nenumărați kilometri pătrați, păduri, eleșteie, islazuri? Mii de robi salahoresc pentru ființa dumitale singură; n-au o cămașă să îmbrace și dumneata te plângi că n-ai o farfurie de porțelan!

Nu crezi că e aici o diferență? Unde-s robii care asudă pentru mine și s-ar putea jelui? Ce-mi aparține, în afară de această căsuță? Pământul? Pădurea? Lacul? Sunt ale țăranilor! Plătesc tot ceea ce consum. Și cu de unde bani? Din cei pe care dumneavoastră, boierii, îi dați „negustoresei” care sunt, pe care o disprețuiți, dar care totuși vă învață cum să trăiți.

Râsete, amestecate cu murmure dușmănoase, izbucniră în adunare. Crăsnaru încercă să riposteze. Floricica îl împiedică printr-un gest viguros:

— S-avem iertare! Am dreptul să mă apăr! Vă place să convingeți pe oamenii de bună-credință, că aș fi o jecmănitoare. Ei bine, nu! Ceea ce vedeți aici, aparține utilului și frumosului și oricine are datoria să lupte cinstit, ca să-și biruie hidoșenia vieții, însușindu-și frumusețea care-i convine. Dacă dumneata ai fi ținut morțiș numai la acest lux, robia n-ar fi existat, mizeria pălmașilor cu atât mai puțin.

Dar, în timp ce dumneata n-ai habar de confortul vieții și higiena trupului, te-am văzut la Constantinopole aruncând pungi cu bani în dreapta și stânga, ca să ți-se dea tronul propriilor dumitale țărișoare, așa cum ți s-ar da un catâr! Dumneavoastră, boieri, nu știți cum să vă spălați și vreți să fiți regi! Și ce-ați face, odată călare pe Principate? Ați vinde funcțiunile publice celor mai cruzi vampiri, celor mai grozavi chinuitori ai națiunii, aceia care au adus-o în halul de animalitate de azi!

Ești, dumneata, câtuși de puțin fericit, în felul ăsta?

Priviți înfricoșătorul bilanț al faptelor voastre: nu se află unul printre voi care să n-aibă vreun strămoș îngropat decapitat! Însuși Principele care domnește acum în Moldova, unul din cei mai buni, are pe bunicu-său asasinat de Poartă, iar taică-său doarme decapitat în Biserica Sf. Spiridon din Iași, în vreme ce căpățâna lui putrezește în nu știu ce canal din Constantinopole!

Unde vreți s-ajungeți pe drumul ăsta? Ce vă lipsește, ca să vă săturați de îngâmfare și averi?

Ehei! boierilor, fiți oameni! Fiți îndrumători buni și poporul o să vă înlesnească să mâncați și din farfurii de aur, dacă vi-e pofta!

*

În mijlocul strigătelor separatiștilor, Daniel Crăsnaru se sculă să plece. Abatele Uhrich îi puse mâna pe umeri:

— Primești, domnule Crăsnaru, mărturia unui străin? Mă cunoști cine sunt și, la drept vorbind, știi că după Franța a doua mea patrie e Țara Românească. Dar dacă fusei preceptorul românilor bogați, am rămas întotdeauna prietenul săracilor. Mai explicit: în speranța de-a putea aduce vreun folos ultimilor, mi-am dăruit toate puterile educației primilor.

Ei bine! trebuie să-ți mărturisesc nemulțumirea mea! Nu învinovățesc pe nimeni, dar nu pot să mă opresc de-a constata o stare jalnică! Am sacrificat un sfert din viață educației celor doi fii ai Prințului domnitor, pe care toată lumea-l știe. Unul din ei a ieșit un stricat; cealaltă beizadea a brodit-o mai bine. Poate pentru a aduce recunoștință unui abate preceptor, și-a pus în gând să plimbe în fiecare zi un vițeluș pe umeri! Și asta în dorința de-a continua acest exercițiu, până ce vițelușul va deveni bou, ca-n legenda lui Milon din Crotona.

De asemenea, simt scârbă când mă aud chemat câteodată „educatorul beizadelei-vițel”^[4]. Ca să ajungi la un atare rezultat, nu merita osteneala ca să mă trambalez de la Lunéville! Și nicăieri ca-n Principate, înrâurirea apuseană n-a nimerit-o mai bine.

Se vorbește curent franceza. Toți tinerii sunt voltairieni. Bătrânii se întrec în daniile către biserici. Totuși, între un omagiu lui Voltaire și o pomană lui Christ, se lungește la pământ țiganul-bucătar, pentru cea mai neînsemnată vină și i se trage la spate cincizeci, o sută, două sute de lovituri de bici. Am văzut cotonogindu-se robi, numai pentru că boierul, la necaz, nu știa pe cine „să-și verse veninul”.

Dar problema robiei e mult mai gravă. Cred că nu vă fac o descoperire, spunându-vă că aproape toți boierii, tineri și bătrâni, „se folosesc” de țigăncile tinere și de nevestele chiar cu cununie, fără să-și dea seama de crima făptuită, fără să le pese de suferința morală a sărmanelor neveste și logodnice, care, pentru a fi roabe, nu mai sunt deloc ființe omenești. Mai mult: musafirilor pe care-i găzduiesc acești buni creștini, la țară, li se trimit, în fiecare seară, aceleași femei și fete, țigănci, cu îndatorirea să frece picioarele boierului, gata să adoarmă. Frumos frecuș!

Aceleași obiceiuri sunt în floare în toate mânăstirile noastre, locașuri de desfrânări publice, adevărate haremuri! Țiganii sunt socotiți ca o cireadă de vite: îi împărechează la date fixe, se folosesc de femeile, fetele și viața lor.

Cât despre țăran – acest iobag, care nu-i nici hrănit, nici adăpostit de către stăpân și care e liber să crape de foame – boierul nu-l cruță mai mult decât pe țigan, după ce l-a despuiat de pământ. Și fiecare și-aduce aminte că, acum douăzeci de ani, pe vremea instaurării Regulamentului organic, contele Kisseleff se arătă, în felul său, mai omenos decât toți patrioții români laolaltă: acest general rus, deși adjutantul unui țar absolutist, dar ca un adevărat voltairean ce era, se dădu peste cap să hotărască pe boierii latifundiari de a înapoia țăranilor ceea ce le răpise, dovedindu-le că la origină strămoșii lor n-au fost decât niște șefi ai obștiilor sătești, de a căror proprietate se bucură azi pe nedrept. Nu reuși nimic: generosul și vizionarul strein se izbi de lăcomia națională a boierilor și se lăsă păgubaș.

Iată câteva adevăruri, domnilor! Întoarceți-le și pe-o parte și pe alta: rămân tot adevăruri!

Și acum, permiteți-mi să spun fățiș, că cinstesc această casă, pe socoteala căreia am auzit clevetindu-se atâtea lucruri urâte și mai deloc bune: sinceritatea gazdei mi-a înlesnit să fiu cinstit, la rândul meu și să rostesc cu glas tare, ceea ce am gândit totdeauna.

*

În fața acestui glas puternic al Apusului, dușmanii noștri bătură în retragere. Nimeni nu îndrăzni să ia cuvântul. Copleșit, Daniel Crăsnaru se așeză pe scaun. O stinghereală firească apăsa asupra tuturor. Se înnopta.

Deodată, un zgomot neașteptat în curte – strigăte de plugari, sunete de clopote, pocnituri de bici – zgudui pe cei de față.

Consulul care se afla lângă fereastră, scrută umbrele serii. Floricica, zâmbind, i se adresă:

— Nu te neliniști, domnule consul! Nu trebuie să te aștepți numai la lucruri rele!

Tot privind pe fereastră, consulul răspunse:

— Pe legea mea, ceea ce văd, e într-adevăr curios: un plug pe zăpadă. Doi boi albi, minunați… Totul împodobit cu panglici… Apoi șase țărani, dintre care unul bălăngănește un clopot și vorbește de zor la ușă; trei pocnesc din bice și alți doi muștruluiesc o doniță, care scoate niște mugete aidoma unui taur.

Și întorcându-se cu fața spre gazdă:

— Ce-i cu comedia asta?

— Ei bine, tradiționalul nostru Plugușor… Suntem în seara Anului nou și în clipa asta țăranii colindă din casă în casă, urând tuturor plugarilor un an cu recoltă îmbelșugată. Omul „care vorbește de zor” povestește isprăvile plugărești ale fratelui său mai mare, Traian, în vârstă de o mie opt sute de ani, dar veșnic viu în mintea urătorului. Și numai pentru a pricepe surprinzătoarea lui poveste, lungă de cinci sute de versuri, merită cazna de-a învăța românește!

Consulul se pregăti de plecare, ca și abatele Uhrich. Dând mâna Floricichii, primul îi spuse:

— Sunteți un popor uimitor și ați merita o soartă mai bună. Îndepliniți-vă datoria: sprijinul Franței vă este asigurat!

VI

În valul de furie generoasă ce se ridica de pretutindeni, primăvara lui 1856 ne binecuvântă cu două biruințe frumoase: desființarea pedepsei cu moartea și dezrobirea țiganilor.

Domnița din Snagov hotărî să prăznuiască imediat și într-un fel nemaipomenit primirea celui mai vesel popor de pe pământ, printre oamenii liberi. Trimise prietenilor și chiar câtorva dușmani simpatici, următorul mesaj:

„Floricica dă, astăzi în opt, un prânz în cinstea dezrobirii țiganilor. Dacă acest fapt v-a bucurat, poftiți de uniți veselia voastră cu aceea a comesenilor ce vor lua parte”.

Se știe că deseori bogații mănâncă în cinstea săracilor, însă sărbătoriții nu iau parte niciodată la aceste mese date în onoarea lor.

La serbarea de la Snagov, obișnuința fu răsturnată. Masa stăpânilor număra douăzeci de tacâmuri. Cea a țiganilor o sută. Și amândouă se contopeau într-una singură, așezată lângă lac, pe iarba proaspăt răsărită.

Natural, înainte de-a sta la masă, țiganii trebuiră să se îmbăieze și să se dichisească, cât mai bine, deoarece un alt obicei silește până și pe cei mai buni boieri să nu poată suferi în apropierea lor pe omul care muncește, asudă și miroase. Și deși calicimea isprăvise tot săpunul din Snagov, în scopul de-a se putea face suferită timp de-o oră la masa stăpânilor, se găsiră totuși, în clipa supremei fericiri, nări sensibile care schițară strâmbătura milenară a oamenilor născuți în puf, luați prin surprindere.

Floricica (desigur din bunătate și fiindcă o dată nu înseamnă un obicei) se însărcinase ca să frece ea însăși labele lui Trăznilă și să-i taie unghiile murdare; acest gest, îndeplinit dinaintea întregului sălaș, îi aduse nemurirea în inimile neamului țigănesc. Apoi, la masă, îl așeză de-a dreapta sa și-l sfătui „să nu vorbească, nici să bea cu gura plină; să nu se aplece prea mult deasupra farfuriei, nici să plescăie limba și, mai ales, să nu-și vâre degetele în sos, pentru a le suge apoi” – ordine care-l deznădăjduiră pe vătaful curții, făcându-l să izbucnească sincer:

— D-apăi, Domnițo! Libertate-i asta?

Acest strigăt de năduf înveseli pe comesenii întristați de această nivelare trecătoare și le dădu ocazia să râdă din toată inima. De fapt, e în firea omului dorința de a-și întrece semenul, în orice, fie chiar în modul de-a rumega.

*

La sfârșitul mesei, Floarea Codrilor cuvântă:

— Ei, acum, Trăznilă! tare am vrea să auzim o poveste țigănească. Știi vreuna?

Trăznilă, voios și la largul său, răspunse:

— O poveste „țigănească”? Știu una, pe-a mea, dar mă tem că-i mai curând omenească.

— Ei, hai, spune-o p-asta!

— Iat-o, prea cinstiți boieri. Să nu v-așteptați, c-am să vă înveselesc. Țiganii sunt uneori buni la așa ceva. Nu-i însă cazul și nici vina mea.

Începutul istoriei mele îmi poartă gândul la cunoscutul proverb românesc: Când țiganul ajunge împărat, spânzură întâi pe tat-su!

Bietul împărat! Trebuie să fi avut un tată ca al meu. Dacă nu l-am spânzurat și eu, deh! pofta nu mi-a lipsit și de tron m-aș fi lăsat păgubaș.

Taica e un boier român de prin partea Calafatului. Trăiește și acum, gras și sănătos tun. Nu sunt singurul său fecior: eram o droaie de țigani, băieți și fete, care-i datoram viața, făr-să avem de ce să-i păstrăm recunoștință veșnică; deoarece, la fel cu toți stăpânii, nu făcea altceva decât să lase grele cele mai frumoase fecioare ale sălașului, al cărui satrap era, – lucru pe care-l fac și câinii, cu ceva mai multă dreptate.

Într-o zi ploioasă, mama îmi povesti despre dânsul că moștenise întreaga avere a lui tat-su, încă de tânăr, abia înapoiat de la carte; că nu vrusese să se însoare, în ruptul capului, din pricină că „muierile își înșală bărbații”; că se reîntorsese de lângă franțuște, scârbit de femeile parfumate și că se înnebunea numai după țigănci tinere.

Când deschisei ochii asupra robiei noastre, el era în puterea vârstei. Puțin mai târziu, pe la optsprezece ani, îl auzii strigând într-o zi, în curte, arătând cu degetul o țigancă frumoasă:

— Cin-s-o atinge de Profirița, va mânca o bătaie soră cu moartea. De azi încolo, ea va fi scutită de orice corvoadă!

Pricepurăm ce însemna asta. Crezui că-l pot înfrunta pe loc, scoțându-mi căciula:

— Stăpâne! Dea Domnul ca zilele fericite ale boieriei matale să fie fără sfârșit, ca și numărul de fete frumoase ce ai putea să le aibi oricând; dar nu-mi răpi pe Profirița. E a mea și o vreau cu tot dinadinsul!

Rostii astea într-o răsuflare și numaidecât întreg sălașul începu să se văicărească, așa cum îi e obiceiul la înmormântare. Femeile-și smulgeau părul. Bărbații scuipau cu ciudă:

— Ptiu! Țigan tâmpit! O să-l omoare!

Taică-meu, stăpânul, coborî treptele și mă măsură:

— Nu cumva te-i fi atins de Profirița?

— Nu!

— Din fericire, pentru tine!

Apoi, vătășelului:

— Să-i tragi cincizeci de bice.

Profirița se trânti la picioarele lui și-l rugă, cu toată duioșia celor cincisprezece ani ai ei, să fiu iertat; dar inima tatii nu se înduioșă și-mi primii răsplata. N-am simțit nici o durere, deoarece, cât mă bătură, putui barem s-o văd pe Profirița, ai cărei ochi aruncau flăcări.

N-aveam s-o revăd așa de curând: fu încredințată bătrânei țigănci care îngrijea de trupurile fetelor sortite patului stăpânului, iar eu, cu alți zece robi, femei și bărbați, plecai chiar de-a doua zi, sub paza unui zbir înarmat c-un harapnic. Eram dăruiți starețului unei mânăstiri foarte îndepărtată de Calafat, și unde ajunsesem după-o săptămână de umblet.

Tata despărțise pe bărbat de femeie, pe mamă de copil, pe logodnic de logodnică, și rămase împietrit dinaintea văicărelilor și lacrămilor noastre, așa cum rămâi în fața behăielilor oilor despărțite de mieii lor.

Eh! „Cinstiți boieri!” Știți dumneavoastră că din toate pacostele ce le înduram – bici, lanțuri, coarne de fier, batjocorirea nevestelor – despărțirile astea ne erau cele mai grele?

Blestemați să fie pe veci, din tată-n fiu și până-n morminte, nelegiuiții care ne-au chinuit în felul ăsta!

Vreme de doi ani, mânăstirea nu ne slăbi din ochi! Nu era chip să te depărtezi un pas mai departe, afară, la munca câmpului, pentru firești nevoi, ca să nu fii imediat oprit și bătut. Apoi, când simțiră că uitarea se așternuse pe sufletul noii turme, furăm lăsați în voia sorții, ca și alții.

Dar eu nu o uitasem pe Profirița. Zi și noapte, n-o vedeam decât pe ea. Pieptul mi-ardea, de parcă cineva plimba un făraș cu jeratic deasupra lui. Și, într-o seară, încălecai un cal zdravăn din grajd și dispărui ca o nălucă.

Galopai fără răgaz peste câmpuri și păduri, până dimineața, când sărmanul animal căzu trăsnit de oboseală. Îi scosei căpăstrul, îi sărutai potcoavele și-o pornii pe jos, cu toată nădejdea. Dar, nu departe, ieșii din încurcătură, într-o livadă, o herghelie frumoasă păștea, păzită de doi țigani care se jucau în arșice. Îmi zisei: Cu atât mai rău pentru dânșii; și apropiindu-mă tiptil, înhățai coama unei iepe, care crezu că i-a sărit dracul în cârcă și cât p-aci să mă omoare. Bieții țigani urlară:

— Stai, mă! O să ne omoare!

— Faceți la fel ca mine! le aruncai eu vorba, gonind lipit de spinarea calului.

Chiar în seara aia dam târcoale împrejurimilor curții câinelui de stăpân. Era pe vremea cireșilor. Profirița știa c-o strigam totdeauna imitând cucul. Îmi îndoii limba și strigai în noapte de câteva ori… Așteptare zadarnică… Șuierai iarăși… Nimic. M-o fi uitat și se veselește acum cu boierul! îmi spusei.

Cât p-aci să mor de inimă rea. Oboseala, lipsa hranei îmi doborâră limpezimea minții. Mă descurajai și slobozii căpăstrul iepei: du-te dracului!

Mă socoteam să dau foc conacului și apoi să m-azvârl într-un puț. Dar, Doamne! ce bine e să trăiești! Aveam douăzeci ele ani și iubeam viața, ca orice țigan. La urma urmei, de ce să cred atât de ușor că Profirița era fericită?

Această idee minunată îmi îngreună pleoapele și adormii buștean pe câmp.

Mă deșteptai cu mare greutate, cu fața scăldată de lacrămile Profiriței. De mult, ea se tânguia la pieptul meu.

Zăpăcit de somn, o strânsei în brațe. Nu se simțea bine; atunci îi pipăii mâinile și picioarele: erau crăpate.

— Nu mai ești cu boierul? o întrebai.

Sărmana se văietă:

— M-a trimes din nou la muncă, o lună după plecarea ta; dar nu de asta mă plâng, ci pentru că m-a betegit… Sufăr de pântece. Junghiurile m-au cocoșat. Aseară credeam c-o să mor. Din cauza asta n-am putut să te întâmpin. Și tu? Ai fugit de la mânăstire… Lanțurile și coarnele de fier te așteaptă!

Tăcui. Bolnavă, încă mi-era dragă și nu mă săturam ținând-o în brațe.

Profirița plecă să-mi caute ceva de-ale gurii. O claie de fân ne adăposti, până ce Cloșca cu pui porni spre apus, apoi, mână-n mână, ne îndreptarăm spre Dunăre. În drum, regăsii iapa. Se lăsă apucată de căpăstru și-mi fu de folos pentru ultima oară, fiindcă p-ormă o dăruii luntrașului care ne trecu peste fluviu.

Ne aflam acum la Vidin. Pământ bulgăresc. Stăpână, tot Turcia.

Când zării, la lumina zilei, adevărata față a Profiriței, mă-nspăimântai. N-o mai recunoșteam: slabă, ochii în fundul capului, scuturată de fierbințeli, buzele albite, mersul târșâit, adusă de spate. La fiece o sută de pași, era nevoită să se odihnească pe marginea drumului.

Ori, tocmai într-una din aceste opriri, fuserăm zăriți și opriți în drum de chehaia Leonti, pușlamaua care avea să mă bage într-o belea, mai dihai ca oricând.

Era în trăsură. Lângă el, o bulgăroaică tânără și frumoasă, dar galeșă de ți se rupea inima. Pricepui că era vreo mărime de pe la Vidin. Se opri și-mi făcu semn să m-apropii.

Unchiașul, cu privirea sălbatică, cu fața mâncată de sifilis, mă dezgustă peste măsură.

— Cine ești? Ce făceați acolo? mă întrebă, pe turcește.

Avea tot dreptul să mă descoasă: ce puteau face doi țigani, așezați pe marginea drumului? Văzut-ați, cândva, măgari, boi, forfotindu-se de colo până colo, fără stăpân? Și chiar de-i vezi, pui laba pe ei, țigani sau vite de povara!

Ceea ce se și întâmplă, când îi istorisii despre ce-i vorba:

— Stam acolo, cam de azi-dimineață… Mi-e nevasta bolnavă…

— Urmați-mă înapoia trăsurii! îmi strigă răutăcios.

Trăsura se urni în pasul cailor. Urmând-o, șoptii Profiriței:

— Cred c-am căzut acum din lac în puț.

Chiar așa. Picasem în ghearele unui gâde: tată-meu, câinele, însărcina tinerele fete sau le beteșugea, apoi le azvârlea; chehaia Leonti le omora, dar cu mâna altuia.

O săptămână se scurse. Habar n-aveam care ne era soarta sau întrebuințarea. Intrând în curte, chehaia Leonti îmi arătase o colibă:

— Stați acolo. Nici o corvoadă. Îngrijește-ți femeia. P-ormă o să-mi faci un servici și sunteți liberi.

Crezui că m-a pălit norocul și-i sărutai pulpana hainei, dar în zilele următoare ne uluirăm de tristețea acestei curți, unde nu cânta nici un rob, nici nu juca și unde toate slugile se strecurau fără să-și arunce o vorbă de haz.

Când sosi ziua „serviciului”, Doamne! cât p-aci să leșin, așa, baritai țiganul, cum mă vedeți!

Mă chemă într-o seară, îmi puse în mână o pungă cu galbeni și o funie de mătase, apoi:

— În dosul ușii de colo se află fata pe care ai văzut-o cu mine în trăsură. Eu, astă-seară, plec și nu mă întorc decât mâine, pe vremea asta, când vreau s-o găsesc moartă pe această femeie! Ai s-o spânzuri. De nu…

Nu mai auzii nimic Ameții. Căzui lat pe dușumea, unde miezul nopții mă găsi năuc, fără nici un gând.

Prima mișcare fu s-o tulesc: nici o ușă sau fereastra deschisă. Atunci strigai:

— Mămuco-o-o-o! De ce nu m-ai lepădat? Sărac de mine! Sărăcuțul!

Vârâi sfoara și punga în buzunare, crăpai binișor ușa blestemată: o odaie mare, bogată; pe-o sofa, tânăra bulgăroaica. Sări în sus, dreaptă, frumoasă ca o Cosânzeană și-mi țipă pe turcește:

— Iubesc!

Acest cuvânt îmi săgeta inima, mai rău decât un pumnal. Îi privii gâtul și cugetai: Tu iubești și eu trebuie să te spânzur! Și apucând cu amândouă mâinile un drug de fier de la sobă, mă pălii cu toată puterea în frunte. Sângele-mi scăldă fața. Tânăra fată se apropie, căzu în genunchi și-și încrucișă brațele pe piept. Apoi plecă de se trânti pe sofa, hohotind întruna, c-un singur nume pe buze:

— Dimitri… Dimitri… Dimitri…

Mă așezai pe prag, lângă ușa dată de perete și-n halul ăsta mă găsi chehaia Leonti.

Intră în vârful picioarelor și-și aruncă ochii pe sofa: bulgăroaica, țeapănă; ședea cu fața-n jos, cu capul îmbrobodit într-o năframă, adormită, poate.

Mă ridicai. Chehaia mă privi cu ochi ce păreau a zice: Ce, te-a pălit cumva, înainte de-a muri?

În loc de răspuns, plecai capul în piept; însă, cum se îndrepta spre sofa și întindea mâna ca să pipăie dacă-i făcusem „serviciul”, îl culcai la pământ, c-un pumn zdravăn repezit în moalele capului.

Și cu asta, basta. Desigur, își găsise nașul.

Pe-o noapte întunecoasă, părăsii curtea, cu bulgăroaica leșinată în brațe. La Dunăre, înainte de-a ne despărți, ea ne povesti dragostea-i înfocată pentru Dimitri, răpirea și împotrivirea ei de-a se culca cu zbirul și-mi dădu ca amintire această „constantinată” ^[5].

P-ormă trecui iarăși Dunărea cu Profirița și, timp de doi ani, trăirăm prin codru.

Aurul chehaiei îmi folosi ca să cumpăr arme. Ținteam să devin haiduc, să m-alătur cutărei cete, dar degeaba bătui munții ca să întâlnesc vreuna. Colac peste pupăză, avui pacostea să mă trezesc, nas în nas, c-o poteră, comandată de nepotul starețului mânăstirii de unde fugisem.

Ne-am apărat, pân-la ultima încărcătură. Profirița fu împușcată lângă mine. Ciuruit de răni, fusei dus la mânăstire, unde, în loc să fiu spânzurat, cum mă așteptam, mi se puseră coarne și un lanț la gleznă.

În halul ăsta m-a găsit domnița Floricica; m-a… răscumpărat și m-a pus azi la masă cu dumneavoastră.

VII

Dacă aș fi credincios, aș spune că Dumnezeu a pus necazul lângă veselie, ca să dovedească mai bine omului nimicnicia vieții și să-l împace cu gândul morții. Am reflectat adesea la asta, în timpul celor cinci ani trăiți la Snagov. Grosul amărăciunii îl sorbirăm însă cu prilejul întâmplării următoare.

Puțin înainte ca pedeapsa cu moartea să fie desființată, ea lovi în chipuri deosebite pe cei doi șefi haiduci: Jianu și Bujor, prinși și condamnați la spânzurătoare, cam în același timp.

Bujor – fecior de preot de la țară și dintr-o bucată – își plăti vitejește polița, mârșăviei omenești. Dimpotrivă, Jianu, crudul Jianu, fiu de mare boier, se îmblânzi dinaintea ștreangului și se reîntoarse la ai săi, așa cum spune proverbul că: apa ieșită dintr-un râu, trebuie să se înapoieze la matcă.

Comedia fu ticluită cu istețime, spre dezonoarea haiducului. Se știe că o veche și sfântă datină românească acorda viața și libertatea celui condamnat la moarte, dacă o fecioară primea să se mărite cu el, chiar în clipa ispășirii. Un popă-i binecuvânta la piciorul spânzurătorii. Călăul le era naș.

Fecioara care se arătă gata să se mărite cu Jianu era domnișoara de onoare a unei domnițe, nu aceea din Snagov, ci una adevărată: fiica Prințului care domnea în Valahia.

Așa că Jianu reuși să-și încheie zilele, plimbându-și amintirile de haiduc într-un palat, în papuci de mătase și cămașă.

Nu-i este dat oricui să aibă umeri tari. Și românul mai spune că: obrazul subțire cu mare cheltuială se ține!

*

Aceste două pierderi, una mai sfâșietoare decât alta, produseră o mare descurajare în rândurile haiducilor, mai ales că Bujor pierise prin trădare. Încrederea în Snagov scăzu; tovarășii găsind că-i zadarnic să se ducă acolo, pe patru drumuri, spre a lovi în inima boierului. Mulți dintre ei dădură bir cu fugiții; cei doi prieteni viteji, Groza și Codreanu, întemeiară bande de jefuitori și prădau, pe buni și pe răi, orice le cădea în gheare.

De altă parte, negustoria noastră cu străinătatea luă o întorsătură neașteptată: noul fel de viață arunca pe drumuri bresle întregi de meșteșugari, care de secole confecționau cele trebuincioase vieții vechi.

Un vuiet de mânie izbucni și atinse proporții amenințătoare. Bandele, înarmate cu ciomege, cutreierau străzile orașelor, băteau pe evrei, arătați ca vinovați de desființarea meșteșugăriei și li se spărgeau geamurile dughenelor. Autoritățile, care ne eliberaseră autorizațiile de import, grație grelelor pungi cu galbeni, fură decretate antinaționale. Multe personalități oficiale demisionară.

În fruntea nemulțumiților se afla un oarecare Arghiropol, de origine grec, antisemit de meserie. El era susținut de o clasă nouă, de îmbogățiți fără scrupule și însetați de stăpânire, pe care poporul îi numea ciocoi, – foste slugi ale adevăraților boieri, ruinați de ele.

Ciocoii erau dușmanii noștri cei mai încarnați și puternica lor solidaritate se impuse curând tuturora. Umilința, disprețul ce-l întâlneau pretutindeni, îi sileau să se unească strâns împotriva stăpânilor de ieri. Aurul de care dispuneau le folosi să corupă și să se strecoare în toate funcțiunile publice. Primejdia acestui val de ploșnițe flămânde nu scăpa nimănui, dar nu puteai nimic împotrivă. O clasă de privilegiați, grea de sânge și exploatare, își da duhul; o alta, ceva mai josnică, o înlocuia. Ne găseam prinși între amândouă, deopotrivă de dușmăniți, deopotrivă de loviți. Între Arghiropoli și Danieli Crăsnaru se aflau puțini abați Uhrich, care să ne susțină. Țăranul era deci departe de ziua când și-ar fi putut zice: „Voi fi, în sfârșit, fericit!” Iar noi, care luptam pentru mai binele tuturor muncitorilor, luarăm o înfățișare de răi patrioți.

Desigur, progresul strivea numeroase categorii muncitorești; dar se poate închipui oare un lucru mai josnic decât exploatarea acestei realități nenorocite, cu scopul de-a trage un câștig personal? Și cine erau acei care ne pârau răzbunării nemulțumiților? Cine alții decât ciocoii, acești pungași care împământeniseră primii deprinderile civilizate aduse de noi. Pentru ei, Snagovul era „un cuib de farmazoane”, unealtă a „ovreimii”. Altceva nu bănuiau. Deocamdată.

Aveau să-l afle, grație bănuielilor ce trezi povestea lui Trăznilă.

*

Într-o seară din toamna lui 1858, Floricica dădea o masă în cinstea Franței, reprezentată prin consulul ei și abatele Uhrich. Întâmplări mari se petrecuseră cu puțin înainte, iar energia franceză ajutase să triumfe drepturile noastre.

Alegerile pentru cele două Divane, menite să desemneze un domnitor, același pentru ambele țări, se desfășuraseră în împrejurări din cale afară de rușinoase. Arghiropol, devenit comandantul miliției valahe și Daniel Crăsnaru, mare sforar moldovean, făcură pe dracul în patru, pentru a izgoni de la vot pe partizanii Unirii. Parodia „voinței naționale” care rezultă din aceste alegeri, înfurie pe colonelul Cuza. A doua zi după „consultare”, își dădu demisia, trântind ușile. Reprezentantul Franței la București, ca și abatele Uhrich și hood-bey, se însărcinară să denunțe Puterilor Apusene complotul. Napoleon interveni cu hotărâre la Constantinopole, amenință cu rechemarea ambasadorului său și obținu de la Poartă anularea succesului țarist.

Rezultatul noilor alegeri fu acceptabil și puteai întrezări înfăptuirea idealului național: Unirea Principatelor. Era, de asemeni, și dorința Franței. Și pe bună dreptate, în acea seară se trecea în revistă personalitatea numeroșilor candidați la domnie.

Sorbeam cafeaua, când hatmanul Miron și Floricica observară un musafir necunoscut, care, pierdut în mulțimea de flecari, părea că trage cu urechea la cele ce se vorbeau. Nimeni nu putea spune cine-l adusese. Venise după cină, profitând de acea ospitalitate a românilor, care ține ușa deschisă oricui vrea să intre. Trăsăturile sale de ciocoi, mustața grecească și obrăznicia trădau repede pe una din acele iscoade, trimise adesea de Arghiropol la consfătuirile noastre, dar ăsta părea să fie „cineva”, deoarece se apropia fără sfială de cercul restrâns unde discutau Floricica și oaspeții francezi. De vârstă matură, tare oacheș și foarte îngrijit îmbrăcat „europenește”, necunoscutul da târcoale grupului nostru, răsucindu-și nervos mustața stufoasă, purtată după moda grecească de-atunci.

Nu ne așteptam să scoată o vorbă, când, la o întrebare a hatmanului Miron cu privire la candidatura sigură a lui Cuza, îl auzirăm strigându-ne cu o voce plină de sine:

— Cine-i acest Cuza? Probabil încă vreunul din acei haiduci ucigași?

Uimirea pricinuită de această apostrofare ne amuți, prilej ca Floricica să înăbușe o sudalmă a lui Miron. Abatele Uhrich, împăciuitor, se grăbi să răspundă:

— Pe legea mea, domnule, într-o țară de ucigași oficiali, nu cred ca haiducii să fie cei mai sângeroși.

— Cine ești dumneata, mă rog? întrebă Floricica.

— Teofil Kiriacos, căpitan de poteră!

— Și ce vânt te-aduce pe la noi?

— Deocamdată… nimic… Doamnă!

— Și mai târziu?

— Vom vedea…

Zâmbind cu nerușinare, căpitanul de poteră se retrase, pierzându-se printre cei de față. Chiar în acea clipă, Floricica fu chemată afară de Trăznilă. O însoții.

Țiganul, negru la față ca noaptea, avea ochii holbați:

— Domnițo! Am văzut aci pe omul care m-a arestat!… E cel cu mustața „muscă”…

— Nepotul starețului de la Orbu?

— Chiar el! Și m-a văzut când intra.

— Te-a recunoscut?

— Mai mă-ntrebi? Ba mi-a și spus: „Aha! aci mi-erai? De când te cat!”

*

Floricica îmi strânse brațul:

— Trimite, grabnic, cinci călăreți, cu Ilie în frunte, pe drumul spre București; alți cinci, cu Spilca și Movilă, pe cel spre Ploiești. Dacă Teofil Kiriacos e singur sau cu încă cineva, să le pârlească „musca”! Dacă-s numeroși… cu atât mai rău… Vom vedea… În orice caz, tovarășii noștri nu vor porni la pândă mai târziu de miezul nopții. Și înlăturați orice pază din curte, la plecarea mosafirilor.

Câteva clipe mai apoi, ordinul era îndeplinit întocmai și-mi reluam locul lângă abate, care-mi plăcea nespus.

Kiriacos, cu o mână în buzunar, fuma și privea o partidă de cărți. De două ori riscă un ludovic și câștigă. Vedeai cât de colo, că nimeni nu-l cunoștea. Ținui să-i surprind clipa plecării. Pișicherul se strecură afară, în noapte, neobservat.

Cam pe la ora zece, casa era goală, luminile stinse, toată lumea în pat. Toamna n-aveam oaspeți de găzduit.

Și acum, în balconul mângâiat de-o lună palidă, eu și Floricica așteptam reîntoarcerea haiducilor. Ea era gânditoare, ca și copacii desfrunziți care presimțeau asprimea iernii apropiate.

— Te temi c-o să fim trădați, dacă ne scapă Kiriacos? o întrebai.

— Trădați? Chiar și suntem… Și vom fi încă și mai mult, dacă scapă sau nu, în măsura în care vom proceda.

Floricica vorbea cu aerul unei ființe dezamăgite, ceea ce mă uimi, fiindcă o știam de un curaj în stare de orice. Voii să știu mai mult:

— Și-atunci?

— Și-atunci?… O să vedem. Vom sfârși-o ca haiduci. De asta nu mă îndoiesc o clipă; mai de vreme sau mai târziu, se va afla; vom fi prinși și condamnați. Aș vrea să văd măcar înfăptuindu-se Unirea și, dacă s-ar putea, Cuza pe tron. Ar fi un mare salt înainte. Cred în sufletul acestui om. N-o să facă, desigur, tot ce râvnește, dar cine dintre noi își realizează visurile? O viață de om poate răsturna de-abia o căruță plină cu pământ. Pentru rest, timpul e marele meșter: încetul cu încetul, omorând oamenii, el îmbunătățește viața. O face și mai repede, dacă oamenii îl ajută. Noi, spre pildă, îi dăm acest ajutor și asta-i tot ceea ce datorăm vieții. O datorăm. Orice ins o datorează.

Priveam această mamă ciudată, pe care o iubeam pentru vitejia și tinerețea ei încă fragedă la treizeci și opt de ani și-mi spuneam: „Cu siguranță! Îmi ascunde ceva!”… O iscodii:

— Se aude c-ai de gând să fii nevasta unui Miron… prim ministru. Așa e?

Fața-i rămase nemișcată:

— Nu, Irimia, nu-i adevărat!… Ambiția mea este mult mai înaltă decât aceea de-a fi „nevasta lui X”. M-am născut generoasă, adică suferința aproapelui meu răsună în mine cu atâta încrâncenare, că nu pot fi fericită decât semănând binele. Ochii-mi sunt plini de mizeria animalică a poporului român, bun ca tot ce este popor și asta mă face să sufăr, ca și cum mi s-ar lua aerul pe care-l respir. Iată de ce, din ziua când m-am simțit în stare să-mi bat joc de tirania puternicilor, mi-am riscat tihna și chiar viața, numai să pot satisface această nevoie a sufletului meu: să-i micșorez aproapelui o parte din povara vieții.

Dacă cel puțin fiecare ar putea simți dulceața unei atari ambiții. Viața, și așa destul de bogată în suferință, prin ea însăși, ar fi oricum ferită de îngrozitorul adaos al egoismului omenesc!

*

Floricica încetă ca să privească fix undeva în desișul codrului; cerul era descotorosit de nori, puteai număra arborii, ca ziua-n amiaza mare și de departe zărirăm un ins, care nu putea fi altul decât Trăznilă. Ducea ceva în spate, un fel de legătură. Într-adevăr, era o legătură cu patru puști.

— L-ai trimes tu undeva? mă întrebă Floricica.

— Nu! De unde dracu’ o fi venind la ora asta?

Pășind în curte, țiganul ne văzu în balcon și strigă deodată:

— Domnițo… s-a făcut!… Le-am „pârlit musca!” Au fost doi!

— Cine? Unde? Cum?

— Dar… căpitanul poterei! Dumneata ai poruncit, doar… Și cum drumurile spre București și Ploiești erau supravegheate, am pândit, într-o doară, drumeagul ce duce spre Căldărușani, la mânăstire: câini de-ăștia iubesc mânăstirile. Și uite! Kiriacos a trecut cu însoțitorul său, amândoi călări, nepăsători. Din ascunzătoarea mea, ridicai pușca în urma lor; pac! pac! Caii au luat-o la goană, singuri.

Cavalerii încă nu muriseră, așa c-am fost silit să-mi apăs puțin călcâiul pe beregata lor…

Pe la revărsatul zorilor, Ilie și Spilca se reîntorceau cu oamenii lor, toți bosumflați. Îndreptându-se spre grajd, cei doi șefi bombăniră, unul după altul:

— Parșivul, n-a trecut pe drumul meu!

Floricica, cu gândurile aiurea, nu le răspunse nimic și-mi șopti, ducându-se la culcare:

— Și acum… vom vedea, vorba lui Kiriacos!

VIII

Ianuarie 1859: alegerile domnitorilor, în amândouă Principatele dunărene. Fierberea este în toi, de la un capăt la celălalt al țărilor române. În aceeași măsură și în casa haiducilor, unde cauza era dublă, deoarece emoției firești iscată de acest eveniment i se adăuga grija cercetărilor judiciare întreprinse de autoritățile din București, pentru a descoperi pe asasinii celor doi poterași uciși de Trăznilă. Ațâțătorul anchetei era, fără îndoială, Arghiropol, prieten cu căpitanul poterei.

Orice urmă de haiducie fu ștearsă la Snagov, imediat a doua zi după asasinat: armele, îngropate; mare parte din oameni, îndepărtați. Polițiștilor veniți să ancheteze, Floricica le arătă interiorul ei de „burgheză cumsecade”.

Afacerea era amenințătoare: deși puțin poticnită de fierbințeala alegerilor, putea fi reluată și să ne strivească, grație mijloacelor de corupție întrebuințate de Arghiropol, ca să dezlege limba câtorva slugi, țigani.

— Fie ce-o fi! spunea Floarea Codrilor; datoria noastră e să mergem până la capăt!

„Capătul” era alegerea lui Cuza; dar ca să fie ales trebuia mai întâi să-și pună candidatura la tron și acest colonel ursuz se încuiase în bârlogul său, nemaidând nici un semn de viață. Așteptam, în prima săptămână a lui ianuarie, sosirea hatmanului Miron, prietenul său apropiat, care trebuia să ne aducă un răspuns hotărât.

Neobositul abate Uhrich, plecat cu două luni înainte la Paris, cu un raport amănunțit al consulului Franței asupra situației din Principate, tocmai se întorsese și se afla la noi, când Miron, pe jumătate degerat, apăru pe neașteptate:

— Ei, s-a făcut? întrebă nerăbdătoare Floricica.

— Încă nu! răspunse hatmanul, curățindu-și chiciura de pe mustăți. Zice că tronul nu-l interesează deloc; că nu-i în firea lui de-a se potrivi „zborului corbilor care dau târcoale unui stârv”, și că degeaba stăruim… Uite! mi-am pierdut o noapte întreagă, încercând să-i înduplec încăpățânarea: osteneală vană!

O clipă buimăcită, Floricica privi cum prietenul nostru se trânti pe sofa, rupt de oboseală, apoi izbucni:

— Această încăpățânare trebuie sfărâmată! Nimeni n-are dreptul să lenevească, când toată lumea asudă din greu! Refuzul lui Cuza îmi crapă obrazul de rușine față de abatele Uhrich, reîntors din patria sa, înarmat cu tot ceea ce ne trebuie ca să izbândim! Cum? Recunoaște că corbii sfâșie trupul națiunii și asta-l lasă rece?

Întorcându-se către abate, îi apucă o mână și-i spuse, rugătoare:

— Ai vrea, părinte, să dai poporului român o ultimă dovadă de iubire?

Viteazul om zâmbi și-și plecă pleoapele:

— Vorbește, fiica mea…

— Peste două ore, plecăm la Galați, ca să-l hotărâm pe Cuza să-și împlinească datoria, și-mi fuge gândul la neprețuitul sprijin ce ne-ar fi prezența dumitale plină de autoritate și bogată în documente…

— Vă însoțesc și cu atât mai bucuros, cu cât trebuie să merg la Iași, în misiune.

După-prânz, în două sănii, zburam, tuspatru, în același vârtej de zăpadă.

*

Această călătorie de cinci zile, în toiul iernii, mă făcu să gândesc, adesea, cât de blestemată este viața oamenilor și a animalelor, deopotrivă de năpăstuite de acei pe care îi răsfață destinul. Pe bună dreptate, n-ai de ce să te bucuri, c-ai venit pe lume c-un suflet milostiv.

Natura neavând conștiință, este nepăsătoare față de durere. Omul, care, în treacăt fie spus, nu-i lipsit de conștiință, rămâne tot atât de nepăsător. Prins între aceste două indiferențe, săracul își blestemă părinții care i-au dat viață și pe Dumnezeu.

De-a lungul nesfârșitelor câmpii netezite de zăpadă, pustiite de crivăț, uitate de Dumnezeu, m-am întâlnit cu acest sărac lipit pământului, am poposit în bordeiul lui, am vărsat lacrimi pentru suferința lui, în timp ce ochi-i rămâneau secați de lacrimi. El știe că noaptea coliba îi va fi iarăși troienită de indiferența naturii. Atunci, singura lui grijă e să se închidă de cu seara în casă, cu lopata. Dimineața, își deschide ușa mormântului și-și croiește o pârtie, un tunel, în troianul de un alb nepătat, care-l copleșește cu generozitatea lui de gheață și iată apărând, de cealaltă parte a troianului, omul milenar, asemenea unei cârtițe, o cârtiță cu două picioare, care se sprijină în lopată, respiră aerul curat și contemplă cimitirul alb al vieții sale negre.

Mută, cârtița umană se îndreaptă apoi spre mormântul celor ce-l hrănesc: vaca, boul, calul, o oaie. Acolo, vai și amar: prin spărturile acoperișului zăpada a năpădit așa-zisul grajd. Țăranul scuipă în palme, și își dezgroapă comoara: niște arătări de animale, numai piele și os, pielea străpunsă de oase, ochii stinși. La auzul lopeții, ele se ridică cu zăpada pe spinare, se clatină și scurmă pământul cu copitele, ieslea e roasă și se împuținează, pe fiece zi; e drept că nu mai folosește la nimic.

Iobagul boierului român înșfacă un braț de coceni, îl aruncă dinaintea boturilor animalelor vlăguite, apoi se reîntoarce în vizuina sa, dă foc bălegarului în vatră și cugetă la îndurarea fără margini a Atotputernicului.

Nu prea are aerul atât de mohorât și dacă o să intri la dânsul cu pâine, rachiu și tutun, numaidecât o să înceapă a-ți îndruga o istorioară, ca asta de pildă:

„A fost odată un om sărac și împovărat de copii, ca și mine. Într-o zi, nevastă-sa blagoslovindu-l c-un nou făt și nemaiștiind de cin-să se roage să i-l boteze, cu copilul în brațe, apucă drumul pădurii, ca să cate un naș cu avere. Moartea-i ieși în cale, înfășurată într-un cearceaf alb, cu coasa în mână. Ea îi zise:

— Lasă-mă să-ți botez copilul și p-ormă te îmbogățesc!

— Prea bine, cumătră, na-ți-l!

Moartea i-l botează și spuse cumătrului:

— Acum, ia seama: am să picnesc cu boli grele pe toți bogații din țară. Nici un doctor n-o să-i vindece. Du-te la dânșii și spune-le că-n mai puțin de două zile, descântecul tău îi va pune pe picioare, dac-or să te plătească atât cât ceri. Și tu cere-le cât mai mult! Intrat în odaia bolnavului, ai să mă găsești acolo: șoptește câteva vorbe alandala; voi pleca și bolnavul se va scula îndată. Ți se va duce vestea și vei fi putred de bogat. Dar (este un «dar») dacă intrând la bolnav, mă vei vedea la picioarele lui, să știi că omul e al tău și-l poți scăpa. Dacă, dimpotrivă, o să mă afli așezată la capul lui, asta înseamnă că e al meu și că trebuie să moară; nu mai promite nimic și șterge-o. Fă cum te-am învățat și ai să te îmbogățești, văzând cu ochii.

Omul făcu așa cum îl sfătuise moartea și, în mai puțin de un an, deveni tot atât de bogat ca și un prinț: pământuri, cireadă de vite, slugi, trăsuri, de nu le știa numărul! Cumătră șezu la picioarele bolnavilor, cam cât socoti că cumătru-său s-a înstărit destul, apoi, într-o zi, iat-o proțăpită la căpătâiul unui muribund. E drept că era un bătrân boier, care promisese jumătate din averea sa cui l-o vindeca. Proaspătul îmbogățit, văzând moartea la capul celui mai bun client, se strâmbă de ciudă:

— Hai, cumătră, lasă-mi-l și p’ăsta, ultimul și m-am săturat! îi șopti încet.

— Cu neputință! făcu moartea din cap.

Cumătrul se oțărî la refuzul morții, cugetă o clipă și porunci slugilor:

— Ridicați patul cu bolnav cu tot și așezați-l cu picioarele acolo unde se află acum cu capul!

Moartea pricepu renghiul ce-i jucase cumătrul. Și cum de felul ei nu e răzbunătoare, îi cedă și ultimul bolnav, dar la ieșire adăugă: «Pe sărac, oricât l-ai îndopa, tot nesătul rămâne!»”

*

Îl găsirăm pe Cuza la gura sobei, curățindu-și pușca de vânătoare. Un ogar mare lătră prietenește, la intrarea noastră.

Floricica îmbrățișă frățește pe vechiul ei tovarăș de zile bune și rele.

— Hm! Cum poate abdica un haiduc de talia ta?

Într-adevăr, talia colonelului-haiduc era vrednică de respect, dar Floricica subînțelegea mai degrabă talia sufletului și aceasta, întipărită pe fața senină a lui Cuza, în ochii săi cristalini, privirea pătrunzătoare, mă impresionă nespus: un suflet puternic, sprijinit tragic pe o inimă șovăitoare, inima pasionaților. Vigoare, dragoste, bunătate, slăbiciune, toate erau întipărite pe gura lui cu buze cărnoase, umbrite de-o mustață cuviincioasă, prelungită printr-un barbișon stufos.

Cuza nu răspunse dojenii prietenei sale. Ne ajută ca să lepădăm blănile, porunci ceai și frecă cu putere urechile abatelui Uhrich, care se albiseră de ger:

— E curată nebunie să vii de la București la Galați, pe-o așa iarnă! adăugă el, reluându-și locul lângă foc și curățitul armelor. Și apoi, ați nimerit-o rău: mâine în zori plec la vânătoare de mistreți. Veți rămâne singuri, timp de patru zile.

— Poți să te duci și la vânătoare de crocodili! îi tăie vorba Domnița din Snagov. Dă-ne mai întâi candidatura ta la tron și cât mai grabnic cu putință!

Calmul înșelător al colonelului pieri, ochii i se aprinseră, vocea-i tună:

— Eu, în târgul călăilor? Eu, să mă iau la întrecere cu ei pentru tron? Niciodată! Pare-mi-se c-am făcut rău, primind să fiu prefect și ofițer. Destul până acum! Poftele domniei – care au costat chiar un cap al familiei Cuza – sunt prea în afara vieții care mi-e dragă, pentru ca să mi-o risc azi…

— Viața, care ți-e dragă!

Floricica se adresă abatelui Uhrich:

— Nu-i lua în seamă nici o vorbă, domnule abate! Dumneata știi mai bine ca oricare altul să ierți unui generos o clipă de egoism. Cu siguranță că este așteptat să prânzească mâine cu vreo femeie frumoasă: să-l lăsăm să-și petreacă cele patru zile ce ni le cere pentru vânătoarea sa de mistreți!

Apoi, apropiindu-se de Cuza, care se întorsese cu spatele, ca să râdă pe furiș:

— Vezi, Alexandre: recunoaște și tu că arțagul ți-a venit, pentru că am picat noi, tocmai în clipa când te pregăteai de-o ștrengărie!

— Recunosc orice vrei tu și tot ce face plăcere dușmanilor mei, dar îmi mențin refuzul de-a mă înhăita cu pungași, care socotesc pe domn drept sfârleaza lor. Judecă și tu puțin: ales, prima mea mișcare va fi să împroprietăresc pe țărani și să curăț mânăstirile de satiri, după ce le voi fi secularizat averile șterpelite de la națiune. Ei bine! te poți încumeta împotriva haitei de javre bătrâne și tinere? Fiindcă, să nu vă pierdeți cumpătul: tinerii noștri „idealiști” ascund înapoia măștii liberalismului aceeași sete de mărire și lăcomie, ca și părinții lor. Nu degeaba a scornit poporul zicala: Ce naște din pisică, șoareci mănâncă! Nu! Nu sunt omul potrivit acelor bande. Binele și dreptatea pot fi practicate și ca simplu cetățean. Puterea smintește și cele mai bune caractere…

— Dă-o dracului, virtutea asta de creștin! strigă Floricica. Noi știm că azi binele și dreptatea au nevoie de forță, pentru a sili pe om să devie om bun; trebuie impuse răutății umane care guvernează. Ori, tocmai pentru asta, cei buni trebuie să intre în luptă și să smulgă puterea răilor. Orice om drept și generos are dreptul să strige fățiș: Și mie o parte din putere! Nu trebuie să roșească, pentru că e dezinteresat. E singura scăpare care mai rămâne adevăraților idealiști, dacă vor să întoarne lumea spre regatul binelui și al dreptății. Nu trebuie să ne pese de felul în care e plăsmuită firea omului: Dumnezeu a făcut ce a vrut; să facem și noi, ceea ce ni se potrivește. Și dacă Dumnezeu rămâne nepăsător față de sângele care se risipește pe pământ, noi nu-l putem imita, fiindcă e pielea noastră în joc.

— Dar ce am izbuti noi, o mână de oameni dezinteresați, împotriva unei lumi învrăjbită de ură! exclamă Cuza.

— Mult, prietene! interveni abatele Uhrich. Fiul domnului a fost și el, la început, singur de tot. Și desigur, n-a reușit să schimbe înfățișarea lumii, dar credința lui a dovedit, cu prisosință, cât era de însetat sufletul omenesc după ideal. Așa a fost totdeauna… Și va fi mereu… Toate religiile au demonstrat această năzuință de puritate. Atât ne interesează: să știm că orice suflu de bunătate care străbate această omenire egoistă, o atinge totuși, o înnobilează și-o împinge spre progres. Vrei un mic exemplu? Uite-l lângă dumneata: e vorba de împotrivirea dumitale de-a recunoaște legalitatea alegerilor ce fuseseși însărcinat să supraveghezi. Ei bine! demisia dumitale, atât de curagios motivată, a înlesnit Franței și Angliei ca să dejoace mașinațiunea țaristă, care, fără gestul dumitale, ar fi izbutit să mențină, încă pentru multă vreme, nefasta dominație rusească în Principate. Nu-i asta un lucru frumos pentru sărmanele puteri ale unui singur om? Dar, nu-i totul! Răsunetul nobilei dumitale revolte a pătruns până-n inima poporului. Am vorbit despre dumneata cu atâția țărani moldoveni. Mi-au spus: „Cuza al nostru? E un haiduc!”…

Și acum ajung la punctul principal al însărcinării mele: haiducia dumitale place, în clipa de față, Franței, care vede în d-ta un braț puternic împotriva pretențiunilor rusești asupra Constantinopolului. Ea e gata să susțină oficial candidatura dumitale la tron; și, odată ales, să te recunoască Poarta. Am înștiințat de această hotărâre pe membrii Divanului muntean, care îngăimează că nu te cunosc. Mâine pornesc cu aceeași misiune la Iași.

Iată două scrisori din partea prietenilor dumitale, Lamartine și Edgar Quinet. Citește-le, fătul meu, și lasă-te dus acolo unde ți-e locul datoriei istorice.

*

A doua zi, dis-de-dimineață, după ce ne ceruse o noapte de gândire, Cuza apăru, pe când sorbeam ceaiul, după care toți aveam să plecăm, care încotro. Îmbrăcase costumul de vânătoare și ținea o hârtie în mâna-i înmănușată. Ah! frumosul, mândrul piept pe care poporul român trebuia să agațe, puțin mai apoi, cea mai cinstită dintre decorații: aceea a recunoștinței de neuitat față de singurul domnitor care a știut să rămâie haiduc până la sfârșit!

Trecând hârtia hatmanului Miron, Cuza adăugă, însuflețit:

— Aveți candidatura mea, dar nu voi merge să cerșesc glasul nimănui și-mi păstrez dreptul de-a demisiona, dacă voi fi ales numai într-unul din cele două Principate!

O oră mai târziu, trei sănii porneau pe trei drumuri diferite: Cuza, la vânătoare; abatele Uhrich și Miron zburau la Iași, cu candidatura; Floricica și cu mine ne întorceam la Snagov, ca să dăm un ultim ajutor împotriva îndărătniciei boierilor munteni.

La plecare, Floarea Codrilor strigă lui Cuza:

— Alexandre! Ia seama la mistreții pe care vrei să-i vânezi; au niște colți de temut și ar putea să te rănească de moarte!

IX

În timpul haltei, noaptea, la Buzău – jumătatea drumului între Galați și Snagov – Floricica scrise un bilețel tovarășilor noștri, Groza și Codreanu:

„Coborâți cât mai repede cu putință. C… și-a pus candidatura și noi trebuie să folosim orice căi, spre a fi ales în amândouă țările. În acest scop, voi aduna la Snagov cât mai mulți boieri alegători. Veniți să le vârâți puțină spaimă în oase!

Floarea Codrilor”

Vătaful Movilă, care fu șeful pazei noastre în cursul călătoriei, plecă să ducă în pripă scrisoarea lui Moș Manole, unul din mijlocitorii noștri cei mai credincioși, cârciumarul-haiduc care ne aprovizionase pe vremea iernării în Valea Neagră.

Ținea o crâșmă lângă satul Lopătari, chiar la poalele munților înalți ai Buzăului, în care ciobanul, hoțul și haiducul frecau coatele unul de altul, fără să-și adreseze o vorbă.

Moș Manole și fecioru-său erau ștafetele noastre și ne puteam informa, la orice oră din zi sau noapte, asupra locului unde se aflau tovarășii; dar s-ar fi lăsat mai ușor tăiați în bucăți, decât să ne divulge. Bineînțeles, această fidelitate din inimă nu era puțin răsplătită. Totuși, nu scăpam din vedere că autoritățile vrăjmașe puteau plăti încă și mai bine. Și chiar de am fi uitat asta, ele se însărcinau să ne-o reamintească, cu prisosință, cum fu cazul în ziua reîntoarcerii la Snagov, când aflarăm că doi haiduci, și nu dintre cei mai puțin turbați, dispăruseră în lipsa noastră.

Această veste neplăcută ne mâhni tare. Într-adevăr trebuie ca omul să fie mult mai neghiob decât o vită, s-o sfârșească astfel, după ce dăduse, ani în șir, dovadă de uitare.

Floricica îi compătimea:

— Nenorociții! Ce le lipsea aici? Și unde vor găsi mai multă afecțiune? Numai de-ar coborî tovarășii noștri cât mai repede și de-ar fi cât mai numeroși!

*

Cei doi căpitani sosiră destul de iute, pe-o noapte de dezgheț neașteptat și mocirlă groaznică, dar numărul oamenilor abia dacă se urca la patruzeci de puști.

Aveau niște mutre de plâns. De la încetarea comerțului nostru, care împlinea aproape doi ani, haiducii, nevoiți să fie cumpătați, trăiau șase luni pe an sub pământ, în hrube umede, nesănătoase, unde oameni și animale se încălzeau unele pe altele.

Groza, mai ales, avea fața buhăită și genunchii umflați. Totuși, vitejia îi rămăsese aceeași și suferea fără să crâcnească. La rugămințile Floricichii, care-l sfătuia să se îngrijească, răspundea:

— Eah! Nu mai merită osteneală! Azi sau mâine, într-un fel sau altul, voi fi vindecat de doctorul care-ți ia orice durere, fără să te oblojească. Dar, barem în ziua aia, n-o să am ce regreta: am trăit cum mi-a poftit inima, făcând mult bine și mult rău, amândouă la vremea lor. Copiii boierului or să rostească numele meu cu groază, până la al „nouălea neam”, în timp ce țăranul se va duce, poate, să înalțe o rugăciune pentru odihna sufletului meu, către Dumnezeul lui protivnic și nepăsător.

Trădarea celor doi haiduci cumpărați de Arghiropol, nu-l surprinse:

— Trebuia să te aștepți de la ei… Chiar și celei mai sănătoase păduri nu-i lipsesc uscăturile. Dar dacă v-o pica în gheară, fiți fără milă: jupuiți-i de vii. Mai vinovat decât boierul nu e decât haiducul trădător.

— Și tu, bunul meu Ioachim? strigă Floricica, îmbrățișând grumazul țârcovnicului și sărutându-l cu foc, de două ori, pe amândoi obrajii. Îmi pari cam trist! Ești nenorocit? Și de ce ai fi, pentru Dumnezeu? Suntem departe de vremea când boierii îți porunceau cântece serafice, te încărcau cu bijuterii greoaie și-ți refuzau dragostele pământești, după care jinduiai. Nu ți-ai scos pârleala, de-atunci? Încă n-ai întâlnit micuța prietenă, care să-ți îngăduie să-i săruți poamele tari ale pieptului? Spune-mi, bunule Ioachim, iubitul meu? Îți mai amintești de vremea când aveam abia cincisprezece ani și te lăsam să-mi mângâi sânii?

Bătrânul cântăreț începu să plângă. Avea un nas vânăt care curgea, fălci fleșcăite și ochi tulburi, ieșiți din orbite.

— Nu… Floricico… nu! bolborosi el. Nimic din toate astea… Sunt și azi, ca-n ziua când m-a născut mama… Orice gâză își găsește perechea și împreună cunosc viața. Eu, nu; trăiesc ca un porc scopit la șase săptămâni. Am trăit, am îmbătrânit și o să mor ca acest porc scopit! Chiar haiducia mi-a refuzat ceea ce Dumnezeu nu mi-a dat voie să gust.

Ioachim ridică brațele:

— Dar, Doamne! Tu, care ești în inima oricărei făpturi, tu știi că niciodată n-am vrut să iau cu de-a sila sau să cumpăr cu giuvaericale, ceea ce tu ai socotit că e drept să nu-mi dai! Și haiduc, în afara legii, nu mi-am întins mâna asupra femeii rătăcite în codru, după cum n-am atins flinta ca să dobor pe vreuna dintre creaturile tale! Așa ai vrut-o… Facă-se voia ta, Doamne, dar pătimesc amarnic, fiindcă n-am cunoscut viața întreagă, așa cum o îngăduiești și celor mai mici gâze ale pământului!

*

Tânguielile lui Ioachim, boala lui Groza, tristețea care biruia chiar pe Codreanu și ceata haiducilor ne făcuseră să presimțim că orice avânt omenesc ajunge, într-o bună zi, la capăt. Și-afară vremea era ca și sufletul nostru. O pădure de crengi negre, umede și desfrunzite, care picurau. Un cer plumburiu, apăsător… Corbi, cu miile.

Of! zădărnicia avânturilor noastre!

Aceeași învălmășeală domnea și în mintea oamenilor politici, prieteni și dușmani, hărțuiți și înnebuniți de puzderia de candidați, o duzină de prinți de toate mărimile și de boieri plesnind de grăsime, gata să-și vândă sufletul dracului, în schimbul a șase luni de domnie. Unirea Principatelor îi cătrănise oarecum, deoarece țintiseră, ca prin bună învoială, să se îmbucătățească țara în douăsprezece, douăzeci și patru, treizeci și șase de părticele, numai ca fiecare să-și poată avea un tronuleț!

Din fericire, interesul străinătății – îndeosebi al lui Napoleon III – nu se potrivea cu dorința haitei princiare. De asemenea, trebuie să recunoaștem, ca în orice lucru omenesc, că în ambele Adunări electorale se afla un mănunchi de boieri dezinteresați, patrioți cinstiți. Se solidarizau cu partea frumoasă a acțiunii și știau ce vor, în timp ce alții își schimbau părerile după argumentele partizanilor ce-i asaltau.

I-am văzut și pe unii și pe ceilalți, în decursul acelei mari întruniri care fu hotărâtoare și ultima în casa de la Snagov. Se ținu la două zile după sosirea haiducilor, chemați într-ajutorul cauzei noastre.

Dezbaterile, încurajările, durară până la miezul nopții. Numele lui Cuza era regulat îndepărtat prin aceleași argumente ale majorității alegătorilor șovăielnici.

— Habar n-avem cine e… Nu l-am văzut niciodată… Nu știm de ce este capabil să facă… Și apoi, se aude că-i cam flușturatic, cam autoritar, chiar brutal cu acei dintre noi care au mai multe proprietăți… Ar putea să treacă pe deasupra capetelor noastre și să ne despoaie de bunuri… Nu asta vrem… Trebuie mers ceva mai încetișor!…

Cum cei mai buni stâlpi ai noștri, abatele Uhrich și hatmanul Miron, se aflau la Iași, Floricica osteni combătând părerea rău-prevestitoare a acestor boieri, care nu voiau decât să-și păstreze cu orice preț privilegiile. Ea fu în acea seară de-o bunătate îngerească: nici o vorbă aspră, nici o jignire; numai rugăminți și rugăciuni fierbinți.

— Fiți puțin binevoitori în această împrejurare istorică! Profitați de ajutorul generos ce ne vine din afară și fiți la înălțimea datoriei: Independența și viitorul Principatelor atârnă de hotărârea ce-o veți lua săptămâna asta. În clipa de față, Cuza este singurul destoinic să amuțească toate certurile, să se ridice deasupra ambițiilor și intereselor personale, pentru a făuri România unită de mâine. Nu vă temeți c-o să vă secularizeze; e și el boier și proprietar totodată.

Desigur, va fi nevoie de sacrificii! Dar nu uitați că peticul de pământ din pricina căruia vă burzuluiți e al iobagului. Înapoindu-i-l, arătați cea mai cuminte judecată: țăranul are dreptul la o patrie!

Încurcați în neputința de-a opune un argument cinstit, boierii trecură de la vorbăria stearpă la o tăcere posomorâtă.

Miezul nopții ne surprinse astfel.

*

În acea clipă, zornăitul unui clopot cunoscut și oprirea bruscă a unui cal ne înștiință că trimisul de la Iași sosise, în mod excepțional.

Toată lumea sări în picioare. Un țăran chipeș, cu figura inteligentă, se ivi cu o scrisoare sigilată, în mână, își scoase căciula și strigă ca un scos din minți:

— Trăiască Cuza! Trăiască Moldova!

Floricica izbucni în lacrimi, strânse pe țăran în brațe și, desfăcând scrisoarea, citi printre sughițuri:

ALEXANDRU IOAN I CUZA

Domn al Moldovei

cu unanimitatea voturilor – 17 ianuarie 1859

Miron.

De-abia termină cititul și, în vreme ce prietenii noștri și o parte din boieri șovăiau să se arunce unii în brațele altora, ușa cea mare, cu două canaturi, se lovi cu putere de perete, iar Trăznilă zbieră:

— Groza! Codreanu! Haiducii!

Ceata celor în afara legii, în frunte cu cei doi șefi, năvăli în adunare, în mijlocul unei încremeniri generale. Până și noi fuserăm surprinși, lovitura nefiind prevăzută sau ticluită. Patruzeci de piepturi tunară:

— Trăiască Alexandru Ioan Cuza, domnitorul României de mâine!

Groza, plimbându-și o privire plină de fulgere, rosti apăsând cuvintele:

— Trăiască deopotrivă și boierii munteni, care, la rândul lor, vor alege pe Cuza! Iar cei care nu-l vor alege, vai de capul lor! Vai de copiii lor! Focul și sabia o să ne răzbune, cu vârf și îndesat!

Prieteni și dușmani, crezându-se pradă unui vis urât, făcură stânga împrejur, tăcuți, alergând spre cai și trăsuri. Noaptea umedă îi înghiți, împreună cu gândurile lor.

Ce avea să se întâmple? Îl vor alege pe Cuza?

N-aveam s-o știm decât abia după o săptămână și, vai, în ce împrejurări!

X

Încântată, Floricica se învârtea prin odaia plină de fum de tutun, săruta scrisoarea lui Miron și repeta:

— A fost ales… În sfârșit, a fost ales… Iașii și-au făcut datoria… Bucureștii vor urma, fără îndoială, exemplul moldovenilor… Dar… Încleștă pumnii și privi în gol: …Pe toți sfinții din cer! Dacă muntenii se vor adeveri niște bestii, atunci – ai spus-o bine, Groza – vai de ei! Voi vinde totul, mă voi vinde chiar pe mine și vom găsi miile de puști trebuincioase, ca să înecăm în sânge, într-o noapte, încăpățânarea acelora care, în nici o împrejurare a vieții, n-au nimic sfânt!

Nu eram de față decât șapte: Floricica, Groza, Codreanu, Ilie, Spilca, Movilă și eu. Ceata, după ce schimbase santinelele, se culcase.

Încetase orice vorbărie și, desigur, nimeni nu se gândea la ceva, când deodată ne pomenirăm zgâlțâiți de această întrebare neașteptată a lui Ilie:

— Ați putea voi să-mi spuneți, ce facem acum, aici?

Ne uitarăm unii la alții, mirați, buimăciți. Ilie reluă vorba și accentuă:

— Da! ce așteptăm acum? Cuza se va sui pe tron; prietenii noștri, boierii, se vor mulcomi la locurile lor. Iar noi, haiducii? Ni se pregătesc oare locuri de zapcii? Nu-i mai degrabă o săptămână a Pătimirii haiducești, ceea ce ne așteaptă? Și, în cazul ăsta, ce-ați zice de-o legiune a Prietenilor sfântului Petru, care ne-ar renega mai mult de trei ori, cu mâna pe conștiință, înaintea unei „justiții populare” din doisprezece ciocoi?

Din partea mea, tare țin să nu pun la încercare prietenia acestor boieri: judecătorul își are legea lui; haiducul, codrul! O să-mi iau catrafusele!

— Cred că și noi trebuie să facem același lucru! întregi Groza.

Și adresându-se Floricichii:

— Afară numai dacă Floarea Codrilor nu se simte cumva ocrotită de Domnița din Snagov?!

Zeflemeaua lui Groza puse degetul pe rană:

— Nu! prietene… Să nu te îndoiești de sinceritatea mea: la Snagov, ca și în codru, am rămas ceea ce mă știi: o haiducă. Și dacă într-o zi fi-vom nevoiți a ne înfățișa dinaintea „justiției populare”, de care glăsuiește Ilie, ai să vezi că Floarea Codrilor și Domnița din Snagov sunt una și aceeași dușmancă a nelegiuirii omenești și că această dușmancă nu va fi ocrotită de jurații ciocoilor, mai mult decât Trăznilă.

Ca să fiu de folos țăranului, m-am resemnat a face ceea ce timpurile îmi permit; dar sufletu-mi aleargă mai repede decât timpul. Dacă am preferat haiducia mea șireată celei din codru, e pentru că am observat că ultima nu aducea iobagilor decât schingiuirile și violurile poterelor.

Cât despre sinceritatea boierilor-prieteni, să nu v-așteptați ca ei să fie mai virtuoși decât sfântul Petru. Ba chiar ne vor renega până în pânzele albe, căci oamenii unei epoci socotesc scrântite sufletele care-și depășesc vremea. Dar nu de asta o să port doliu! Cu atât mai rău pentru vremea mea: adevărul îl port în inimă!

Groza merse să ia mâna prietenei sale:

— Iartă-mă Floricico! N-am vrut să fiu răutăcios cu tine…

— Nu-i nimic, prietene… Ceea ce-i sincer, e mai sfânt decât ceea ce-i divin: dumnezeii se schimbă de-a lungul veacurilor și de la o nație la alta; pe când sinceritatea vorbește aceeași limbă oamenilor de pe tot pământul și încă de la începutul lumii.

*

Putea să fie ora trei dimineața, când o santinelă intră și ne spuse:

— Bănuiți voi, ce-i afară? Ei bine, ia deschideți fereastra!

Floricica deschise cu vioiciune o fereastră: un nor de fum rece năvăli în casă. Era ceață.

— E atât de groasă, spuse tovarășul, s-o tai cu cuțitul! Nu se vede la un metru. Ne izbim de pomi. Ceea ce-i păcătos, e că ne dăm de gol de la o poștă, din pricina ceții care ne face să tușim ca niște măgari.

— Ei și?! spuse Groza, dacă voi tușiți, va tuși și dușmanul și se va da de gol și el, numai dacă nu cumva o fi având ascuns în sân vreun soare!

— Da! dar tușind, poate foarte bine să ne scuipe în plină față alicele flintei sale! mormăi un alt haiduc.

— Ai dreptate. Cheamă oamenii și pune-i de strajă înapoia ferestrelor galeriei. Ceața se va risipi poate în zori și atunci o ștergem.

Santinelele fură aduse înăuntru. Numai Trăznilă ținu morțiș ca să dea târcoale casei. Cu brațele bălăngăninde, ca două prăjini spânzurate, ne spuse:

— Am niște semne rele… De două zile îmi țiuie urechile, ochiul stâng mi se bate; se bate de mă bagă-n boale… Cred că, pe curând, o să ne sune ceasul… În lipsa voastră, niște domnișori, mereu aceiași, se fâțâiau încoace și încolo, scrutând împrejurimile, ca și cum ar fi vrut să cumpere casa. Ilie i-a văzut și el. Toată lumea i-a văzut. Ce mai vreți: ei ne cunosc acum; au aflat cine suntem. Astă noapte le-am strigat în nas: Groza! Codreanu! Haiducii! Nu-i destul?

*

Era destul, o știam cu toții și nimeni dintre noi n-avea gând să se mulțumească cu vorbe.

Ceea ce nu știam nici noi și nici Trăznilă, era prezența lui Arghiropol, în fruntea unei adevărate armate, pe meleagurile noastre.

Se aflau la Căldărușani, încă înainte de miezul nopții și, profitând de ceața binecuvântată, ne încercuia din depărtare, înaintând cu încetul, fără să tușească sau să strănute. Când prinserăm de veste, fu prea târziu și toate ieșirile tăiate.

Încercuirea se trăda, mai întâi printr-un vuiet înăbușit de potcoave de cai pe pământ desfundat. Îndată sărirăm la puștile noastre: patruzeci de oameni, coborâți din munți, plus douăzeci ai noștri, de la Snagov, plus alți douăzeci de țigani dezghețați, făceau în total optzeci de perechi de brațe, care aveau de apărat ceva, de pildă, libertatea nimic alta decât sfânta libertate! Alecachi, Marinula, Evghenia și o duzină de țigani servitori, stăteau în apropiere, gata să ne încarce puștile de rezervă, într-o odaie, singura pe care o lăsarăm luminată, ca un fel de redută.

— Tu, Ioachime, spuse Floricica țârcovnicului, ne vei cânta psalmi! Vei fi psalmistul ultimei noastre nopți la Snagov! Cântă, viteazul meu! Asta prețuiește mai mult decât o pușcă! Și ferește-te de gloanțe!

Puțin mai apoi, în ceața groasă care se lipea de geamuri ca vata, auzirăm nechezături de cai și voci care nu-și dădeau nici o silință să vorbească încet. Cordonul ostașilor putea să fie cale de-o sută de metri și avea forma unei potcoave. Casa noastră era așezată pe creasta unui povârniș repede, ce ducea drept în lac; numai partea aceasta rămăsese neîncercuită; dar pe unde să scoți caii, fără să fie simțiți. Lanțul se strângea așa de aproape, că, ispitiți s-o ștergem, trăgând caii de căpăstru, ca pe orbi, am fi fost măcelăriți cu siguranță.

— Trebuie să fie ca la vreo patru sute! spuse Groza, după ce dăduse o raită pe-afară.

— Și nu-s măcar poterași-mercenari, adăugă Floricica, ci milițieni, ostași români! Ce trist… Aș vrea să mor prima în acest măcel…

— Ba, n-o să fie măcel și nimeni n-o să moară, fiindcă eu sunt acela care comandă prin ceață!

*

Acest răspuns, în mijlocul beznelor, pornea de la Ioachim. Mulțimea de haiduci, împrăștiată prin toate odăile, gata să deschidă focul împotriva năvălitorilor, așteptă tăcută o lămurire din partea cântărețului nevăzut. Flacăra unei lumânări tremură. Ioachim, îmbrăcat ca un popă, apăru: sutană jerpelită, patrafir pe piept și potcap murdar în cap.

Îl crezurăm nebun. Se opri și ne privi cu fața lui blândă:

— Nu! nici un măcel! Luați aminte, dar: toți caii voștri sunt colo, în dosul ușii… Așteaptă să fie primiți în saloanele voastre cu covoare scumpe, cum erau altădată boierii simandicoși și diplomații. Treceți-i prin acele încăperi frumoase și scoateți-i pe ușa care se deschide în fața povârnișului dinspre lac; încălecați-i și la drum, înot, spre scăpare, spre Dumnezeu care nu vrea deloc pieirea voastră!

În acea clipă, un zgomot asurzitor izbucni afară: în mijlocul răgetelor de vaci, viței, oi, toate slugile țigănești, cam vreo cincizeci de bărbați, femei și copii, urlau, așa cum numai țiganii sunt în stare:

— Foc! Foc! Fugiți! Arde casa!

— Tu ai dat foc, Ioachime? întrebă Floricica.

— Eu am dat foc dependințelor, ca să pricinuiesc zarvă și zăpăceală. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, profitați cât mai e vreme! Pe cai, zbughiți-o! Dușmanul e în curte!

— Și tu?

— Mă duc la…

Nu mai auzirăm sfârșitul vorbelor sale: șuierături puternice ne sparseră auzul, apoi salve înspăimântătoare făcură geamurile țăndări. În scurtul răgaz ce ne despărți de-a doua descărcătură, vocea lui Arghiropol răsună:

— Au aprins casa din vicleșug! Atenție la lac! Trageți pe sus!

Alte șuierături și casa primi o nouă descărcătură.

Câteva gemete în întunericul odăilor ne înștiințară că aveam răniți. Furioși, Groza și Codreanu voiră să deschidă focul, dar Ioachim îi împiedică și aduse caii, țopăind ca un urs, cu lumânarea în mână:

— Sunteți pierduți, dacă răspundeți! La lac! Cu inimă! Eu mă duc…

Floricica strânse în brațe pe cântăreț:

— Îmbrățișează-mă cu putere, Ioachime! Și adio!

*

Haiducii săriră în apă, fiecare cu armele, calul și norocul său. Țiganii și celelalte slugi fură trimiși spre sălaș, care se salva mai bine decât noi, vârât în cireada de vite și răcnind laolaltă.

Vrăjmașii nu cutezară să pătrundă în casă și să ne ia cu asalt. Totuși, spre a întâmpina vreun atac întâmplător, șefii hotărâră să plece ultimii.

Ah! dureroasa reflecție care-mi străpunse cugetul în acel răstimp de așteptare, sub ploaia de împușcături din toate părțile! Mă gândeam la fratele nostru, oșteanul român, acest țăran pentru a cărui fericire ne aruncasem în gura lupului și care ne stropea cu gloanțe ucigătoare, plin de supunere către Arghiropoli și nemilos cu haiducii!

Mă trăgeam din neamul acestor făpturi care sfărâmă bolovanii în mâini, dorm pe zăpada goală ca pe puf, sparg sâmburii de măslină între fălci și ard să se culce cu toate țigăncile frumoase din lume. Nu ceream aproapelui nici să mă hrănească, nici să-i fiu animal de povară: cred că asta-i demnitatea. Ce frăție putea exista, deci, între mine și acest animal care ne împușca, spre a-i jertfi frumoasa mea viață? Ura mă îngenunche pe neașteptate, cât p-aci să trag în grămadă. Floarea Codrilor, care era de-a dreapta mea, mă opri, cu repeziciune:

— Nu… Zadarnic… El e silit s-o facă. Apoi, i-e teamă; e cu mii de ani în urma ta. Iartă-l!

Numai o duzină de tovarăși reușiseră să se strecoare printre primele împușcături îndreptate asupra lacului. Încă nu ne mișcasem de acolo, îngrijorați, pitiți pe povârnișul noroios, pe care casa îl ferea de gloanțe, când, deodată, șuierăturile încetară peste tot. Arghiropol întrebă:

— Cine-i acolo?

— Un popă din Snagov care spune că haiducii au fugit încă de ieri!

— Adu-l încoa!

Focul dependințelor nu risipise ceața, nici nu ajutase câtuși de puțin la deznegurarea împrejurimilor. Se formase totuși un cerc luminos, de culoare opală, destul de străveziu, și în jurul lui zăream umbre nedeslușite, mișcându-se călare sau pe jos, desigur comandanți.

Acolo, bunul Ioachim își găsi moartea.

*

În timp ce-l escortau, pe dibuite, el cântă acest psalmi și glasul său, deznădăjduitor de puternic, acoperi zgomotul fugii haiducilor înot.

— Doamne! ascultă-mi ruga dreaptă; fii cu luare aminte la strigătul meu; pleacă-ți urechea, rugăciunii ce-o fac, fără a fi vreo înșelăciune pe buzele mele. Fie ca dreptatea mea să iasă la iveală în fața ta, ca ochii tăi să deslușească dreptatea cauzei mele. Tu mi-ai pătruns inima, ai cercetat-o noaptea, m-ai pus la încercare și n-ai descoperit nimic; cugetul meu nu trece dincolo de vorba mea. Pentru toate cele ce sunt fapte ale oamenilor, m-am ferit de căile nefirești, numai prin cuvântul rostit de buzele tale…

— Nu mai zbiera așa tare, nătărăule! strigă Arghiropol. Nu se mai aude nimic! Ce dracu’ sporovăiești acolo? Ce ți s-a năzărit?

— Doamne, sloboade-mă cu mâna ta de aceste creaturi din lumea bună, a căror împărțeală e pe lumea asta și cărora tu le umpli burta cu merindele tale, în așa măsură că și copiii lor sunt îmbuibați și mai au ce lăsa nepoților… Dar eu îți voi vedea fața la ziua judecății și voi fi mulțumit de asemănarea ta, când voi învia!

— Popă tâmpit! Taci odată dracului și spune-mi îndată, la ce-ai venit?

— Am venit, glăsui Ioachim – și astea fuseră ultimele sale cuvinte – am venit ca să-ți rostesc acest proverb al lui Solomon, care sună: Pământul se scutură de trei lucruri, ba chiar patru și nu le poate răbda:

De slugă, când poruncește…

…Primul din cele patru lucruri de care se cutremură pământul și nu le poate răbda, singurul care te interesează: De slugă, când poruncește… auzi tu, Arghiropol? De sluga-ciocoi, ca tine, când poruncește… Pământul se scutură!

Un pocnet. Floricica plânge.

Șuierături, salvele reîncepură, dar noi eram acum departe, în marea de ceață și în apa rece, deasupra căreia răsăreau piepturile noastre și greabănul cailor, ale căror căpățâni se lungeau ca boturi de balauri.

Puțin mai târziu, pe când urmam malul, dârdâind îngrozitor, o coloană înaltă de fum, străbătută de flăcări roșietice, urca drept în înaltul cerului, deasupra casei haiducilor, mărturie că Dumnezeu, în mărinimia lui, catadicsea să primească rugul jertfelor noastre.

DUPĂ SNAGOV, ÎN VOIA SORȚII

Chiar în același an, luna lui april, după o lungă boală care fu cât pe-aci s-o smulgă dintre noi, Floricica se înapoia în codrul preferat al Bârsei, cântând cât o ținea gura:

Hei, codrule, frunză subțire!

Lasă-mă să trec prin tine,

Cu paispre’ce după mine!

Haz de necaz… N-aveam de ce să fim atât de mulțumiți.

Mai întâi, sănătatea sărmanei femei era pe vecie primejduită; apoi, dezertările micșoraseră numărul haiducilor noștri, sub cei „paispre’ce”, de care pomenea cântecul. Rămăseseră prea puțini, pentru trei căpitani ce număraseră fiecare cam douăzeci de puști în dimineața prăpădului de la Snagov, care de fapt nu ne costase nici un om, afară de sacrificiul voluntar al lui Ioachim.

Dar cea mai mare nenorocire a haiduciei e aceea de-a voi să cruți viața haiducului; dacă i-ar fi fost atât de scumpă, n-ar fi preferat în locul ei primejdia, și cine a sfârșit prin a-și străpunge inima cu disprețul morții, pierde cumpăna vieții și nu-i mai poate face hatâruri. Devine un disperat. Toate cruciadele se pornesc cu disperați; ele nu folosesc, însă, nici celor care se luptă, nici cauzei pentru care s-au încăierat, deoarece străvechiul pom al vieții, spre deosebire de pomii obișnuiți, nu rodește atunci când îl afumi, pasămi-te să-l cureți de omizi.

Floricica, fidelă metodei sale, cu schepsis învățată, năzuia să încerce curățirea de omizi a judecății omenești. Spunea haiducilor:

— În ura voastră împotriva asupritorului sunteți în stare să dați foc lumii și să ardeți împreună cu ea. Greșeală! E inutil să te omori sau să-ți petreci viața stârpind păduchii de pe trupul aproapelui, de vreme ce el îi lasă să revie, îndată ce i-ai întors spatele. Învățați-l mai degrabă cum să se spele cu propriile lui mâini. Veți vedea cum păduchii pier de la sine.

Avusese deseori ocazia ca să-i dădăcească astfel, în răstimpul boalei sale, o blestemată de pneumonie căpătată în noaptea fugii de la Snagov. Ne adăpostiserăm la o subprefectură prietenă, unde petrecurăm restul iernii, iar Floricica a fost îngrijită cu devotament. Tovarășii noștri, știind-o suferindă, o ascultară cu îngăduință, o aprobară cu capul și se feriră strașnic să nu-și dezvăluie adevăratele gânduri. Dar, cum apărură mugurii în codru, patruzeci și cinci de haiduci o șterseră, într-o bună dimineață, fără să ne zică măcar adio. Plecaseră să tâlhărească în ținuturile Deltei. Am regretat mult pe unul din fugari, Buzdugan, om de-o violență nemaipomenită, dar a cărui bunătate încolțea îndată, ca să-i mulcomească furiile. Pe lângă asta, este înzestrat cu o voce frumoasă și știa ca nimeni altul să scoată dintr-o frunză de salcâm melodiile cele mai de necrezut. Fetișcanele se înnebuneau după el. Dealtminteri, băiat frumos și disprețuitor al banului.

Aveam să-l regăsesc cândva, dar în ce triste împrejurări!

Petrecurăm vara hoinărind pe Bâsca și în munții Penteleului. Floricica se întrema, sorbind cu sete aerul tare al brazilor, bea lapte crud de măgăriță și urmărea îndeaproape mersul evenimentelor politice. Nu mai rămăsese din ea decât umbra căpitanului de odinioară, care, acum cinci ani, în fruntea a douăzeci de oameni, cobora aceste coclauri. Trupul i se topise. Ochii-i mari, blânzi și mângâioși altădată, mistuiți acum de febră, răspândeau sticliri ciudate.

Pentru întâia dată de când o cunoșteam, simții născându-mi-se în suflet dragostea filială: o îndrăgii cu patimă. Știind că veștile de la București îi procurau clipe de plăcere, înjghebai un serviciu de curieri speciali, ce soseau de două ori pe zi cu scrisori, când de la Miron, când de la abatele Uhrich, uneori chiar de la Cuza. Citirea lor, cugetarea adâncă ce le urma, scurtele răspunsuri pe care le trimitea, o umpleau de bucurie:

— Nu mai am mult de trăit, șoptea, dar am văzut cel puțin realizarea, în parte, a speranței pentru care mă zbat de la douăzeci de ani: Principatele sunt unite sub domnia unui om care n-o să realizeze tot ce poftește, ci tot ce-i stă în putință! Miron este sfetnicul său și asta nu-i puțin; amândoi au destulă putere ca să răstoarne pe șovăielnici și, la nevoie, să treacă chiar peste ei. Cât privește restul, Dumnezeu mi-e martor, n-am visat nicicând raiul pe pământ!

După lovitura lui Arghiropol, care ne izgonise de la Snagov, Cuza și Miron oferiră numai Floricichii un adăpost sigur în București. Ea refuză să meargă într-acolo, temându-se să nu compromită într-un scandal public pe șeful statului și primul său ministru – și așa învinuiți de către ciocoi a fi la curent cu haiducia noastră și de-a fi ajunși la cârmă cu ajutorul bandiților. Cuvântul „uzurpatorul”, prin care aceste slugi îmbogățite îl denumeau pe Cuza, spre sfârșitul scurtei sale domnii, fu aruncat încă de la urcarea pe tron.

„Uzurpatorul” nu se sinchisi dar, presimțind ce-l aștepta, muncea zi și noapte la întocmirea legilor care trebuiau să-i înscrie numele printre cei mai cinstiți domnitori, adorați de popoare de-a lungul veacurilor. Vor rămâne nemuritoare în amintirea țăranilor noștri, vestitele sale apariții travestite, prin cârciumi, piețe, bâlciurile satelor, unde, sub înfățișarea unui cioban sau geambaș, venea să se încredințeze personal de felul cum i se aplicau legile sau când cinstindu-se cu locuitorii cerea să le aducă o oca de-a lui Cuza. Vai de necinstiții prinși cu ocaua mică! Afară de amendă și închisoare, Cuza, descheindu-și numaidecât gheba jerpelită și arătându-și haina domnească, făcea pe vinovat de râsul satului, silindu-l să meargă în patru labe – cu greutățile false atârnate de gât – de la dugheană până la primărie, unde era încarcerat.

Dumnezeule drept! Dacă popoarele ar fi guvernate de atari caractere, fie ele domnitori, regi, împărați sau țărani, care-i omul ce s-ar mai văieta că nu știe unde îi e capul, de necazuri?

*

Către începutul lui septembrie, Cuza, însoțit de Miron, veni în taină la ascunzătoarea noastră.

Locuiam atunci la Lopătari, răcoarea timpurie silind-o pe Floricica să părăsească înălțimile Penteleului și să-și caute adăpost vremelnic în casa primitoare a lui moș Manole, prietenul hangiu, care, împreună cu fiu-său, ducea o viață de urs năzdrăvan la marginea unei păduri ce-ți da fiori. Îi fu la îndemână să ne găzduiască pe toți, deoarece nu număram mai mult de cinci capete: Floricica, Ilie, Groza, Movilă și eu. Codreanu și Spilca, întovărășiți de alți cinci haiduci, ținură cu orice preț să plece a-și potoli o răzbunare ce le stătea pe inimă. Porniră în iunie, se întâlniră cu o poteră la Dragosloveni și fuseră măcelăriți, până la unul. Nici Trăznilă nu mai era cu noi. Matahala, după iscodeli obositoare și numeroase capcane întinse, reuși să prindă un ursuleț drăgălaș, pe care-l dresă cu multă îndemânare, fără să-l blegească; apoi, amândoi, aproape tot așa de voios unul cât și celălalt, plecară „în lume” să-și câștige pâinea, omul jucând animalul și viața jucându-l pe om.

Plecarea lui Trăznilă înduioșase pe Floricica, mai mult decât celelalte. Iubea vigoarea și hazul țiganului:

— Ori de câte ori îmi vorbea, mă simțeam plină de viață, ca și el, ne spunea ea în ziua sosirii domnitorului, privind pe fereastră frunzișul îngălbenit al fagilor.

Fața ei pământie mișcă pe cei doi prieteni. N-o mai revăzuseră din ziua când, la Galați, sfătuise pe Cuza, la despărțire, să se ferească de colții mistreților. Ca să le gonească impresia urâtă, reveni la gluma-i de odinioară:

— Acum ai de-a face cu niște mistreți, într-alt chip primejdioși! Vai de tine! Iată-te la cuțite cu ciocoii, dușmanii pe care i-ai disprețuit atâta. Te compătimesc, dar asta e menirea ta. Abia începe. A mea, din fericire, s-a terminat.

Cuza și Miron, îmbrăcați ca simpli orășeni, înțepeniră pe scăunele și păreau să reflecteze mai degrabă la sănătatea ei, decât la ceea ce le îndruga. Domnitorul o certă:

— Sunt mâhnit că n-am alergat să te văd chiar de la începutul boalei. Te-aș fi trimis cu de-a sila în vreun sanatoriu din Elveția. Miron nu mi-a spus că erai atât de grav suferindă.

— N-am știut-o câtuși de puțin! se apără celălalt. În scrisori nu-mi vorbea decât de o răceală. Mă face să cred că ne iubește mai puțin, de la douăzeci și patru ianuarie încoace.

— Dimpotrivă, am vrut să vă las în pace, la treburile voastre, să vă scutesc de clevetelile posibile, de-o mare dandana politică, poate. Voi sunteți bărbați de stat. Eu, o ființă în afara legii.

— N-o să te judec după legea codului penal, ci a conștiinței mele; sunt liber să mă port în felul meu! întoarse vorba Cuza.

— Nici în ruptul capului, urmă Floricica, n-aș fi primit să părăsesc țara, într-o vreme când setea mea de știri era atât de mare. Și apoi, totdeauna, am crezut c-am s-o sfârșesc în codru. Nu-s decât două feluri de morminte demne să înghită inimile generoase: apa mărilor și desișurile pădurii.

*

Moș Manole, gătit de sus până jos cu costumul său național și în cămașă albă ca zăpada, intră cu o oca de vin, slănină afumată și pâine, le puse pe-o masă, turnă în pahare, voi să spună ceva și se fâstâci.

— Ce-i, moș Manole? întrebă Cuza.

— Apăi, ce să fie, Măria-ta, ia, călăuzele ce v-au adus aici nu și-au ținut gura decât pe juma’te.

— Nu-i nimic.

— Mulțumim matale pentru îndurare, dar o să aveți totuși o belea…

— Care?

— Moș Ion e colo. Îl știți? Moș Ion, ultimul nostru răzeș, unchiașul de la Lopătari. E cu fecioru-său, nepotu-său și strănepotu-său.

— Zi-le să intre!

Patru „haiduci” pășiră înăuntru, voinici ca niște stejari, cu inima pe buze și sufletul în ochi. Scoțându-și căciulile, așezate pe un păr a cărui culoare trecea de la castaniu la alb-argintiu, strigară într-un glas:

— Să trăiești, măria-ta!

— Vă mulțumesc pentru binețe. Să trăiți și voi, de asemenea. Și Cuza se sculă, ca să le strângă mâna; apoi, rămânând în picioare: Vorbește, moș Ioane! spuse el.

Bătrânul arcui sprâncenele; vorba-i fu tot așa de limpede ca și privirea:

— Măria-ta! Mă trag din oameni drepți… Taica se ferea să facă rău și unui câine… Asta-i toată moștenirea de care mă mândresc Și iacă-mă la nouăzeci și doi de ani pălmuit de un boier, un boier get-beget, dar ciocoit de când slugărnicia a fost ridicată în cinste. Omul care mi-a pălmuit obrazul, e proprietarul nostru, stă în Sfatul țării. E o lună de atunci, mă dusesem la el ca să mă jeluiesc de-o hoție, pe care arendașul său o făptuise în paguba mea și el m-a pălmuit. Măria-ta, îți cer să-mi faci dreptate!

Cuza înaintă un pas, luă capul răzeșului în mâini și-i sărută amândoi obrajii:

— Acolo unde a lovit ciocoiul, domnul țării sărută și spală ocara. Asta-i, moș Ioane, toată dreptatea ce ți-o pot face împotriva unor lăcuste, care vor fi în curând mai puternice decât mine și dreptatea!

— Să fii sănătos, măria-ta!

— Mergeți cu bine, dragii mei!

Pe înserate, Cuza și Miron se ridicară să plece. Feciorul hangiului se apropie sfios de domn:

— Măria-ta! fiindcă n-o să mai mă întâlnesc a doua oară în viață cu mărimea voastră, aș vrea să fiu dumirit asupra unui lucru, ce mă muncește…

— Despre ce e vorba?

— Iaca: din câte am auzit vorbindu-se de bătrânii noștri și ceea ce văzui chiar eu în timpul războiului Crimeei, am înțeles că totdeauna Marile Puteri s-au încăierat pentru stăpânirea popoarelor mici, ca să le stoarcă, una după alta; dar neamurile strivite nu pier, totuși; dovadă: noi, românii. Ori, Marile Puteri, ca Turcia și Rusia în ultimul război, au fost mulțumite la urmă să rămână măcar așa cum erau înainte de-a se lupta. Atunci, la ce bun se războiesc?

Cuza chibzui o clipă, apoi:

— Fătul meu, m-ai băgat în încurcătură, dar mă descurc răspunzându-ți că Marile Puteri fac așijderea celor doi inși care au înghițit o broască. Cunoști povestea?

— Nu! Măria-ta! N-o știu!…

— Ascultă, dar! Doi țărani părăseau într-o dimineață satul lor, ca să meargă la târg, într-un oraș mare. Unul mâna o vacă, pe care dorea s-o vândă. Celălalt nu-și avea decât brațele, cu care nu prea știa ce să facă. Cum treceau de-a lungul unei bălți, omul cu vaca, un smintit, se adresă tovarășului, arătându-i o broască scârboasă:

— Uite, dac-o să îmbuci broasca de colo, îți dau vaca mea; să fie a ta!

Cum smintiților le place să zgândăre lumea, nimeresc întotdeauna peste alții și mai smintiți decât ei, care prind sfidarea în zbor. Tovarășul – un leneș care trăia cu ce-i pica din cer – se socoti: „Trebuie să fie groaznic să mănânci o broască vie, de vreme ce n-o mănânci nici friptă; dar, pentru o vacă, merită osteneala!” Și înhățând broasca, spuse celuilalt:

— Ai să-mi dai numaidecât vaca?

— Îndată ce-o să înghiți broasca!

Celălalt mușcă, mestecă iute și înghiți la repezeală, dar simți cum i-se întoarce inima pe dos: „Pentru numele lui Dumnezeu, o să fie greu!” La a doua înghițitură, gata-gata să-și verse măruntaiele și asudând de scârbă, se trânti pe iarbă.

Văzându-l ajuns aproape la jumătatea broaștei, proprietarul vacii își zise: „Am pățit-o! O s-o mănânce și voi pierde vaca!” Și se înnăduși, la rândul lui. În acest timp, celălalt, după a treia îmbucătură înghițită, se afla la capătul puterilor și-și dădea cu părerea: „Nu, n-am s-o pot termina, dar dacă arunc restul, o să-și râdă de mine și m-aleg cu paguba”.

— Știi, ce, prietene?! făcu el; dacă te încumeți să mănânci și tu jumătatea asta din broască, ei, fie! îți las vaca!

Păcătosul atât aștepta:

— Cum vrei tu, prietene; dacă-ți convine, primesc!

Și trebui să înfulece restul, cu aceeași greață; apoi, cei doi smintiți își urmară drumul, icnind tot timpul mersului, unul mânându-și vaca, celălalt neștiind ce să-și facă brațelor, – așa cum fuseseră înainte de împărțirea broaștei.

*

După plecarea celor doi prieteni, Floarea Codrilor putea să-și ia rămas bun de la „Domnița din Snagov”, înainte de-aș lua de la propria-i viață. Nu bănuia, dar vedeai cât de colo că asta-i era scris; se încăpățână, până la sfârșit, să nu primească îngrijiri potrivite cu boala, precum și un adăpost mai ca lumea, altul decât desișurile codrilor românești.

Chiar vru să-și petreacă iarna la moș Manole, care se dădu peste cap să nu lipsească nimic bolnavei sale. Și tocmai începusem să ne instalăm, când, într-o zi friguroasă și ploioasă de octombrie, furăm înștiințați că Arghiropol suia cu o poteră, ca să ne aresteze.

— Ei bine! spuse Floricica, să mergem… Țara românească e mare.

Da! pământul românesc era mare, dar pentru noi începea să se îngusteze. Valea Neagră și Peștera Urșilor, care acum șase ani ne văzuseră sosind tot într-o zi de octombrie, ne ofereau iarăși adăpostul lor, un adăpost aspru, nepotrivit unei bolnave.

Trei catâri fuseseră încărcați cu cele trebuincioase dichisirii celor două colibe ce trebuia să clădim, una pentru muribundă și alta pentru noi, patru inși. Toți aveam inima strânsă. Înșiși caii erau posomorâți. Floarea Codrilor, călare, părea strigoiul resemnării.

La despărțire, hangiul, luându-i amândouă mâinile și ducându-le la buze, se prăbuși în lacrimi:

— Ai vrut binele lumii ăștia și ea te izgonește de peste tot!

— Așa-i dreptatea, moș Manole; doară și eu am izgonit pe câțiva, chiar dincolo de viață!

Și se așeză în fruntea acestei biruitoare și jalnice cavalcade, murmurând, cu privirea țintă spre crestele încețoșate ale munților:

— Poate că acolo, sus, e încă singurul loc unde omul ar putea să rămâie bun…

Acestor cuvinte – ultimele care-i ieșiră din gură – urmară două ceasuri de urcuș, neîntrerupt, tăcut și posomorât, în timpul căruia ne simțeam la mii de leghe unul de celălalt; apoi, în clipa când pâlcul trecea peste Bâsca, văzurăm pe Floricica bălăbănindu-se în șa și prăbușindu-se în apa murdară, fără un strigăt.

Sărirăm în albia stâncoasă a torentului, o ridicai și o dusei pe mal, strângând-o pătimaș la piept; dar nu mai strângeam decât o inimă care încetase să bată. Puțină spumă însângerată i se prelingea din colțurile buzelor vinete.

Îmi îngropai mama la rădăcina unui brad voinic, pe scoarța căruia scobii o cruce, semnul suferinței omenești și al milei pentru soarta ce ne-o făurim cu propriile mâini.

Se spune că motanul, când îi cad dinții, se călugărește. Haiducul nu prea are ocazia să-i îmbătrânească osul, dar atunci când steaua haiduciei sale apune pentru totdeauna – ceea ce se întâmplă câteodată – se face cioban.

E ceea ce ni se întâmplase și nouă, care, tuspatru, Groza, Ilie, Movilă și eu, devenirăm ciobani. Ne-am durat pe povârnișul transilvan al Carpaților o stânișoară cu puține oi, încă și mai puține griji, dar cu multe, multe amintiri duioase!

Groza le sorbea amărăciunea dulce, târându-și, vara la soare, iarna la gura sobei, picioarele înțepenite. Ilie și Movilă, mai stăpâni pe inima lor, băteau pășunile cu turmele, cântând din fluier și se însărcinară, ei singuri, cu toată roboteala stânii, în timp ce eu – ah! nevolnicie a sufletului omenesc! — mă cățăram pe muchea Penteleului și strigam celei care odihnea la rădăcina bradului însemnat cu o cruce:

— Of! Floricico! Maica mea frumoasă! Nu-i adevărat că oamenii care trăiesc în pustiul fermecător al munților sunt mai buni! Și chiar de-ar fi așa, mi-e silă de bunătatea lor, oh! viteaza mea Domniță din Snagov! Ei se retrag din lume, pentru că n-au ce-i da. Îndură singurătatea, fiindcă n-au nimic împotrivă. Sunt tăcuți, deoarece sunt muți sufletește. Pentru dânșii, pădurea este lemn de foc; vijeliosul torent, apă pentru spălatul rufelor; stânca ce-ngenunche deasupra prăpastiei o piatră mare, bună la nimic. Vreau să-ți mai spun, prietenă generoasă, că primul gând care li se năzare la vederea unui om ce suie spre cuibul lor, e acela de a-l lua drept răufăcător.

Ni se întâmplă și nouă, de asemeni, ca într-o după-amiază de iulie să primim vizita unui om ce se cățărase până la stâna noastră. Sângera din belșug, dintr-o rană mare, pricinuită de un pumn de alice, în spate, și pricepurăm că aveam de-a face cu un hoț, împușcat de vreun binefăcător. Doi tovarăși, tot așa de puțin cinstiți ca și el, îl ajutau să-și târâie picioarele, cu una din mâini apăsându-l pe rana oblojită cu cârpe arse.

— Creștinilor! gemu el. Oricine ați fi, mă predau vouă! Dar dați-mi să beau ceva: sufăr de sete mai mult decât din pricina rănii. Urc de mai bine de trei ceasuri, fără să întâlnesc un strop de apă!

Cel care ne ruga astfel era Mândreanu, vestitul jefuitor de biserici, pe care-l cunoșteam din auzite. Gaura pricinuită de glonț, deasupra șalelor, era dintre acelea care fac să te întrebi: cum a putut să trăiască și să meargă, cale de-o jumătate de zi? Bău, căzu în agonie și în timpul nopții își dădu sufletul. Trupul său, scund și greu ca plumbul, plecă să putrezească în dosul stânii.

Povestea acestui om era mai curând veselă decât tragică. Nu ucisese niciodată, nici nu rănise, nu purtase măcar o armă de foc și dacă nu era pacostea serviciului militar de șapte ani, de care se temea, nu s-ar fi stricat niciodată cu autoritățile din sat. Dar iată că tinerețea-i fu otrăvită de blestematul arcan. Și tot ștergând-o în munți cu flăcăii din sat, la vremea arcanului, sfârși într-o zi prin a nu se întoarce decât să trăiască din hoțit. Victimele sale erau numai sfinții: îi jefuia de veșmintele de aur și argint. Lăcătuș de meserie, ușile casei Domnului nu i se puteau împotrivi. Cât despre martirii creștinismului se știe că totdeauna au răbdat orice, fără crâcnire.

Mândreanu nu avusese tovarăși, nici nu le simțise nevoia. Se descurca singur. Într-o zi, însă, soarta îi scoase în cale doi, și ce mai tovarăși! Erau chiar aceia care ni-l aduseseră pe jumătate mort și ne istorisiră peripețiile călătoriei lor nevrute în haiducie.

— Iacă, mai acum un an, eram cătane și făceam parte din garda unei închisori, când Mândreanu ne trase după dânsul. Fusese judecat și condamnat la zece ani de ocnă. Ne aleseră pe amândoi ca să-l escortăm cale de-o zi și pornirăm mulțumiți, fiindcă totdeauna ești fericit să hoinărești de-a lungul câmpiilor și, unde mai pui, Mândreanu era un flecar, care înveselise pe toți gardienii, în timpul celor două luni de prevenție. Ne distra de minune pe drum, cu istoriile sale bisericești, de popi și sfintele juvaieruri șterpelite:

— Desigur! lămurea dânsul, sfinții jefuiți nu mi-au purtat nici o pică; au trăit în zdrențe și au blestemat pe bogații care se împăunau cu podoabe. Atunci? Unde-i crima mea?

Și ne rugă să-i desfacem oleacă, fiarele de la mâini și picioare. Ne gândirăm: „Săracu’! Trebuie că-l canonește mult. Ei, hai, să-i slobozim o mână și un picior! Ce dracu! suntem doi inși, cu pușca în mână! Cum ar putea să ne scape?”. Și-l desferecarăm pe jumătate. Fu cuminte. Pe drum, toți hangii îl cunoșteau. Mâncarăm și băurăm… și-i scoaserăm lanțurile, pe care și le înfășură după gât. Apoi, cu capetele înfierbântate, ne oprirăm o țâră într-o porumbiște și aprinserăm țigări, trântind puștile în iarbă. Eram acum ca trei buni tovarăși, dar el rămânea tot Mândreanu și iute puse mâna pe armele noastre și începu să fugă de-a-ndărătelea.

— Glumești, mă Mândrene?! îi strigarăm.

— Ba deloc, prieteni! O șterg!

— Amar de noi, frate! N-oi vrea să putrezim în ocnă?!

— Nu! Nici nu-mi ține de cald!

— Atunci?

— Atunci… haideți după mine! Biserici sunt destule! O să vă învăț meșteșugul!

La urma urmei, ce vreți, eram chercheliți și ne-am dus cu el, uite, chiar acum un an, în luna asta. Niciodată nu ne-a îndemnat să furăm, stăteam numai la pândă și argintul fu totdeauna împărțit frățește. A fost un suflet drept și bun tovarăș. Acum, c-a murit, nu prea știm de ce să ne apucăm.

Un țăran, surprinzând pe Mândreanu tocmai când jefuia o biserică, îi trăsese la alice în spate, până ostenise și dăduse alarma. Fugarii însă izbutiseră să înșele pe urmăritori.

Oferirăm celor doi „vădani” – așa-i boteză Groza – ca mijloc de trai, roboteala în jurul fermei.

Și, de altfel, căzură tocmai la țanc, deoarece, dacă Movilă se trezise un bun păstor, Ilie nu fu decât unul ca vai de el, iar Groza și cu mine nici atâta. Nu iubești nepedepsit tot pământul și toată viața. Nu te simți cu pieptul clocotind de patimi, de dragoste și ură, nici cu ochii mereu însetați după alte imagini, ca să le înfunzi pe vecie într-un colț de lume, oricât de frumos ar fi el!

La capătul celor cinci ani de răbdare și nostalgii sfâșietoare, oile ce mițuiam și orizonturile de care ne săturasem privindu-le, ne dădură greață și ne hotărârăm să-l părăsim pe Movilă, într-o minunată zi de mai 1864. Atunci, Ilie, care nu degeaba era înțelept, rosti această vorbă cu tâlc:

— Noi știm ce părăsim, dar habar n-avem ceea ce ne așteaptă. Numai Dumnezeu o știe…

Dumnezeu…

Vrăjmașii noștri o știau și ei, căci ne căutau pretutindeni. O știau poate și bietele inimi ale celor două femei pe care soarta ni le scoase în drum, în ziua când, după ce ne vândusem turma de oi la târgul din Slobozia, ne duserăm, tustrei, să cerem adăpost la hanul lor, situat în împrejurimile comunei.

Nici pomeneală de cursă sau măcar răutate. Dar să fi fost acolo o sută de curse și mii de viclenii în care ne-am fi prăvălit d-a-n picioarele, cu mâinile și capul, ca orbii și surdomuți, și tot nu ne-am fi ferit – în așa chip ni se umplură inimile de bucurie, când, atingând văile și câmpiile valahe, după cinci ani de lipsă, auzirăm că Alexandru Cuza întrecuse – de la alegerea lui – speranțele ce și le pusese poporul român întrânsul. Înfăptuise marea proprietate țărănească, secularizase averile mânăstirești, curățase administrația de orice putregai și înzestrase țara cu o Constituție, după modelul celei din Belgia.

Oh! fericirea de-a descoperi un om bun și incoruptibil, oriunde s-ar afla! Zece secole de răutate nu pot nimici toată credința, pe care cinci ani de dreptate știu s-o împlânte în inima unui popor! Unde-s guvernanții drepți? O sută de națiuni sunt gata să le dea ascultare!

Ne îmbătarăm ca bețivii și pricepurăm că Lina, hangița și fiică-sa, Marița, erau făpturi care știau cum să se poarte dinaintea dorințelor, atâta vreme înăbușite. Cinci ani de post, la o mie două sute de metri înălțime! Deși de patruzeci ani, Lina avea niște sâni și șolduri tot așa de pietroși ca ai fi-sei; obraji, să-i tai cu un fir de păr și nu-i plăcea s-o chemi „mamă”, ci țațo. Groza se îndrăgosti numaidecât de fusta ei albă, scrobită și mereu curată, care se vedea de sub rochie, mai mult ca jumătate. La rându-mi, mă amorezai nebunește de ochii focoși ai Mariței, care nu era la primii pași în viață. Singur Ilie se mulțumi să ne sfătuiască:

— Băgați de seamă! Muierile astea sunt proaste și prostia dă de furcă, mai abitir decât deșteptăciunea.

Erau proaste? Pe legea mea, cu atât mai rău pentru deșteptăciunea care-și ține zaharicaua departe de nasul a doi haiduci lihniți. Preferam această sărăcime de spirit, care ne ușura, tocmai la timp. Mai ales că țața Lina era o cuzistă înfocată, slăvea opera domnitorului și dădea de băut oricui intra în crâșmă strigând: „Trăiască Cuza!” Dealtminteri, asta ne-o apropiase, ajutând celor două femei să ne intre la iuțeală pe sub piele, căci, cu capul răsucit de patimă și vin, destăinuii Mariței într-o seară cine suntem și cât ne costase alegerea idolului.

Mândrie, tu ești pricina oricărui rău care cade pe capul omului! Și Ilie fu acela care, și de data asta, avusese încă o dată dreptate.

Nu îndată, pentru că prostia nu scapă niciodată ocazia, decât să dovedească mai bine, în felul ei, cât de nemărginită îi este întinderea. Astfel, profitarăm barem de răgazul de-a gusta timp de două luni fericirea, care-i atât de greu s-o întâlnești în pustiul munților și de-a ne alina, în serile cu clar de lună:

Hai, Lino, să trecem Oltu’!

Să schimbăm vorba și portu’,

Să trăim necununați,

Să zicem că suntem frați!

Într-o duminică de la sfârșitul lui iunie, crâșma țaței Lina era ticsită de lumea cea mai felurită: țărani, văcari, ciobani, popi, ofițeri și chiar un zapciu. Mulți prieteni și dușmani de-ai lui Cuza. Hangița, mai pilită decât oricând, înveselea pe mușterii, povestindu-le această snoavă despre Cuza:

Cuza se duse într-o zi ca să inspecteze o închisoare mică, din țară. Directorul își alinie în curte pensionarii, o duzină de derbedei, mare parte negustori, închiși pentru înșelătorie și domnitorul începu să-i descoasă:

— Ce-ai făptuit?

— Nimic, măria-ta!

— Măi, măi! Și tu?

— Nimic, vă jur!

— Măi, măi!

Continuă:

— Ia, spune-mi vina ta!

— Nici una!

— Și a ta?

— Sunt la fel de nevinovat!

Cam ăsta fu răspunsul de la un capăt la altul, când Cuza sosi la ultimul întemnițat:

— Și tu ce-ai făcut?

— Furat, măria-ta!

— Ai furat?

— Da! două găini!

— Și ce faci tu aici printre acești oameni cumsecade? Piei din ochii mei, ticălosule!

Și porunci directorului:

— Acest nelegiuit să fie azvârlit imediat afară pe poartă!

Prieteni și dușmani ai lui Cuza râseră împreună de această nostimadă, atribuită omului, pentru moment, cel mai iubit și mai hulit de întreaga Românie.

Da! râseră. Și crâșmărița strălucea de fericire, dar neghiobia ei nu aștepta decât acest prisos de fericire, pentru a se deschide ca o varză sub nasul zapciului; căci strecurându-se înapoia băncii unde stam tustrei, țața Lina, arătându-ne cu degetul mușteriilor, spuse cu ifose, bătându-ne pe umeri:

— Ah! vă cred că Alexandru Ioan Cuza e un om, dar dacă-l avem azi în fruntea țării… e mulțumită unor „haiduci” ca ăștia, pe care îi vedeți!

— Na-ți-o! murmură Groza. Tii! a scăpat-o!

Ilie începu să fluiere încet, scărpinându-se sub căciulă. Zapciului nu-i ardea de fluierat, și zbieră deodată:

— Pe ei, băieți!

„Băieții” erau, din întâmplare, cam o jumătate din consumatori. Nimic nu-i deosebea de obișnuiții hanului: țărani, văcari, ciobani, popi, ofițeri. Erau poterași sadea, adunați acolo în urma unei urmăriri iscusite, spre a ne demonstra, nouă și țaței Lina, că nu Cuza era totul în țară.

Fără arme și cai, nu puturăm să facem altceva, dinaintea celor douăsprezece pistoale ațintite spre piepturile noastre, decât să ne lăsăm legați, – spre marea disperare a celor două hangițe care urlau și se zbăteau să ne sară într-ajutor.

Erau sincere. Nu fusese nici pic de cursă sau răutate.

Dar prostia inimilor simple dă de furcă mai mult decât viclenia răilor.

De rest, se însărcinează mândria și bucuria nețărmurită.

Furăm duși la jandarmeria din Slobozia, unde petrecurăm noaptea.

A doua zi, în zori, Lina se afla în curtea închisorii și striga ca o nebună:

— O să-mi vând până și cămașa, dar îi voi scoate de-acolo! Ah! ciocoi blestemați! Vă arăt eu vouă!

Jandarmii ne ferecară mâinile și picioarele, ca să ne transporte în capitala județului. O priviră pe hangiță în albul ochilor și glumiră pe socoteala ei:

— Blestemații de haiduci! Toate crâșmărițele mor după ei!

— Dacă-s buni trăgaci!

Convoiul se urni la răsăritul soarelui și îndată căldura deveni înăbușitoare. Era secetă. Nici o picătură de apă, de aproape două luni. Semănăturile pârjolite nu mai dădeau nici o speranță. Doar porumbul putea să-și revină și să despăgubească oarecum pe țăran, dacă o ploaie ar fi sosit la timp. Iată de ce, pretutindeni, nu vedeai decât procesiuni cu drapele, icoane, tămâie, moaște.

Întâlnirăm pe drum o atare mascaradă. Era triumfătoare, fiindcă, într-adevăr, către prânz, o ploaie cu găleata se abătuse asupra neghiobiei omenești și a bietelor noastre trupuri, cătrănite de sudoare, amestecată cu noroi și țărână.

Procesiunea ne încrucișă în clipa când, escortați de șase jandarmi călări, târam, într-un hal de plâns, fierăria grea, picioarele sângerânde și soarta nerecunoscătoare. Popii, în frunte, își urlau rugăciunile de mulțumire. Trecură pe lângă noi, fulgerându-ne cu privirea. Mulțimea care-i urma, drojdia sfintei și frumoasei vieți pământești, se purtară mai josnic decât popii, ne tăie drumul, murmurând:

— Tâlharilor! Ucigașilor!

Groza răcni:

— Nu! nu! Pentru numele lui Dumnezeu! Nu suntem „tâlhari”, nici „ucigași”. Ci haiduci! Vitelor! Lepădăturilor! Bine că nu m-am bizuit niciodată pe ajutorul vostru, că altfel aveam de ce să-mi zbor creierii!

Beșteliții plecară capul. Cortegiul se depărtă, molfăindu-și pomelnicul.

Se scursese mai mult de un an și jumătate din ziua arestării noastre și lâncezeam încă în lanțuri, ferecați fiecare în carcere umede, fără să fi fost judecați, fără să știm ceva despre soarta care ne aștepta: instrucția înainta cu pași înceți, îngrămădindu-ne în spinare toate crimele și jafurile, ai căror făptași, de-acum douăzeci de ani, rămăseseră necunoscuți.

Groza, devenit un morman fără formă, nu putea să mai deschidă ochii. A doua iarnă îi scurtă suferințele și se duse să-i povestească Domniței din Snagov că luptele noastre nu fuseseră degeaba și că măcar Cuza se adeverise demn de încrederea haiducilor.

Îl scoase din fiare, într-o dimineață mohorâtă de la jumătatea lui decembrie și ne îngăduiră, mie și lui Ilie, să-l revedem pentru ultima dată în curtea închisorii, unde-l întinseseră cu fața în sus. Țăranii, sosiți ca să-și vândă produsele, deținuților, înconjurau trupul neînsuflețit al neîmblânzitului haiduc și se rugau, când, unul dintre dânșii, un unchiaș cu privirea blândă, scoase căciula și vorbi cu tărie:

— Fraților, creștinilor! Vedeți voi ăst om? Fără ajutorul pe care mi l-a dat cândva, de mult aș fi fost mort. Iacă-s zece ani, cel mai bun și mai chipeș dintre feciorii mei a fost luat cu arcanul. În cei șapte ani ai milităriei sale nu mă puteam bizui pe ajutorul nimănui, căci frații lui erau niște nerecunoscători. Așa că, bătrân și bolnav, mă stingeam în coliba mea, când, într-o zi, îmi încrucișai pașii cu omul ăsta – Dumnezeu să-i ierte păcatele! — și-mi ceru să-i istorisesc necazurile mele. Îi mărturisii nenorocirea mea. Venise înadins ca să mă ajute. Auzise de la oameni că un biet bătrân trăia părăsit, afară din sat, în pădure, și din ziua aceea îmi puse în mână cu ce să trăiesc timp de un an. Se reîntorcea de două ori pe an, câtă vreme fecioru-meu nu fu lângă mine, din cauza blestematei cazarme; îmi lăsa de fiece dată atâția galbeni, că din prisosul lor trimisei chiar sărmanei cătane și, într-o vară, acest binefăcător răsări cu vreo treizeci de flăcăi, îmi dărâmară coliba dărăpănată și-mi ridicară, pân-la asfințit, o alta nouă. Acu-l găsesc aici! Fie-i deschise porțile cerului!

Moșneagul alergă la cantină și reveni cu o lumânărică, o aprinse la căpătâiul mortului, apoi îngenunche și-i sărută dreapta încrucișată pe piept.

Tocmai în ziua îngropării lui Groza, pe când inima-mi se tânguia de tristul lui sfârșit, îmi fu dat să simt o ciudată bucurie. Ciudată, pentru că dacă ne bucurăm oricând de regăsirea unui bun prieten, nu poți totuși să fii fericit văzându-l intrând pe poarta unei închisori! Avui totuși plăcere, revăzându-l pe viteazul Buzdugan, tovarășul zilelor luminoase de altădată, veselul cântăreț care știa să minuneze fetele cu o frunză de salcâm și care ne părăsise după prăpădul de la Snagov, ca să tâlhărească, Dumnezeu știe unde. Ori, chiar el ne fu adus, într-o zi, tot așa de vesel ca și atunci, deși în lanțuri.

— Aha! aici erați? ne strigă el, față cu gardienii, tolănindu-se rupt de oboseală pe caldarâmul curții.

Apoi, folosind un pic de neatenție din partea lor, ne șopti:

— O să fiți în curând liberi! Mi-a spus-o Lina, acum o lună…

Fuserăm băgați iarăși în carcere, – dar câte zile îngrozitoare, câte nopți fără somn trăii, gândindu-mă fără încetare la această speranță: vom fi în curând liberi! Ce putea să știe, biata de ea?

Fi-vom izbăviți? E o nebunie numai să te gândești la asta! Plănuiește ea oare să atace închisoarea cu o armata de haiduci închipuiți și să ne elibereze ca-n povești?

Mă istoveam în presupuneri, mai ales noaptea, cu ochii scurmând întunericul, în timp ce santinelele strigau, una după alta: „Nu-mă-rul 1! E bi-ne!”

Două săptămâni de chinuri urmară morții lui Groza; apoi, la întâi ianuarie 1866, ușa celulei mele se deschise. Ilie intră înăuntru și, odată cu el, un domn, proaspătul director al închisorii, sosit în ajun și în care recunoscui pe un boier tinerel, „cuzist”, cunoștință veche de la Snagov.

Ne strânse mâinile și ne șopti:

— O s-o zbughiți de-aci, îndată ce voi găsi o gardă pe gustul meu. Asta va fi peste câteva zile. Vom înscena atunci o mică evadare, ca să salvăm aparențele. Apoi, voi demisiona. Cuza m-a trimes să vă smulg din temnița pe viață ce vi-o pregătesc ciocoii, fiindcă aflați că tronul prietenului nostru se clatină de-a binelea. N-o să-l mai aibă multă vreme! Chestie de săptămâni.

Îi zisei:

— Mai e aici un tovarăș, pe care trebuie să-l lași să fugă împreună cu noi: Buzdugan!

— Buzdugan nu-i un haiduc!

— Ba da! A luptat cu noi, sub ordinele Floricichii. P-ormă s-a dedat, din disperare, tâlhăriei.

— Bine! Veți pleca tustrei. Și o să aveți răgaz cinci zile, ca să vă faceți de negăsit. După acest termen, o să vă declar evadați, și păzea! Nici Dumnezeu n-ar putea să vă mai scape!

Într-o noapte de crivăț, viscol și zăpadă, ieșirăm travestiți în mocani, cu capetele înfundate în căciuli mari și fiecare înarmat cu o flintă pe sub șubă.

Ger de crăpau pietrele. În pustietatea înfiorătoare se auzeau lupii urlând în depărtare. Pământul se croia în fața noastră, potrivnic, amenințător, gata să ne înghită.

Niciodată viața nu mi-a părut așa de frumoasă!

Dar, bunule Dumnezeu, de ce nu se deschide oare pământul, ca să înghită îndată pe omul egoist și de nimic?

Asta mi-am în zis, când, în teribila zi de iarnă, căzurăm – trei bieți fugari, morți de frig – la stâna „haiducească” din Transilvania și fuserăm întâmpinați de un Movilă greoi, meschin, zgârcit!

Of! lume! Nu mă întristezi când ești urâtă. E dreptul tău și ți-l exerciți în nouă cazuri din zece. Dar când vrei să-ți întinzi urâțenia și asupra celei de-a zecea părți a vieții, atunci nu! Partea aceea e a mea, dă-i drumul! Are și ea dreptul la viață!

— Movilă, Movilă! Asta-i tot ce ai cerut tu vieții? Să ai mii de oi, ca să le mițuiești și să le mulgi? Zece rândași, calicește plătiți? O burtă mare, ceafă groasă, nevastă cu zestre, hârtii în regulă și să te vezi mare baci? Deci, de brânză, de oi, de lână ducea lipsă, după părerea ta, omenirea? Dar, atunci, ce dracu’ ai cătat în haiducie și de ce n-ai făcut totdeauna ceea ce, de când lumea, îmbuibații, dau voie acelor Movilă care nu cer vieții decât să devie mari baci?

Spre începutul lui aprilie, părăsirăm puturoasa stână și, străbătând Carpații, pășirăm în România. Încă din februarie, o lovitură de stat militară răsturnase pe Cuza. Ciocoii stăpâneau iarăși țara. Nici urmă de boieri, ci numai fostele lor slugi, deci, vai și amar! Iar Valea Bâscei hăuia din nou de proaspătul cântec haiducesc:

Frunză verde măr crețesc!

stau în drum și mă gândesc:

ce să fac? ce să muncesc?

Pâinea să-mi agonisesc,

copiii să-mi hrănesc?

Unde merg și orice fac,

eu de ciocoi nu mai scap!

De frica zapciului

și de groaza birului,

uitai drumul satului

și coarnele plugului;

luai drumul crângului,

și poteca codrului,

și flinta haiducului,

că decât în silnicie,

mai bine în haiducie:

Ce-o vrea Dumnezeu să fie!

Ne găseam la mormântul Floricichii și mă tânguiam:

— Domnițo din Snagov! Auzi tu aceste strigăte? Sosim din munți, de acolo unde omul a rămas așa cum l-a creat Dumnezeu și aici, în vale, totul o ia de la început! Acum treisprezece ani, chiar în locașul unde odihnesc oasele tale, ascultam balada haiducului Gheorghiță și tu grăiai că în lumea asta totul sfârșește printr-un cântec haiducesc. Da! totul sfârșește, dar și începe printr-un cântec haiducesc. Și aceasta e viața!

Buzdugan se duse, ca să caute vin, într-un sat vecin. Ilie se tolăni la umbra bradului Floricichii. În vremea din urmă, înțeleptul nostru nu mai scotea o vorbă, se închisese în sine. Îmbătrânise mult și de-abia se hrănea.

Îl părăsii, în căutarea unui vreasc uscat, fiindcă aveam de fript niște carne de berbec, dar nu făcui nici cincizeci de pași și, deodată, o bubuitură zgudui aerul, pironindu-mă locului. Orice îmi trăsni prin minte, afară de gândul sinuciderii omului care nu disperase niciodată în viață.

Făcui calea-ntoarsă, spunându-mi: „Desigur că Ilie a slobozit încărcătura din nebăgare de seamă!”

Nu! Nu era din nebăgare de seamă, pentru că îl găsii cu țeasta sfărâmată și trăgându-și sufletul, cu carabina între picioare.

În depărtare, Buzdugan se reîntorcea cântând dintr-o frunză de salcâm, cu două ploști în brațele sale bălăbăninde. Îi alergai înainte, mă aruncai de gâtul său și-i spusei:

— Frate Buzdugan! Iată-ne singuri acum! Dar suntem tineri și buni. Vom pleca amândoi să răspândim în lume bunătatea și mărinimia tinereții noastre.

---

Note

1. Haiducul Gheorghiță este poate cel mai autentic dintre toți, deoarece este singurul care are un mormânt, atestat istoricește – cunoscut pe la 1885 de către toți ciobanii ținutului – precum și „notiță biografică”, foarte amănunțită, mai precisă decât baladele lui și care a fost comunicată istoricului de către directorul liceului din Buzău, capitala județului unde a trăit și a murit haiducul.
   Ambele variante ale baladei haiducului Gheorghiță au împreună șapte sute de versuri. Din păcate ele nu pomenesc decât despre haiduc, inspirația populară neglijând în întregime pe viteaza lui amantă, tot pe atât de reală ca și el. Textele de mai sus reproduc pe cele din culegerea Poesii populare române de N. Dem. Theodorescu, 1885.
2. Funcționar administrativ din fosta administrație austro-ungară (corespunzând pretorului sau primpretorului de mai târziu).
3. Expresie populară: a avea de îndurat greutăți mari, a suferi mult.
4. Prințul Grigore Sturdza era cunoscut, în chip popular, sub numele de „Beizadea Vițel”. Porecla îi venea de la faptul că beizadeaua [fiu de domn], fiind de o forță musculară foarte mare, făcea multe exerciții fizice, între altele obișnuise să ridice de la pământ, în fiecare zi, un vițel de lapte până ce a ajuns la o oarecare vârstă. Legenda spunea, apoi, că prințul era atât de puternic încât ridica chiar un bou. Beizadea Grigore era fiul lui Mihai Sturdza, fost domn al Moldovei. Când a fost ales Vodă Cuza domn avea contracandidați pe Mihai Sturdza și pe fiul său Grigore. Din rivalitatea acestora a izbutit Cuza.
5. Amuletă de aur, cu efigia Sf. Împărați Constantin și Elena.