Mascurii în vie

Mascurii în vie de Constantin Stamati

Odată s-au întâmplat
Că niște porci stricători într-o vie au intrat,
Găsind poarta făr’ de pază, căci vierul se-mbătase,
Și pe cuptor se culcase.
Via era minunată, vița era de soi bun,
Sădită de Ștefan-vodă, după cum românii spun;
A ei struguri ca de aur, sau de granat mărgele,
Pleca mlădioșii curpeni la pământ în floricele,
Și plini de mursă ca mierea aștepta culegătorii,
Meșteri să știe să facă din al lor must belșugat
Vinul cel mai minunat,
Demn și pentru trapeza lui Jupiter tunător,
Dar, cum am zis, tocmai atunci, din nenorocire,
Sosi și a ei pieire;
Căci porcii, ce nimic nu cruță,
Sta grohăind, între dânșii zicând: “Cum se fudulește
Ceastă vie roditoare și cum de frumos rodește,
Și cum strugurii pe dânsa stau bour și se gurguță!
Nu cumva gândește, oare,
Că sub a ei frunze late
Să se umbrească poate
Vreun crai sau herțog mare,
Și să bea al ei nectar?
Dar noi să o umilim,
Să o pedepsim amar:
La dânsa să năvălim,
La pământ s-o prăvălim,
În picioare s-o sfărmăm,
Poama, frunza să-i mâncăm,
Rădăcina să-i scurmăm,
Ca să nu se mai cunoască
Că putu vrodinioară aici via să rodească“.
Într-acest fel grohăiră,
Și se și porniră,
Și-ntr-o oară biata vie au fost fărâmată,
Și scurmată,
Și de tot stricată;
Căci este la toți știut,
Ce pagube au făcut
Cest soi rău de dobitoace, prin țări unde-au petrecut...
Pân’ și la moșii răpite
De însuși a lor stăpân, făr-a fi de el poprite.
Căci lui foarte mult îi place
Slănina pe porcii săi să fie groasă și grasă,
Iar de poznele ce fac lui puțin îi pasă.
Deci rădăcina de vie au strigat cu duios țipet:
“O, voi, fiară făr’ de milă, barbare și făr’ de cuget,
Măcar că m-ați sfărâmat,
Rădăcina mi-ați scurmat
Și roada mi-ați îndopat,
Ba încă vă bucurați că m-ați desființat!
Dar să știți, cumplite fiare, că și pe voi oarecând,
Oamenii buni ucigând,
Și foc mare aprinzând,
Din curpenii viei mele acestei părăginite,
Pe-ai mei cărbuni vă vor frige,
Și mâncând a voastră carne, vor chiui și vor zice:
“Să bem vin din roada viței după seculi odrăslită,
Si-n veci să trăiască via,
Care tot învie,
Măcar porcii să o strice.”
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Două zicători știute a neamului românesc,
Ce le au ei din vechime, au fost și sujetul meu,
Pentru fabula aceasta pe care v-am descris eu,
Și pe care ca o odă viilor o hărăzesc.
Una este — cât țiu minte — când norocul ne-ndurat
Aruncă o biată fată,
Bună, frumoasă, -nțeleaptă,
În brațele unui bărbat
Varvar sau berbant...
Atuncea românii noștri au deprindere să zică
Că poama cea bună porcii o mănâncă...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Alteori, când vedem iarăși că iese și se ivește
Din populul românesc un om mai deosebit,
A căruia fapte bune pe toți ai săi covârșește,
Atuncea, cercetând noi bine, vom desluși negreșit
Că strămoșii celui om au fost cetățeni măreți
Sau poporăni cinstiți...
Și atunci românii noștri iarăși sunt deprinși să zică
Că vița-de-vie,
Cât de târziu, tot învie.
Pentru că această plantă odrăslește, se ridică,
Fie și părăginită și iarăși aduce roadă,
Măcar focul să o ardă
Sau gliganii să o roadă.