Omul și cerul

Omul și cerul de Constantin Stamati

Iată se urcă luna în carul de lumină,
Pe albăstrie boltă a cerului senin,
Razele ei sunt blânde, lumina ei îi lină,
Ea mângâie ș-alină al omului suspin.

Și-i zice: "O, ființă mizeră, pieritoare,
Ce ești o jucărie lumeștilor furtuni,
Nu mai gândi zadarnic la cele viitoare,
Nici la cele trecute, căci sunt deșertăciuni.

A ta viață scurtă, lumea te-amăgește,
Și tu treci ca o floare, a primăverii fiică,
Ș-a mea lumină astăzi pe frunte de-ți sclipește,
Iar mâine pe mormântu-ți lânced și galeș pică.

Numai pe etern cerul stelele lin săltează,
Surâd ca ochii veseli și etern luminează.

Vezi balul cest faimos ce ca un vis trecură,
Căci jucăușii sprinteni au obosit, s-au dus,
Muzica, râsuri, vorbe încet-încet tăcură,
Luminile prin lustre pe rând s-au stins.

Și vezi cum se lățește tăcerea, trist, adâncă,
În sala întru care nu-ncăpea săltători;
Ea au rămas deșartă, și numai se văd încă,
Căzute de la dame, pe jos, câteva flori.

Așa repede timpul și făr’ de îndurare,
Trece și vă răpește tot ceea ce iubiți,
Și nu vrea să vă lase o umbră oarecare,
De fericirea voastră în lume cât trăiți.

Numai pe etern cerul stelele tot săltează,
Surâd ca ochii veseli și etern luminează.

Oh! vezi pe bieții oameni cum cer cu ne-ncetare,
Cum doresc să trăiască un secol de-ar putea,
Cum cer noroc, avere, pompe și desfătare,
Cum cer acelea toate ce trec fără să stea!

Oh! vezi pe amorezul cum cere să-l iubească
A sa amorezată statornic, neschimbat,
Vedeți pe părinți, maice cum doresc să trăiască
În toată fericirea a lor fii ne-ncetat!

Vedeți eroi, filosofi, poeți, artiști mulțime,
De ce furtuni și chinuri etern se bântuiesc,
Cum doresc nemurirea faimosului lor nume,
Când ne-nvățații barbari cu pizmă îi hulesc.

Numai pe cer nu-i pizmă; acolo toate-s line,
Și el nu se pătează de nouri și furtune.

Iată și ținterimul, orașul celor morți,
Unde speranță, frumsețe și tot ce naște firea
Sunt vălătuc împinse în largile lui porți
De moartea ne-ndurată, făr’ de milostivire.

Deci un mormânt deschide și-ntr-însul scormolește,
Ș-atunci, de poți, ghicește al cui fu cel mormânt,
Dar nu ghicești nimică, apoi te dumerește,
Că tot ce dorim, cerem pământ și țărnă sunt.

Vezi monumentul cela al unui om faimos,
Pe-a sa frunte măreață era scrisă mândrie,
Ș-acum într-însa roade vierme nesățios,
Căci lut au fost acela ce trăia în trufie.

Iar cerul etern este, numai pe el îi pace;
Și luna printre stele se urcă lin și tace.

Dar iată că și luna sfârșește a sa cale,
Dar ea surâde încă, când se revarsă zori,
Și tot încă se uită către pământ cu jale,
Ca când zice adio bieților muritori.

Misterioasa lampă a unei alte sfere!
De ce nu pot eu, oare, eu, slabul muritor,
Să zbor pe-a tale raze de la pământ spre stele,
Unde-i viața noastră un vis netrecător?...

Oh, ia-mă și mă soarbe în ale tale raze,
Să lunec ca o umbră peste înalții munți,
Pân-unde clipesc stele ca ochii ce veghează,
Pân-unde zboară îngeri cu aripi și ochi mulți...

Dar tu nu asculți, lună, sumeaț-a mea dorință,
Îți strângi a tale raze de peste munți și măguri,
Și-n zori tu fugi palidă, cu mare sârguință,
Smerită ca mireasa, și te împlânți în neguri.

Atunci stele, luceferi se sting delaolaltă,
Și cerul ca cristalul rămâne făr’ de pată,
Căci tot ce naște firea sau ticălosul om,
Ca roua piere de soare, ca visul după somn...