Îl duc pe popa

Îl duc pe popa de Pavel Dan

Preotului Giurgiu

Părintele Mare Gheorghe sta la masă și mînca de amiazi. În odaia scundă, unde se auzea zumzetul neîncetat al muștelor, fălcile puternice ale părintelui făceau un zgomot ciudat, ca de apă ce se lovește regulat de mal.

În cămașă, cu mînile păroase, suflecate pînă la coate, părintele împătura cu chibzuială, cum ai împătura o batistă de mătasă, plăcintele moi cu urdă și le vîra în gură întregi.

Îi era mai mare dragul preutesei să se uite la el.

– Mîncă, mîncă, îi zise ea, că în anul ăsta nu mai mînci altele. Gata cu urda.

Părintele, cu mînile unse de unsoare și cu gura plină, se mulțumi să dea din cap, mormăind ceva care aducea a: „Păcat, îmi pare tare rău”.

Înalt, spătos, cu cioc și cu cizme, preotul era unul din acei voinici duhovnici ardeleni oare, schimbîndu-și portul, putea fi luat tot așa de bine drept ofițer. Nevoia își crease oamenii. Nu o dată li s-a întîmplat acestor preoți să arunce odăjdiile și, sărind pe geamuri din biserica ce ardea, să pună mîna pe arme.

Trebuiau să aibă deopotrivă de tari cuvîntul și pumnul.

Preotul secerase pînă la amiazi în rînd cu lucrătorii. În cîmpul pietros, căci satul era sub munte, se făcuse în anul ăsta un grîu ca trestia și secerătorii tăiaseră pe capete.

Cu mare greutate îl rupsese preuteasa de la lucru, dintre oameni. Făcuse plăcinte cu urdă și, neavînd ce împărți cu toți, îi trimisese părintelui vorbă în hotar „să vie îndată acasă, a venit un domn mare”.

Acum, în vreme ce popa mînca, preuteasa se învîrtea prin casă, potrivind una și alta, dînd muștele afară. Și nu mai contenea cu vorba:

– Cîte clăi au pus? Cine seceră mai bine?

Era o femeie pe potriva popii, cu fața albă, sănătoasă; de sub năframă îi ieșea o șuviță căruntă de păr. Nu că ar fi fost bătrînă, dar așa îi albise ei părul înainte de vreme.

– Pe popa din Petrid l-au închis ieri la tîrg, zise ea printre vorbe.

– Nu mai spune! Cînd? De ce?

– Nu știu! Mi-o spus o țigancă ce umblă cu ace. Cică s-a dus cu boii la tîrg, în Turda. Abia a ajuns bine, și a venit poliția. I-a dat boii în seama unui om de la ei, să-i aducă acasă, pe el l-au urcat în tren și — drumul la Seghedin.

Preotul luă șervetul ce stătuse pînă acum neîntrebuințat alături, își șterse tacticos mustățile, buzele și începu . să-și răsucească o țigară.

Petridul nu era departe de Pruniș. Satele erau așezate pe valea răcoroasă a Hășdății, înșiruite unul după altul pe cele două margini ale șoselei ce iese din Turda, urcă muntele Neteda pe la Copand în sus și se pierde în pădurile Munților Apuseni.

Cu „fratele Luca” — cum își ziceau între ei, preoțește — fuseseră împreună în seminar. Dacă atunci, ca „alumni”, nu erau mari prieteni, mai tîrziu, cînd au ajuns preoți prin locuri străine, s-au apropiat tot mai mult, s-au iubit.

În zilele scurte de iarnă, întîrziind amîndoi prin Turda, se întorceau noiaptea împreună și, urcînd muntele sub clarul strălucitor de lună, stînd într-o trăsură, cu sticla de vin la picioare, în vreme ce caii celeilalte veneau încet în urmă, vorbeau despre vremurile de altădată, despre necazurile preoției.

Apoi se întîlneau la masluri, la ospețe.

Părintele se lăsă pe marginea patului de alături și, oarecum cutremurat de vestea aceasta neașteptată, care stricase tot efectul plăcintelor, privea tavanul scund, „pictat” de preuteasa cu o coloare galbenă spălăcită.

– Hm! zise el. Dacă au ajuns la Petrid, sunt aproape.

Preuteasa îl privi speriată.

Vremurile erau tulburi. Războiul clocotea de mai bine de doi ani, și prin lume umblau tot felul de vești neliniștitoare. Prin sate veneau tot felul de oameni necunoscuți: olari, cumpărători de rîze, stăteau printre tîrguială de vorbă cu sătenii, întrebîndu-i: „Ce mai spune de politică popa ori dascălul român?” își strîngeau șetrile și plecau ca și cum n-ar fi fost, apoi, după cîteva zile, venea la jandarmerie un ordin scurt: cutare să fie închis, cutare să fie observat.

La o zi a tîrgului, un biet creștin oare a bătut cu degetul o oală și a zis că „sună românește” a fost dus la poliție și bătut, de, întorcîndu-se acasă, a murit pe drum. Gazetele maghiare țipau ca din gură de șarpe împotriva „trădătorilor valahi”.

Capii preoțimei fuseseră internați la Oradea, ca să fie mai la mijlocul împărăției și să-i poată avea sub ochi.

Preotului îi veni în minte întîmplarea din sîmbăta trecută, cînd, mergînd spre Turda, se întîlnise cu niște olari unguri cunoscuți, cari nu numai că nu-i deteră binețe, după obicei, dar se uitară în altă parte. După ce trecu, îi auzi zicînd:

— Cîne de valah!

Lucruri de acestea se petreceau de multă vreme, le observase părintele, căci se găseau pe toate drumurile, dar nu le dăduse nici o însemnătate; trecuse pe lîngă ele ca pe lîngă atîtea întîmplări străine, indiferente.

Acum își dete seama că focul ce ardea departe se apropie, se simte dogoarea puternică, miros de arsură; îi fu teamă să nu-l cuprindă.

Cîteva gînduri mai bîzîiră în capul lui ca niște albine închise între geamuri, apoi roata timpului se opri deodată. Țigara căzîndu-i din mîna întinsă spre pămînt, preuteasa o călcă fără zgomot și, după ce-i potrivi pălăria pe ochi, ieși închizînd ușa fără zgomot…

Părintele nu-și putea da seama cît a dormit. Mult nu, de bună seamă, că l-ar fi sculat preuteasa să meargă la lucrători.

Visase ceva rău, poate fiindcă s-a culcat pe spate. Îl durea capul. Pe piept, cămașa, udă leoarcă, se lipise de trup. Dar… În camera vecină se auzea vorbă străină.

Uitîndu-se prin geamul din ușă, zărește pe plutonierul din Micuș, Dabrovnic, stînd de vorbă cu preuteasa. Mai la o parte, un sergent nou, pe carie părintele nu-l cunoaște, se uită la chipul încruntat de mare inchizitor al vlădicului.

– De ce nu ședeți? îi întîmpină părintele, intrînd, cu părul ciufulit și întinzîndu-le mîna.

Plutonierul se îndoi de la mijloc, ca și cum ar fi fost făcut din două părți legate una de alta printr-o țîțînă, dar refuză

– Iarăși cercetări? Nu vă mai astîmpărați! încotro?

– Pînă la dumneata am venit.

– Așa! Atunci luați loc, vă rog.

– Mulțumim.

Oaspele și gazda se priviră drept și se pricepură: în odaie era cineva de prisos. Părintele o rugă pe preuteasă să le aducă ceva de gustare.

Cînd fură singuri, plutonierul deschise geanta de piele, pe care o ținuse mereu înainte, ca și cum ar fi avut într-însa o comoară și, scoțînd o hîrtie galbenă, i-o întinse părintelui.

– Acest ordin a sosit chiar azi și, după cum vezi, a trebuit să ți-l aduc îndată.

Preotul ceti și îngălbeni. Punînd hîrtia pe masă, întrebă cu un glas oare voia să fie liniștit:

– Trebuie să iscălesc de primire?

– Nu. Apoi, după o clipă, plutonierul urmă: Plecăm cînd vrei, dar pe douăsprezece ceasuri, la noapte, trebuie să fim în Cluj.

Preotul se uită încruntat prin casă, ca și cum s-ar fi întrebat: „Acum de unde s-o iau?”

Prin dosul ochilor îi trecu un nor de cumplită mînie. Întâmplarea din Turda, deținerea lui Luca și toate micile și tragicele întîmplări ale unei nații oropsite îi umplură sufletul, învălmășindu-se într-o răsturnare tulbure, uluitoare.

Toată ura, cumplita ură de rasă, de care nu-și dăduse seama pînă acum, dar care îi clocotise în suflet, se aprinse deodată, arzînd cu vîlvătăi dogoritoare; simțea nevoia de a se bate, de a omorî, de a striga să se audă pînă la marginile pămîntului.

Stete astfel, strîngînd convulsiv speteaza scaunului, și îi veni deodată să se repeadă la cei doi jandarmi și într-o izbire năpraznică să-i cufunde pe unul într-altul. Dar zise numai, fără nici un rost:

– Dacă e să mergem, să mergem, domnule plutonier.

Plutonierul era un băiat tînăr, frumos, un sîrb cu care era prieten. Ce vină avea el în toată afacerea asta?

Ieșind în curte să trimeată pe cineva după slugă, plutonierul se ținu de el și, cu toate împotrivirile părintelui, trimise pe jandarm. Apoi, intrînd iar în casă — plutonierul înceta de a fi militar, devenea om — îi spuse:

– Ei, hei! Bine că pot respira iar liber. Cîtă vreme stă lîngă mine ungurul ăsta, parcă port o mitralieră în spate. Nu știu cine e, de unde vine. Mi l-a trimis de la companie nu știu cu ce scop. Îndeplinește ordinele înainte de a i se da, dar mai ales se uită; are niște ochi ca de veveriță; vede totul. Și ce să-ți spun, urmă plutonierul, proptindu-și capul în palme: nu-mi place de loc.

Acum să nu pierdem vremea. Am ordin să duc și arhiva parohiei, astfel că vezi de pune deoparte ce crezi că te-ar putea incomoda. Eu pînă atunci merg să fac un pic de curte doamnei preutese. Îmi dai voie!

Preotul trecu în odaia dinspre stradă, o încăpere întunecoasă, cu perdele mari, roșii și geamuri mici, bătrînești. Aici, într-un colț, se aflau cele două dulapuri mari în care se păstra din vremuri străvechi arhiva parohiei.

Lemnul îmbătrînit se înnegrise și, cînd preotul deschise ușa grea de stejar, dulapul țipă dureros ca un bătrîn bolnav căruia doctorul i-a ridicat un braț pe care nu l-a folosit de mult.

În rafturile din față erau matricolele noi, în care se însemna din an în an cîte un mort ori nou-născut.

Satul era mic, morții rari și botezurile sărace.

De multe ori, preotul, ocupat cu lucrul timpului, căci trebuia să și trăiască, venea asudat) de la coasă ori de la secere, arunca pe un pat pălăria de paie și, luînd cartea, începea grăbit botezul ori prohodul.

Scria apoi datele pe o margine de gazetă și, cînd ploua, ori iarna, deschidea dulapul și le trecea în registru.

În rafturile de jos se aflau matricole vechi, scrise cu slove bătrînești, de care nu mai întreba nimeni. În nisipul pietros al Prunișului nu se vedeau urmele nici unui geniu care s-ar fi născut pe aici; doar pașii mari ai sărăciei erau întipăriți adînc pe drumuri stricate, în ogrăzi fără garduri.

Acum toate aceste cărți, care se obișnuiseră de generații să trăiască aici, aveau să fie smulse din lumea lor, rupte, duse…

Cînd preotul ridică o carte de jos, o lume întreagă de gîngănii fugi în toate părțile; cărții îi râmase păretele jos, lipit de o scîndură mucedă, ca o aripă frîntă.

Dete peste cîteva hîrtii, „Coroana sicriului”, un roman ardelenesc vechi, „Baliade și idile”, care ar fi putut fi sare în ochii dușmanilor, și le legă cu o sforicică; desfăcînd o podea, le vîrî sub ea, în nisip. Puse scîndură la loc și bătînd-o, să se așeze, cu piciorul, ascultă cum sună a gol, ca omul care are vreme de pierdut.

„De m-oi mai întoarce, ne-om vedea, de nu”… Preotul își completă gîndul cu un gest oare însemna: „de nu… amin și cu voi, și cu mine”…

Parcă și-ar fi îngropat acolo o parte din suflet…

Intrînd în odaia din mijloc, unde aburea mîncarea pe masă, preotul încercă un sentiment de revoltă împotriva lui însuși, împotriva acestui biet suflet, omenesc, care se înmoaie atît de repede. Ca să nu pară supărat în fața oamenilor, căci venise curatorul, primarul și încă vreo doi fruntași de ai satului, începu să glumească:

– Rău mai stă țara dacă au ajuns să-i ducă la cătănie și pe popi…

Plutonierul își omorî țigara, uitîndu-se în pămînt, ca să nu răspundă; soldatul ungur îl privi cu ură, dur nu zise nimic. El nu trebuia să știe românește.

– Dacă au dus clopotele de !a biserici, trebuie să ducă și pe popi.

– E vremea cea de apoi.

– Poftiți la masă, îi îmbie preuteasa. Domnule plutonier, poftește în capul mesii. Oameni buni, ședeți.

– Să mai și mîncăm, zise preotul. Apoi, cînd își aflară fiecare locul, începu rugăciunea: „Tatăl nostru, carele ești în ceruri, sfințească-se numele tău”.

În liniștea odăii, glasul părintelui se înălța clar, tremurător; părea că picură ceva dintr-însul.

Pe la jumătatea rugăciunii se deschise încet ușa și se vîrî înlăuntru mai întîi un cerc cu un bețigaș, apoi un căpșor de copil cu ochii iscoditori și părul ciufulit. Copilul — desculț, în cămașă, cu pantalonașii susținuți de două panglici încrucișate pe umeri — intră urmat de două fetițe mei mici, care se piteau sfioase în dosul lui. Se uitară mirați la oamenii străini, la galoanele jandarmilor îndeosebi și merseră de se lipiră de mama lor cîteșitrei.

Preuteasa o luă pe cea mai mică pe genunchi, și celorlalți le făcu semn să tacă:

– Că pleacă ticul și nu se mai întoarce.

– Domnule plutonier, primarule, oameni buni, ședeți și serviți-vă. Nu vă uitați după noi. Eu am mîncat bine de ami’azi, zise părintele.

Preuteasa servi copiii și își scoase ei o aripă de pui, pe care o uită în farfurie.

— Tăticule, dacă te duci, mie să-mi aduci o pușcă, zise băiatul. Vreau să împușc vrăbii.

– Mie să-mi aduci o păpușă.

– Nu pusa, se revoltă cea mai mică din brațele mă-sii.

– V-aduce tăticul la toți, numai să ascultați, să fiți buni.

Oaspeții mîncau ca în zi mare de vară. Preotul își făcea de lucru cu un picior de pui, numai ca să nu vadă preuteasa ce-l doare pe el. Prin mintea lui roiau tot felul de gînduri. Unde-l vor duce? De ce îl închid? Nu-și aducea aminte să fi rostit vreo vorbă împotriva statului. Dar acum îi venea să strige la colțuri împotriva lui, împotriva acestui stat nedrept și tîlhar.

Preuteasa îi ceti mersul gîndurilor de pe față și o podidi plînsul.

Vestea că îl duc pe popa se întinse în sat cu iuțeala fulgerului.

La porți, bătrînele femei, adunate în grupuri, se opriră speriate din tors.

– Asta e lumea cea de apoi.

– Că zice Scriptura: „Bate-voi păstorul și se va risipi turma”.

Cineva duse vestea în hotar, unde era mai tot satul la lucru. Cei dintîi trei oameni care aflară noutatea întrebară:

– Cum? De ce?

Apoi, cînd nu li se dete nici un răspuns, își duseră mîinile pîlnie la gură și strigară spre alte pămînturi:

– Îl duc pe popă!

– Îl duc pe popa?

– Îl duc pe popa!

Strigătul, pornit din piepturi tari, se izbi de larga boltă a cerului de vară, apoi se repezi în jos și o porni ca un ecou puternic de la pămînt la pămînt, din deal în deal:

– Îl duc pe popa!…

Unii își lăsară lucrul și porniră peste pămînturi, de-a dreptul spre sat. Apoi în hotarul încremenit o clipă se stîrni o furnicărie înspăimîntătoare; oamenii alergau din loc în loc, aducîndu-și străițile, uneltele, hainele. Cărările și drumeagurile de cîmp se umplură de oameni, mulți o luară drept înainte, pe unde se nimerea; strigînd și îndemnîndu-se, alergau cum se aleargă la foc ori la nenorocire mare.

Așa trebuie să fi fugit oamenii în vremuri vechi cînd intra dușmanul în sat.

Cei dinții care ajunseră la poarta popii se opriră în uliță, necutezînd să intre în curte. Dar femeile, mai curajoase decît bărbații în zile de primejdie, intrară în curte sub cuvînt că „vreau să-i ajute doamnei preutese”. În urma lor se strecurară și bărbații.

Curtea se umplu de lume, ajunseseră pînă sub ferești, se uitau în casă. Stăteau rezimați în unelte, tăcuți, posomoriți; parcă așteptau ceva grozav ce trebuia să se întîmple dintr-o clipă într-alta.

Pivotul, ieșind în verandă să-i spună slugii să meargă înainte cu căruța, văzu poporul adunat. Sătenii se descoperiră; peste mulțime fîlfîi aripa liniștii.

Preotul simți că trebuie să le spună ceva acestor buni copii ai pămîntului, să-și ia rămas bun de la ei.

– Oameni buni, începu el încet, parcă i-ar fi fost frică să nu-l audă cei din casă. Înainte de a porni, vă las o vorbă: să nu vă uitați legea și graiul; legea românească și graiul românesc, moștenit de la părinți. Pentru asta, oricît veți suferi, veți fi cu conștiința împăcată că v-ați făcut datoria și veți putea îndura suferințele oricît ar fi de grele. Atîta vă spun. Acum eu mă duc dintre voi. Se poate întîmpla să mă mai întorc, dar iarăși se poate să nu mă mai întorc niciodată. După cum mi-o fi scris. (Preotul se uită spre ușa casei, temîndu-se să nu-l audă preuteasa, și o văzu în prag, cu copila în brațe.) De v-am fost om rău, să mă iertați, că „numai tu, Doamne, ești fără de greșale”; de v-am fost om bun, n-aveți să-mi mulțumiți cu nimic. Între voi îmi rămîne nevasta și copiii, îmi rămîne ce brumă de avere am și eu: bucatele în cîmp și vitele în pustă. Aceia dintre voi cari nu aveți de lucru cu ale voastre, ați mai isprăvit cu seceratul și cu ogorîtul, dați-i și doamnei preutese o mînă de ajutor, să nu-i putrezească holdele în cîmp, ori să-i rămînă arătura nesemănată.

– Ajutăm, domnule părinte. Cum să nu ajutăm?

– Ajut, domnule părinte, strigă cineva dinspre șură.

– De m-oi întoarce, vă voi răsplăti și nu îți rămînea de pagubă; de nu, să vă răsplătească Dumnezeu.

Intră în casă, unde își luă rămas bun de la ai lui, și ieși urmat de jandarmi, de primar și de preuteasa, oare, cu copila în brațe, îl petrecu pînă la poartă.

Jandarmul se urcă în trăsură, cu sluga, să păzească arhiva, și plecară înainte.

Cînd să treacă preotul, mulțimea se rupse în două, făcîndu-i loc, ca în biserică la ieșitul cu cădelnița.

– Rămîneți cu bine, oameni buni!

În aceeași clipă începură clopotele la bisericuța din deal. Sunetele dulci, argintii porniră pe două drumuri deosebite, rătăcind nesigur, apoi se găsiră și plecară alături, într-o melodie clară, dureroasă.

Preotul își făcu cruce. După el satul întreg se descoperi și zise plîngînd:

– Doamne, ajută-i!

Porniră apoi încet, la deal. În frunte mergea preotul cu cartea de rugăciuni în mînă, cu mantaua pe braț; în urmă-le venea mulțimea sătenilor, bătrîni, copii, cu capetele descoperite, triști și tăcuți, în convoi de îngropăciune.

Deasupra, cîntecul clopotelor plutea larg, tremurător, ca un plîns amar…

Însera. Coborau umbrele, și satul rămînea în urmă, ascuns sub zidurile întunecate ale pădurii de salcîmi.

Urcau anevoie, ca oamenii ce duc o povară grea. Din cînd în cînd, se opreau să răsufle și se uitau înapoi. Se vedea valea largă a Hășdății, străbătută de o apă limpede ca o panglică argintie, satele împrăștiate pe sub muchi de dealuri și culmile înroșite ale Munților Apuseni, în dosul cărora se stingea soarele.

În deal se așezară pe o piatră să se odihnească; la cîțiva pași îi aștepta căruța.

Poporul trimis înapoi se pierdea din ce în ce, pînă se făcu una cu pămîntul. Clopotele încetaseră, și din păduri ieșeau chipurile înfiorătoare ale liniștii și ale nopții…