Împăcare (Slavici)

 

- Ce mai faci, maică? Cum o duci cu bătrânețele? întrebă părintele Hariton arhimandritul, care de vreo douăzeci de ani stăruia în obiceiul de a trece de sfintele sărbători pe la schit.

- Mulțumesc, preacuvioase părinte, de întrebare, îi răspunse maica Teofana. Iată, mă zbat și eu cu viața, așteptând și azi, și mâine să-mi vie rândul.

- Dacă te-am înțeles bine, așteptarea ți se pare prea lungă, întâmpină călugărul. Eu te văd însă tot în putere și dau cu socoteala că mult mai ai încă de așteptat.

- Ești și preacuvioșia-ta om bătrân acum - grăi călugărița -, iară eu eram tot babă și când ai venit - diacon tinerel și sprinten - cu preasfinția-sa întâia oară pe la noi. Abia pe ici, pe colo, câte una dintre maicile de atunci mai e în viață, deși multe erau mai tinere decât mine, ba am dus la groapă și câteva dintre cele venite mai în urmă. Prea sunt ani mulți trecuți peste mine.

Arhimandritul îi tăie vorba:

- Și-ți sunt - zise zâmbind - cei trecuți în altă lume parcă mai mult decât cei rămași aici. Pe când unii te mângâie și te cheamă, ceilalți te mâhnesc și te alungă.

- Cam așa, părinte, stărui dânsa. Mă iartă! Am scăpat vorba și n-am grăit-o dinadins, ca să mă plâng. După ce mi-ai dat însă răspunsul, se cuvine să-ți mărturisesc că așa e cum ai zis. Trăiesc aici în această lume strâmtă; mă supără, în adevăr mă mâhnesc cei în viață. Prea se ceartă maicile între ele - urmă rostind vorbele mai pe șoptite - și se ceartă și cu mine când fac, din păcate, încercarea de a le împăca.

Călugărul râse cu hohote înăbușite.

- Sunt, maică, certărețe - grăi dânsul - dar tot așa erau și mai-nainte, și nu numai ele sunt certărețe. Totdeauna și pretutindeni sunt porniți oamenii spre încăierare și se gâlcevesc mereu, precum în bătaia vântului fâșie frunzele și freamătă codrul. Ceea ce ne face nesuferită sarcina vieții nu e însă nici mulțimea anilor trăiți, nici supărările ce [ne] fac alții, urmă el potolit. Îndeosebi, nouă bătrânilor ni se desfășură viața sufletească mai ales aducându-ne aminte cele de mult trecute. Dacă fericită ni-a fost copilăria și de bucurii curate am avut parte în timpul tinerețelor, inima mereu ni se înveselește și viața ni-e dar din mila Domnului, iar dacă lipsită de soare ne-a fost copilăria și în zbuciumări ne-am trăit tinerețele, viața ni-e canon de pocăință. Pentru dar avem să-i mulțumim Domnului, iar canonul avem să-l împlinim cu îndelungă răbdare. Ai avut, se vede, în trecutul mai mult sau mai puțin depărtat o mare mâhnire, care mereu ți se reivește în suflet și-ți face prea de tot sarcina vieții. Dacă n-ar fi aceasta, ai trece nepăsătoare și pe lângă cei ce se ceartă, și peste orișice neajuns al firii omenești.

Maica Teofana, femeie înaltă și sfrijită, numai carne uscată și oase, dar cu ochii tot plini de văpaie, rămase o clipă cu privirea țintă în pământ, apoi își ridică încet capul.

- Da, - grăi - o fi, părinte, și aceasta, ba e mai ales aceasta, dar nu chiar și numai aceasta. O, Doamne, unde e omul care nu are în viața lui mâhniri, mai mici, mai mari, după cum le simte el însuși în sufletul său! Da! - urmă înviorată - copilărie fericită și tinerețe plină de bucurii am avut și eu, și nici mâhnirile nu mi-au lipsit. Una însă, îndeosebi, una le covârșește pe toate, și ai, părinte, dreptate când îmi spui că aceasta le întunecă pe toate și-ini face pline de adâncă mâhnire zilele bătrânețelor.

- Ai pornit, maică, pe calea cea bună, stărui călugărul. Dă înainte! Spune ceea ce ai pe suflet! Adu-ți acuma și în toate zilele aminte de adevărul că bucuriile împărtășite cresc, dar durerile împărtășite scad. Ușurează-ți sufletul.

- Împlinisem, preacuvioșia-ta, vârsta de treizeci și opt de ani când am rămas văduvă cu un băiat de vreo patru ani, Ion al meu, începu ea. Au trecut peste cincizeci de ani de atunci, și resimt și acum durerea de care eram cuprinsă atunci, căci răposatul fusese om de o rară bunătate. Orișicât de adâncă mi-ar fi fost durerea, ea se perdea în fața mângâierii ce mi se revărsa în suflet când mă uitam la copilul meu, care era frumușel, plin de viață și mi se părea deștept - mare minune.

- Așa este! - grăi călugărul - copiii sunt sarcină, și pentru ca părinții să se simtă îndemnați a purta sarcina aceasta, bunul Dumnezeu a orânduit ca orișicare părinte să se încânte de copilul său.

- Nu, părinte, nu! stărui dânsa. El era în adevăr așa cum îl vedeam eu. Mai avusesem patru copii, și nici unul nu se putea semui cu el, era în adevăr frumos, spuneau toți, și erau mulți cei ce-l știau și prinseră slăbiciune de el, căci avea obrajii rotunji și rumeni, dinți albi, părul neted peptănat, mâinile curate, îmbrăcămintea bine îngrijită și mai ales ochii vioi și fața luminată. Răposatul fusese zidar. Ca să mai agonisească ceva și-n timpul iernei, când n-avea de lucru, el cutreiera mahalelele vânzând „terchea-berchea”, burtă pentru ciorbă acră, și câteodată picioare de vițel pentru piftii. După moartea lui, cutreieram eu mahalalele și mai vindeam și păsări, precum și ouă, totdeauna proaspete. Câștigam destul pentru ca să putem trăi bine amândoi și să mai și pun câte ceva la o parte. Neavând cu cine să-mi las băiatul, îl luam cu mine și mai aveam și mulțumirea că ochii tuturora se opreau asupra lui. Erau multe casele pe la care treceam în fiecare săptămână de câteva ori și pretutindenea lumea se bucura că 1-am adus și pe el cu mine. Mă văd și acum în gândul meu purtându-l de ici până colo, mândră și fericită de a-i fi mamă, și ai, părinte, multă dreptate: bucuria mea de atunci mi se reivește mărită în suflet și-mi înseninează zilele bătrânețelor.

- Răsplata iubirii adevărate, grăi călugărul.

- Slăbiciunea de mamă a unui singur copil, afară de care nu mai are pe nimeni în lume și pe care și-l gândește drept un fel de minune, urmă dânsa. L-am dat apoi la școală și mulți ani de-a rândul numai prin el și pentru el am trăit. Totdeauna cuminte, silitor și supus, cel dintâi între cei de seama lui, el era fala mea și fericirea vieții mele. Gândul îmi era dus mereu la el, nopțile îl vedeam în vis și neîncetat eram stăpânită de îndemnul de a alerga și de a osteni ca să-l țin la școli pentru ca să scot din el om ales, om de frunte, la care toți să se uite cu sfială.

- Orișice ar fi urmat mai târziu - grăi iar călugărul - ai făcut ceea ce firea-ți poruncea și nu ai nici un cuvânt de a te plânge.

- Nici că m-am plâns vreodată, stărui dânsa. După ce se pornise pe calea cea bună Ioan al meu, nu mai putea să urmeze nimic ce pentru mine ar fi fost un cuvânt de a mă plânge. Unii mă fericeau, alții mă pizmuiau, iară eu eram amețită de bucurie neistovită căci el mergea mereu înainte. Am ajuns în cele din urmă să-l văd inginer de frunte, vestit între cei de seama lui. Un singur lucru îmi mai lipsea: să-i sărut cununiile și să-l știu și om la casa lui, soț și cu voința lui Dumnezeu, părinte… Mi-a fost dat și aceata: cum însă?! cum?! urmă ea cuprinsă de adâncă durere. Am aflat de la alții că s-a logodit cu o fată frumoasă și bogată, și mi-e și rușine să-ți spun, părinte, s-a cununat fără să mă fi poftit la nuntă, apoi a plecat în călătorie lungă, iar după ce am aflat că s-a întors, m-am dus să-mi văd nora și am plecat plângând de la casa lui, căci era în stare să mă puie să iau masa cu slugile lui. Asta nu se uită, preacuvioșia-ta, nu se iartă și-i face și celui mai răbdător om nesuferită viața.

Părintele Hariton clătină din cap.

- Însuți ți-ai făcut-o, grăi dânsul. Dându-i mereu zor să meargă mai departe, tot mai departe și să se ridice, ai rămas însăți tot unde fuseseși mai-nainte, tot mai departe în urma lui și tot mai înstrăinată de el. Nu, maică! Iubirea părintească e nesecată și de aceea nesecată e și răbdarea părintelui.

- Nu! strigă dânsa. Nu e în viața mea clipă în care nu-mi aduc aminte de aceasta, și gândindu-mă la umilirea mea, îmi reamintesc de toate suferințele vieței mele și nu mai e cu putință mulțumirea omenească pentru mine.

- Un semn învederat că nu din dragoste curată ai alergat și te-ai ostenit, ci râvnind ca prin el să te ridici însăți din ce în ce mai mult, stărui călugărul. Părintele iartă. N-ar ierta frați și surori, dacă i-ar avea, n-ar ierta rude, nu au să ierte oamenii în mijlocul cărora trăiește; dar mama le iartă toate când își vede copilul ajuns departe. Și dacă nesuferită-ți este viața, nu suferi pe urma celor săvârșite de dânsul, urmă el, ci fiindcă nu ai iubit îndeajuns pentru ca să treci cu vederea neajunsurile fiului tău, să ierți și să te împaci, nu atât cu el, cât cu tine însăți.

Maica Teofana iar rămase cu capul plecat și cu ochii țintă la pământ.

- Auzi, femeie încăpățânată, mamă cu sufletul înhăinit! urmă arhimandritul. Zece, poate chiar douăzeci de ani au trecut dé atunci, și tot se mai canonește ea însăși pe sine. Nu te iartă cerul dacă nu ești iertătoare și nu te primește pământul fără ca să te fi împăcat. Ori nu cumva ai fi voit ca el să te puie în capul mesei, pentru ca să te facă de râsul celorlalți meseni, cu care nu erai în stare să te potrivești nici la vorbe, nici la port, nici la apucături?!

Mult s-a zbuciumat maica Teofana până ce n-a ajuns să se hotărască într-un fel. Își dădea, nu-i vorbă, seamă că are arhimandritul dreptate, dar n-o ierta firea să se umilească în fața fiului său, și întreaga ființă i se răzvrătea când se gândea, că nora ei și nepoții ei ar putea să se uite din sus în jos la ea.

În cele din urmă și-a călcat pe inimă.

Era în ajunul zilei de Bobotează, după care urma ziua lui.

În loc de obișnuitul ger, de care crapă copacii, se nemerise însă o zi cu soare, ca pe la sfârșitul lunei martie, cer senin și limpede, adiere lină, căldură dulce, care scoate gângăniile de tot felul de prin adăposturile lor, ziuă parcă rânduită anume ca să ademenească pe baba, care în atâtea rânduri făcuse drumul până în oraș, mergând încetișor timp de trei, cel mult patru ceasuri.

Dacă pleca pe la unu, sosea acolo pe la asfințit.

Era însă cu inima îndoită, se hotărî cu anevoie, pleca-n silă și trecuseră două ceasuri când s-a pus, în sfârșit, pe drum.

Nu era nici acum prea târziu, și mergând întins, sosea pe înserate. Ea mergea însă oarecum făcând doi pași înainte și unul înapoi, mereu ispitită de gândul de a se întoarce. La dreapta și la stânga drumului câmpul era acoperit cât vedeai cu ochii plin de ciori și de stăncuțe, care cârâiau întruna, iar despre răsărit se ridica o ceață deasă ce se-ntindea mereu, ca să cuprindă tot cerul.

Mai era mult până-n amurgul serii când ciorile s-au ridicat în stoluri mari, dese și nesfârșit de lungi, iar cerul a început să se posomorească și s-a prefăcut ici verde, colo portocaliu și iar mai departe roșu ca para focului. În același timp s-a pornit o adiere din ce în ce mai rece și mai întețită. Când s-a ivit apoi în depărtare luminile felinarelor din oraș, s-a pornit și ninsoarea.

La început pe ici, pe colo câte un fulgușor mărunt, ca cernut prin sită deasă, apoi din ce în ce mai des și mai cu viscolire.

Se întorcea iarna, ca să intre în drepturile ei, iar baba-și urma drumul zgriburind, apoi rebegită și-n cele din urmă cu mădulările înțepenite de oboseală și de gerul din ce în ce mai aspru.

Orișicât de dureros i-ar fi fost gândul că se umilește în fața celor ce umiliți aveau să stea în fața ei, era împăcată în sufletul ei știind că împlinește porunca firii aducând jertfa aceasta.

Erau încă tot departe luminile felinarelor de la marginea orașului când ea a sosit la o cruce de peatră care, ieșită din piua ci, zăcea culcată la pământ.

Amorțită cum era, atât de frig, cât și de oboseala trupească și sufletească, ea s-a așezat pe peatra rece ca să mai răsufle, și ațipind peste puțin, se vedea pe sine șezând în capul mesei mari.

Acolo au găsit-o trecătorii în dimineața zilei următoare, acoperită de zăpadă.