Împricinații

 

Țăranii plugari se așezau de obicei de-a lungul gardului de stacheți care împrejmuia curtea judecătoriei din trei părți. Ei stau toți pe pămînt, cu spatele rezemat de gard, cu picioarele întinse ori strînse în unghi mai apropiat ori mai depărtat. Erau oameni din diferite comune și-și povesteau încet păsurile și năpastele, fiecare mai mult pentru sine, căci ascultătorul urmărea mai totdeauna în jăluirea vorbitorului povestea propriului său necaz.

În mijlocul curții se agitau zgomotos și rîdeau cu încredere într-înșii, printre grupurile de tîrgoveți, „negriturile” satelor: cîrciumari în haine de postav aspru, preoți în sutane înverzite de vechime, notari comunali numai pe jumătate negrituri, cu haină și vestă de lustrin negru ori albastru-închis, cu cămașă creață, împodobită cu flori de borangic, peste pantaloni de pichet alb ori de aba ușoară, și la fel ca ei politicienii comunelor, primarii la putere și foști demnitari sătești acum în opoziție, privindu-se furiș și șușotind cu însoțitorii, așa cum se uitau opincarii de lîngă garduri spre adversarii lor de proces, aciuiați în colțuri opuse…

Din cînd în cînd, cu pas marțial și cu fireturi de general pe tunica albastră, trecea un aghiotant de jandarmi: oamenii îl priveau pe sub sprîncene, iar soldații veniți cu „executarea mandatelor” luau pentru onor și, dacă erau întrebați, dau raportul smirna și cu glas poticnit în schimbările brusce ale respirației.

Cu spatele înalt și drept lipit de gard, cu un picior întins, cu genunchiul celuilalt strîns pînă aproape de bărbie, moș Toma aștepta să fie strigat. Alături, mătușa Neacșa, voinică și înaltă ca și dînsul, cu fața mică și obraz veșted, de culoarea micșunelei, cu nas cîrn și ochi blînzi, îl dăscălea într-una cum trebuie să spună în fața judecătorului.

— Să nu uiți iar asta, că l-am găsit lepădat la marginea șanțului, în niște trențe de scutece, negre și murdărite, gata să moară dacă n-ar fi dat de el pas omenesc cu un ceas mai devreme. Abia mai scîncea și învinețise de tot, măcar că era vară, în sfîrșit…

Dar dacă s-ar fi întîmplat asta mai încolo de mijlocul toamnei nu mai găseau ei suflet în el — „n-ar mai fi găsit să mai găsească” — continuă mătușa Neacșa spre semnul de plictiseală al moșului, care știa toate lucrurile și urmările acestea tot așa de bine ca și mătușa vorbăreață.

L-au luat și l-au curățit, că ce și-au zis: „Asta Dumnezeu ni l-a pus în cale, unde n-avem copii. D-apoi să fie c a al nostru, că doar cine să ne moștenească a bruma de avere?…”

— Ba că brumă! făcu moș Toma cu glas gros și vibrător. Îl pusăi eu în avere boierească și acuma vrea să mă dea afară.

— Că să spui și asta… cum de la ai noștri am moștenit-o și am întins-o… și că avem actele la noi… Să spui tare și să dai din gură și să nu te lași ca data dintîi. Acasă strigi de se-aude peste deal și-aci abia deschideai gura…

— Apăi dacă mi-au spus să tac; știe el avocatul ce vorbește…

— Avocatul… Ce crezi, că nu l-a atins și pe el?… Toți sunt niște oți.

— Oț, oț, da acuma, iaca, nu mai vrea să mai zică nimic, că n-am să-i dau banii înainte…

— Zîce el, n-avea grijă, s-amestecă el… He, crezi că ale cinci pogoane cu vie pusă nu-i fac cu ochiu? Parcă dacă-i dau cinci sute de lei acuma, era mai mult? Da ar vrea să pună mîna și pe bani…

Moș Toma oftă adînc.

— Nu vrea vie deloc. El tot așteaptă să-i scot banii din chimir. Da dacă nu-s, de unde să-i dau? Nu-l rugai c-o sută? Ca să ne mai rămînă nouă ailaltă… O să-l încerc cu amîndo’uă… Dar, măre, de ce nu vrea el via? I-am spus că-i dau act… Nu vrea… mi-e frică… hm… că… hm…

— Lasă, să zîci tu acolo ce-ți zîc eu… că legea știe el judecătoru cum s-o puie… Tu să spui numai cum stă tărășenia… Și să mai spui iar cum a fost cu actu… Cum ne-a învățat afară ce să zicem înăuntru… cu» tu în fața judecătorului ai pomenit că după moartea noastră să se întîmple asta… cum judecătorul ne-a dat atunci afară că nu scrie așa la act… și cum ei și cu avocatul lor ne-au spus și ne-au rugat că ce să mai stricăm actele, că el se jură pe copiii lui că așa va fi cum vrem noi…

Moș Toma întoarse iarăși capul plictisit. Parcă el nu le știa toate astea? Și parcă nu i le-ar mai fi tocat de azi-dimineață numai și pînă acum de treizeci de ori dacă nu și mai bine.

Petre Naibă intră clătindu-se pe poartă. Ochii îi luceau bine, dar de bună seamă nu era beat ciliar de tot. Ca și pe ceilalți martori pe care-i adusese cu dînsul, popa știuse cît să-i întărite. Pe urmă, după proces, dacă „spuneau bine”, îi ducea iar în prăvălie la Neală. E drept că Petre Naibă se cam împleticea în mers; moș Toma, care vrea acum mai bine să se uite la el decît să-și lase auzul la sporovăiala mătușei, îl știa doar bine că-l ajunge repede rachiul. Însă pe minți tot mai putea fi stăpîn încă bună vreme. Dar lucru ciudat: cînd își pierdea mințile i se înzdrăvenea trupul. Se mai clătina el puțin și-atunci, dar se făcea de-o putere de ți-era teamă să stai lîngă dînsul. Ochii i se înroșeau și fruntea i se lăsa de tot peste ochi. Totuși se ținea bine, în cîrciumă și pe drum nu căuta ceartă. Cînd ajungea acasă era prăpădenie: vai de muierea și de feciorul lui.

Moș Toma îl cunoștea bine, îl avusese și el de martor în procesul lui, care acum ajunsese la capăt. Petre Naibă spusese atunci „bine”, deși intrase în fața judecătorului la fel de afumat ca acuma. Precum spusese toată lumea dealtminteri, care știa că „ce-a fost și cum”. Pe urmă moș Toma i-a cinstit pe toți și Petre Naibă a înnegrit de tot și s-a făcut stîncă de fier. Moș Toma își da seama atunci ce-o așteaptă pe nevastă-sa și pe fi-său. Da ce putea face și el? Avea nevoie de martori, și Petre Naibă, cînd ia puțin pe limbă, știe să glăsuiască mai bine decît toți; nu știe ce are el în glas, nu știe cu ce miere îl unge „de-l asculți fără să te mai saturi”, sau nu știu cum le tot aduce el, de nu s-a întîmplat niciodată să-i zică judecătorul, cum i-a zis bunăoară lui moș Toma: „Lasă, moșule, acum ce spui dumneata așa o fi, dar aici în proces nu-și are loc”. Adică și lui Petre Naibă i-a grăit tot așa, cînd s-au ținut întîile înfățișeri ale cîrcotii moșului. Însă se cheamă că i-a grăit astfel, după ce l-a ascultat d-a fir-a-cap, și judecătorul părea tare mulțumit. Îl asculta și zîmbea, închinînd din cap, sau îl privea lung.

Dar acum Petre Naibă a venit pentru popa Tănăsescu. care nu te lăsa să-i zici: „popa Gligore”, așa cum s-ar fi cuvenit, creștinește, și cum știu oamenii să zică, precum bunăoară lui socru-său, popa Ilie, care nu mai slujește acum, gonit din biserică de ginere. Pe popa Tănăsescu trebuie să-l chemi „domnule părinte” și numai grangurii cei mari, ca primarul și învățătorul și cei cari mai sunt în „partid” cu dînsul, îi mai pot spune „părinte Gligore”. Dar de ce-i vin toate astea acum în cap lui moș Toma? A, da, pentru că acum Petre Naibă a venit pentru un alt proces, un proces al popei cu un mejdinaș, n-a mai venit pentru procesul lui moș Toma…

La procesul lui moș Toma s-a sfîrșit cu martorii, s-a sfîrșit cu actele… Așa i-a spus încă de rîndul trecut domn’ avucat Marțian, băiețandru ăsta care cere banii înainte și nu mai vrea să știe de via din Curmătura Profesii, ce i-aprindea ochii ca felinarele de la „trin” cînd i-o făgăduise întîi. Barem să-i spuie: vrea și bani și vie, or nu mai e nici o nădejde?… Oh, și melița asta de Neacșa, cum îi mai umblă limba, asta nu-i d-a bună, are limpede impresia moș Toma. Mai mult ca să scape de mătușe, s-a sculat și s-a îndreptat spre domnu avocat Marțian. Două sute are; zicea ca să-și păstreze una pentru drum înapoi, ca să se ducă acasă cu „Irinu”. Da iaca, s-a răzgîndit; îi dă totul, două sute, că mai mult n-are. Șarpele încălzit la sîn i-a oprit totul, nici pe lucrurile casei nu le-a mai dat îngăduința să pună mîna. I-a aruncat într-o coșară șubredă, pe unde răzbate și ploaia cînd e mai aprigă, și-acum vrea să-i scoată și de-acolo. Bine, îi mai dă și suta ailaltă, da după cîștig, și-i face și act pentru vie, pe loc. Iar acum, înainte, să facă bine domnu avocat să primească numai o singură sută…

Domnul avocat Marțian n-a vrut să audă de un tîrg ca ăsta. Ce e dumnealui? Negustor? Precupeț? Ce-i aicea? Cîrciumă sau judecătorie? De lăsat, îl lasă, poftim, la două sute de lei din cinci, da banii înainte. Și asta numai așa, pentru moș Toma. Cît privește despre vie, parcă i-ar spune bătrînul despre averea lui Papură-vodă. Întoarce capul plictisit și dă din umeri.

— Poate că nu mai e rost de cîștig, domnu’ avucat, de nu vă mai gîndiți la vie… Mai bine spuneți, că să știm dinainte și noi, păcatele noastre…

— Am spus că via o iau dacă avem cîștig! strigă nervos domnul avocat. Însă eu nu pot să apar în ședință pe-o sută de lei. Nu e voie, moșule… Acum s-a făcut „sindicat”, reguli… Aici nu e cîrciumă.

Moșul i-a dat cele două sute și s-a întors lîngă babă. Mătușa Neacșa nu mai poate de bucurie că domnul avucat a primit banii.

— O stație, acolo, o ducem noi și pe jos, încurajează ea pe moșneag. Parcă n-am umblat-o de atîtea ori… Da se cheamă că a primit paralele… Vezi, îți spuneam eu că nu le lasă el așa…

Iar moșul rămîne împietrit și surd. El vede numai pe Petre Naibă, care spune ceva de rîs martorilor celorlalți ai popei. Așa începe cheful lui; pe la mijloc e vesel, dar la urmă rămîne țeapăn și vînăt ca o altă arătare…

Oasele frunții îi acopere ochii și, întins, o ia spre sat, acasă. Și-acolo e prăpădenie de ai lui. Dacă nu cumva au apucat să se ascundă dinainte, apoi e vai și amar de ei.

Aprodul strigă o dată lung și cîntător în ușa sălii de ședințe, apoi numele e strigat din om în om prin sala de așteptare pînă la cei din curte. Oamenilor le place să stea afară, pentru că e sfîrșit de vară și frumos. Moș Toma așteaptă liniștit; i s-a spus, procesul lui e tocmai la urmă. Acum și-a împăcat avocatul, n-are nici o grijă că nu va auzi cînd va fi strigat. Oamenii ceilalți, din curte, își au toți straja lor lîngă aprod. Cum le vine rîndul, straja aleargă și le dă de veste: „Hai, mă, hai, mă… mișcați-vă mai repede… Stano, vezi tu ce să făcu avucatu, că nu e aci… Vezi, nu e la Neală, în prăvălie?” Aprodul strigă și numele avocatului, clar și sonor, de se-aude pînă-n prăvălia de vis-à-vis a lui Neală. Și domnul avocat iese repede, ștergîndu-și mustăcioarele negre cu batista, înconjurat de alți oameni, cu fața luminată, pe care-i asigură, spre marea lor mulțumire: „Lăsați pe mine… știu eu cum să-l fac, de nu-l mai desface nici dracu… Ați auzit voi de vreun act de-al meu pe care l-a sfărîmat cineva?”… Apoi se pune pe fugă prin cărarea dintre oameni, pe care o supraveghează domnul sergent de oraș, și strigă de departe, spre mulțumirea și admirația celor cu care s-a cinstit: „Pre-zzz-eeent!” Aleargă bărbătește, cu pieptul bombat, ofensiv. Și oamenii se uită la el ca la un viteaz grozav și temut.

În urmă-i își face loc într-afară o revărsare întreagă de lume: sunt părți, martori, rude, cari au ieșit de la procesul dezbătut mai înainte. Pe fața unora strălucește soarele, pe-a celorlalți s-a coborît noaptea grea a necazului și-a urii neîmpăcate.

— Da, nu vă las nici mort, strigă cel mai negru din tabăra întunecată. Că am cîștigat și noi dreptul de apel… Pînă la București o să vă duc…

Interpelatul, cel mai fericit din tabăra însorită, răspunde în glumă, cu nepăsare… Și din răspuns în răspuns cearta se întețește. Cei de alături se amestecă. Și procesul începe să se depene din nou, a doua oară, aci afară, în mijlocul curioșilor, care ascultă cu mare luare-aminte și plăcere; apoi își dau părerea ce li se solicită, cu gravitate și suficiență. Însă nu toți judecătorii sunt de acord; atunci cearta se reîntețește. răsună acum vorbe grele și ocări, amenințări și jurăminte de răzbunare. Vorbesc toți odată: părți, martori și judecători-spectatori. Iar într-un loc, un braț încordat s-a ridicat în sus, dezgolit de căderea mînecii largi a cămășii, un bufnet surd a răsunat și apoi înjurături grele. Domnul sergent de oraș aleargă scurt și îndesat, făcînd zgomot mare cu bocancii țintuiți pe cimentul sălii. Iese în curte și-i îmbrîncește pe toți în mijlocul străzii. Apoi se întoarce grăbit la locul lui, lîngă aprod.

Ceata buclucașă s-a desfăcut în două, spre cele două aripi ale uliței. Dar din părțile opuse apar, iarăși unul după altul, aprigii certăreți. Larma reîncepe să urce, grea și dușmană. Și botforii sergentului răsună iarăși sacadat pe cimentul sălii, spre hazul jandarmilor, care s-au dat deoparte amuzați; nu e „în competința” lor.

— Ce, s-au apucat iară? se trezește, lîngă gard, un împricinat din ațipeală.

— Nu, ăștia sunt alții, rîde înveselit vecinul lui. Apoi își amintește ceva deodată, sprîncenele i se lasă zburlite, mari ca niște mustăți, și pe sub încîlceală de fire lăsate, ochii lui de oțel caută, în mijlocul opus al curței, pe vrăjmașul care l-a tîrît încoace, pentru o palmă de loc.

Procesul lui Moș Toma n-a ținut mult. E acum în dosul mesei de pe estradă un alt judecător, mic, subțire, nervos. Vorbește pițigăiat, repede și neînțeles. Avocatul „șarpelui” grăiește puține vorbe. Apoi începe domnu Marțian, întîi mieros și cu un aer perfid, pe urmă se înfurie îndată, răsfoiește dosarul, îl pune la loc, îl ia iară, își trece degetul pe buze, ca să răsfoiască mai repede, și joacă nerăbdător în loc. Apoi, cînd a găsit ce-i trebuia, ochii îi sticlesc de bucurie și se aruncă iar în vorbă lungă și păsărească, dă din mîini, se lasă pe tocuri și se ridică în vîrfuri. Moș Toma nu pricepe nimic, domnul avocat vorbește în limba din legi. Tot ce pricepe moș Toma e că domnul judecător nu ascultă; a luat dosarul și-l răsfoiește plictisit; iar avocatul „șarpelui” privește poznaș spre adversarul lui și din cînd în cînd se-ntoarce rîzînd la judecător or la vreun coleg de pe bancă.

Domnul Marțian însă spumegă și înalță mîinile una după alta, de parcă ar înota. Mătușa Neacșa îl urmărește cu admirație, îl aprobă din cînd în cînd cu capul și-și întoarce privirea triumfătoare la adversari. La un moment dat înaintează lîngă bară, lăsîndu-și și ridicîndu-și umerii ritmic, căci mătușa Neacșa e scurtă de un picior. Acolo atinge ușor cu degetele brațul vorbitorului tumultos și cu mîna la gură îi șoptește ceva.

— Lasă-mă, femeie! țîșnește înfuriat domnul Marțian. Alea sunt chestiuni de fapt…

Și încurcat de întrerupere, își caută necăjit firul, pipăind parcă aerul cu antebrațele. Avocații ceilalți rîd. Judecătorul cel nou se întrerupe din cetirea dosarului și sună clopoțelul. Surprinzînd pe femeie retrăgîndu-se șchiopătînd spre locul ei, o amenință cu darea afară din sală și amendă. Apoi își reia cetirea.

Moș Toma oftează, șuierător. Își trece cu mîna peste pletele argintii, strînse la spate în stuf retezat din scurt. El pare că meditează adînc. Nu se uită nici măcar o clipă la dușmanul lui, „șarpele”: Ioniță Badea Bondoc, cum l-a strigat domnul grefier. Ioniță Badea este numele pe care i l-a dat din fantezie primarul pînă ce avea să-l înfieze moșul; Bondoc era porecla. Lumea îi spunea însă scurt: Badea Bondoc. Însă Badea Bondoc nu e chiar așa de scurt precum i se spune, nu e nici înalt cît moș Toma. Dar e îndesat bine și, numai văzîndu-i frînghiile gîtului cum se întăresc cînd își întoarce capul, îți dai seama cît de puternic e acest om.

Mitrița Bondoc, femeia lui, e mică, plină și roșie. Își ține ochii plecați în jos și numai din cînd în cînd îi ridică îngrijorată spre mătușa Neacșa. Privirea ofensivă și triumfătoare a acesteia o face să coboare și mai mult capul și să se roșească și mai rău. Într-o vreme, biruită de satisfacția stridentă a mătușii, caută ajutor moral în atitudinea soțului ei. Dar Badea Bondoc e fiert și negru ca pămîntul. Atît cît a vorbit avocatul lui i se pare grozav de puțin. Iar impetuozitatea domnului Marțian îl înfricoșează pur și simplu. Azi e ziua hotărîtoare a procesului, „azi se rupe procesul”, i-a spus domnului Sușbei, avocatul său. Dacă Bondoc cîștigă, averea moșului e toată a lui, dacă pierde, moșul fără îndoială că-l va alunga și dezmoșteni.

Pentru că Bondoc nu fusese încă înfiat de moș; îl găsise numai pe jumătate mort la marginea uliței, îl îngrijise și-l crescuse. Îl hrănise, îl îmbrăcase, îl însurase și-l ținea cu baba Neacșa ca pe copilul lor. Averea de bună seamă că fără proces tot lui și nevesti-si ar fi rămas. De aceea bătrînii se gîndiseră că un legămînt trebuie să facă: astfel, după moartea lui și a mătușii, rudele de sînge s-ar fi sculat. Și au hotărît să purceadă cu toții la avocat, ca să afle cum trebuie să facă mai bine. Avocatul i-a sfătuit: testament ori act de înfiere. Dar moșneagul aflase el de multe testamente căzute. Și el vrea să-și știe copiii în siguranță de lacomele lui rude și ale babei. Au rămas așadar la act de înfiere, dar pentru asta trebuiau să aducă de la comună cutare și cutare hîrtie. Au plecat așadar iarăși cu toții îndărăt, ca să-i aducă domnului avocat cutare și cutare hîrtie. Iar între timp, Badea Bondoc mai dăduse o raită prin oraș la avocat; simțise el nu știu ce în vorbele de la început ale avocatului.

„S-ar mai putea face și un act de vînzare, cu… cu…” Bondoc nu mai știa cum spusese aci avocatul.

— Și așa scăpați de buclucul hîrtiilor de la comună! pornise el să grăiască mai departe.

Dar moșul i-o tăiase de-a dreptul. Nu, act de înfiere să se facă! Așa se cade și așa e bine. Iar pentru că de la comună se pierduseră niște registre privind vîrsta bătrînilor, Bondoc trebuia să plece tocmai la Rîmnic, în capitala județului, să scoată „istracte” din registrele de la tribunal. Însă înainte de a pleca la Rîmnic, Bondoc și-a adus iarăși aminte de vorbele avocatului. „Și așa scăpați de buclucul hîrtiilor.” A făcut iarăși drum la tîrg, la avocat.

— Vînzare cu clauză! l-a dumirit domnul Șușbei. Păi sigur că dacă faceți asta, nu mai e nevoie de nici o hîrtie. Bătrînii vă fac averea vînzătoare și declară în fața judecătorului c-au primit prețul. Iar în act prevedeau clauză că voi, cei tineri, vă îndatorați să-i cinstiți și să-i îngrijiți pînă la sfîrșitul vieții… Iar dacă moșul și baba au în voi toată încrederea, nu e nevoie nici de clauză…

Bondoc a băgat bine pe urechi cuvintele avocatului. „Dacă au încredere, nu e nevoie nici de clauză.” „Păi de ce să n-aibă încredere? Adică oare… cam să vie asta… dacă au încredere?… Care va s’zică, or clauza, or încredere… care va să zică. dacă e clauză de-aia… nu mai e nevoie de încredere… Bătrînii n-au nici o grijă pînă la sfîrșitul vieții… Dar dacă e numai încredere fără clauză… atunci… hm… bătrînii care va s’zică, rămîn cu o grije… Atunci eu, hm, care va s’zică, se cheamă că ei… hm…”

Pe drum înapoi acasă, Bondoc a reflectat adînc. Se cheamă atunci că nu mai sunt stăpîni ei. Și lui i se păru foarte năstrușnică această idee. „Care va s’zică, doar cu o hîrtie doar cu un condei, și cineva nu mai e stăpîn… și e altul stăpîn, fără să-I doară nici un fir de păr.” Astfel gîndi Bondoc pe primul kilometru de drum; pe al doilea kilometru începu să se îndoiască. „N-ar fi ele, lucrurile tocmai așa… Hîrtiile sunt hîrtii, condeiul — condei, avocatul — avocat, judecătoria — judecătorie… da averea e a moșului și a babei din moși strămoși. Bine, dacă vine cineva și-i numără bănet acolo, foarte bine… Se cheamă că-i dă averea asta și ia pe ea bănet… Care va s’zică, rămîne cu ceva… De asemenei dacă înfiază ori Iasă tistament… Se cheamă că rămîn moșnegii stăpîni pe avutul lor cît trăiesc și pe urmă avutul trece la cine au dorit ei fiind încă în viață… Dar așa… Mai e de înțeles un dar, faci un dar poți să-l faci cu toată averea… dar atunci dăruitul nu trebuie să aibă grijă de dăruilor? C-altfel e blestem de la Dumnezeu, și poate că și la lege scrie că trebuie să aibă, cînd dăruitorul se despoaie de tot al lui… Dar așa, cum?… Care va s’zică, bătrînul dacă are încredere, poate să zică: «Da, domnule judecător, am primit, care va s-zică, banii». Și-atît… Nu trebuie să-i primească, dar numai să spună că i-a primit… Și pe urmă nu mai merge pe lege, merge pe încredere… adică așa cum vrea omul, adică așa cum vrea cel care se închipuie că a cumpărat… Fleacuri pîrîciuni” \ Badea Bondoc nu poate să creadă astfel de șmecherlicuri… O hîrtie și-o vorbă să ție loc de bani și de tot…

I-a spus și nevesti-si despre „mașinăria” asta și au rîs amîndoi cu poftă. Dar cînd au intrat bătrînii la dînșii, ca să se bucure și dînșii de veselia lor, s-au oprit încurcați. Aci, lîngă moșneag, unde a avut ce i-a trebuit, Badea Bondoc nu prea lua seama la ale judecăților. El nu știa decît să fie cu ochii în patru la mejdinele bătrînilor, ca să nu le încalece cutropitorii. Și cutropitori nu se iveau, căci erau știute din mare vechime pămînturile bătrînești. Însă la necazurile altora lua și el parte cu sufletul, după cum îl bătea capul, de partea cui ar veni dreptate; aci mai avea putere și cuvîntul moșului, care știa precum a fost drept din moși-strămoși. Și ce spunea moșul, pentru Bondoc era sfînt; de aceea nu se dumirea el de ce, după ce oamenii plecau la judecător, se întorceau uneori cu dreptatea de partea cui nu s-ar fi cuvenit. Asta ce să însemneze oare? Că acolo, la judecătorie, dreptatea vine și altfel de cum e gîndul obștesc? Și atunci el nu căuta să adîncească lucrurile acestea mai departe. Era aci lingă bătrîni și avea tot ce-i trebuie: de ce să se mai învenineze și el cu năpastele altora?… Și iată acum ce-i spunea avocatul?… Că se poate, care va s’zică, să apuci doar să te rostești într-un fel… să te diclari… „Domnule judecător, eu am primit prețul”… Și gata… Toată știința oamenilor, martori, treabă, nu mai folosește la nimic. Așa trebuie să se întîmple atunci cînd se întorc gospodarii de la judecător cu dreptatea de zice lumea că este întoarsă… Hm, dar dreptatea e mai mult decît poate înțelege mintea nevoiașă de țăran…

Moșneagul a întrebat pe Ioniță de ce nu mai pleacă la Rîmnic să aducă hîrtiile cari trebuiesc. Iar Badea Bondoc a răspuns că s-a mai sfătuit cu avocatul și poate nu va mai fi nevoie de ele. Dacă este încredere la mijloc, ce mai e nevoie de hîrtii?… Dacă nu este încredere, punem clauză…

— Ce-i ăia, cum zici că-i zice?

— Apăi, cum a spus avucatul, cînd ai fost și dumneata de față, că noi să vă întreținem pînă la sfîrșitul vieții și vînzarea să nu fie bună, să se strice dacă nu ne-om vedea de legămînt.

Dar moș Toma nici n-a vrut să audă de vînzare:

— Cum, băiete, ce ți-a mai venit în cap?

Însă mătușii Neacșa lucrurile nu i s-au părut deloc încîlcite. Dacă poate scuti o cheltuială la Rîmnic?

— Dar ce însemnează o cheltuială pînă la Rîmnic la toată averea mea? a strigat moșneagul. Și-a mai strigat: or act de înfiere or nimic!…

La început a strigat așa, pe urmă a vorbit mai domol, că erau trei oameni pe el să-l mai îmblînzească… Dar baba Neacșa a fost cea care a știut să-l îmblînzească.

— Dacă e clauză (ea accentua pe u), cum a spus avucatul, o fi știut el ce spune. Nu mi-a spus mie d-alde și d-alte (și aci mătușa putea înșira un sfert din gospodarii satului) că actele lui Șușbei sunt tari ca fierul?…

Dar acum, în fața judecătorului, Badea Bondoc vede bine că actele lui Șușbei nu sunt tari nici ca lemnul. Iată, al lui se va frînge îndată ca vreascurile uscate de mult. Șușbei n-a vorbit mai nimic, iar domnul Marțian strigă acum mai furios decît oricînd. Iar judecătorul nu și-a luat nasul din dosar, îl ridică uneori în sus, îl întoarce într-o parte și se uită în lumină la filele cele mai mărunte. Apoi iar îl lasă pe catedră și umblă din aproape cu ochii pe filele mari. Ce lucruri grele și tari spune acum domnu Marțian. Iar Șușbei rîde, parcă să facă să creadă pe-ai lui că avocatul moșului turuie degeaba… Dar cine poate ști care e mai hoț din amîndoi? Moșul a rămas împietrit, cu fața în pămînt. Dar mătușa se uită încoa biruitoare, căci dreptatea lui Dumnezeu e cu ea. Cum a putut el, fiu găsit pe uliță, gata să-și dea sufletul, gata să-i găsească leșul cîinii rătăcitori, să-și răsplătească astfel pe binefăcătorii lui! Cum a putut să creadă el că numai cu o chichiță de lege, sau cu un sfat viclean, dat de-un avucat lacom să ia paralele cît mai repede pe act, să poată apuca o avere întreagă, să poată izgoni dintr-un pămînt sfințit de părinți, bunici și străbunici, pe un om ca moș Toma, mare cinste a satului și mierea lui Dumnezeu?

Badea Bondoc se cutremură scurt și privi la Mitrița. Dar Mitrița s-a înnegrit ca un blid vechi și rostogolește în pămînt ochi înfricoșați. Bondoc ridică privirea. În fața judecătorului e o cruce de lemn, cu cele trei vîrfuri tăiate ca frunzele de trifoi. Pe ea e zugrăvit Domnul Cristos, zvîrcolindu-se în cuie. Iar deasupra, pe păretele din spatele judecătorului, e o poză mare cît un stat de om, zugrăvită cu mult albastru și negru și cu multe sîrme glabene, care vreau să zică fulgerele, pentru că mai jos sunt cele trei cruci cu Dumnezeu la mijloc, dîndu-și duhul între cei doi tîlhari. Fața lui Cristos e scofîlcită și ochii cît nucile s-au holbat la Bondoc. El își ascunde la rîndu-i ochii în podea și acolo, urmărind rotocoalele de praf, linse fugar de mătură, se gîndi deodată la pace: să întindă mîna și să nu mai fie act între ei, doar moșul să vrea și el împăcarea, să ierte și să uite. Lui Badea Bondoc îi juca acum gînditul pe buze… privea rătăcit în dreapta și stînga, la Mitrița, la Neacșa și la moș, și buzele îi jucau ca în friguri. Făcu semn lui domnu Șușbei, se apropie de el și-i șoptește:

— Eu zîc că să ne împăcăm acum, pînă nu hotărăște domnu judecător, domnule avucat. Și ce-a fost să se uite… iar bătrînii să ne recunoască stăpîni după moartea lor…

Dar domnul avocat îl privește a rîs:

— Nu fi prost, bă Bondoc, vreau să te fac cu avere. Și tu-i dai cu piciorul tocmai la mal…

Și avocatul îi întoarse spatele. Pe urmă reveni la grilajul de scînduri, care despărțea pe împricinați de scaunele avocaților, și-i făcu semn să se apropie:

— Cum vrei, la urma urmei! Da eu-ți spun că averea se cîștigă…Așa, moșul o să creadă că Marțian v-a înfricoșat și că e gata să-i cîștige procesul și o să se încăpățîneze el acum…

Bondoc mișcă mutește din bărbie și se retrase la locul lui. Judecătorul ridică fruntea din dosar, ascultă puțin pe domnul Marțian; zise ceva și domnul Marțian tăcu deodată. Domnu Șușbei rîse, și ceilalți avocați de asemenea. Judecătorul întrebă ceva pe domnu avocat Marțian, iar domnu Marțian nu mai găsi tot așa de ușor ca pînă acum vorbele la răspuns. Și pe cele care le găsea, domnului judecător nu-i plăceau, căci tot îl oprea într-una cu altă vorbă. Dar moș Toma și Bondoc nu pricepeau nimic, pentru că vorbeau în limba legilor. Numai baba Neacșa se lipise de moș Toma și-l izbea în ascuns peste șale:

— Zî mă, începi tu mă, spune cum a fost.

Domnu avocat Șușbei rîdea.

Atunci moșul se hotărî. Înghiți adînc în sec și începu. Spuse cum l-au făcut din act de înfiere să primească să facă și act de cumpărare cu claoză, cum domnu avocat la urmă n-a mai pus claoza în act, cum în fața domnului judecător „ăl vechi”, cînd a fost să se întărească actele, moșul a spus că fără claoză el nu trage cu degetul, cum domnul judecător cel vechi i-a dat afară pînă s-or înțelege, cum pe urmă l-au luat din minți să di clare și fără claoză, ca să nu strice actele și să se refacă alte cheltuieli…

Cînd a început moșul să vorbească, domnul judecător, subțirel și neastîmpărat pe scaun, i-a aruncat o privire necăjită că-l rupea din vorbe cu domnu avocat. Dar moșul îi primise căutătura de ură cu ochi atît de dulci și de luminoși, că și ochii judecătorului se înduioșară; îl lăsară să spună totul pînă la urmă, spre triumful mătușei Neacșa, care se întoarse biruitoare spre cei doi.

Bondoc și cu Mitrița nu-și mai ridicau ochii din pământ; ei simțeau totuși izbindu-i din coastă ochii bâtrînei și se strîngeau și mai mult în ei înșiși, de parcă privirile mătușei ar fi fost frigări. Bunăvoința judecătorului fu pentru Bondoc semnul hotărî tor, pierderea lui pentru totdeauna. Așa cum vorbea moșul în tribună, așa cum număra el lucrurile în șir, întocmai precum au fost, era limpede că domnul judecător il va crede, pentru că adevărul era cu el. Și pentru a doua oară își dădu seama Bondoc de zădărnicia și scîrbovenia îndrăznelii lui. Cum putuse el să creadă pe Șușbei acesta, care și-a luat banii înainte și pe act și pe proces, că se poate cîștiga numai prin vicleșug și minciună atâta moșie și se poate lăsa pe drumuri un gospodar cu femeia lui. Gîndul împăcărei se mai clăti iar pe fundul cugetului lui Bondoc. Dar acum își dădu și el bine seama, așa cum îi spusese avocatul, că moșul va fi oțărit. Privi spre Mitrița și ochii Mitriței erau înlăcrămați.

Dacă domnul judecător ar fi zis acum: „Ia lăsați cearta, oameni buni, și împăcați-vă…. Pînă la moartea bătrînilor să trăiți în pace cu toți și după aceea cei tineri să rămînă singuri stăpîni” — Bondoc ar fi oftat și .ar fi mulțumit domnului judecător pentru sfatul lui luminat, iar moș

Toma, cînd s-ar fi întors judecătorul spre el, de bună seamă că nici el nu s-ar mai fi codit, că era om bun de felul lui.

Dar, după ce moș Toma isprăvi de vorbit, judecătorul se adresă astfel bătrînului:

— Bine, moșule, așa poate să fie cum zici dumneata. Da cu ce dovedești dumneata ce spui? Nouă ne trebuie dovezi. Dumnealor au arătat poliță c-au ridicat bani din bancă să-ți plătească, iar dumneata la judecător ai spus c-ai primit banii…

— Asta i-a învățat cine i-o fi învățat cu polița… dar noi n-am văzut un ban… și nici n-a fost vorba de bani…

— Polița are data pe ziua actului… așa că martorii dumitale. care au mai spus ce spui dumneata acum, nu ți-au slujit la nimic… Eu cred în ce-au spus ei aici, unde am citit eu, că Bondoc a fost găsit de dumneata și de soția dumitale, că a trăit numai după dumneata și că n-ar fi avut de unde face bani ca să-ți cumpere pămîntul. Dar precum vezi, polița de la bancă arată că putea să-ți cumpere pămîntul; și-apoi a adus și el martorii cari te-au auzit la băutură închinîndu-i să stăpînească sănătos. Astfel că, moșule, eu nu pot crede nici ce-mi tot spui dumneata acum și nici pe el nu-l mai cred nimic. Eu cred ce spune actul. Dacă nu ești mulțumit, ai două căi, sau să faci apel la tribunal, și pînă cînd se va judeca apelul poate mai faci rost de ceva dovezi noi, că e așa cum zici dumneata, sau să-i dai jurămînt dacă ți-a dat sau nu banii…

— Îi dau jurămînt! strigă tare moș Toma… Să jure cu luminările aprinse…

— Cu lumînările aprinse nu mai e voie, moșule, asta a fost îndată după război, acum nu mai merge…

Badea Bondoc și Mitrița se uitară grăbit unul la altul, apoi se urniră greu. Domnul Șușbei veni între ei…

— E, vă dă jurămînt… le spune și el cu un ton voios, care însemna limpede: „Atîta a mai rămas”.

Dar Badea Bondoc vru să știe dacă fără jurămînt nu se poate. Iar Mitrița începuse să dîrdîie. Domnul Șușbei se răsti la ei plictisit: sigur că dacă partea vrea jurămînt, asta nu i se poate „refuza”. Dar „principalul” după dumnealui era că toate celelalte „probe” ale moșului nu avuseseră nici o tărie. Cît despre jurămînt, el nu poate nici să-i îndemne să jure, nici să nu-i îndemne. Face fiecare cum crede, după conștiința lui. Jură, îi rămîne averea; nu jură, o pierde și bătrînii intră în stăpînirea lor; „chiar dacă s-o dovedi mai la urmă că jurămîntul n-a fost drept”, le mai spuse domnul avocat, „și averea tot celor ce au jurat pe strîmb le rămîne”. Pedeapsă poate să ia ei pentru așa faptă, dar averea le rămîne de veci. „Așa e legea”, întări domnul avocat Șușbei. El nu-i învăța nici așa, pici așa, dar el e dator să le spună cum glăsuiește legea. Iar ca să dovedești că un jurămînt a fost strîmb, asta numai Dumnezeu știe cum poți s-o faci. Și numai moșul și baba singuri pot să reclame la procuror de strîmbătatea jurămîntului. Iar dacă nu dovedesc cum trebuie reclamația lor, îi așteaptă pe ei osînda celui pîrît. Asta e tot ce spune legea despre jurămînt. Domnul avocat nu-i sfătuiește nici așa, nici așa, dar el e dator să le arate ce zice legea, care ne cîrmuiește pe toți…

— Stați aci pînă la sfîrșitul ședinței, le recomandă el în cele din urmă celor doi soți înfricoșați și șovăitori — atunci se iau jurămintele!

Și el aleargă spre cabinetul judecătorului, în fața ușei căruia alți oameni, cine știe de unde, cu colile timbrate ale cine știe cărui fel de act, îl așteptau să intre împreună cu dînșii. Și erau și de astă dată, printre cei care așteptau, un moș și-o babă, cu alții, tineri și femei.

Domnul avocat Marțian a ieșit repede cu moș Toma și cu mătușa Neacșa, să le redacteze jurămîntul. Afară l-a bătut pe umeri și l-a trimes la chioșcul de la poarta judecătoriei, să cumpere coală de 50 lei pentru jurămînt.

— Pas alergător, moșule, să vedem, o să îndrăznească să jure? strigă cu cerbicie domnul avocat Marțian.

Dar moșul nu se urnise din loc și, la nedumerirea domnului avocat, el mărturisi că nu mai are nici un leu. Ultimele două sute le dăduse domnului avocat. Dar dacă domnul avocat e atît de bun să-i împrumute 50 lei, moșul i-ar aduce, chiar mîine, înapoi. Știe el de unde să facă… (Dar mintea moșului umbla acum rătăcită prin sat și bătea zadarnic la toate porțile; cine să-i dea 50 lei, ca să plătească avocatul, cînd averea i se dusese pe gîrlă?)

Iar dacă se cîștigă procesul, că nici ei nu-i crede că vor jura (inima lui bătrînă și descurajată îi spunea că vor jura) se știe via din…

Dar să fi văzut atunci chipul domnului avocat Marțian. ȘI să fi auzit ocărite Iui…

Va s’zică, tot el se zbate și-i susține procesul și tot el să-i plătească moșului!? Dar ce-i aci? Cîrciumă, unde se dă pe datorie? Dar ce e el?… Dar există un sindicat… La urma urmei, dacă nu găsește bani, „renunță” la jurământ și-i rămîne calea deschisă pentru apel… Numai că l-a anuraițat… Hm, e greu de revenit… adică, hm, chiar așa de greu…

Și domnul avocat Marțian a plecat bolborosind, foarte încurcat, el singur nemaiaimintindu-și cran vine chestia asta; dacă se mai poate reveni sau nu după ce ai anunțat jurămîntul. Și intră grăbit în sala avocaților, ca să consulte codul.

Moș Toma privi lung la mătușa Neacșa și mătușa Neacșa privi lung la el.

— Să cer de la Petre Naibă? o întrebă moșul cu fața ca varul. Da crezi că are? se miră tot el. Altul crezi că-mi va da?…

— Încearcă, omule, îl îndemnă mătușa…

Dar cînd moșul fu să pornească, îl opri tot ea!.„ Scoase un ștergar de la brîu și-l despături îndelung. Pusese de-oparte acolo 30 de lei. Ar mai fi trebuit un pol.

Moșul îi smulse banii și o certă:

— De ce nu spui, fomeie? Iar ea răspunse:

— Ne mai rămînea și nouă pentru o pîine pe drum.

Moș Toma însă nu mai putu găsi 20 lei. Petre Naibă n-avea un ban. Se jură pe sufletul și pe averea lui (pe copil și pe nevastă nu se jura niciodată cu toate că-i zdrobea în bătăi cînd era beat). Alții din sat! Îi mărturiseau moșului că ultimul ban au trebuit să-l dea tocmai adineauri, cu un minut înainte. „Nu știi dumneata cum e la judecătorie? Toți sunt niște hoți, toți trag de tine în toate părțile”. Iar domnul părinte Tănăsescu îi spuse că toți banii lui sunt numărați! Niciodată nu ia cu el mai mult decît îi trebuie. Și ce i-a rămas e pus deoparte pentru martori, dacă „vor zice bine”.

Un pol îi trebuia lui moș Toma, și numai un pol. Poște cu un pol și-ar îi cîștigat toată averea. Dar nimeni din satul lui nu se găsi să i-l dea — afurisita zgîrcenie oltenească sălășluia în satul ăsta mai mare stăpînă ca oriunde. Iar moș Toma știa că fiecare îl păcălește, spunîndu-i că a dat ultimul ban nițeluș mai înainte. Numai pe Petre Naiba îl credea. Petre Naiba cu siguranță n-avea, dacă zicea el. Iar cei care-l aduceau de martor îl luau doar pe băutură. Toți îi știau patima lui și toți știau că e vai și amar de femeia și de copilul lui cînd Petre Naibă se va întoarce beat acasă. Și moș Toma știuse asta și totuși îl luase și el de martor pe Naibă. Nu-i dăduse bani, ci băutură. Și se bucurase de glumele și poveștile lui, pentru că la începutul băuturii era un farmec să asculți pe Petre Naibă. Iar acasă aștepta prigonirea și ruperea oaselor. Moș Toma oftă. Iată de ce nu găsea el acum douăzeci de lei. Atît, numai atît ai” mai fi trebuit pentru bunătate de avere mare. Douăzeci de lei, d-ăștia după război, mai mici decît creițarii dinainte.

— N-ai făcut nimic, omule? întrebă Neacșa.

În pragul judecătoriei a apărut domnul avocat Marțian…

— Ei, ce faceți? Hai mai repede cu coala… Acum se isprăvesc procesele…

Moș Toma se îndreptă spre el, cu capul lăsat pe umăr, cu privire dulce și miloagă:

— Am făcut numai doar de treizeci, domnișorule… mai ne trebuie un pol… doar un pol…

— Mai caută, mai caută… Îi găsești dumneata și pe-ăia… cere de la popa… așteaptă-l până iese din ședință… e tocmai acum procesul lui…

Popa ieșea vesel nevoie mare și bătea pe umăr pe Petre Naibă. Îl bătea pe umăr, îl strîngea de braț și-l trăgea la pieptul lui ca pe-un fiu iubit, cu toate că Petre Naibă era mai vîrstnic decît popa. Popa oștigase procesul și era cum se poate mai vesel. Era fericit. Moș Toma se apropie și puse și el pe față cea mai mare bucurie.

— Ați cîștigat, domnule părinte, să vă dea Dumnezeu noroc…

— Mulțumim, mulțumim, mulțumim, moșule… da… dumneata ce făcuș, cu jurămîntul ăla?… A-ha… da… la sfîrșitul procesului… Bine-bine, nu ti teme, moșule, că nu jură… e păcat mare… nu jură…

— D-apoi că mi-ar trebui polul ăla de vă spusei… Și dac-oi pierde, vă muncesc pentru el…

— Apoi că acum ce munci au mai rămas? Porumbul l-am strîns… poate la culesul viei… dar e mult pîn-atunci, moșule, că strugurele e tot aguridă acum la începutul lunii septembrie… și mi-e…

— …că mor, ai?

— …ba că pleci cumva din sat, dac-o jura Bondoc și ți-o lua averea… Da, asta-i glumă, moșule… nu de asta nu pot să-ți dau… că doar nu sînt eu omu ăla, pentru un pol… mai ales cu dumneata, care-ai dat totdeauna un pomelnic la sfînta biserică… Dar eu uite, nu-s mînă spartă… nu iau cu mine decît ce trebuie… Cum sunt dator să-mi cinstesc martorii… Și știi pe Petre Naibă cum gîlgîie pe gît… Apoi mă întreb: mi-o ajunge mie pentru atîtea guri? că n-aș vrea să-mi zică martorii mei că sunt un calic… Iartă-mă, moșule, dar nu pot…

Și domnul părinte Tănăsescu nu mai stătu o clipă să asculte. Martorii toți, cu Petre Naibă în frunte, ieșiseră în ușa prăvăliei și așteptau acolo. Iar moșul, după ce fu mîngîiat și de domnul „conțilier” cu vorbe de mîhnire că nu poate să-l „servească” și cu mustrări, de ce nu i s-a „adresat” cu o jumătate de ceas mai devreme, „că atîta lucru putea să-i facă — nu suntem cu toți dintr-un partid” — se îndreptă dîrz spre Neacșa:

— Hai, mătușă!

— Păi, jurămîntul?…

— Cu ce vrei să-l facem?… Dacă nu ți-a trecut prin ăl cap să pui deoparte cincizeci de lei…

— Și averea noastră?…

— Tot jura el… Un șarpe ca ăsta jura… mai se ducea pe gîrlă și ăi treizeci de lei și polu de-l împrumutam… Așa ne mai rămîne și nouă de-o pîine… Și de cîte-o lumînare…

— Și de cîte-o…

— Lumînare…

Și moș Toma porni înainte hotărît și drept. Mătușa Neacșa îl urma, înaltă și ea ca bradul și șchiopătînd de-un picior. Fața de culoarea micșunelei i se făcuse acum ca șofranul. Iar ochii îi luceau mici și ageri sub cîrpa albă, adusă pînă deasupra sprîncenelor. Ea mergea astfel după moșneag, fără să mai întrebe nimic. Numai buzele mici și agere îi jucau repede în versurile rele ale unui descîntec de moarte. În curînd cotiră și judecătoria nu se mai văzu. Iar cele două capete ale cîrpei din capul mătușei, petrecute cu mult dichis pe cap și pe sub bărbie și lăsate în falduri elegante pe spate, ca velamenul matroanelor romane, fluturau ușor în urmă-i două aripi albe, obosite.