În Bucegi/Partea III: Iarna - Primăvara

În Bucegi

de
Nestor Urechia

---

Partea III: Iarna - Primăvara

Capitolul precedent - Capitolul următor

Andrei Jnepeanu lui Mircea Trestianu

35, Rue Gay-Lussac Paris

Bușteni (Valea Cerbului) în 15 Februarie 1874,

Ai vrea să știi, dragă Mircea, cum am petrecut iarna în Bucegi ? Să-ți povestesc:

La începutul lui Septembrie, în verdele, șters pe alocurea, al coastelor se înfipseră niște puncte roșcate.

Câteva zile înainte și după sfântă Maria mică, pe calea națională, se ridicară nori deși de praf: turmele de oi scoborîte de pe plaiurile Bucegilor luau drumul spre câmpie și baltă, la iernat.

La jumătatea lunei Septembrie căzu bruma și atunci cântecul colorilor izbucni din pădure; toată gama roșului și galbenului se resfiră în doina toamnei.

Fagii, luând-o mai înainte, se îmbrăcară cu aramă, care iute se rugini. Pe verdeața închisă și aspră a brazilor se împeliceau fete, fețe, frunzișurile zărnite.

De-alungul apelor, aninii, neînvinși încă, țesau marame albăstrii.

În a doua jumătate a lui Octombrie, lupta colorilor se curmă, frunzele se așternură, covor troscăitor pe pământul pădurilor.

Fulgi subțiri de zăpadă se cernură din înălțime și, fără întârziere, fluturi albi acoperiră tot cuprinsul nostru cu un așternut gros.

Gerul sosi, împetrind apele în vâlcele și spărgând stâncile pe creste.

M'am bârlogit în coliba mea de pe Diham, din cele d'întâiu zile ale lunei Noembrie, hotărît să nu es din casă cât timp va dăinui mânia cerească.

Pentru trai n'aveam de dus nici o grijă: în tron mălai din belșug; putina cu lapte și burduful cu brânză pe lângă vatră; în fundul beciului, îngropate în bună rânduială, în nisip subțire, legume din grădina mea; acățate de o grindă a tavanului două șunci dolofane, așteptând să le fac de petrecanie. Drept băutură, apă, cu un singur ochiu, vorba prietenului meu Neguțoi vânătorul, dar limpede, rece, sănătoasă, mirosind a pădure, apă dela izvorul necurmat, ce cunoști.

Apoi încă, pe o poliță, un butoiaș cu rachiu de afine (eau-de-vie de brimbelles, după cum se numește în Vosgi) făcut de mine, după povețele tatălui meu; câteva picături de rachiu de afine îmi învârtoșesc trupul și-mi încălzesc inima, în clipele de oboseală.

Într'un săltăraș, fire aurii de tutun, pe care-l fumez între pipă scurtă de lemn de cireș. Ca întregire a gospodăriei, tot tacâmul unui vânător înverșunat, cum sunt eu și, însfârșit, o cutie cât toate zilele, în care păstrez tot felul de leacuri, sub chipul florilor culese prin văi și munți: mierea ursului, bună de tuse și durere de piept; ciuboțica-cucului, micșunele și lumânărica domnului„ din care fac ceaiuri minunate pentru răceală, gințura cea mare galbenă, bună de friguri, podbalul de munte (arnica) de pus la răni și multe alte plante, cu care tata și cu mine am lecuit mulți oameni de pe aci.

Două neprețuite ajutoare am avut în astă lungă iarnă, care m'au îmbărbătat: munca cu brațele și tovărășia amintirilor.

În toiul verei, după pilda anilor trecuți, am tăiat și doborât câțiva paltini, molifți și brazi; i-am făcut bușteni mai mici și mai mari și i-am rostogolit până în curte; aci i-am cioplit și despicat cu barda, de am scos felii. Am la îndemână lemnul și uneltele cu care mă dedau la meșteșugul șindrilarului și mai fac și putinele, bote, hârdae, pe care mi le ia baciul Udrea, prietenul meu de vară și-mi dă în schimb lapte, brânză, și lână.

Și apoi... trebue să ți-o mărturisesc, mai am eu și alte meșteșuguri... Ai să râzi... da, sunt fabricant de instrumente de muzică, după învățătura ce mi-a dat tata.

Să nu-ți închipui că m'am luat vreodată la întrecere, cu unul din acei faimoși „luthieri" ai apusului Europei; eu mă mulțumesc a alcătui șuerătoare naiuri și tânguitoare cobze; instrumente fără trufie, cu suflet blajin cași sufletul țăranului român, dar din care lăutarii noștri scot sunete duioase, să plângă pietrele, ori răpitoare, să se iee la joc copacii.

Cași în alte ierni, în această iarnă n'am desfătat cu lucrul acestor instrumente: din bucățele subțiate de paltin am format doagele trupului, iar din foi de brad tabla de rezonanță a cobzelor.

Țevile naiurilor le-am tăiat din cotoare de soci, din care cresc destui, de cei cu boabe roșii, prin împrejurimile casei; le-am pus la uscat, deasupra vetrei, înainte de a le scobi.

Astfel îmi deșirai zilele în atelierul meu, lucrând lemnul. Două luni aproape, cât stelei închis, n'am avut o clipă de osteneală, sau de urât.

Dragă Mircea, dumneata care nu ești dedat decât la lucrările minții, nu știu de ai putea aprețui simțimântul de mândrie ce-mi copleșește firea când, amurgul învăluindu-mă, munca din zi gătită, pun la o parte rindeaua și pila, mă așez pe un scăunaș și îndes tutun în pipa de cireș.

Nu ațâț mulțimea prin vorbe meșteșugite; prin lume nu sunt răspândite cărți, în care gândurile mele scrise ar putea servi ca podoabe ale deșteptăciunei semenilor mei. Soarta își rostogolește roata și Istoria își întoarce filele, habar neavând, și una și alta, de ființa mea.

Și totuși, aspra mea muncă fiind împlinită, simt cum îmi svâcnește inima de voioșie și din ea se revarsă o nemărginită dragoste pentru acela care m'a făcut un biet muncitor muntean.

Gătisem mai zilele trecute, o cobză pe care, cu o migăloasă dragoste, o întocmisem. Am așezat-o pe un strat de talaji, unde urma să se usuce și i-am șoptit:

— Te du, suflete de lemn, și îndeplinește-ți menirea cu inimă curată, eu m'am străduit să le înființez; mâinile mele vârtoase de muncitor te-au lucrat și duioase urări am făurit penlru tine, inspiratoare de poezie și veselie... Îți spuneam adineaori, tinere prieten, că în căscioara mea nu sunt singur, că am ca tovarășe amintirile mele, care flutură împrejuru-mi, mă împresoară. Nu-s amintiri de zile trecute, ci mai mult de ore pierite.. Un luminiș prin pădure, freamătul brazilor la biciuirea vântului, mirosul dumbravei jilave, lipiciul reșinei înțepenind degetele, gustul acrișor al unei afine, atâtea și atâtea sensații, care aduc cu ele amintirea unor ore încântătoare ale trecutului...

• * *

Prea arare ori înseninată, vremea a fost păcătoasă până în Crăciun. Zile întregi a nins și munteanul a viforît turbat.

Ce muzică aiurită! Scârțăituri, gemete jalnice, urlaturi groaznice, toate Ielele și Iazmele basmelor se certau și se hărțuiau prin văile și prăpăstiile Bucegilor. Uneori, liniște nemăsurată, dar înfășurare deasă a ținutului, sub un capac de nouri mânjiți; munții mei iubiți topiți dincolo de o perdea nepătrunsă de ceață desfășurată din văzduh.

Hoață de munți, cât te urăsc ceață fără suflet!

Și noaptea coprinzându-ne, deodată, aproape fără amurg.

În sfârșit, o vreme proastă... și pentru câini. Dar, fiindcă veni vorba de câini, să-ți prezint pe al meu, pe Lăbuș.

Lăbuș n'are o fire cu ițe încurcate: el este un câine ciobănesc, un biet orfan părăsit de ciobani cari s'au scoborât la câmp; pe Lăbuș l-am luat de suflet, într'o zi de toamnă.

El are în sângele lui dragostea spațiului și a luminei, fața părului său țepos nu e ademenitoare și Lăbuș nu cunoaște schimbările modei câinești.

El este mândru, cumpătat și credincios. Suntem nedespărțiți; ne înțelegem ca doi frați. Tot timpul cât închiși am fost, el a urmării, cu o privire ce mi s'a părul cam batjocoritoare, alunecarea rindelei sau pilei pe feliile de lemn ce lucram.

— De! frățioare, îi ziceam, n'ai fi pricepând cum mă canonesc la așa muncă, pe când munții și pădurile ne stau în față, cu tainele și desfătările lor...

Ai vrea să sorbi din aerul neînceput al Văii Cerbului; să respiri aromele umede ale poienilor, să lipăești apa care țâșnește de sub vre-un ciolpan de fag.

Bine, nesocotitule, aruncă o privire pe fereastră; e vremea acum de sbeguit prin vâlcele sau de sburdal pe. culmi? Te încumeți tu a lupta cu firea năpraznic deslănțuită?

Lăbuș se sgudura, căci asta știe el mai bine să facă și i-am mai zis:

— Privește pe tovarășul tău Țigănuș, cotoiul, cu care în ciuda lumei cu gura rea, te ai bine; ia te uită la el cum, învârtit ghem, doarme dus pe colț de vatră.

Îl chem: Țigănuș! El deschide alene un ochiu și îndată îl închide și nu se mai vede nimic, decât o grămăjioară neagră, căci negru este ca verișorii lui, cei cu două picioare.

Și de ce atâta dispreț pentru lucrurile de afară, o, Țigănuș, caldă plăpumioară a nopților mele? Ei, tu știi prea bine, șiretule, că nu e nici o treabă de înjghebat pe afară: motan ești, barometru ai putea să fii. Și până la sosirea zilelor blânde, Țigănuș doarme și iar doarme și visează visuri, de ale căror minunate întâmplări nu vom avea știință nici când. nici Lăbuș, darmi-te eu...

Și astfel, neavând a mă ciorovăi cu semenii mei, plăcut filozofam cu animalele mele domestice. Crăciunul sosi. O rază de soare, care se furișase pe fereastră și se juca pe pleoapele mele, mă deștepta.

Soarele, Soarele!! Cu inima voioasă, eșii pe prispă; frigul pișcă.

Mă uitai spre Bucegi: zăpadă în spintecături și aurul soarelui pe deasupra.

Pe jos, milioane de diamante străluciau pe covorul alb găurit pe alocurea de capetele acoase ale unor bolovani semănați pe vale.

Zăpada e tare, iute pușca la umăr, vărzobii în picioare. Haide, Lăbușel dragă, să dăm o raită prin împrejurimi, să sorbim aer înghețat, să facem o bae de lumină, care să ne însenineze sufletele.

Gerul s'o mai fi domolit azi noapte, nourii s'au lăsat pe pădure, frigul i-a prins și iată toții arborii înglugiți cu ghiață. Nenumărați cercei sunt atârnați de crengile fagilor, mii de teculețe albe împresoară acele molifților.

Iată-ne la piciorul Dihamului.

Nici vorbă, zăpada e vârtoasă, mă scufund foarte puțin cu vârzobii.

Lăbuș nu-și mai știe capului de bucurie.

El aleargă înainte, se întoarce, dă târcoale împrejuru-mi, se sbeguește nebunatec, el atât de așezat și în ochii căruia s'a întipărit asprimea plaiurilor înalte străbătute de străbunii săi.

Uite! Urme multe se încrucișează, pe zăpada cea îndurătoare, care nu păstrează nici o taină; vulpi au trecut pe aci și par'că au țopăit o chindie... O să purced la bătălie împotriva lor. Dar iată încă urme de iepuri, de vidra, de jder. Ce zici, Lăbuș, așa e că o să avem de lucru ?

Poiana Stăncică... de aci se vede bine Caraimanul. Tot acelaș este, acest antic sacerdot, ceva cam cărunțit? Ce desfătare, să auzi pârâind zăpada sub vârzobi; mă strecor prin aniniș, pe malul apei Cerbului.

D'abia, ici și colo, găsesc o panglicuță de apă prin vreo crăpătură a stratului de zăpadă înghețată acoperind matca râului. Fiecare din bolovanii, cari se îmbulzesc în patul apei, poartă pe cap un coif alb. :— Stâncile, ca niște namile, au forme de animale fantastice a vreunui pol nord sau sud.

Nici un țipăt de pasăre, nici o adiere de vânt. Ce tăcere! Ascult tăcerea, care-mi copleșește gândirea; tăcerea timpurilor vechi mă înfășoară aci. Pace adâncă, bătrână cât lumea, pace a acestei văi din Bucegi, pe tine nu te cunoaște cei de la șes, de colo departe, cei care își deșiră zilele și-și seacă puterile, pentru răsturnarea ministerelor!

Încă o fuguliță, sunt pe poiana la anini. De aci văd bine lanțul Bucegilor.

Claia mare țâșnește ca un con uriaș cu scrijilurile albe ale zăpezii, care s'a putut statornici prin sbârciturile stâncilor. Mă scobor iarăș în patul râului și zăresc, pe celălalt țărm, urma-albie, pe zăpadă, a buștenilor trași cu tânjala de vreun sătean, pentru o viitoare casă.

În poiana cu bolovani, țușt un iepure dintr’un lăstăriș; poc, poc, este al meu;. Ce mai friptură la frigare, ce mai oase pentru Lăbuș și Țigănuș...

Sosesc acasă; am căpătat o poftă de mâncare înfiorătoare !

M'am ospătat domnește și din fărămiturile ospățului meu s'au bucurat și cei doi prieteni cu patru labe.

Un păhăruț de licoare de afine a încheiat plăcut prânzul; pe tăciuni am aruncat câteva boabe de ienupere, ale căror miros acru și înecăcios mă îmbată... Mă dau învins unei dulci aromeli... O armată defilează, în marș de paradă, în fața mea: în cap, brazi și molifți moșnegi, colonade de fagi cu trunchiurile argintii, câteva tise îndesate și zade cu frunzișul cețos. Urmează batalionul copăceilor îmbufnați și arțăgoși: bujorii de munte (rododendrii), ienuperii, jnepenii, în urmă de tot copilul de trupă, Daphne drăguț, (Cleița), copăcelul gingaș, cu flori ca de liliac, răspândind un parfum ales.

Însfârșit, manutanța cu aprovizionarea: muri, fragi, zmeuri, afini. Doamne, ce onoruri primesc de la această lume vegetală! Oare sunt regele Bucegilor?

Ori că primăvara s'a ivit, cu frunzișurile sale tinere și florile sale feciorești?

Dar adineaori am însemnat pe zăpadă cercurile vârzobilor! Tresar... Țigănuș, a sărit pe genunchii mei și m'a deșteptat...

De acu pe lucru, vânălorule... Am omorît opt, auzi Mircea, opt vulpi. Ce mulțumire pe mine că am putut, prin stăruință, să înving pe cele mai șirete și bănuitoare din dobitoace și unde mai pui că pe blănile lor frumoase de iarnă, vândute la Brașov, voi căpăta ceva lei. Nu e vorbă, tupilat în bordeiul ce clădisem din ramuri și glii de zăpadă, la pânda vulpilor, mai multe nopți dearândul, am suferit niște geruri de Kamciatka; dar le-am măcelărit, pe hoțomane, să mă pomenească și urmașii urmașilor lor și-am răzbunat pe moș Simion, cârciumarul de pe Trestie, căruia într'o noapte un vulpoi i-a furat un cârd de găini; surorile acestui borfaș au plătit cu pielea faptele lui rele...,

În iarna asta, zăpada, “carte a nepricepuților", cum se zice pe limba vânătorească, mi-a arătat urmele a tot felul de animale din pădurile noastre și așa am putut prinde, la culcușul său, un dobitoc foarte sălbatic și dăunător vânătorului: vroi să vorbesc despre jder.

Ca să nu mai lungesc vorba, i-am cunoscut urmele, cari m'au tras sub un fag bătrân; într'o scorbură se aciua jderul.

Am luat un pumn de foi uscate l-am vârât în gaură și i-am dat foc; jderul înecându-se a căutat scăpare, prin deschizătura de deasupra; cât și-a arătat gușa pătată cu gaflbenuș de ou, l-am ochit și l-am răpus.

Am scos de pe el o blană minunată, pe care am păstrat-o pentru amicul meu Mircea...

Astăzi, în 20 Februarie, urmez cu scrisul întrerupt. Mi-ai cerut, dragă Mircea, să-ți povestesc, înșirăte-mărgărite, șirul faptelor și întâmplărilor mele.

Cât de șterse-s faptele și întâmplările umilei mele ființe...

Un lucru știu numai: să iubesc muntele. Nu văd, nu aud, nu pricep decât Bucegii, cari, după ce au ocrotit pe copil și pe flăcău, astăzi primesc, cu bunătate, cuvintele omului matur ce sânt.

Căci am trecut de cincizeci de ani, Mirceo, dar mă simț în puteri, ager, cu mintea întreagă. Vezi că am băut, zilnic, câteva picături dintr'un „philtru magic, necunoscut oamenilor: philtrul Bucegilor.

Nu e zi lăsată dela Dumnezeu să nu-mi deschid Bucegilor inima și ei varsă într'însa, din belșug, minunatul lor philtru, balsam, care nu dă pas rănilor să se în-răiască. Deschid ochii, privesc Bucegii și sunt un om cuminte.

Deschid urechile, ascult Bucegii și o armonie dumnezeiască se scoboară în sufletul meu. Da, e adevărat, sunt un necărturar; n'am învățat în cărți victoriile șubrede ale științei, nici încheerile șovăitoare ale certurilor filosofilor.

N'am putut luă învățătură decât dela o singură carte, aceea ce mi-a prezintat Valea Cerbului, deschisă; am scos din ea învățăminte nemeșteșugite și sănătoase. Dar te văd zâmbind a râde; prietenul Andrei, gândești, a luat-o iar razna prin munți...

A cui e vine, dacă sufletul dumitale tânăr, în stare a simți duios, dă bold inimei mele, să se destăinuiască și nu mă mai pot opri din spovedanie?

Dar să ne întoarcem la povestea noastră de adineaori.

Zilele trecute, gerul se întețise; mă așezasem pe treptele scărei prispei, să sorb puțin din lumina ce revărsa soarele de Februarie. De odată aud un troznet de frunze, uscate, dinspre izvor. Ca vânător, care cunoaște rostul cel bun al tăcerei, nu mă mișc din loc și-mi întorc privirile spre vâlceaua în care curge Șipoțelul, al cărui cântec subțiratec îl ascult adesea.

Nu mă înșel, nu... două căprioare se adapă la izvor. Cât de înghețate trebue să fie pustiurile plaiurilor înalte, așa încât aceste sărmane dobitoace să fie silite a se scoborî, la adăpat, atât de jos. Ce drăguțe sunt și cât de nemilos aș fi, dacă le-aș doborî cu un glonț omorâtor. Vânătorule, lasă-te de sângeroșia ta, îngădue acestor căprioare să-și stâmpere setea și nu batjocori încrederea ce ți-au arătat, apropiindu-se de lăcașul tău.

M'am sculat, piatra a scârțâit sub picioare, una din căprioare a rădicat capul, m'a zărit; o străfulgerare... au pierit.

• * *

Numai o vorbă încă, ce-ți scriu din Predeal.

Astăzi, desgheț. M'am scoborit în Bușteni și de aci m'am dus la Predeal, ca să predau această scrisoare oficiului poștal.

Prin văile Cerbului și Prahovei apa piștește de pretutindeni... punți trădătoare de zăpadă; nu mai știi unde să calci...

Anevoios mi-a fost drumul; însfârșit, iată-mă în Predeal, peste o clipă închid scrisoarea.

Fire-ar ca poliloghia mea să nu-ți pară anostă, dumitale care trăești în larma Parisului, creer al lumei.

Vorba mea nu e înflorită, dar crede-mă că ea zugrăvește ceeace am văzut cu ochii trupului și simțit cu ițele inimei.

Acum, dă-mi voe să te sărut.

Mi se pare că sărut, pe obrazul dumilale îmbujorat de flăcău voinic, primăvara... și veselia îmi coprinde toată firea.

Al dumitale cu dragoste ANDREI JNEPEANU

--II--

De la acelaș

aceluiaș.

Primit-ai, Mircea, scrisoarea, în care, acum câteva zile, îți descriam traiul meu la poalele Bucegilor, în această timpurie și urâcioasă iarnă?

Nu mă rabdă inima să aștept răspunsul d-tale; trebue să-ți trimet vestea cea bună.

Da, prietene, sosește primăvara.

Desghețul și-a început meșteșugul.

Domnia apei s'a înființat: făgaș, crăpătură, șoava, vâlcea, vale, toate lăsăturile muncesc la mânarea apei eșită din topirea zăpezei. Muncă zorită!.. Apa a cântat cântecul primăverei, sunete de fluere, ale dungilor tremurătoare din vâlcele, îngânându-se cu cavalul văei Cerbului.

Alaltăeri, în 25 Martie, mi-am încălțat cișmele No. 1 și mi-am luat drumul spre Trestie, în cercetarea cărui lucru, mă întrebi?

La curmătura Clăbucetului Baiului, într'un anumit loc, dealungul unui stufiș de aluni, răsar cei dintâi ghiocei.

Inima mi-a săltat de bucurie, când am văzut un ghiocel; sfiicios, gingașa floricică albă străpunsese o tăblie de zăpadă. Zgribulită, nu îndrăznia să-și desfășoare cele trei petale drăguțe.

A doua zi, altă descoperire, la spatele casei: înghesuindu-se, înfrigurate, câteva brândușe de primăvară, vineții.

Trebue să mă grăbesc să sfârșesc lucrările mele în lemn, ori de nu, înschituit în atelier, n’o să văd deșteptarea Firei. Despic, tai, scobesc, pilesc, îmbin, fără încetare. Primăvară, zână încântătoare, nu-ți deschide aripele, fără a mă înștiința.

Ieri dimineața am avut vizita unui musafir drăguț. Pe creștetul celui mai înalt din paltinii vecini ai casei se legăna un cocoșar, cea dintâi pasăre care sosește, ca sol prevestitor al primăverei:

Cuic! Cuic! Nu se încurca la ciripeală pasărea.

Fig. Brândușa

Ce cânți tu acățat acolo sus? Cântecul învierei pământului ?

Dă-te jos, prietene... Parcă te-aș cunoaște; n'ai fost tu în cârdășia celor ce mă înconjurau vara trecută? Apropie-te, să te răsplătesc, să știi că n'ai semănat în zadar mărgăritare din gușa ta; uite, am păstrat din toamnă, pentru tine pentru verișoarele și pentru frații tăi, merinde pe placu-ți, boabe de scoruși... Și frimiturile de mămăligă iar îți vor prii.

Acum, Lăbuș, haide spre cătun, să ne încredințăm că pasărea aceasta n'a sosit singură.

Valea Cerbului rostogolește valuri noroioase. Flici! Flici! La fiecare pas băltoacele mă împroșcă necuviincios.

Felițo, cu haina verde, care, cu suflarea ta venită, din câmpie, schimbi în adiere caldă boarea înghețată a iernii, tu care umfli mugurii și desmorțeșli arborii, zână înzestrată cu haruri și armonii cerești, vrăjitoare a inimelor, cu deviza: speranță, bucurie, voluptate, ți-ai bătut joc prea frumos de nerodul de Jnepeanu, care se încumeta a da gata lucrul său, pe când tu soseai în fugă, pe neașteptate. Lăutarii tăi, sturzii, îi văd pe fagii ceia încă adormiți, iar șueratul acesta luător în râs este al mierlei.

Ajung la poiana cintezelor; iată sălcii purtătoare de mâțișori, au și anini, mâțișori lungi și roșcați, agățați frățește pe lângă perișoarele toamnei trecute.

Pe marginile Trestiei găsesc pâlcuri, pâlcuri de prietene-flori ghioceii au crescut, s'au înmulțit; ei își apleacă frumos cele trei al lor petale și cupa din mijloc par'că-s niște clopoței înaripați.

Pe lângă ei elegantul crylhronium (măseaua ciulei); admir, și de data asta, petele marmurii bătând în roșu ale frunzelor sale sulițoase și forma corolei sale, ale cărei petale trandafirii se ridică spre cer, pe când staminele privesc pământul, cu ochii lor albaștrii; nălticele, măselele-ciutei se leagănă la adierea primăvăratică.

Mă sui pe Poiana-hoților deasupra, să îndepărtez zarea. Ce împestrițare de culori! Albul neîndurat al zăpezei nu mai e singur stăpânilor, aci. Jos de tot: negrul pământului gol, cenușiul noroios al drumului, verdele spălăcii al pajiștelor, tulbureala galbenă a Prahovei, roșcatul mugurilor aninilor, argintiul întunecat al trunchiurilor de fagi; mai sus: vinețiul stâncilor scorboroșite de ape și vijelii, verdeața fără greș a molifților; mai sus încă: mantaua de ghiață a culmilor.

Toate culorile acestea se topesc într'o marama cânepie, ele sunt neutre, ai zice că sunt ostenite. Fata despre care vorbeam adineaori, pictoriță măiastră, când îi vine rândul, încă nu și-a înmuiat penelul în tinerețe și viață, spre a reînsufleți aceste tonuri istovite de aprigă iarnă. Dar peste cinci sau șase săptămâni fanfara colorilor va isbucni deodată. Mare păcat că n'o să fii aci, să vezi această minunăție...

Scumpe Mircea, răspunde-mi îndată, tăcerea dumilale m’a pus pe gânduri.

Cu dragoste ANDREI

III

— Dumneata, dumneata, Mircea! Vino, sa te îmbrățișez... Dar vorbește-mi despre sănătatea dumitale, înainte de toate...:.

— Sânt sănătos tun! răspunse Mircea, râzând.

— Inchipuește-ți că, neprimind nici un răspuns la cele două scrisori ale mele, eram foarte neliniștit.... Tot felul de bănueli urâte îmi treceau prin cap; iată că mi s'a înmânat telegrama-ți încunoștiințându-mă că ai să sosești la Predeal... Am alergat...

Dar lasă-mă să te privesc; știi că ai crescut, de doi ani de când nu ne-am văzut? Flăcău frumos... Cam palid, cu trăsăturile feței subțiate... Ia, spune-mi ce te-a adus pe aci, nimic supărător?

— Doamne ferește! Mi-era dor de țara atâta tot, și m’am pornit din Paris, ca să petrec vacanța Paștelui, printre ai mei.

— Așa mai vii de acasă, adică dela Paris....

...Și fiindcă te primesc aci, în 'munții noștri, nu-ți dau drumul...

— Așa gândești? Uiți că mi-e de grabă să-mi îmbrățișez părinții și să calc malurile Dâmboviței bucureștene?

— Așa-i, murmură Andrei mâhnit. Dar însfârșit, două, trei zile de vei rămâne în Valea Cerbului, n'o să se facă gaura în cerul Bucureștilor. Hai, nu mai sta la gânduri; are să-ți priească aerul Bucegilor și o să faci provizie de sănătate trupească și sufletească, pentru un nou an studențesc la Paris.

— Dragă Andrei, nu-ți poți închipui cât de mulțămit mă simt aci; uite, inima mi-e caldă, de ași topi toate zăpezile, ce peticăresc livezile Predealului.

— Și bagă de seamă că aci iarna încă domnește, pe când la Bușteni boarea primăverei adie....

O oră mai târziu, cei doi prieteni intrau în cârciuma de pe Trestie, la Bușteni.

— Bună vremea, vere Simioane! strigă Andrei cârciumarului, care umplea țoiuri de țuică și le împărția cărăușilor presărați în sală.

— Bine ați venit! răspunse voios stăpânul ospătăriei.

— Ce mai veste, poveste?

— Ce să fie, nimic, domnule Andrei. Atâta numai că ne aflăm în săptămâna patimilor.

— Ți-am adus un prieten.

— Domnul sosește de dincolo, cu bună seamă?

— Ba mai de departe, tocmai dela Paris.

— Așa? zise cârciumarul, privind prietenos la Mircea. Domnul cunoaște poate pe băiatul meu, Ion Simionescu, care studiază ingineria la Paris? Stă în Strada Bonaparte.

— Cum să nu-l cunosc pe Simionescu? Iancu îmi este bun prieten, și am o scrisoare din partea lui către tatăl său.

— A! e sănătos?

— Sănătos și voios... Iată scrisoarea.

Lui Simion ochii sticleau. Luă scrisoarea și zise:

— Să-mi dați voe să vă cinstesc.

— Bucuros, zise Andrei, dar cu ceva temeinic, că ni s'au lungit urechile de foame.

— Păcat, zău, că nu prea am ce să vă servesc în postul ăsta mare.

— Nu cerem cine știe ce...

— Apoi, mă duc la bucătărie să dibuesc ceva....

— Așa, așa și dă bună ziua, din parte-mi, nevestei dumitale, Veluria.

— Citește-ți scrisoarea, că par'că ești pe ghimpi.... v

Simion se întoarse după câteva minute.

— O să vă dau ceva măsline, și fasole, iar Veluria a pregătit niște bureți de fag culeși proaspeți: ca băutură un vinuleț alb de Țintea, să vă înveselească.

— Îl vom bea în sănătatea lui Iancu al dumitale și a lui Mircea, prietenul său.

Pe când mânca, Mircea urmăria cu privirea pe cârciumar, care alerga dela un mușteriu la altul, căutând a mulțumi repede, pe fiecare.

— Câtă strădanie pe el! șopti studentul.

— A! te încredințez că nu-și petrece zilele în trândăvie, așa pântecoș cum se înfățișază. Vezi că țoiurile de țuică și păhărelele de vin ce împarte la cărăuși și negustori se fac purcoae de gologani și în urmă piese de aur, din care o parte se grămădesc într'o tainiță din pimniță, iar alta parte trece peste graniță, pentru plata întreținerei fiului său la Paris. Fiul său! Va fi unul din muncitorii cu suflet cărturar al civilizațiunei române. Iată adevărata democrație!

Bunicul lui Ion Simionescu a fost un iobag purtător de jug, hulit și canonit, și a știut să scoată din pământ belșugul țarei românești; tatăl său dă de băutură sătenilor însetoșați; el, Iancu, va porunci mulțimei de salahori, spintecători ai pământului, ca și bunicul său, dar spre a statornici pe el șine și poduri, spre a scobi tuneluri și a așeza drumuri. Iancu va fi muncitorul cu sufletul cinstit, curat, care va mâna România înfiorații încă de grozăviile unui trecut înspăimântător pe o cale de putere și armonie.

Dar a venit vremea, mi se pare să luăm calea spre Diham...

Frate Simioane, socoteala, te rog.

— Ia lasă, domnule.Andrei, pentru atâta lucru, ce Dumnezeu! îmi pare așa de bine că am avui ca oaspele pe un prieten al băiatului meu.

— Așa să fie! Și-apoi o să-ți aduc eu ceva vânat zilele asta...

— Primesc bucuros! Să vă fie de bine și drum bun; vă rog să mai dați pe aci, dacă vă este plăcerea...

— Să ne vedem cu bine...

— Uite, strigă voios Andrei, moș Ilie Neguțoiu....

Zărise un țăran umblând cu pas socotit, pe calea națională, pe care cei doi prieteni o tăiau curmeziș.

Neguțoiu era un om înalt, chipeș, rumen la față, cu ochii albaștri privind blajin.

De sub țurcană, cădeau plete cărunte; prin.triunghiul deschis al cămeșei înflorite, se vedea un piept de bărbat vânjos, învârtoșit sub mușcăturile iernilor, arămit de fierbintele verelor. Ce amestec tainic de sânge dac și latin curgea în vinele acestui zăplan cu privirea catifelată?

— Bună ziua, moș Ilie.

— Mulțămim dumitale, Andrei.

— Cunoști pe Mircea Trestiamr?

— Trestianu?

— Băiatul lui Răducu, tovarășul meu de munte, care s'a făcut negustor în București.

— Da, da, mi-aduc aminte; o fi doazeci de ani de atunci... Răducu care a pierit din Bușteni, după ce muscalii au omorît pe părinții săi. Și domnișorul e băiatul lui Răducu?

— Așa-i că trece vremea? Dar, ia ascultă Neguțoi, o vorbă; n'ar fi tocmai timpul priincios să facem o vânătoare de cocoși de munte?

— De! știu și eu...

— Acum e bătaia lor și i-am putea vâna foarte ușor...

— Nu zic ba, dar vezi că suntem în săptămână mare și nu se cuvine să-mi părăsesc casă, nevastă și copii, ca să hoinăresc prin pădure și să lipsesc dela înviere.

— Ascultă, moș Ilie, dumitale, cel mai dibaciu vânător din Bucegi, nu se cade să vorbești astfel; gândește-le, e vorba de cocoși.

Neguțoi se scărpina în cap nehotărît.

— Hai, nu mai sta la gânduri, să știi că ne-am înțeles; mâine Vineri fă-te într'acoace pe Valea Cerbului, la ameazi, la poalele Dihamului. Cât despre înviere, adaogă Andrei, făcând din ochi, pe furiș, lui Mircea, nu-ți fie teamă: am luat eu astă noapte paști la mănăstirea din Predeal.

— Așa? Ei, atunci vin. Să ne vedem cu bine, Andrei. Sluga dumitale, domnule...

Părăsind calea națională, cei doi tovarăși luară poteca între trestii; sub coasta Clăbucetului Baiului o ciripitură veselă îi întâmpină.

— Auzi, Mirceo, cintezoiul le salută și colo pe tăpșan, codobatura dă vesel din coadă.

Acum călcăm pe covoarele primăverei...

Privește: micșunele de Carpați, fete zmerite, cași surioarele lor dela șes, viorele și măselele-ciulei; atâlea colori care se îmbină armonios.

— Mult trebue să iubești florile, Andrei, și de sigur fii ai o colecție de flori minunată.

— Un ierbar? Nu, n’am ierbar și nu voi avea nici odată. Las botaniștilor grija de a strivi, printre file de hârtie, mumii de plante uscate, sub care se svârcolesc numiri barbare și întortochiate. Nu, eu iubesc planta, căci viața fără de sfârșit o simbolizează, la toate vârstele ei; bulb sau sămânță, făgăduință de viață; cotor, care crește, avânt spre viață; floare în voaită, nuri ai vieții; rod, slăvire a vieții și din nou, sămânță, făgăduială de reîncepere. Nașterea plantei este o revelație fără pată, viața ei este un cântec de veselie, moartea ei, vremelnică mai adesea, nu e întovărășită de, tragica groază care învălue moartea oamenilor... O seninătate fără de seamăn îți pătrunde în inimă, când urmărești cu privirea, prin pajiște, petele galbene ale ciuboțicăi-cucului sau mărgeanul brebeneilor...

Să ne suim, Mirceo, pe Clăbucet și să străbatem pădurea...

Pășiau pe straturile de foi uscate, printre cari pișlea apa zâpezei topite...

Trecând peste viroage strâmte, rostogoliră pietrei pe clinuri repezi și goale; de odată nemeriră în Poiana-la-anini. Un covor alb de floarea Paștelor, gingașă floricică cu petale delicate, tivia marginea făgetului.

Se afundară iarăș în pădure; se scoborau sau se urcau dealungul crăpăturilor și viroagelor săpale de apele des-ghețului, ori șerpuiau printre fagi.

Pădurea neînfrunzită era încropită de razele călduțe ale soarelui ce puteau mângâia mușchii și feregele.

Mircea, neobișnuit cu mersul prin pădure de munte, aluneca adesea pe rădăcinile, care ca niște vine ale pământului, se încolăciau sub pașii lui; umbletul era și mai greu la piepturi semănate cu ace uscate de brazi.

— Am sosit la băltoace, trebue să ne scoborîm în vale.

— O! o! se mira Mircea, am străbătut valea asta toamna și parcă nu aș cunoaște-o acum...

Apa Cerbului umflată de viiturile a sute de pârâiașe, curgea zorită, ducând spre Dunăre valurile de gânduri tainice ale Bucegilor; ea rosese din malul de spre Clăbucet, lăsând, pe ici, pe colo, câteva insule pietroase, sau nisipoase; pe alocurea, se răsleția în multe ramuri.

Unde se unde, puterea apei desghiocase hartane mari din pământul malurilor, tărînd cu ele anini frumoși, cari își scăldau creștetele lor în apă și-și uscau rădăcinile la aer.

— Iată pustiirile apei; cu ea nu le poți lupta în ținutul acesta, unde numai puhoae curg!

Cei doi drumeți erau nevoiți a face lot felul de figuri de gimnastică, ca să înainteze.

— Una din plăcerile mele cele mai deosebite este să fac pe acrobatul primăvara, zise râzând, Andrei.

— Un drum bine împietrit n'ar fi mai bun? întrebă Mircea.

— Ferească Dumnezeu! Ce ași mai avea atunci de născocit și descoperit? Ce e mai desfătător, decât să rătăcești într'o vale ca asta, după o viitură mare de apă? Totul e nou, necunoscut. Ramurile peste care treceai apa au fost mânate departe; ostroavele de verdeață, unde făceai cale un popas sunt înnecate în vâllorile râului... Ce e de făcut atunci?

Sări și tu, ca o căprioară, pe bolovanii aduși în matca cea nouă și le strecori printre încrengilurile amestecate ale copăceilor căzuți.

Andrei zâmbia cu bunătate, zicând acestea. Mircea asculta, sorbind aerul sănătos și pătrunzător al Văii Cerbului și se simția parcă într'o lume blajină și mângâioasă. A! cât de departe era Cartierul Latin și marile Bulevarde ale Parisului!

Stele în loc să privească sbeguirile prundarului; păsărică se făcea nevăzută pe după un bolovan, de unde se ițăia și se scufunda în apă. apoi iar se așeză pe o piatră, scuturându-se.

Ajunseră la poalele Dihamului și începură urcușul.

— Ce frumusețe, zise Mircea, când puse piciorul pe cel dintâiu podiș.

Tânărul student admira priveliștea ce înfățișa uriașa spintecătură dintre Morarul și Coștila., prin care apa Cerbului, izvorîtă sub Omul, își rostogolia undele.

Se zăria în fund pâlnia înzăpezită a obârșiei torentului, încoronată cu o geană de nouri albi, bumbăcoși. Razele soarelui străpungând, ici colo, bumbacul mișcător, acoperiau zăpada feciorească a culmei cu tăblii de argint trandafiriu.

Ascultă, strigă Andrei.

— Tilolit! Tilolit! Tilolit!

— Ciocârlia de pădure; a sosit și dânsa, vara bate la ușă.

— Cât de drăguță este căscioara dumitale, prietene Andrei!

— Nu-i așa? Inchipuește-ți că mi se pare că ne surâde!

— Fiindcă din bunătatea sufletului dumitale curat se împărtășește și toată firea care le înconjoară, dragă Andrei.

IV

— Vai! ce vreme urâcioasă! suspină Mircea în dimineața Vinerei Mari, privind pe fereastră.

— De! Așa-i prin Aprilie, în munții noștri, răspunse Andrei.

Era un viscol nemaipomenit de puternic. Fulgii de zăpadă, sub biciuirile vântului, jucau nebunește în aer, O lumină sarbădă, se scobora din văzduhul ca bumbacul; pămânlul se albia.

— Iată-ne întemnițați, șopti, cu necaz, tânărul student.

— Știi ce, dragă Mircea? O să ne așezăm și noi pe lângă focul din vatră și o să omorîm ceasurile, stând de vorbă; amar de dumneata, dacă desleg sacul ce-l am plin cu povești...

— Ba te rog chiar să-l deslegi, că numai așa o să-mi treacă de urît.

— Să-ți povestesc ce s'a mai întâmplat din ziua când tata îmi încredința memoriile sale, în luna Decembrie a anului 1848.

Petrecusem în ajunul Crăciunului acasă; veniseră, să stea de vorba și să bea câteva duști de țuică, cei trei locuitori ai Buștenilor: moș Lazăr Ghionoiu, moș Valeria Pință și băiatul lui Răducu, tatăl dumitale.

În ziua Crăciunului, de dimineață, găsii pe tata mort în pat. Bietul tata! Plecase din lumea aceasta, fără sgomot, fără știința nimănui. Să-l fi văzut ce frumos era, ce seninătate sta răspândită pe chipul lui blând...

La ce să-ți mai descriu mâhnirea mea nemărginită?

Tuturor celor ce alergară, să mă ajute în nenorocirea ce mă lovise, mărturisii dorința ce-mi arătase tata, în mai multe rânduri, de a fi îngropat pe creasta muntelui Dinamul, pentru care avusese o nețărmurită dragoste.

Răducu și Neguțoi se suiră pe coama Dihamului să sape groapa.

A treia zi de Crăciun, toți, cu vârzobi în picioare, urcarăm dealul.

În fruntea celor ce petreceau pe tata la locașul veșnic mergeau tatăl dumitale și Neguțoi cari, în ajun, de dragul nostru, se făcuseră gropari. Purtau o lopată și un târnăcop, cu care potriviau o pârtie, în zăpada așezată, coajă groasă, pe Diham. Venia apoi preotul mănăstirei Predeal, vechiu prieten al tatei, apoi patul pe care zăcea trupul ne’nsuflețit, rezemat pe umerii a patru oameni care se schimbau, din când în când, prin alții, din șirul de prieteni ce mă înconjurau. Alergaseră bieții oameni de departe, din Predeal și din Breaza; săteni din Izvor, călugări și pușcași dela mănăstirea Sinaia, plăeși și vameși din Posada, chirigiii prahoveni, toți oameni săraci la pungă, dar bogați în simțiri alese.

Tata era înconjurat de recunoștință, prietenie și cinste.

Soarele străluminos acoperia cu ape, ape aurii pustiurile albe ale înălțimilor Dihamului. Zăpada la față se înmuiase; urcușul fu foarte obositor; șase ceasuri până să ajungem la vârf!

Pe când preotul cânta veșnica pomenire, bulgării de pământ înghețat răsunară, ciocnind coșciugul lăsat în fundul groapei; apoi Răducu întinse pe deasupra hermina iernii. N'aveam flori, presărai cetină.

Nimeni nu plângea; soarele se întunecase, tăcerea firii, era înghețată, dar cât de calde erau inimile!

Un singur glas rosti: Dumnezeu să-l ierte, că bun suflet de Român a fost!

Ce cuvântare mai frumoasă s'ar fi putut ține, spre lauda mortului ? Bun suflet de Român...

Așa dar, acest strein, sosit din apusul depărtat, de mult se înfrățise cu cei ce-l înconjurau, în așa fel, în cât îl priveau ca fiind unul de ai lor... Suflet bun! Da, bunătatea fusese mărgăritarul ales din șiragul însușirilor frumoase ale lui Jnepeanu, ale Francezului nobil de viță, nobil de inimă.

Noaptea se lăsa tot mai mult, ne scoborîrăm în grabă. Au vrut să mă iee cu ei dar n'am primit... Eram nerăbdător să-i aflu sufletul în coliba noastră tăinuitoare a cugetelor sale curate.

Cu câtă pietate așezai la locurile lor toate lucrușoarele ce lucrase cu mâinele-i îndemânatice! Dădui peste caetul cu memoriile sale, ce-mi încredințase cu câteva zile mai înainte și începui citirea.

Toată Firea de afară nu mai avu ființă față de mine; cu numai vocea lui o auziam. Câte zile am petrecut în tovărășia aceasta tainică? N'aș putea spune. Imi amintesc numai că într'o dimineață, a bătut cineva la ușa tindei. Am deschis, era Răducu.

— Dragă Andrei, îmi spuse el, strângându-mi mâna cu putere, s'a sfârșit cu tatăl tău, dar s'a sfârșit și cu noi...

— Ce s'a întâmplat, Răducule?

— Au intrat Muscalii în țară și au sosit la mănăstirea Sinaia.

— Ce caută ei tocmai în ținutul nostru?

— Mi-a tălmăcit sosirea Muscalilor pe aci un mocan venit din Săcele: cică i-a chemat împăratul dela Viena, să-i dea ajutor împotriva Ungurilor răsculați...

Am urmat pe Răducu până la casa lui, unde am ținut sfat mare, fiind de față Ghionoiu, Pință și Moise Cofarul, vânătorul de păstrăvi de pe Zamura.

Bieții oameni erau îngroziți de sosirea Rușilor. Deși îngrijat eu-însumi, am căutat să-i liniștesc și așa am hotărât să nu părăsim locașurile noastre.

— Dumnezeu să ne păzească! ziseră bătrânii, închinându-se. Dar muerile și lucrușoarele noastre?

Nevestele se și puseră pe drum, îndreptându-se, pe poteci ciobăneșli, peste munte, spre satul Teșila, din valea Doftanei, unde Muscalii n'aveau ce căuta.

Cele câteva țoale și scule mai de preț precum și unele lucruri rămase dela tata și care-mi erau dragi, le-am cărat, cu ajutorul lui Răducu, într'o ascunzătoare de sub piscul Claia-Mare.

Muncă grea să porți în spinare, prin zăpadă și pe ghiață, dealungul prăpăstiilor, atâtea lucruri! Două zile după ce pusesem aceasta la cale, s'au ivit iscoadele muscălești. Au și pus stăpânire pe stogurile de fân ale lui Pință și Ghionoiu, ba, și-au mai și bătut joc de dânșii, silindu-i să le care, cu căruțele lor, până la mănăstirea Sinaia, unde generalul rus Engelhardt își stabilise cartierul său general.

Nu voiam să am, nici în clin, nici în mânecă cu Muscalii hoți și neomenoși; de aceea, nu m'am mișcat din căscioara mea din fundul văii Cerbului.

Dar merindele îmi lipsiră curând și mi se făcu dor de prietenii mei; am plecat spre Bușteni.

Cam pe la poiana Stâneică, o strașnică vijelie se puse deacurmezișul drumului meu, parcă vrând să mă oprească din mers; am înfruntat-o, deși mă orbia.

Sosind în gura văii, furtuna se potolise puțin. Aud sunete de goarnă; ca să nu dea peste mine vreo solnie de Cazaci, am vrut să mă întorc. Era însă prea târziu, căci cei d'intâiu soldați mă zăriseră.

— Moldovan, Moldovan, strigară ei.

M'am făcut că n'aud; atunci doi Cazaci din frunte au dat goană cailor, m'au înconjurat și, înjurându-mă pe rusește, m'au silit să merg în întâmpinarea oastei.

Am străbătut mai multe sotnii de Cazaci, apoi piotă și un regiment de ulani.

M'au adus lângă o sanie, în care, încotoșmat în blănuri, stetea un ofițer bătrân, cu favoriți lungi, albi.

— Moldovan, țipă el, daroga na granițu? Am înțeles că mă cerceta despre drumul la graniță, la Predeal; i-am arătat cu mâna spre miazănoapte; mi-a mai spus ceva generalul și n'am deosebit în vorbirea lui decât cuvântul „călăuză". Avea nevoe de o călăuză până la Predeal și aceia trebuia să fiu eu... Am dat din umeri și m'am prefăcut că-mi văd de drum; Cazacii care mă aduseseră au și ridicat uagaicele asupra capului meu, așteptând porunca generalului.

N'aveam încotro, trebuia să mă supun; mi-au dat un cal și am luat-o în capul oastei.

Ce calvar! Viscolul era turbat...

Fiu al munților, obișnuit cu vremurile cele mai ticăloase, totuși am suferit grozav; zece ore am luptat cu vijelia, până să sosim la Predeal, distanță de 12 kilometri abia.

Atunci mi-a înghețat sfârcul unei urechi, pe care mi l-a tăiat un chirurg austriac.

Înaintam mereu, cocoșați sub biciuirile vijeliei. Caii se scufundau, uneori, până la piept, în nămeți.

Am sosit noaptea la mănăstirea Predeal, de unde, dela cotitura drumului, am văzut flăcări împresurând cerul negru; Ungurii daseră foc cârciumei „dela Ruja", care se află lângă bariera graniței.

Ne-am oprit la mănăstire; cât am aprețuit atunci minunatul ceai rusesc, băutură binefăcătoare!

A douazi, de dimineață, trupele rusești porniră înainte. Ungurii se așezară pe înălțimile Predealului, de unde trăgeau după plac în Muscali, de-i nimiciau. A mai sosit și niște companii de grenadiri austriaci, care se strecuraseră prin pădurea Vlădețului, dar de geaba...

După trei ceasuri de luptă crâncenă, comandantul rus a pus să sune retragerea.

Ungurii nu ne-au urmărit și totuși, ce retragere învălmășită!... Rușii erau amestecați cu fugarii, cari părăsiseră pripiți, Brașovul, în căruțe, în care îngrămădiseră tot avutul lor; cântecului Cazacilor răspundeau vaetele răniților, înjurăturile cărăușilor, planșetele fugarilor.

Dealungul drumului, la întoarcere, am dat peste cadavrele Muscalilor căzuți în marșul din ajun. Cârciumele „la Cerb" din Intre-Prahove și „la Crucea Ciobanului" din Gura Pădurii se înțesară de mocani fugiți, de soldați ruși și austriaci, de răniți. Eram rupt de oboseală, d'abia m'am putut târî până acasă.

Iarna se petrecu în hărțueli, în care biruința era, când a Ungurilor, când a Rușilor și Austriacilor.

Oștile acestea străine se războiau între ele cu înverșunare, dar, și unele și altele, se pricepeau minunat să sugă și să prade pământul românesc.

Dealungul căii, dela Izvor la Predeal, nu era decât jaf, foc, prăpăd.

Mândrele podișuri ale Zamurei erau cernite; sotniile de Cazaci, care tăbărâseră pe ele se încălziseră, dând foc aninilor și fagilor. Erau fagi pe jumătate arși, care înălțau la cer bietele lor ramuri sucite; alții zăceau negri, la pământ. Prin poieni, pete mari de iarbă pârlită întunecau pajiștile.

Puținii locuitori ai văii suferiseră mult: uni omorîți fără vină, fără milă, de Cazaci, alții, petrecând zile amare la căratul proviantului Muscalilor. Vara, neștiutoare de grozăviile astea, sosi. Timp de trei zile am văzut, trecând prin Bușteni, valul necurmat al oștirii muscăleșli, un corp de armată întreg, care fusese concentrat la mănăstirea Sinaia, sub comanda generalului feldmareșal Luders, mai mult ca două zeci de mii de oameni.

De bună seamă că stâncile Bucegilor și pădurile seculare ale acestui ținut nu văzuseră încă trecând atâția oșteni pregătiți să măcelărească mii de semeni de ai lor! Un regiment de Cazaci de Don Se opri în gura Văii Cerbului și tăbărî la poalele Clăbucetului-Baiului.

Mă aflam tocmai în curtea lui Ghionoiu; mă uităm cu jale la casa bietului moș dărăpănată, căci o lăsase pradă jafurilor militarești, de când îl luaseră cu deasila Rușii, la căratul provianlului.

Trece un ofițer muscal; se oprește, mă privește și mă întreabă:

— Ascultă, bade, nu cunoști, prin apropiere, vreun izvor cu apă rece și limpede care să-ți meargă, colea, la inimă?

Vorbia cu glas blajin, pe moldovenește.

— Este, domnule colonel, îi răspunsei cu grabă; avea vino'ncoa ofițerul acesta rus, care vorbia așa de bine românește.

Îl dusei la izvorul din poiana-la-anini; sprijinit pe mâini, bău din cursul izvorului, și apoi;

— Ești de prin locurile aistea? mă întrebă.

— Chiar de aci.

— E țară frumoasă! la spune-mi, ce gândesc locuitorii despre Muscali?

Cum să răspund fără a jigni pe Rus?

— De! Ce să zic? Muscalii sunt creștini, ca și noi Românii...

— Da și ortodoxi ca și Românii...

— Numai că...

Am tăiat vorbirea, nu-mi venia să dau înainte.

— Spune-mi, te rog, adevărul, fără teamă; nu ne aude nimeni.

— Păi, sunt creștini Muscalii, dar au sabie atârnată de brâu și nagaika în mână, iar crucea în sân...

Polcovnicul mă privi lung, oftă și zise:

— Da, adivarat! Sabia și nagaika tovarăși ai crucei; măcelăririle în numele Domnului Christos, cruzimele spre slava lui Dumnezeu și toate grozăviile aiste făptuite sub ocrotirea steagului Rusiei!

— Dar ce, nu ești Muscal? strigai eu mirat.

— Nu, sunt Moldovan din Basarabia, pe care Rușii au rășluit-o din trupul Moldovei, acum treizeci și șapte de ani; ca oștean, am jurat credință țarului și nu-mi voi călca jurământul. Dar cum să nu-mi sângereze inima, când văd suferințile fraților mei?

Astfel am cunoscut pe colonelul Ion Costin, comandantul regimentului No. l al Cazacilor Donți.

Fire veselă, blândă și îndurătoare, era foarte iubit de soldații săi. Vorbia frumos cu țăranii care veniau să i se plângă și îi asculta cu răbdare.

Câteva zile în urmă, regimentul No. l al Cazacilor de Don, porni cu colonelul în frunte, spre Predeal.

Colonelul basarabean mă îndemnă să-l însoțesc; deși mă împrietenisem cu dânsul, n'am primit, căci nu vream să mă amestec în lupta unor neamuri nesuferite Românilor.

— Atunci, Andrei... rămâi cu bine, că de văzut nu ne-om mai vedea decât colo, sus.

— Pentru ce vorba asta desnădăjduilă?

— Căci am presimțirea că o să găsesc moartea la Predeal, oftă ofițerul.

Bietul colonel Costin, întradevăr, nu l-am mai văzut; a căzut la Predeal, dar nu când s'a luptat vitejește, ci în urmă, omorît mișelește.

Printre Ungurii pe care Rușii îi făcuseră prizonieri, în lupta de sub cetățuia de la vamă, se afla și un tânăr Săcuiu, care mai înainte fusese vizitiu la vama austriacă.

Sacuiul se aruncă, plângând, în genuchi, înaintea colonelului Costin, cerându-i iertare. Mișelul parcă a simțit cum putea să înduioșeze pe colonel... i-a vorbit românește. Costin a poruncit Cazacilor să-i dea drumul.

Cât fu liber, folosindu-se de o clipă când nobilul ofițer își îndreptase privirile într'altă parte, scoase Sacuiul, din sân, un pistol și-l descarcă asupra binefăcătorului său.

Colonelul, lovit chiar în inimă, căzu mort de pe cal, iar Sacuiul l'au tăiat în bucăți Cazacii.

Ce batjocură a soartei! încă un Român, și acesta de seamă, a căzut jertfa certurilor dintre popoare vrăjmașe Românului, neamuri cari nu puteau prețui noblețea neamului românesc, cari urau însușirile sale frumoase și alt gând n'aveau decât să-l robească, rând pe rând!

Biruința au căpătat-o Rușii; ei s'au dedat la tot soiul de cruzimi și jafuri; au dat foc la puținele cârciumi și case de pe valea Prahovei; moș Valeriu și nevastă-sa care se ascunseseră în cârciuma dela Crucea Ciobanului, au fost tăiați de niște ulani beți; Răducu, băiatul lor, tatăl dumitale, apărându-i, turbat, a omorît și el niște ulani; a trebuit să fugă, să se facă nevăzut.

Cu greu, în trei ani următori, viața pașnică s'a reînființat în locurile acestea.

Ocupația austriacă din 1853 n’a îndrăznit să fie prea împilătoare; se schimbase vremurile!

De atunci am trăit în căscioara mea, văzându-mi de treburi, înconjurat de amintirile scumpe ale tatei....

— Ce timpuri grozave, nene Andrei; zise Mircea, când povestirea lui Jnepeanu se sfârși.

— Bine că Dumnezeu te-a ocrotit, Mirceo, de n'a vrut să trăeșli prin timpurile acelea; cine știe de ce muncă de rob ai fi avut parte și ce moarte ai fi aflat sub cnutul căzăcesc, iataganul turcesc sau bâta taxildarilor! Ei, acum te părăsesc puțin; mă duc să pregătesc pentru mâine și să vestesc pe Neguțoi.

— Ai să ieși pe viscolul ăsta?

— Am mai înfruntat eu d'al d'astea...,

Rămas singur, Mircea se așeză într'un unghiu adăpostit al prispei, de unde putea privi afară.

Fulgii de zăpadă cădeau neîncetat; vântul îi învâltoria ca pe niște fluturași albi, zăpăciți.

Tânărul student își aducea aminte de cele cetite în memoriile contelui de Genepin și povestirea lui Jnepeana i se întipărise în minte.

Viscolul ce se deslănțuia afară era simbolul vremurilor de restriște, pe care tatăl lui Andrei și Andrei el însuși le văzuse desfășurându-se pe acest pământ românesc, pentru care aveau ei o dragoste nemărginită.

Dar vijelia prinse a se depărta și încetul cu încetul, se potoli; soarele, un soare blând, călduț, se ivi pe cer. Pământul sorbia lacrimele cerului și Mircea zări pe bolta cerească, în raze de aur, gloria României.

V

Sâmbăta, ajunul Paștelui, era o zi frumoasă. Cei doi prieteni, tocmai se sculaseră dela masă, când Neguțoi se ivi.

— Bună ziua, Andrei, bună ziua, domnule Mircea. Sunt gata să vă întovărășesc.

— Ce zici, Ilie, priincioasă vreme o să avem?

— Vezi bine că da, uite, ce soare de vară.

— Dar zăpada?

— Nu mai are putere. În gura văii Cerbului m'am oprit, să privesc Dihamul, care până mai zilele trecute era alb de tot; acum s'a ochit și nu arată decât câteva ostrovulețe albe.

— Pe drum dar, strigă Andrei, așezându-și ranița pe după umeri.

— Și să ne păzească sfântul de întâlnire cu vreun netot, cobe rea, care să ne ureze „noroc bun", c'apoi nu facem nici o ispravă vânătorească, adaogă Neguțoi.

Luară la dreapta, o potecuță dealungul coastei; era poteca băltoacelor; o mulțime de pârâiașe curgeau de pe înălțimile Dihamului, și întâlnind podișul potecei, se revărsau, schimbându-I într'o mocirlă, în care se odihneau trunchiuri în putreziciune și despicături de fag viermănoase.

— Ce mocirlă urâtă! zise Mircea.

— Parcă-s sufletele politicianilor răspândite aci! zise râzând Andrei.

După o oră de mers, la capătul potecei, sosiră pe șeaua care leagă Clăbucetul-Baiului cu Dihamul, o pajiște frumoasă și întinsă, tăiată de șanțul de graniță, petecită cu tăblii de zăpadă.

Sub undele ierbei foșcate și țepoase, păr-de-porc, ghiocal colcăiala vieței primăvăratice.

— Peste cincisprezece zile o să culegem, colo pe clinișorul acela, cele d'întâi coprine, așa e, Neguțoi?

— Așa e, pe coasta poreclită de dumneata a coprinelor.

— Ce este asta? întrebă Mircea, arătând, lângă un pâlc singuratec de molifți, în mijlocul poienei, un fel de foișor statornicit pe patru stâlpi de lemn.

— Ce să fie? Patului, de unde, pitulat, aștept pe domnii mistreți cari, în nopți senine, sosesc aci ciurde, ciurde, căutând de mâncare. Vezi lăsătură aceea, unde pământul par'că e arat? Mistreții și-au făcut acolo de cap: ei râmă cu putere pământul, ca să găsească rădăcini și viermi.

De câteori, în nopțile de primăvară, sau toamnă, i-am pândit de pe cucurigul ăsta... Acum patru ani, am văzut alergând într'acoa o ciurdă de patruzeci, pe nemințite erau și mistrețe cu mistreciorii lor. Să-i fi văzut cum râmau cu o râvnă neîntrecută și cum se mușcau și se trântiau! Noroc că nu m'au simțit, fiindcă vântul sufla de la dânșii spre mine; am doborît doi, însă zilele următoare nu au mai venit aci... Dar iată-ne la izvorul Iadului...

— Izvorul Iadului?...

— Te miri de așa poreclă fioroasă dată unei vâlcele? Nici eu nu mi-am putut da seama de rostul numirii acesteia.

— Cine știe, o fi născocit-o vreun vânător pățit, lămuri Neguțoi.

— Ce cald e soarele!

— Ascultă, Mircea, în timp ce Neguțoi și cu mine facem o recunoaștere în împrejurimi, întinde-te cu spinarea la pământ, ferește-ți ochii de soare cu pălăria și încredințează primăverei trupul și sufletul dumitule; soarele acesta darnic te va pătrunde pe dea’ntregul.

Când cei doi vânători se întoarseră, după un sfert de ceas, studentul se deșteptă din somnul ce-l coprinsese.

— Adevăr grăiși, Andrei, zise Mircea. Cât m'am lungit pe iarbă, am și ațipit, sub înfășarea căldicică a razelor soarelui; visam că eram într'o lume desfătată; ce păcat că așa clipe nu se fac ani de viață...

Ei, dar ce ați descoperit?

— Am cercetat mai întâi bordeiul, ce am clădit anul trecut într'o cută de coastă și am aflat, pe zăpadă, urme de cocoși-de-munte; stăm bine... Acum, n'ar fi rău, să ne pregătim de noapte; vrei să ne ajuți?

— Mai cu seamă!

Intrară în bordei.

Andrei desluși că vor petrece de minune, la căldura focului ce vor face, în fundul bordeiului; scoase dintr'o laviță ascunsă sub pământ o sarică și un tuciu.

— După cum vezi, domnule Parizian, ne lăudăm și noi cu confortul modern al celui mai splendid hotel.

— Da, Grand-Hotel din Paris, fără de Boulevard des Capucines, răspunse Mircea, râzând cu poftă; dar nu se cuvine vânătorului să facă nazuri...

— Știi ce? Dumneata schimbă cearceafurile, eu și cu Neguțoi culegem găteje și lemne.

Curând gospodăria dormitorului-salon fu gătită; pe jos, cetina de brad proaspătă; găurile acoperișului astupate cu ramuri și mușchi; la ușa bordeiului un morman de crengi și trunchiuri de brad uscate, tocmai bune pentru focul ce pâlpâia în fundul odăii.

Afară se întunecase, dar cei trei prieteni habar n'aveau de ce se petrecea în lumea largă; veseli, stăteau de vorbă ca la ei acasă.

— Ce am face, neică Ilie, întrebă Mircea, dacă cumva vreun moș Martin s'ar pofti prin vecinătate?

— N'am face nimic, am sta liniștiți.

— Bine, dar n'ar sări la noi?

— Rar ursul să sară la om, dacă nu e asmuțit.

Eu, până acum, am întâlnit doi urși și, slavă Domnului, teafăr sunt. Odată a fost vara; petrecusem noaptea în valea Albă și mă pusesem, din zori, la pândă, pe o cărare ciobănească, dincoace de o cotitură; îmi făcusem socoteala că ceva capre negre trebuia să treacă pe dedesubt. Mă frecam la ochi, că d'abia mă deșteptasem, când, ce să văd înaintea mea? La cotitura potecii se înfățișă o matahală.

— Să fie baciul din Caraiman, care a plecat după merinde la Bușteni? Dar, ce Dumnezeu, așa namilă păroasă nu e baciul. Ce baci, domnule Mircea, că era ditai ursul! Pășia greoi, purtând la subțiori doi miei nevinovați, săracii de ei! Ei, ce te faci, bade Ilie?

Să dăruesc pe fiară cu un glonte... Ași, îmi tremura carnea pe mine, darmi-te să-l pot ochi; s'o șterg la sănătoasa, dec! mi se lipiseră călcâile de pământ și poteca pe care ne aflam amândoi, era mărginită la stânga de o prăpastie fără fund, iar la dreapta de o stâncărie dreaptă, să nu se fi urcat pe ea nici capra neagră

M'am turtit și eu cât am putut pe zid, sugându-mi burta, vorba ăluia dela cazarmă; căci nu eram un vrăjitor să mă prefac într'un țâr postit...

Ursul trecu, mârâind, pe lângă mine; era cam stăpânit de grija să nu-i pice cele două prăzi, dar tot avu timpul să-mi arunce un scuipat, care mă stropi pe obraz, ba dihania mă calca și pe un picior; noroc că purtam niște cizme groase și n'aveam nici bătături...

Martin urmă potecuța câțiva pași, apoi se făcu nevăzut într'un desiș. A trebuit sa iau Valea Albă în sus, să mă cațăr pe Caraiman și să mă scobor în Bușteni, prin Valea Jepilor; a fost o muncă zău! că-mi erau picioarele moi ca piftia...

— Dar a doua întâlnire?

— Aceia a fost cu un urs furnicar, prin Aprilie, cam pe vremea asta. Mă întorceam din Poiana-Coștilci, unde umblasem după vânat. Ajunsesem în podul cu paltini; mergeam alene și flueram vânătoreșe, între dinți. Da odată aud moor! moor! și zăresc la câțiva pași o mogâldeață roșcată, care se mișca: stelea Martin pe vine, aplecat deasupra unui furnicar și se ospăta. Să fi văzut cu ce limbă lungă și vânătă răscolia movilita furnicilor, și apoi, înnegrită de gângănii, o trăgea îndărăt, cu mulțumire...

De data asta nu mi-a fost frică.

I-ași fi trimes un glonte dar, din păcate, n'aveam de cât alice asupra mea... Mi-am urmat drumul frumos, că nu era de stat la povesti cu fiara...

— Prietenilor, întrerupse Andrei, ce ziceți, nu ne-ar prii un somnuleț până la miezul nopței? Mă prind eu să vă deștept tocmai bine, să sărbătorim învierea...

Mircea ostenit de umbletul din acea zi, îmbăiat de aerul curat și lumina primăvăratică, adormi, legănat de cântecul șipotului vecin.

Neguțoi, cât își așeză pletele pe brațul petrecut pe după ceafă, se făcu butuc, iar nasu-i se lua la întrecere cu gura, care o horăi mai frumos.

Andrei se lăsă pradă unei visări line.

Se scursese un sfert de veac, din ziua când purtaseră trupul neînsuflețit al tatălui său pe Coama Dihamului și parcă ar fi fost ieri...

Andrei urmase cu credință povețile bătrânului și conștiința lui era neturburată; nu-și amintia să se fi purtat ca un netrebnic; se străduise a face bine, pe cât îl iertau puterile; cam într'o parte, cum ziceau Prahovenii, dar om bun, milos și îndatoritor...

Jnepeanu adormise deabinelea, dar deodată se simți scuturat de o mână vânjoasă și un glas răgușit îi sfârâi la ureche:

— Ho, Ursul! Ho, Ursul...

Dintr'o săritură, Andrei se pomeni la ușa bordeiului; afară, noapte neagră, nici un zgomot.

— Dumneata, Neguțoi, strigi a urs și sgâițâi tovarășii cu atâta putere?

— Ce s'a întâmplat? întrebă Mircea.

— Neguțoi visa că se giugiulea cu moș Martin.

— Ursu, ursu!

— Nu, camarade, ai visat urs. Ce oră e, Mircea?

— Tocmai miezul nopții.

— Învierea!

Luară din paștile aduse de Andrei, ciocniră ouă roșii, rostind tradiționalele cuvinte.

— Stați, că am eu ceva să vă meargă drept la inimă, adaogă Andrei.

Băură țuică cu zahăr, încălzită la focul ramurilor de brad.

— Bun de tot, zise cu mulțumire, clăpăind din limbă, Neguțoi. Ce băiat de zahăr, Andrei ăsta, la toate s'a gândit.

— În sănătatea dumitale, Mircea, și succes la studii, ură Andrei.

— Și în a dumitale, Andrei, răspunse Mircea, să dea Dumnezeu tot aci, în pace și fericire, să-ți petreci zilele.

— În sănătatea Bucegilor! zise Neguțoi, cu glas puternic, a Bucegilor, în sânul cărora ne-am născut, care ne-au crescut și ne vor primi trupurile; în sănătatea Bucegilor, stăpânii noștri...

— Binefăcătorii...

— Și amicii noștri!

Ațipiră din nou.

— Prietenilor, sus, în picioare, strigă Andrei, să nu uităm datoria noastră de vânători, că apoi își vor bate joc cocoșii de noi...

Afară zorile se luptau cu întunericul.

În timpul nopții căzuse un pospai de zăpadă; urmele cocoșilor periseră.

— Nu e nimic, zise Andrei, uite, aci e poenița, o cunosc prea bine; de acu, la pândă.

Vânătorii se pitiseră pe după niște molifți; un fășăit de aripi se auzi printre creștetele arborilor; pe creanga cea mai de sus a unui brad bătrân se așezase un cocoș de toată frumusețea, care cârâia pe înfundate.

Trandafiriul zorilor se așternea pe poenița; cocoșul țipă ascuțit, apoi scoase, din gâtlej, sunete asurzitoare, fără șir, și începu a se schimonosi ciudat.

Neguțoi îl și luase la ochi, dar Andrei îi făcu semn să mai aștepte.

De pe un clinișor, care se scobora spre vânători, înainta un al doilea cocoș; umbla, hârșiind coada pe zăpadă, pășind picior peste picior, cu gâtul înainte, pieptul umflat, ochii bolovăniți, încercuiți în câte un rotocol stacojiu aprins. Se vedea gata de luptă aprigă.

— O să fie nostim, șopti Mircea.

Cocoșul cel cocoțat, zărind pe vrăjmaș sbură la pământ.

Cei doi dușmani, față în față, înaintau unul spre altul hotărîți a se măsura la luptă voinicească; dar două focuri îi rostogoliră, morți pe loc.

— A! ce păcat! strigă Mircea as fi vrut să fiu martor al dramei grozave...

— Nu era rost să-i lăsăm să se bată, căci și-ar fi ferfenețit penele lor așa de frumoase. Și-i așa de greu să te apropii de dobitoacele astea bănuitoare...

Despre găini acum nici vorbă să mai dăm de ele, au fugit de zgomotul împușcăturilor.

— Hai îndărăt la bordei, să îmbucăm ceva...

Focul nu se mistuise sub spuză și se aprinse repede; Andrei atârnă ceaunul de crăcane, turnă mălaiul, iar Mircea se puse să învârtească făcălețul nou nouț, mirosind a brad.

— Masa Luminățiilor noastre e gală, strigă Andrei, răsturnând luciul pe fundul alb.

Fiecare își tăie un hartan din mămăliga aurie.

— Bietul Mircea, suspină hazliu Jnepeanu; în ce hal a ajuns, să mănânce, în zori, mămăligă cu ouă roșii, în loc de cafea cu lapte franțuzească.

— Ia lasă, Andrei, în viața mea n'am găsit mămăliga mai gustoasă ca acum...

— Văd cu mulțumire, că ai stofă de vânător....Ei, acum ce facem? Ne întoarcem acasă?

— Ba aia e vorbă, se sbârli studentul; eu doresc să ne suim pe creasta Dihamului...

— Fie pe voia Parizianului, nu-i așa Neguțoi? Cu chipul ăsta ne și încălzim la urcuș.

VI

Cei trei tovarăși începură să urce un pripor repede, dealungul șanțului de graniță, acoperit cu o zăpadă groasă, în care se scufundau, uneori, până la genuchi.

— Uite așa e totdeauna pe coasta asta ce o cunosc din copilărie, bombăni Andrei.

— Astea-s pățaniile meseriei de vânător muntean, adăogă, filozofic, Neguțoi.

— Înainte, voinicilor, strigă voios Mircea.

Câteva tumbe pe covorul alb înveseliră pe asaltatorii crestei Dihamului.

Un suiș mai potolit se prelungia după coasta repede; numai câteva pete de zăpadă. Pământul, pe alocurea pâslit de mușchi prin lăsaturi, se făcea alunecos pe clinele netede-îmbrăcate cu iarbă roșcată prăjită de uscăciunea anului trecut. Dedesubt, șerpuia brădișorul (licopod) ale căruia numeroase brațe se iviau pe părțile de pietriș golașe; câțiva molifți pitici, suciți de viscole, stăteau de straje, lângă smerite tufișuri de ienuperi.

— Am ajuns pe culme, zise Jnepeanu. Pășim pe unul din cele două gurguiuri ale crestei care se lămuresc bine din Valea Cerbului. Acum, Mircea, privește...

La apus lanțul Bucegilor fugia spre miazăzi; cel d'intâiu, Bucșoiul transilvănesc se înfățișa cu cocoașele sale pleșuve mărginite de prăpăstii înfiorătoare; lângă Bucșoiul, Morarul înălța la cer turnurile și bisericele sale, hornurile lui sălbatice, iar în mijloc, spintecătura văii Morarului. Apoi Coștila având, așternută la poale, Poiana Coștilei și cele două Gâlme ale Munticelului; Caraimanul uriaș, ascunzând ceilalți munți ai lanțului cam cotit în urma lui; în sudul depărtat, munții păduroși de spre Comarnic. La răsărit, munții de pe malul stâng al Prahovei, Cumpătul, Zamura, Dutca, Cazacul, Sorica, Urechia, Clăbucetul Azugii, Clăbucetul Taurului, arătând scrijilăturile și cutele lor svârcolite, spinările lor goale, „Clăbuceturile" lor brăduite și făgeloase; la spatele lor, încălecându-se, șirurile de munți ale văii Teleajenului și, în fund de tot, topiți într'un zăvon vinețiu, munții Buzăului. Dedesuptul Dihamului se lungia Valea Cerbului, ieșind din matca puhoiului spintecător al Coștilei și Morarului; apoi se cotia și curgea, mai astâmpărată, între Clăbucetul Baiului și Munticelul, fugind spre 'Prahova în care se vărsa.

Dealungul Prahovei se zăria frânturi din panglica caii naționale și câteva căscioare din cătunul Poiana-Țapului. La nord, după Clăbucetul Taurului, la piciorul căruia se revărsa cătunul Predeal, se înfigea muntele Petricica purtător de linie de graniță, apoi, dincolo de Valea Temeșului, Postăvarul ascunzând Brașovul; deodată la stânga Postăvarului, se așternea câmpia Transilvaniei, cu ogoarele sale pestrițe și satele curățele și zâmbitoare, marture ale puterii de muncă și priceperii gospodărești a fraților de dincolo.

Privirea, după o astfel de rolocolire, se așeza iar deasupra Bucșoiului.

— Ce priveliște unică pe lume! șopti Mircea.

— Priveliștea e minunată, întradevăr, rosti Andrei, de pe acest Diham, care face parte din șirul spinărei Carpatice și se află în fundul unei văi însemnate ca aceia a Cerbului, așa că spre răsărit și miazăzi privirea coprinde Valea Prahovei; iar la apus și miaza-noapte, mai cu seamă, poți să-ți mângâi vederea cu câmpia transilvană.

— Și pentru o astfel de desfătare a ochilor cât de puțin am muncit din picioare!

— Da, urcușul până la creștetul Dihamului nu e anevoios, nici lung și e răsplătit prin priveliștea acestei desfășurări a Formei: la răsărit, stăpânește curba, ale cărei șerpuituri sunt par'că blajine, mângăioase; la apus, asprimea creștetelor zimțate și a piscurilor trufașe. La est blândețe, la vest strășnicie neîndurată și natura aceasta, în complexitatea ei, rămâne armonioasă.

De la nord, din frumosul șes transilvanie se înalță un cântec românesc, care a fost tragic în trecut, dar astăzi e răsunător și duios, cântecul unui neam bărbat pe care asuprirea mongolă n'a putut să-l sugrume...

Vorbirea lui Andrei se curmă; cei trei oameni steteră o clipă nemișcați, adânc gânditori.

Și Mircea simțea cum, cu acel cântec, se înălța spre România o speranță, o speranță mare...

— Ce facem acum? întrebă Neguțoi, într'un târziu.

— Să ne suim și pe celălalt tutui, zise Andrei.

Ajunși pe movilă, Jnepeanu arătă un stufiș de ienuperi.

— Aici este, murmură Andrei.

— Da, mi-aduc aminte, adaogă Neguțoi, descoperindu-se și închinându-se.

— Tatăl meu doarme sub acești ienuperi plantați de mine. Nimeni nu știe, afară de noi, că sub acești copaci se odihnesc rămășițele trupului, care tăinuia un. suflet ales.

De câte ori s'a așezat dânsul pe bolovanul ăsta și s'a adâncit într'o visare nemărginită evlavios respectată! Une ori, cu vorbire caldă, îmi lămuria frumusețile răsfirate sau îngrămădite în acest coprins românesc și ochii ni se îmbrumau, așa de-mi mergeau la inimă cuvintele lui, ca o rugăciune duioasă și curată.

Andrei era turburat adânc, dar dete din cap, cași cum ar fi vrut să alunge gândurile mâhnicioase ce-i cotropiau sufletul și zise cu glas schimbat:

— Dar de ce să ne întristăm într’o zi ca asta, în care firea pare așa de veselă? Ia, mai bine, uită-te încă odată, Mircea, la munții aceștia și vezi-i cât sunt de frumoși; sunt înzăpeziți, însă prea puțin, s'au pudrat, întocmai cum se pudrau nobilele franceze din secolul trecut; zăpada nu s'a putut statornici decât în crăpături, unde sărutul fierbinte al razelor soarelui o va topi curând. Nici odată arhitectura titanică a acestor munți nu se înfățișează mai bine decât sub marmura asta albă. Gheburile, castelele, turnurile răsar din toate fundurile acoperite cu zăpadă. Toată cizelura Bucegilor, dăltuită de șivoae și viscole, se arată, cu cele mai neînsemnate amănunte. Grozavele spărturi și spintecături, prăpăstiile amețitoare Jiu sunt singurele mărturii, că adânci și nenumărate sunt rănile acestor ziduri mărețe. După căderea pospaiului de zăpadă de astă noapte, se ivesc, ca niște vine și artere albe, numeroasele sbârcituri, crăpături, șiștoace, hornuri și chei, care scrijilesc coastele Bucegilor. Dar dacă va ține soarele încă o oră, numai, toată minunăția asta va pieri...

— Știți ce, zic eu? în loc să scoborîm Dinamul deadreptul, n'ar fi mai nemerit să dăm o raită dealungul Morarului și să trecem prin Poiana Coștilei ?

— Și de acolo pe Munticelul, până în Bușteni? Ura! bine o aduseși, nene Neguțoiule; mai frumos drum nici că se poate. Care ți-e gândul, Mircea?

— Eu tocmai asta doresc: să mă sui, să mă scobor și să-mi amintesc toată viața ziua aceasta de primăvară fericită. Dar pe unde o apucați? Nu urmăm drumul pe coastă ?

— Nu, căci ar trebui să o tulim pe șeaua, care leagă Dihamul cu vârful acela, numit puțin poelic, Căpățăna Porcului și de acolo iar ar trebui să scoborîm.

Ș'apoi Căpățâna Porcului e acoperită cu un strat adânc de zăpadă. E mult mai nemerit să ocolim. Scoborîră clinul Dihamului de spre Morarul Bucegilor și intrară într'o pădure deasă de molifți.

— Andrei, ce să fie aceasta? întrebă mirat Mircea, după o jumătate de ceas de mers.

Nu mai era pădurea cu molifți cu port trufaș și măreț, ci o adunătură de moșnegi zdrențăroși, cu plete lungi, atârnând jalnic.

— Ce să fie? Lichenul parazit, Barba Ursului, care roade și omoară brazii.

Sunt așa, pe alocurea, jalnice priveliști; hai mai de grabă, să părăsim cimitirul ăsta...

Iată, se ivește fagul, nu mai suntem departe de torentul Cerbului.

Treceau acum pe lângă bolovani și steiuri de piatră înmușchiați și acoperiți cu o vegetație bogată, de bună scamă, vara...

— Să vezi steiurile astea în toiul verei, explică Andrei lui Mircea, care se oprise, să privească, mai cu seamă unul din ele. La început goale, s'au acoperit cu licheni; aceștia au lăsat loc mușchilor; apoi florile au găsit pe ei hrană și în urmă semințile de arbori au putut încolți în pământul gras ce s'a adunat și s'au prefăcut în brazi și sorbi frumoși...

Am ajuns în Poienița Cerbului; dacă acum am lua la dreapta am urmă poteca de ciobani care, printre Coștila și Morar, ar duce la Omul; n'a sosit însă vremea pentru așa ceva, căci iarna n'a plecat încă de colo sus. Ia să trecem peste șivoi.

Săriră din bolovan în bolovan, urcară un clinișor și sosiră pe o movilă ierbată; în față se întindea o poiană largă și lungă.

— Poiana Coștilei...

Pajiștea încutată avea în mijlocul ei un desiș de molifți; la stânga începeau coastele împădurite ale Gâlmei mari, despărțind-o de Valea Cerbului; la dreapta se înălțau zidurile Coștilei care se sfârșiau cu Santinela, stei ce, ca o cetate de uriași, strejuiă spintecătura-drum la Omul.

La Nord, ciudățeniile stâncoase ale Morarului, legale de Diham printr'o curbă elegantă a pădurii.

— În poiana asta, cam lăsată în jos, mărginită din toate părțile cu pripoare păduroase și cu ziduri de piatră, ți se pare că te afli în celalalt tărâm, vorba basmelor, tărâm fericit, planetă necunoscută, zise Andrei. De n'aș fi găsit cuibul meu gata clădit pe podișurile Dihamului, aci mi-aș fi așezat coliba.

— E frumoasă poiana...

— Mai mult decât frumoasă! Nici un poet din lumea pământească n'ar fi în stare să zugrăvească minunăția aceasta; aci afli revelația frumuseții curate, bune și primitoare.

Călătorii pășiau pe covoare de brândușe de primăvară vineții, împestrițate cu rare brândușe albe; întocmai ca niște fetițe curioase, ridicate în vârful picioarelor, ghioceii cei mai înalți își aplecau cele trei ale lor petale feciorești în cupa brândușelor vecine.

— De acum trecem pe Munticelu...

Perdeaua ce pădurea desfășură nu era sadea verde cu molifții răriți se amestecau fagii și paltinii, ale căror frunze, încă ascunse în muguri, păreau gata, gata, a eși din închisorile lor. Poteca ce se pierdea adesea, ori se agața de piepturi foarte repezi, era anevoioasă la umblet. Jur împrejur popor de arbori parcă mergeau cu cei trei prieteni și le încurcau calea. Nici un luminiș.

— Zău așa, m'aș rătăci, de aș fi singur, zise Mircea.

— Fără îndoială, adaugă Jnepeanu. Mie, cutreerătorul acestor păduri, mi se întâmplă uneori să orbăcăesc printre desișurile astea, când, luat de gândiri, nu calc poteca cea dreaptă.

— Ascultați!

Se opriră în tăcere.

Se auziau țăcănituri pripite.

— Ghionoaia neagră sfredelește trunchii copacilor, căutând cari și viermuși, hrana ei... Vezi, Mircea, bradul ăsta înalt?

— Ce e cu el?

— Uite, niște crestături la deosebite înălțimi pe trunchiul neted; asta este măsurătoarea urșilor.

— Ce ghicitoare o mai fi și asta?

— Să-ți explic: aci, sub bradul ăsta, se întâlnesc toți domnii Martini ai Bucegilor, de iau parte la concorsul anual; ca premii capătă prietenia cucoanelor ursoaice, clasificate după frumusețe. Cea mai frumoasă o dobândește boerul care atinge cu ghiarele sale cea mai înaltă din aceste scobituri ale bradului; cel cu statura mal scundă, ajungând la crestătura de mai jos, câștigă frumusețea No. 2 și așa mai departe.

— Ai fost martor vreodată la o astfel de petrecere?

— Mărturisesc că nu, căci de! nu i-ar prii nesocotitului, care ar sta în vecinătatea urșilor în astfel de momente; îți povestesc și eu ce am aflat dela vânătorii locului...

— Am ajuns pe podul cu paltini, strigă Neguțoi.

— Să cotim nițel la stânga, prietenilor, îndemnă Andrei. Vreau să te duc, dragă Mircea, pe clinul Munticelului drag mie; trecem mai întâi rovina gâlmei.

Fagii și paltinii se răriseră și curând se făcură nevăzuți; nu se mai deschideau sub picioarele drumeților viroage mirosind a putregai, nici vâlcele bolovănoase; nu aveau de ocolit vreun stei căzut din înălțimi. Numai molifți și brazi, unii purtând povara unei vieți de sute de ani, alții tineri crescând în umbra străbunilor lor.

— Munticelul este gingășia, zâmbetul Coștilei. Adesea eu apuc una din aleele coborîtoare de pe Munticelu în Valea Cerbului...

Se făcea un șir de poenițe, de sălișoare încercuite cu molifți.

Unde și unde, arborii se dădeau în lături, făcând loc unui salon cu verde podeală, în mijlocul căruia stă înfipt temeinic un brad puternic.

— Da, adăugă Andrei, adesea, în toiul verei, mă așez sau mă lungesc pe divanurile acestea de iarbă și de mușchiu pufos; mă simt aci pătruns de încrederea nețărmurită ce capăt în Munticelu, căci mi se înfățișează ca un om darnic și mărinimos; iar poienițele sale tăinuite parcă-s faptele sale bune rămase neștiute...

Aci uit lumea, uit pământul și omenirea, mă uit chiar pe mine. :— Intr'o aromire neturburată, petrec clipe fericite; când, deșteptat de țipătul vreunui pițigoi, mă desmeticesc, mi-e sufletul plin de recunoștință pentru nobila natură care mă împărtășește cu toate bunătățile sale și nu-mi cere, în schimb, decât s'o pricep puțin și să mă rog ei evlavios... Dar ce mulțămire aleasă pe mine, când rătăcesc prin gangurile acestea strîmte, prin bolțile cu cetină, împodobite, pe lături, cu bogate ferigi, ganguri care nu au capăt și nu duc nicăeri; sosit într'una din nenumăratele lor răscruci, stau și mă frământă întrebarea: pe care să apuc din tindele ce se desprind din răspântene? Nu am de ales, ci mă îndrumez pe una din ele și rătăcesc, mă învârtesc, adesea mă întorc, fără de știință, la locul de pornire, și într'un târziu dau de un luminiș, străbătător al pădurei; atunci îmi vin în simțiri și însfârșit caut să mă îndrept spre casă...

— Uite tocmai un luminiș... Ce se vede?

— Se vede Trestia și, puțin spre dreapta, ospătăria lui Simion; iată un clin ce ne va mâna spre mama Veluria; se cuvine să-i dăruim matroanei cocoșii, cu cari va ști ea să facă un fel de bucate de toată bunătatea...

— Ce drăguț covor de brebenei!

— Vineți, albi-gălbui și însângerați; ăsta este plaiul-brebeneilor...

Andrei Jnepeanu

lui Mircea Trestianu

Strada Șepcari București l Mai 1874

Zâna cea tinerică a fermecat, astăzi de dimineață, pădurile, livezile, tot coprinsul.

Sub cea d'intâiu rază a soarelui, o mantie s'a desfășurat pe tot ținutul nostru, de o coloare verde proaspătă, mângâioasă ochilor.

Frunzele fagilor, care ieri erau încă strânse în mugurii lor, acum s'au desfăcut; sunt mototolite și pe lângă verdele lor deschis pare și mai încruntat verdele închis al molifților și brazilor.

Iarba pârlită s'a înviorat și e vărstată cu petele galbene ale bogatelor ciubotelea cucului, dulce mirositoare.

De ce ai plecat, așa în pripă, în lima Pastelor? De priveliștea aceasta te poți minuna, însă s'o zugrăvești nu-l chip.

Dar am înțeles prea bine îndemnul inimei dumitale; erai zorit să-ți îmbrățișezi părinții și nu ți-am stingherit plecarea. În curând, vei lua iar calea Parisului.

Nu uita că într'un colț al munților noștri se aciuește un prieten, care te iubește și se alintă cu gândul că te vei întoarce, să-ți întărești trupul și să-ți înnobilezi sufletul, în sânul unei naturi a cărei farmec și primire bună ai știut să le prețuești.

ANDREI