În amintirea lui Alecsandri

 

«Întinde cu mândrie aripele-ți ușoare,
«O, sufletul mieu vesel, o suflet fericit» !...
V. Alecsandri.

I

Gerul care amorțise lunca albă din Mircești
Vede suliți lungi de raze și lumină la ferești,
Și, ca-n ciuda lui și-a nopții, și a oarelor târzii,
Strălucește înăuntru fața mândrei poesiî.

Cu-o zâmbire fermecată scrie visătorul bard,
Pe când lemnele din sobă vesel pâlpâiesc și ard...
Nu-nțelege multe gerul, nici surâsu-i de-mpărat,
Dar îi lasă flori de ghiață, și se duce-nfiorat.

II

Abătându-se durerea pe la lunca din Mircești,
Întâlni odată casa cu lumină la ferești,
Unde-n ciuda ei, și-a nopții, și a oarelor târzii,
Strălucia, zâmbind cu farmec, fața mândrei poesii;

Mult a stat, privind la bardul cel atât e fericit,
Și ea, care-i fără milă, ca de milă s-a oprit:
Nu ’nțelese ’nduioșarea-i, dar un gând o îngrozi:
Mângâierea câtor inimi nu s-ar stânge într-o zi ?..,

Și durerea-nduioșată, apucând pe altă cale,
Lasă, bardului zâmbirea, și-ncântarea musei sale.

III

Gerul și durerea cruță, moartea însă nici-odată,
Și izvorul poesiei de supt fruntea-ncununată, —
Ca izvoarele de apă care răcoresc pământul,—
A secat pe totdeauna, — și-l acopere mormântul.

Supt, pământ sunt întunerec strălucitele comoare,
Ce-ar fi fost să fie încă mângâieri desfătătoare;
Dar tăcere!.... peste groapă-i, peste vremuri, peste soartă,
Trec în zbor cântări măiestre, care zâmbetul său poartă.

E aceiași tinereță, mândre aripe ușoare,
Suflet vesel ce-ncălzește, limpezime de izvoare,
Și, când zâmbetul colindă largul țerilor române,
Pare-o stea ce scânteiază și de-apururea rămâne.