În dimineața anului nou 1901

În dimineața anului nou 1901 de Paul Bujor

Volumul Îndurare, nuvele și schițe, editura „Cartea Românească”, București, 1938

Pe coasta și la capătul unui deal, un cătun de vr-o zece case răzlețe abia se mai zărea, troienit de un viscol groaznic ce bătea dinspre mează-noapte. Din depărtare, dealul se arăta ca un mormânt uriaș acoperit de o pânză albă ce-ți lua ochii, iar bietele căsuțe păreau înfipte în troian ca niște cruci strâmbe din-tr-un cimitir părăsit.

Mai departe, în înfundătura unei văi, se zărea creasta sură a unei păduri.

Un ger de-ți îngheța inima! Nu vedeai țipenie de om pe-afară. Nici fiara flămândă nu îndrăznea să iasă din ascunzătoarea ei. Numai viscolul groaznic, stăpân pe tot cuprinsul din cer pân-în pământ, își purta mânia în mugete înspăimântătoare...............................

Într-o căsuță din marginea cătunului, trăiau cinci suflete: mama, tata și trei copilași. Patul?, două laviți de scânduri. Copilașii, palizi și zgribuliți sub niște țoale trențăroase, se certau de la niște nuci căpătate cu uratu în ajun. Grinzile trosneau în pod de ger de credeai că se desface casa. Cofa și ulcelele plesneau în tindă de înghețul apei, iar motanul nu se mai zărea din cenușa din vatră.

Pe așa vreme deschideau ochii, în dimineața anului nou, cele cinci suflete. Și din ce visuri frumoase s-or fi deșteptat bieții copilași, când în casă nu se mai găsea nicio fărmătură de mămăligă.

Ia cearcă tu la curte, Ioane și vezi nu ne-o mai da vre-un căuș de făină și ceva udătură, să avem cu ce amăgi măcar foamea copiilor.

Posomorit, Ion își legă ațele de la opinci; cămașa în spete un mozaic de petece. Își aruncă sumanul pe umeri, își înfundă căciula pe cap, luă pe sub suman, căușul de după ușă și ieși; iar nevasta, potolind cu gura plânsul copiilor, zgâria cu unghia florile de gheață și bruma groasă de pe ochiul ferestruicei; nerăbdătoare, urmărea cu ochii pe Ion care înota prin omăt înspre curtea boierească, luptându-se cu viscolul.

La curte, nicio mișcare. Toată lumea dormea, și cânii erau ascunși prin grajduri, pe sub șoproane și prin șurele de paie. Fusese tămbălău mare: masă, muzică, joc.

Ion înainta încetișor până în dreptul odăii vichilului. Perdelele erau lăsate. Își luă inima-n dinți și bătu la geam. De după perdeaua trasă, îi apăru capul zburlit al vichilului, buimac de somn și de băutură. Ion își îndreptă urechea spre fereastră ca s-o apere de zgomotul viscolului și putu să audă un glas răgușit și răstit: ce cauți aici?

— Apoi... am venit, cucoane Gheorghe, să ni mai dai un căuș de făină și ceva slănină, că n-au copiii ce mânca azi.

— Ce? Nici azi nu mă lași în pace? Nu ți-am dat acu două zile?

― Apoi... chelarul n-o vrut să-mi deie pe mai multe zile.

— Nu pot, haiti, pleacă de-aici.

Și capul vechilului dispăru după perdea.

O clipă, Ion rămase ca trăznit. Oftă apoi din adânc și porni, legănându-se ca un om beat.

Un lătrat de câne de sub șopron, apoi altul și toți cânii se răpăd să-l rupă.

Din deal, de pe prispa casei nevasta cu ochii îngrijați, privea pe Ion cum ieșea pe poarta curții, apărându-se când cu căciula, când cu căușu de bătaia cânilor, pe când viscolul mânios îi zbura sumanul de pe umeri ca pe-un steag sfâșiat. Înțălese că nu-i nicio nădejde. În casă, copiii începuse a plânge.

Ea își ridică spre cer ochii înecați în lacrimi: doamne, ai milă de noi... nu ne lăsa, doamne, să pierim!...

Și glasul ei se pierdu înăbușit de mugetul viscolului stăpân pe tot cuprinsul, din cer pân-n pământ...