În drumul de fier

 

Călătoriam de două zile c’un străin care citia mereu o 'carte veche și cu foile îngălbenite. De curiozitate l-am întrebat:

— Ce carte e aceea, domnule ?

— Un roman, îmi răspunse el.

— E bine scris?

— E un capo-d’operă !

— Ești bun să-mi povestești și mie subiectul ?

— Cu plăcere ; ascultă: Un tânăr iubia o femeie frumoasă ...

— Asta e cunoscut, e banal...

— ... Tânărul acela își făcuse din iubita lui un ideal! Erau amândoi săraci, dar el muncia zi și noapte, ca să câștige pâinea iubitei sale. Era fericit că muncește și că e iubit! Într’o zi ea l-a înșelat, a fugit de lângă el...

— M’așteptam la una ca asta... Ei! povestea e veche, domnule !

Străinul urmă :

— Astăzi ea nu mai mănâncă pâine neagră, nu mai poartă rochie de stambă, e întreținuta unui conte, bătrân și bogat — dar n’o mai iubește nimeni!...

— Ei, și ?

— ... Dar n’o mai iubește nimeni!...

— Adică mai mult o plângi pe ea, decât pe bietul tânăr...

Străinul repetă cu acelaș glas de pietate amară :

— Dar n’o mai iubește nimeni!...

Refrenul acesta m’a pus pe gânduri.

Viena, 1894.