În exil/Doctorul Niculai Zubcu Codreanu
DOCTORUL NICULAI ZUBCU CODREANU. ROMÂNII DIN BASARABIA.
La Geneva găsii mult de lucru. În anii 1875—76 activitatea partidului nihilist în Rusia luase deja un mare avânt, îmbrățișând cu organisațiunea sa federalistă pe grupuri aproape întreaga Rusie.
Acțiunea membrilor partidului pe această vreme în întregimea sa se concentrase asupra propagandei prin scris și grai. Nihiliștii propagau atât în mijlocul societăței culte, cât și în mijlocul poporului de prin sate, fabrici și uzine idei contrarii regimului absolutist, contrarii stărei actuale politice și sociale a statului rusesc.
Guvernul absolutist din partea sa își desfășura întreagă activitatea pentru a distruge această organisațiune; arestările cu sutele și cu miile în curând făcură să se umple de arestanți toate temnițele imperiului.
La această prigonire, a oamenilor cari propagau frăție și iubire, și nu se dau la nici un act de violență, revoluționarii nu răspundeau de cât cu cuvinte de iubire și de resemnare față cu suferințele temniței, și față cu condamnările crude la ocne și la exil în Siberia.
Martirologul partidului revoluționar din imperiul rus a înscris deja pe paginile sale de doliu procesul grupului Dolgușin, a căruia crimă a fost că ar fi propagat prin popor idei socialiste; apoi au venit rând pe rând procesele ferarului Marc Malinowsky, a studenților Diakonoff și Serakoff, condamnați la ocne pentru a fi distribuit niște broșuri socialiste printre soldați, a lui Alexandru Osipoff, a fetei Butowsky, o copilă de 16 ani, condamnată la 4 ani de muncă silnică pentru că a dat unui lucrător câte-va numere din ziarul Rabotnik, a lui Donetsky, care a fost arestat la graniță tocmai pe când transporta broșura mea «Către revoluționarii ruși» și a fost condamnat la șease ani de muncă silnică; a advocatului Șemanowsky, pentru că a apărat pe socialiști etc. etc.
Cu toate aceste condamnări crude, partidul revoluționar din imperiul țarilor rămăsese neclintit în modul său de a lupta — adică, fără a recurge la comploturi, fără a conspira, fără a atenta la viața despotului, propaga iubire și frăție prin scris și grai în mijlocul maselor ignorante ale poporului de jos !
Grupul socialiștilor din Moscova la rândul său organisă dupe aceiași metodă o vastă propagandă socialistă. Aproape toți membrii săi: Prințul Sando Țițiani, un tînăr din Caucas, ai căruia străbuni au fost țari în Georgia, Sofia Bardina, Georgii Zdanovici, Ioan Djabadari, Mihail Cekoidzi, Lidia Figner, Barbara Alexandroff, Olga Liubatovici, Vera Liubatovici, Eugenia și Nadejda Suhatin, Caminskaia și mai mulți alții în număr de 50 — toți tineri cu carte, bine înzestrați de natură și plini de entuziasm pentru ideile socialiste — au plecat în popor atât prin fabricele din guvernământul Tula, cât și în mijlocul poporului din Ivanovo-Vaznesensc și Moscova, propagând prin scris și prin grai ideile scumpe lor.
Ocupațiunil noi ale lui Zdanovici silindu-l acum să rămână mereu la Moscova, grupul a hotărît de a însărcina cu granița de la Prut pe un alt om. Pentru a găsi un atare om grupul din Moscova s’a adresat către cei din Petersburg, și tovarășii lor din capitala țarilor au recomandat pe doctorandul în medicină, studentul Academiei medico-hirurgicale, d. Niculai Petrovici Zubcu-Codreanu.
Niculai Zubcu-Codreanu e o figură senină din mișcarea revoluționară a tinerimei noastre Basarabene, de aceia mă opresc aci, ca să fac cunoscut cititorului pe acest înflăcărat patriot român, și om cinstit în întreg înțelesul cuvîntului.
Niculai Zubcu-Codreanu s’a născut la 1850 în satul Nisporeni, județul Chișinău, în Basarabia. El a fost fiul lui Petru Codreanu, diacon la biserica din satul răzeșesc Nisporeni. Afară de dânsul părinții săi mai aveau încă un fiu mai mare, și două sau trei fete.
O grădină cu o viișoară, o sfoară de pământ și o casă proprie împreună cu ceia ce dedea biserica — iată întregul avut al familiei. Bani rar ereau în casă, numai toamna când diaconul vindea la Chișinâu vr’o două poloboace de vin, eșeau ceva parale; dar dacă paralele lipseau, cel puțin mălai și vin din propria viă și din când în când câte o bucată de carne nu lipseau familiei.
Mama lui N. Codreanu a fost o femee bună, care își jertfise viața pentru copii. Surorile lui toate au murit.
Copilăria lui Codreanu a trecut în mijlocul familiei, precum trece copilăria ori cărui băiat din sat. Amicul meu, Codreanu, până la moarte păstrase cu sfințenie amintirile cele mai dulci din viața sa, în acești ani senini din copilărie. Seri întregi, dânsul îmi povestea mereu-mereu despre satul său natal Nisporeni, despre poporul nostru român din Basarabia, despre viața plugarului nevoiaș, despre starea economică de altă dată a răzașilor, precum și despre ruina lor și mizeria din timpurile de acum.
O ură puternică ferbea în sufletul lui Codreanu în contra dușmanilor poporului român din Basarabia. Din naștere aparțiind clasei duhovnicești, N. Codreanu disprețuia popimea ; și causa acestui dispreț adânc au fost călugării-greci, cari administrau pe timpul copilăriei sale moșiile închinate sf. Mormânt, dintre cari moșii unele își au hotarele lângă Nisporeni. După călugării-greci, cari sugeau sângele țăranilor români din Nisporeni, mai erau și alți exploatatori și mai sălbatici: Rușii. Unul din acești venetici a isprăvit prin a aduce la sapă de lemn pe răzașii din Nisporeni, și azi moșioarele răzășești aparțin unui oare care Seleanicoff.
La vârsta de 10 ani Niculai Zubcu-Codreanu intră in clasa întâia la seminarul din Chișinău, ca extern. Părintele diacon închiriă pentru fiul său o odăiță la mahala, plătind în natură pentru întreținerea lui ceva mălai, sare, slănină etc. Locuința era posibilă pe vremea când proprietarul caselor nu începea a se da la băutură; dar când începea cheful, care dura săptămâni întregi, provisiunile aduse pentru iarna întreagă treceau în deposit la cârciumă și bietul băiat era silit să postească. Pentru a nu muri de foame nenorocitul elev seminarial se vedea silit să recurgă la mila vecinilor, cari îi dau câte o bucată de pâine. Pe timpul vacanțelor băiatul se întorcea acasă, unde ajuta tatălui său la munca câmpului.
Tatăl doctorului Codreanu, aparținea încă acelei generații viguroase de diaconi români, care acum încetul cu încetul dispare. Diaconul Petre Codreanu, după spusele fiului său, a fost un român cu minte sănătoasă, care se deosebea de enoriașii săi țărani numai și numai prin faptul că cunoștea psaltirea. Traiul său, portul și obiceiurile sale, erau aceleași pe cari le are țăranul român, și de aceia interesele țerănimei erau interesele sale proprii.
Greu a dus-o Niculai Codreanu la seminar; amară îi părea învățătura scolastică a seminarului, amară era viața seminaristului și plină de lipsuri.
Dar și în zidurile seminarului din Chișinău a pătruns soarele; câți-va profesori bătrâni au murit și în locul lor au venit alții tineri. Sunetul palmelor, șueratul vergelor, plânsurile și suspinele copiilor maltratați au încetat, toate aceste metode pedagogice vechi ajungând la archivă împreună cu această schimbare radicală în viața internă a seminarului, pe lângă retorică, poetică, omiletică și scolastică în seminar pătrunseră și luminele unei științe mai vii. Alăturea cu teologia seminariștii începură a citi opere de critică literară ale lui Belinsky, operile economice ale lui Cernischewsky, istețul comentator al lui Stuart Mill; operele lui Herbert Spencer, etc. Și printre tinerii cari citeau era și Niculai Zubcu Codreanu.
Mult regretatul meu amic adese-ori îmi repeta că datorește desvoltarea sa intelectuală mai ales unuia din profesorii de la seminarul din Chișinău; numele acelui profesor ’l-am uitat. La Chișinău acel profesor se bucura de o reputație mare, mai cu seamă îl iubea poporațiunea de jos română, și elevii săi. O moarte prematură ’l-a răpit din sînul tinerimei, care foarte mult a învățat de la dânsul.
După moartea profesorului iubit, N. Codreanu împreună cu mai mulți tovarăși ai săi de la seminar urmează a se ocupa serios cu filosofia și literatura. Mulțumită lecturei, în curând tăgada și îndoiala cuprinseră spiritul seminaristului; sub presiunea acestei tăgade, căzură în dărâmături concepțiunile vechi, tradițiunile teologiei scholaristice, o luptă învierșunată sa început in sufletul tinerului — între tradițiune și critică. Și fără a se face ateist, N. Codreanu s'a văzut silit de a părăsi ori ce idee de a îmbrățișa cariera duhovnicească. Era prea cinstit pentru a fi ipocrit.
Din acest moment seminaristul caută să-și zidească o credință nouă, menită a înlocui pe cele vechi. La ori ce idee nouă la ori ce achizițiune nouă în domeniul intelectual, dânsul adăuga focul sacru al entusiasmului, și, ca tînăr, era gata de a primi cele mai mari chinuri pentru apărarea ideilor sale.
La 1870 Niculai Codreanu și-a isprăvit studiile în seminar, și s’a înscris la Academia medico-hirurgicală.
Viața unui student sărac e bine cunoscută lumei culte. După o luptă în sînul familiei, care nu voia ca tînărul să îmbrățișeze altă carieră de cât cea duhovnicească, veni lupta cu mizeria cea mai cumplită. La Petersburg Niculai Codreanu a ajuns fără o lăscae în buzunar, și devenind student își agonisea viața ca meditator, primind o plată mai mult de cât ridicolă pentru orele de meditație. Dar de și viața materială la Petersburg a fost mult mai anevoioasă pentru Niculai Codreanu de cât chiar la Chișinău, turpitudinile mizeriei treceau mai ușor, din causă că sufletului seu tiner s’au deschis toate comorile unor speranțe roze. Planuri mărețe de un viitor plin de satisfacțiuni morale se succedau unul după ultul în imaginația sa. Setos de a cunoaște, el s’a dat cu totul cărților, și s’a dedat cu pasiune științei. Fiind încă tînăr, plutea fără busolă pe oceanul nețermurit al științelor, ba citea cu aviditate operele istorice, ba studia pe filosofii germani, ba lucra în laboratorul de chimie, fisiologie și patologie. Încetul cu încetul însă tendințele și aspirațiunile sale începură a se fixa... și Niculai Codreanu a devenit un socialist convins.
Ziua scurtă de iarnă îi trecea între zidurile Academiei, seara se aduna cercul intim al tovarășilor-studenți, și mica locuință a studentului se umplea cu fum de tutun. În acea odăiță, în aburii samovarului, se făceau discuții aprinse, se construiau planuri, se împărtășeau reciproc îndoelile cari frământau cugetarea, se resolvau cestiunile arzătoare ale zilei, în acea odăiță se forma viitorul luptător cu absolutismul moscovit.
Cercul din Petersburg al repausatului meu amic, a fost format din proseliții ardenți ai științei. Acești tineri iubeau știința nu pentru știință în sine, dar fiind-că fie care din ei era convins că știința singură este aptă de a da răspunsuri categorice la toate cestiunile vieței sociale; că, rezimându-se pe știință numai, omul modern poate nădejdui să biruiască minciuna lumei și să strivească nedreptatea.
În ultimii ani ai vieței sale de student N. Codreanu a luat parte activă la mișcarea revoluționară din Rusia.
Convins de dreptatea propagandei noastre si de necesitatea unei lucrări luminate în mijlocul poporului de jos, el părăsi academia pentru un timp oare-care, și primi a face parte din gruparea revoluționarilor din Moscova. Aceasta îi convenea cu atât mai mult, cu cât acea grupare se compunea în majoritate de tineri din sudul imperiului muscălesc.
In anul 1874; N. Zubcu-Codreanu părăsi Petresburgul și se întoarse la Chișinău, unde în curând a isbutit să formeze un cerc de tineri români, cari începură a face propagandă socialistă printre junimea studioasă; în același timp el se puse în relații cu studenții din Iași, și făcu cunoștință cu mult regretatul Bugeniu Lupu.
În toamna anului 1874 eu primisem o scrisoare din partea lui Zdanowici prin care eram avisat despre înlocuirea sea prin N. Codreanu la granița Prutului, dar tocmai în acest timp amicul meu s’a îmbolnăvit, și a fost nevoit să intre în spitalul din Petersburg.
Pe când el zăcea în spital, la Moscova poliția a descoperit depositul de cărți revoluționare, apoi din investigațiuni în investigațiuni a dat de urmele grupărei și a arestat pe prințul Saneo Țițiani și pe tovarășii săi. Când s’a arestat Zdanowici și cei-l-alți, poliția găsi adresa lui Codreanu, dar negăsindu-l acasă n’a putut descoperi existența sa la spital. Prevenit la timp N. Codreanu a putut să părăsească spitalul în grabă, și a fugit din Petersburg la Chișinău, de unde apoi cu ajutorul lui Eugeniu Lupu a trecut Prutul.
Așa dar, împrejurările nenorocite pentru astă dată îl aruncă pe pământul patriei-mume, în calitate de refugiat politic. Este bine cunoscută soarta amară a unui refugiat politic, a unui proscris, dar si mai amară e acea soartă a unui român de sînge, când el se adăpostește pe solul ospitalier al patriei-mume.
În Elveția, în Anglia, — țeri cunoscute prin ospitalilatea lor pentru refugiații politici, un proscris găsește în general acea căldură sufletească, acea întimpinare frățească, care ca un balsam încheagă rănile dureroase ce sângerează mereu în inima proscrisului.
În România... vai! un refugiat din Basarabia nu găsește de cât o primire indiferentă, ba chiar ostilă une ori. Această ostilitate ce e drept e întemeiată pe o greșală istorică, care a făcut cel mai mare rău României, și care chiar în momentul de față este împărtășită de o mare parte a lumei noastre semi-culte. Românii cu ceva carte au simpatii pentru Rusia oficială, nădejduind din partea acestei Rusii un sprijin în tendințele și aspirațiunile lor naționale; cred că cu ajutorul țarilor vor vedea împlinit visul lor măreț de unirea Transilvaniei cu patria-mumă. Greșeala aceasta decurge, firește, din ignoranța lor atât în ceea ce privește istoria țărei, cât și absoluta necunoaștere a Rusiei oficiale.
Acești români, fiind rusofili — privesc dușmănește pe ori ce român din Basarabia, ca pe un protivnic al lor.
Și întru cât-va au dreptate.
Niculai Zubcu-Codreanu a emigrat în România tocmai în anul 1875, adică atunci când la cârma țărei era d. Lascar Catargi. Lucru firesc, că proscrisul a fost nevoit să se ascunză de ochii autoritătei, ca nu cum-va să fie alungat peste graniță pe cale administrativă.
Prima impresiune ce a produs asupra lui Codreanu tinerimea noastră universitară, precum și literatura noastră, a fost cât se poate de tristă. La București, în inima chiar a patriei-mume, el, român proscris, s’a simțit așa de isolat, așa de părăsit de toți, în cât se credea în exil colo... în fundul Siberiei. Nici un om împrejurul său, nici o linie cinstit scrisă în literatură!
În presă — fraze pompoase, superficialitate, ignoranță și în loc de patriotism — șovinism drept mască.
În tinerime — pasiunea pentru reușită cu ori-ce preț, idealuri înguste de isbândă pentru un trai ușor, pentru cariera lucrativă, fără pic de iubire pentru patrie, pentru poporul român.
«— Aci, la noi, îmi scria el la Geneva, nimeni nici măcar cu știință nu se ocupă serios. Singurul om de știință în înțelesul european al cuvântului — e Hasdeu, dar și el e Basarabian.»
Aceasta era starea morală alui N. Codreanu în cel dintâi an al vieței sale în România.
Voind a-și continua studiile, el s’a înscris la universitate, dar și aci a întîmpinat greutăți. Ministerul de instrucție refusându-i echivalarea diplomei sale din seminar cu bacalaureatul, iar universitatea ne echivalându-i cei cinci ani de inscripții de la Academia Medico-chirurgicală din Petersburg, — N. Codreanu a fost silit să se înscrie la Universitatea din București ca student în anul al cincela la facultatea de medicină, — și să isprăvească studiile sale cu diploma de licențiat în medicină.
Din București N. Codreanu îmi scrisese o scrisoare la Geneva, prin care mă anunțase de sosirea sa, și de sarcina ce ’și-a luat în ceia ce privește granița de la Prut. Fiind deja avisat din Rusia, despre înlocuirea lui Zdanowici prin Codreanu, am expediat un mare transport de cărți la București. Acest transport, precum și multe alte transporturi ulterioare, au trecut Prutul lângă Galați, fără absolut nici un accident. Tactul și dibăcia lui N. Codreanu în a trece cărți, erau căușele acestor isbânde. Pentru înlesnirea operațiunilor D-rul Zubcu-Codreanu adeseori supraveghea în persoană pe contrabandiști.
În anul 1876 posițiunea s’a schimbat întru-cât-va. împrejurul său s’a format un grupuleț de tineri, cari au început a se interesa de literatură, de știință, într’un mod conscient. N. Codreanu le-a dat cartea capitala a lui Karl Marx, scrierile lui Bacunin, ale lui Spencer, Taine, Lefrangais și altele. Interesul ce purtau acești tineri la ori ce ideie nouă, îl bucurau mult. Încetul cu încetul din acești tineri sau format cetățeni buni și patrioți cu dor de țeară.
Trăind însă la București, și apoi în județul Tutova, N. Codreanu nici pentru un moment nu uită pe nenorociții săi frați din Basarabia; cu fie-care transport de cărți revoluționare în limba rusă, polonă și ruteană, el expedia la Chișinău cărți românești: zecimi de exemplare de «Răsvan Vodă» alui Hasdeu, operele lui Alexandri, Bolintineanu, Bălcescu, aritmetice, cărți de citire pentru școlari, geografii, evangelii românești, letopisețele lui Mihail Kogălniceanu, cumpărate cu banii săi, le trecea de se respândeau în Basarabia. Iată, de pildă, ce ’mi scria dânsul la anul 1876, în Februarie 20, la Geneva:
«Dragă amice, în Basarabia noastră avem peste un milion de Români, și noi cu tine nimic n’am făcut încă pentru poporul nostru. Un Român ca tine a scris o mulțime de broșuri pentru poporul rus, editezi un ziar rus pentru poporul rus, ai scris cărți groase în limba rusă, dar nimic, absolut nimic pentru Românii din Basarabia. Singura «Chitraia mechinica,» scrisă de un român, a avut zecimi de ediții și sa distribuit în Rusia în zecimi de mii de exemplare. Nu crezi oare, că suntem culpabili de a fi uitat poporul nostru ?! Nu crezi oare, că împinși de a dărâma imperiul rus, am perdut din vedere și nu ne ocupăm de loc pentru a pregăti pe românii din Basarabia, de a se folosi de îsbânda noastră? Eu cred că suntem mari culpabili față cu țăranul din Basarabia, cu munca și cu sudoarea căruia am crescut și ne-am educat..»
Ca respuns la această scrisoare ’i-am arătat că direct pentru țăranul român nu putem face nimic. Singura armă cu care ne luptăm este cuvântul tipărit, dar vai !.... țăranul român din Basarabia nu știe carte, guvernul muscălesc nu permite să se învețe la școală limba română, și că singurul lucru care îl putem face este să deșteptăm simțul de naționalitate în tinerimea cultă din Basarabia, care tinerime formând un partid național revoluționar in sânul partidului nihilist, să se federeze în lupta cu muscalii, cu polonii, rutenii și caucazienii, că tocmai la aceasta lucrez, și tocmai pentru aceasta sunt unit într’un singur gând cu Mihail Dragomanow, cu poloni și caucazieni ca Țițiani, Cebadari, Ciocoidze etc.
In anul 1877 N. Codreanu a căpătat un loc de medic de plasă în județul Argeș, apoi a trecut ca medic al spitalului militar din Pitești.
Aci, pentru a nu depăși cadrul cronologic al povestirei, sunt nevoit a întrerupe biografia lui N. Zuben-Codreanu, remâind ca să reviu asupra ei mai în urmă.