În exil/Femeia nihilistă
FEMEIA — NIHILISTĂ
Și acum cetitorule... decouvre-toi! Am să-ți vorbesc de femei nihiliste!
Multe sunt ele, despre cari aș voi să-ți vorbesc, dar cadrul acestui volum mă silește a circomscrie povestirea mea în marginile unui plan foarte restrîns, și apoi sunt atâtea femei și fete sublime între acestea, în cât ’mi-e cu neputință de a-mi aduce chiar aminte de toate.
Cel care va voi să le numere, să vorbească de toate aceste martire ale tiraniei Țarilor, va trebui să precurgă cu memoria Siberia întreagă, de la munții Ural și până la Camciatca, va trebui să se scoboare în fundul ocnelor siberiane, să tragă zăvoarele, să deschiză ușile fortărețelor rusești, să pătrunză în toate temnițile și închisorile imperiului rusesc.
Și pretutindeni, la fie care pas al său, în acest vast imperiu, el va călca peste oseminte de ale femeilor și fetelor martire ale libertății popoarelor; necăjite, spânzurate, sugrumate, strivite de împărații Rusiei, — de pretutindeni el va auzi suspinele nenorocitelor închise de vii în mormintele umede din forterețe și din temnițe....
Fiori reci îi vor trece prin corp, când memoria îi va dicta martirologul întreg al femeilor nihiliste.
Martiriul femeiei-nihiliste — a fost o al devărată urgie pentru Țarul Alexandru a-II-lca și pentru Alexandru al IlI-lea. Judecătorii numiți ad-hoc de acești doi împărați aducându-și aminte de procesele politice la cari au luat parte, până acum își ling buzele și-și resfiră mustățile Instinctul feroce al fiearelor sălbatice!!....
În procesul revoluționarilor din Moscova am pomenit câte-va nume de femei. Să vorbesc dar de acele femei, pentru ca cititorul să-și poată face idee precisă despre femeia nihilistă.
Am zis că d-ra Sofia Bardina a fost condamnată de tribunalul ad-hoc la 9 ani de muncă silnică în ocnele Siberiei,
Am cunoscut personal pe această copilă.
Sofia Bardina prin naștere și educațiune aparținea stratului privilegiat al societăței ruse — nobilimei. S’a născut la 1854 în orașul Tambof, unde a isprăvit studiile primare. Apoi a intrat în institutul de fete nobile, unde a isprăvit cursul, fiind promovată cu medalie de aur. La 1872 ea venise la Zürich, cu scop de a intra la universitate.
Cetitorul își va aduce aminte, că tocmai acesta era timpul când la Zürich trăia concentrată întreaga noastră colonie de refugiați politici din Rusia. Ca fată de inimă, Sofia Bardina n’a putut să rămâe indiferentă la propaganda noastră, și în adevăr înscriindu-se ca studentă la universitate, dânsa începu a studia cu ardore cestiunea lumei muncitoare. În curs de doi ani de zile ea a citit tot ce s’a scris în această privință, făcându-și o idee precisă de starea lucrurilor în Europa. La 1874 dânsa s’a întors în Rusia, și imediat a intrat ca membră a grupei revoluționare din Moscova. În calitate de simplă lucrătoare ea s’a angajat la fabrica comercianților Lazareff, sub numele falș de Ana Zaițeva.
Alt fel, firește, o copilă nobilă nici c’ar fi putut fi primită la fabrică.
Activitatea acestei sublime copile s’a mărginit la propaganda printre lucrătoare și lucrători a ideilor socialiste, la respândirea broșurilor revoluționare, și ridicarea nivelului moral a lucrătorilor de fabrică.
Influența sa a fost mare asupra muncitorilor, ceia ce s’a dat pe față în curgerea desbaterilor procesului.
În ziua de 4 Aprilie 1875, pe temeiul unul denunț făcut de lucrătoarea Daria Scvortzof, ea a fost arestată la Moscova, și după doi ani de închisoare preventivă, în ziua de 21 Februarie 1877, a fost judecată împreună cu alți 49 socialiști. În fața unui tribunal întocmit pe sprânceană, Sofia Bardin a pronunțat următoarea pledoarie în apărarea sa:
«Domnii mei! Din punctul meu de vedere eu una nu mă găsesc întru nimic culpabilă, de oare-ce n’am pricinuit și nici n’am avut vr’o dată în gând de a pricinui vre un rău sau vr’o vătămare societăței. Procurorul ce e drept, mă acusă, precum acusă și pe tovarășii mei, de a fi avut tendința de a distruge basele sfinte ale proprietăței, familiei, religiunei, de a fi voit a distruge statul, de a fi voit a ridica o rescoală, și de a fi voit să producem anarhie în sînul societăței. Toate acestea, ar fi ele foarte teribile, dacă ar fi adevărate.
«Domnii mei! Eu nu neg proprietatea. Din potrivă, îmi permit a crede că tocmai eu apăr principiul proprietăței, de oare-ce sunt de părere că ori ce om are dreptul la proprietate, la fructul muncei sale, și fie care om trebue să fie stăpân deplin peste produsul total al muncei sale. Ei bine, dacă aceasta este convingerea mea, vă întreb sunt oare capabilă de a submina temelia principiului sfînt al proprietăței ? Eu sunt oare dușmană proprietăței, sau acel fabricant care plătind muncitorului 1/3 din valoarea muncei sale, pune în buzunar restul de 2/3 din produsul muncei omului? Eu sunt dușmană a proprietăței, sau acel speculant care jucând la bursă, ruinează mii de familii, îmbogățindu-se fără a fi produs ceva? Comunism, ca un ce obligatoriu, nici eu, nici tovarășii mei n’am propagat; noi n’am făcut de cât să arătăm lucrătorilor drepturile lor asupra totalităței produsului muncei lor.
«Domnii mei! Eu nu neg familia. Din potrivă, părerea mea este că tocmai acela care silește pe femee și pe copii de a părăsi căminul familiei și de a merge la lucru la fabrică, unde și femeia și copiii se demoralisează, tocmai acela neagă familia, — care silește pe femee să devie prostituată, considerând prostituția ca o instituție necesară pentru salvgardarea familiei; tocmai acela neagă principiul sfînt al familiei, iar nu eu, care voiesc ca ori ce om să aibă o familie apărată de mizerie, care este sorgintea desfrîului și a tutulor relelor sociale.
«Domnii mei! Eu nu neg religia. Din potrivă, cred că tocmai eu am rămas și rămân credincioasă adevăratului spirit al religiunei creștine, credincioasă principielor ei fundamentale în toată puritatea lor, adică așa, precum aceste principii au fost propagate de chiar întemeiotorul creștinismului, Isus Christos. Atrag în această privință atențiuuea judecătorilor mei, că nici un martor n’a zis că eu sau tovarășii mei am propagat ateismul, am negat existența lui Dumnezeu. Martora Daria Scvorțova singură a zis: «Pe Dumnezeu în ceruri ei îl recunosc, dar persoana sa nu o admit, adică nu admit ca Dumnezeu să aibă barbă, mustăți etc. precum este zugrăvit în icoane.»
«Așa dar, vedeți că acusările privitoare la proprietate, familie și religiune — sunt niște neadevăruri!
«Despre crima de a fi voit să distrug actualul stat, nu pot să fiu bănuită măcar. Sunt, domnii mei, de părere, că o beată fată În vîrsta de abia de 20 de ani nu poate comite asemenea crimă.
«Dacă se întîmplă une ori că statele se distrug, aceasta se întîmplă numai atunci, când germenele distrugător distruge forțele vitale ale statului. Așa de pildă, statele antice au perit din causă că au fost întemeiate pe robie. Asemenea, dacă un stat este întemeiat pe robia politică, economică și intelectuală, a popoarelor sale, când aceste popoare zac în mizerie, iar o mână de priveligiați se înavuțește pe spatele acestor popoare, când atât pătura cultă, cât și poporul muncitor degenerează, unii de trândăvie, alții de mizene, atunci, domnii mei, acest stat este osândit la peire, și peirea sa nu va fi causată de prorocii cari o vor prezice, ci de cei cari au adus popoarele la sapă de lemn. Dacă statul e sănătos, dacă popoarele sale trăesc în belșug, moralicește și intelectualicește propășește—atunci, domnii mei, cei cari prezic peirea unui asemenea stat, vor fi desmințiți de chiar progresul statului, și vor fi considerați de proroci mincinoși.
«Domnii mei, sunt acusată că am voit să produc rescoale. Când? Unde? Nici un fapt în sprijinul învinuirei. Voiți să știți părere mea în ceea ce privește ațîțarea la rescoale? Sunt de părere că revoluția este resultatul firesc al evenimentelor istorice, și nu se poate face într’un mod artificial de către niște ațîțătorI; rescoala de asemenea nu se produce când vor ațîțătorii, ci când nevoile asupriților sunt așa de mari, în cât ei perd ori ce răbdare și sunt gata de a muri mai bine decât a trăi tot așa înainte. Ucideri, vărsări de sânge — eu una nu voi, căci n’am, domnii mei, acele instincte feroce, cu cari m’a înzestrat d-nul Procuror. Eu sunt de părere că revoluțiunile sunt niște rele neînlăturabile, cari mai de vreme sau mai târziu vor dispărea... Eu aparțin, domnii mei, acelei grupări socialiste, care este cunoscută sub numirea de socialiști pacinici, de simplii propagandiști ai ideilor socialiste. Scopul pe care îl urmărim noi este, a deștepta în conștiința poporului tendința tenace către dreptate și libertate, și prin urmare epitetul de revoluționari pe care «ni-l dă procurorul, nu e potrivit.
«Domnii mei, dacă noi am fi fost revoluționari, atunci am fi avut de scop un coup d’etat politic. Din contră, ce am făcut noi? Am mers în popor, am mers la fabrici, prin sate, pentru a ridica nivelul cultural al poporului, pentru a-l învăța, a’l povățui pe popor. Dacă am fi fost revoluționari, ne am fi ocupat cu alt ceva, am fi conspirat și complotat.
«Așa dar, vedeți domnii mei, că nu sunt vinovată întru nimic de crimele de cari mă acusă procurorul, cu toate astea însă declar sus și tare, că ori ce soartă mă va aștepta, eu una, de la voi, judecătorii mei, nu cer nici o îndurare, nici o milă...
«Pedepsiți-ne, persecutați-ne, eu sunt convinsă, adânc convinsă, că mișcarea care a îmbrățișat imperiul întreg este resultatul firesc al lucrurilor, și că această mișcare nu o veți opri cu ajutorul represaliilor. Eu sunt ferm convinsă, că în curând va suna ora când chiar și societatea rusă se va descepta, și sculându-se în picioare, nu va permite ca frații noștri, surorile și fii, să fie trimiși în Siberia pentru niște idei. Va suna, domnilor, ora răsbunărei!... iar până atunci prigoniți-ne căci azi sunteți mai tari. Din partea voastră e forța materială, din partea noastră forța morală, forța istorică a progresului, forța groasnică a ideilor... și ideile, domnii mei... vai, nu se pot aresta, zăvori, străpunge cu baionetele!»
Pentru această cuvîntare d-ra Sofia Bar-dina a fost condamnată la muncă silnică pe termen de 9 ani. Sublima martiră a plecat în Siberia, unde cu resemnațiunea apostolilor creștinătăței a dus crucea sa până la urmă.
Într’un moment de desperare, când caliciul cu amăriciune a fost golit până la ultima picătură, Sofia Bardina ’și a sburat crierii cu un glonț de revolver.
Și ce crimă groasnică a comis această fecioară sublimă?
În calitatea mea de redactor al organului partidului nihilist «Obșcina» am primit în anul 1878 un mic caiet scris de mâna d-nei E Brejcovska. In acest caiet d-ra Brejcovska a descris pe larg cu toate amănuntele crima pentru care a fost condamnată la muncă silnică în ocnele Siberiei, de judecătorii Țarului Alexandru al II lea.
Același lucru ’l-a făcut și Sofia Bardina.
Iată acea spovedanie :
«În mijlocul poporului eu una am trăit numai trei luni și jumătate. Am trăit, ca o simplă țărancă, îmbrăcându-mă, mâncând și muncind cum fac țărancele. În curgerea acestor trei luni am cutreerat trei guvernamente din sudul Rusiei. Limba ruteană nu o știam, și de aceia treceam drept o rusoaică, cum aveam și portul. Nu-mi prefăcusem modul de a vorbi — cum vorbesc țăranii, dar întrebuințam expresiuni poporane. Pretutindeni am fost cunoscută de femeie de treabă, și care știe carte...
«În convorbirile mele cu țăranii, eu totd’a-una am vorbit ca un om convins. Vorbeam aprinsă, cu covingere, și nici o dată nu mi s’a întâmplat ca țăranii să fi zis de mine:
«— Ce’ți bagi nasul unde nu’ți ferbe oala.
«Din potrivă, tot-d'a-una țăranii discutau cu mine ca cu un om matur, egal lor, și nu mă luau în zeflemea, că sunt femee tînără și nu ’mi ar ședea bine de a mă ocupa cu astfel de lucruri......
«De obicei, fără târcoale abordam în convorbirile mele cu țărani cestiunea de a dreptul. Și cu toate astea, nici odată nu mi s’a întâmplat ca țăranii să mă fi bănuit că nu sunt țărancă, și că aparțin clasei nobile (dvoreanca). Ei nu găseau straniu că picioarele mele neîncălțate sunt albe, că mânile mele n’au bătături, că sunt slabă din fire — până într'atâta că nu puteam aduce de la fântână două vedre de apă de-odată. Ce e drept, nici eu nu mă dedeam de femee care știe munci la câmp, ci treceam drept o bună cusătoreasă. În unele locuri treceam drept vânzătoare de pânză, și de lucruri țărănești brodate....
«În general am constatat că țăranii întimpină foarte bine pe un om modest, care se poartă cu ei cinstit, și nu-l bănuesc întru nimica rău, chiar în casul când observă ceva care e cu desăvârșire străin moravurilor lor.
«Îmi aduc aminte, că odată mă stabilisem într’un sat cât se poate de nefavorabil pentru propaganda ideilor socialiste. Satul era mare, situat pe o principală cale județeană; poporațiunea sa se compunea dintr’o parte din țărani fruntași, cu dare de mână, din alta de o mulțime nevoiașă, ajunsă la sapă de lemn. Printre acești din urmă erau fel de fel de oameni: soldați-reserviști fără gospodărie, țărani fără pământ; oameni cari nu se mai ocupau cu munca câmpului, și tăiau lemne sau se îndeletniceau cu un meșteșug oare-care. Această mulțime nevoiașă, adusă la sapă de lemn, avea groază de perceptori, căci lucrul cel mai greu pentru dânsa era plata birurilor grele, cu cari în Rusia e înpovorată familia țărănească.
«Procedura de a ridica birul în aceste locuri e cât se poate de originală, și merită să fie menționată. Odata pe când ședeam acasă și coseam, iată că se deschide ușa, și intră vr’o cinci țărani. Unul din ei era primarul satului, altul notarul, ajuns din soldații în concediu; al treilea un țăran, care ținea în mână o dohotniță, plină cu dohot. Primarul mă întrebă cine sunt, și îmi porunci să merg la primărie și să aduc răvașul meu de drum.
«Arătându-i documentul meu, făcut pe numele unei țărance dintr’un guvernământ depărtat, eu îl întrebasem ce însamnă procesiunea asta cu dohotnița; și iată ce mi s’a răspuns: Primarul cu o suită aleasă din oameni zdraveni umblă din casă în casă, îndemnând pe țărani la plata birurilor; în cas când țăranul la data fixă n’a plătit birul, atunci primarul cu oamenii săi năvălește în casa omului, și face acolo tot feliul de stricăciuni: ușile să mânjesc cu dohot și chinoros, sobele se dărâmă, lăturile găsite în curte, sau aiurea, se varsă pe podele, zidurile să sparg.
«Această metodă de a aduna birul se întrebnințează în Ukrania, unde poporul e foarte curat și ține la curățenie. Căsuțele țărănești curat văruite, și podelele proaspet lipite cu lut — într’o clipă se transformă, cu ajutorul perceptorilor, într’o grămadă de noroi și lături....
«In mijlocul acestei sărăcii îmi era imposibil de a mai remânea, și am fost nevoită să me mut într’un târgușor, unde poporațiunea în general se compune din lucrători de uzină. M’am stabilit în mijlocul acestui element de muncitori. Părinții lor au fost țărani; dar proprietarul pe timpul robiei încă i-a luat cu sila de prin satele lor și i-a mutat aici, dând fie-cărei familii câte o bucată de pământ pentru siliște, și transformându-i din agricultori în lucrători de uzină. De atunci a crescut o nouă generație, care de și blestema soarta sa, dar nici după desrobire n’a putut scăpa din ghiarele uzinei.
«Am făcut cunoștință cu lucrători mai inteligenți, și mai puțin apăsați. Cunoștințele în general le făceam nu la uzină, unde ’mi-a fost imposibil de a mă angagea, ci acasă, în calitate de boiangeasă și cusutoreasă. Seara, când se isprăvea lucrul la uzină, lucrătorii umblau și ședeau în grupuri pe uliță, unde se fac și cunoștințele.
«Am observat că lucrătorii ascultă mai cu seamă cu plăcere când se vorbește despre partea negativă a vieței lor. Le pare bine când se găsește un om cu mintea sănătoasă, care nu numai că înțelege chinurile lor, simpatisează cu ei, dar mai cu seamă e capabil să le arate causa, isvorul acestor chinuri. Acești lucrători înțelegeau chiar și foloasele unei greve, dar pricepeau tot-odată că fără organisație o grevă este absolut cu neputință.
«Organisațiunea lumei muncitoare după calapodul european fiind la noi imposibilă, nevoită eram să arăt lucrătorilor că mai exista și alt mijloc mai radical.—In acest cas însă, se dau pe față toate acele piedici, cari opresc lumea muncitoare de a lucra într’un mod conștient pentru emanciparea sa; ori-ce lucrător, ca ori-ce om, se sfiește de a sacrifica persoana sa proprie pentru o fericire, de care se vor folosi numai nepoții sau chiar strănepoții săi. Frica de a perde viața asta miserabilă, jertfind’o pentru un viitor depărtat al omenirei — paralisează tot; apoi mai cumpănește și îndoiala de forțele proprii, și lipsa de credință în popor.
«Mai des de cât cu ori care am vorbit «cu un țăran, Ivan C.... om cu multă minte sănătoasă, deștept și bun părinte de familie. Acest om mal cu seamă se tânguia de starea mizerabilă a lucrătorilor de uzină. Ivan C... înțelegea foarte bine nedreptatea relațiunilor dintre proprietarii uzinei și lucrători; pricepea ce flagrantă e exploatarea muncitorilor, și une-ori își punea chiar întrebarea, dacă o asemenea stare de lucruri poate să dureze tot-d’a-una. Mult, și pe larg am vorbit cu dânsul despre toate astea, și într’o zi ’i-am dus niște cărți privitoare la cestiune. Impresiunea ce au produs aceste cărți asupra lui a fost foarte mare. Ivan nu credea că există în lume asemenea cărți, că sunt cărturari cari se ocupa de soartea lumei muncitoare. Întreaga noapte acest om a fost gata să asculte citirea ce-i făceam, și cu chiu și vai ’l-am convins, că e târziu și mâne e zi de lucru. Când am isprăvit cetirea, Ivan, cu ochii înflăcărați ’mi-a zis cu un ton solemn:
«— Vezi ce babo, când în rândul trecut am vorbit cu tine, mă gândeam: are dreptate femeia astă, dar deh..... așa-i lumea, așa a fost și așa va rămânea! Acum însă văd, că este cu neputință ca să fie tot așa, și că neapărat, da, neapărat lucrunle se vor schimba. Acum înțeleg că de la noi depinde, ca să se schimbe, și nimeni altul de cât noi lucrătorii trebue să ne punem pe lucru, ca să ne des robim».
«A doua zi, când m'am întâlnit cu Ivan C..., am fost surprinsă de aerul său cam jenat.
« D-ta trăești de mult aici, ’i-am zis, deci cunoști bine lumea, arată-mi pe cei mai buni din lucrători, cu cari merită să vorbesc, și să mă înțeleg cu ei despre cele vorbite....
«— Nu cunosc pe nimeni aici, ’mi a răspuns Ivan C....... Și lucru despre care am vorbit—e periculoși.... Zicând aceste cuvinte omul luă căciula, și fără a-mi zice remas bun, ieși din casă. Am înțeles că îi este frică! Cu toate astea nu m’am lăsat, și zilnic citeam lucrătorilor cărți socialiste. Auditorul meu tot-d’a-una mă ascultă cu mare atențiune, cerând explicări și analisând cele citite....
«Auzind mult de la lucrători despre locuitorii unui sat vecin, cari toți sunt sectanții unei religii noi protestante, m’am hotărât să merg acolo, ca să văd dacă printre sectanți nu voi găsi un teren bun pentru ideile mele, Ajungând în sat, nu m’am oprit la un țăran proselit al nouei religii, ci la un pravoslavnic, întrebând pe stăpânul casei despre sectanți, acesta ’mi a zis:
«— Sunt niște oameni foarte de treabă, buni gospodari, ospitalieri, și nu beau vin. Iată vecinul meu chiar e de aceia; mergi la dânsul, îți va spune multe și mărunte despre religia lor.
«Des de dimineață, luând cu nune lucrul de mână, am mers la acel vecin. Sectantul Stepan vântura grâu în mijlocul ariei; eu m’am așezat pe o claie de paie cu lucrul meu în mână. În curând Stepan isprăvi de vânturat, și se apropie de mine:
«— Salutare soro, bine ai venit! mă întâmpină el cu blândețe.
«— Salutare frate! răspunsei eu.
«După aceia s’a început între noi o conversațiune. Stepan îmi declară că imediat ce m’a văzut a priceput că sunt una din acele femei cari caută adevărul, si că dânsul e vesel de a mă putea călăuzi spre descoperirea acestui adevăr. Apoi mă invită în casă, unde ’mi-a arătat evanghelia scrisă în limba ruteană, și mai multe cărți rutenești scrise de Dragomanow.
«— Multe chinuri am suferit noi pentru religia noastră, ’mi-a spus Stepan. Am fost bătuți cu vergi, ne au spânzurat, trecându-ne fuma pe subsuoară și atârnându-ne de copaci la arșița soarelui. Așa ne au ținut zile întregi,—credeau să ne silească a renega religia noastră și a ne întoarce la pravoslavie.... Toate le am îndurat, dar nu ne am lepădat de credință, și ei sau lăpădat de noi!»
«În adevăr persecuțiunile nu numai că n’au avut nici un efect asupra acestor sectanți, dar încă i-au îndârjit mai tare, și au făcut ca propaganda să se lățească și mai mult. Cei trimiși de guvern în Siberia trec acum printre acești sectanți drept niște sfinți mucenici.
«— Noi am construit o școală, îmi povestea Stepan, pentru ca copiii noștrii să învețe carte și să poată citi singuri sf. scriptură; dar guvernul a închis școala, și copiii noștri nu știu carte.
«După ce Stepan îmi povesti în ce constă religia lor, eu la rândul meu îi zisei, că nu numai copiii lor cresc fără carte, ci copiii întregului popor rutean și rus, că nu numai pe ei îi persecută guvernul, ci persecută pe întregul popor, care trăește mai mizerabil de cât trăesc ei — sectanți, de oare-ce beția și lipsa de ajutor reciproc îl face și mai puțin resistent față cu nevoile vieței, și față cu dușmanii sei. Stepan, ca om cuminte, a priceput imediat încotro duc vorba eu, și începu a me combate cu citații din Sf. Evangelie. Atunci m’am înarmat și eu cu aceleași argumente, și începui a cita cuvintele Mântuitorului. «Acesta este ordinul meu ca să ve iubiți unul pe altul. Mai mare dragoste de cât aceasta nimenea nu are, ca să-și pună cine-va viața sa pentru alții.» Așa a poruncit Christos, și «așa trebue să facem.
«A două zi când m’am întâlmț cu Stepan, el mi a zis: «Soro, nu știu cine ești tu, dar eu cred că trebue să fii din viță împărătească!
«— Cum așa? exclamai eu surprinsă.
«— Pentru că este scris în Biblie, că hula în contra Țarilor și a puterei, din neamul împărătesc va ieși.
«— Așa este, am răspuns, dar tu ai uitat că aceasta stă scris în vechiul testament, iar în cel nou hula în contra regilor și a puternicilor a fost deja pronunțată de Christos, care a ieșit din neamul lui David, regele iudeilor.
«Cu acest mod am scăpat din încurcătură... Peste câte-va zile am părăsit acel sat, convingându-mă, că între sectanții ocupați cu principiile lor abstracte, nimic nu e de făcut...
«Din satul sectanților am plecat spre apus, și în curând m’am oprit într’un tîrgușor mare. Mergând ca să-mi cumpăr ceva din piață, lăsat desagii într’o casă mărginașă, unde am închiriat o odăiță. Pe uliță am fost oprită de Stanovoi (polițaiul), care trecea în trăsură.
«— Cine ești? Unde mergi? Pentru ce? strigă el supărat.
«Mat târziu am aflat că dânsul plecase tocmai ca să me vază în căsuța unde mă oprisem, și iată pricina acestei visite grabnice. De obicei țăranii mărginași de prin târgurile rutene sunt oameni foarte cinstiți, și când închiriază o odaie cui-va, nu sunt curioși de a vedea ce calabalîc are chiriașul; de aceia eu m’am obicinuit de a lăsa lucrurile mele fără nici o teamă că stăpânii vor scotoci prin ele. Astă dată însă am pățit’o rău. Stăpânii mei aveau o slujnică tîneră, care tocmai în acea zi când am închiriat eu odăița a fost concediată, și ’și-a găsit loc de slujnică, la polițai. Înainte de a pleca la noul său loc, dânsa, voind de sigur să ’și aproprieze ceva din lucrurile mele, în absența mea scotocise prin desagi, și a descoperit acolo niște cărți, pe cari ca una care știa citi, le și resfoise. Cărțile erau tot revoluționare, și slujnica povesti imediat în casele lui Stanovoi despre sosirea unei femei, care poartă cu sine niște cărți în contra Țarului.
«Ne știind absolut nimic despre toate astea, eu răspunsei polițaiului cine sunt, și unde merg.
«— Urcă-te pe capră! porunci el.
«Mă urcai, și plecarăm spre locuința mea. Aci lucru cel dintâi a fost că dânsul s’a năpustit asupra desagilor mei, scoțând una câte una toate cărțile, și proclamațiunile. Cum a dat polițaiul de aceste lucruri, imediat s’a schimbat față cu mine, nu ’mi mai zicea «tu», ci «d-ta», nu mă mai brusca, ci din contră m’a poftit să șed. Avea și dreptate să fie cel puțin politicos cu mine, căci doară eram pentru dânsul un chilipir mare, și aveam să plătesc cu viața mea urcarea sa pe treptele ierarhice ale carierei sale polițienești. Omul instinctiv simțea că-mi datorește acea politeță, cel puțin.
«Văzend că sunt perdută, am refusat să respund la cestiunile sale, și m’am așezat pe un scaun, mâncând mere, ce cumpărasem în piață. Polițaiul chemă imediat mai mulți martori, față cu cari începe a citi cu voce tare proclamați unea găsită. S’a strâns multă lume împrejur, și toată asculta citirea cu mare interes. Când Stanovoiul ieșise pentru un moment din casă, unul din martori adresându-se către alții a zis:
«— Bine e scrisă hârtia aia!... că adicătelea pământul să fie aceluia, care îl muncește cu brațele sale, că boerii, arendașii, și de-al de ăștia nu trebuiesc... numai un lucru n’am înțeles.... stă scris că nu trebuește Țarul. Ei! Apoi fără Țar, cum se poate?! .
«Cum s’au strâns și mai mulți împrejurul casei, Stanovoiul a trimis după popă, și când acesta a sosit, a început pentru a doua oară să citească proclamația. Lumea care-l înconjura a crezut de cuviință să-și descopere capul, ca și cum s’ar fi citit cine știe ce manifest.
«Țeranii cari mă înconjurau, dau din cap, jălindu-mă și veătându-se de soarta mea; femeile mă consolau, sfâtuindu-mă ca să mă resemnez și să mă supui soartei mele.
«Apoi a venit un jude de instrucție, și iară-și s’a citit proclamația mea, pe care unii o știau deja pe din afară. Spre seară sosi și ispravnicul, care la rândul său a citit proclamațiunea, apoi ordonă să fiu dusă la arest.
«După trei zile de arest în acest târgușor am fost transportată în temnița județului împreună cu mine în acea temniță a venit și știrea ridicolă, colportată de țărani, că s’a arestat o principesă de neam împărătesc, care are cu dânsa un Ukaz al Țarului, și o carte de aur.
«Această știre într’atâta a zăpăcit pe unii din arestanții din acea temniță, în cât mi-au adresat mie niște plângeri în contra autorităților, rugîndu-mă ca să dau ordin să fie puși în libertate.
«Din partea sa nici autoritatea nu se jena de mine. Imediat ce am fost adusă, m’au și pus la carcer cu lanțuri la mâini, iar ca să n’am absolut nici o comunicațiune cu lumea din afară, un soldat păzea în permanență ușa mea. Noroi, aer infect, parasiți — îmi făcură viața de nesuferit în acea groasnică temniță. Numai peste o lună am fost transportată în fortăreață...
Aci întrerup citațiunile din memoriul d-nei E. Brejcowska. Partea citată pune in relief groasnica crimă făptuită de această martiră a ideilor altruiste. Crima d-nei Brejcowska e aceiași pe care a comis’o Solia Bardina, și sutimi de fete și femei nihiliste.
De aceea mare dreptate a avut un poet rus, când într’o poesie plină de colori, și dedicată judecătorilor acestor martire, a pus în gura sublimelor ființe următoarele cuvinte «Păcatul meu cel mare, crima mea cea groasnică judecă-o judecătorule, dar mai iute, fără procedură de paradă, fără mască de fariseu, fără discursuri de apărare. Am îmbrăcat sdrențe țărenești, în loc de rochie, și desculță am mers acolo unde sufere poporul meu, unde pururea se aud suspine și plâns. Pe locul crimei am fost prinsă și n’am să neg. Ce mă mai întrebi? privește vinovăția mea e pe față: umerii mei sunt acoperiți cu suman țărănesc, picioarele mele sunt goale, mânile mele sunt acoperite cu bătături..........
«Forțele mele, de muncă grea sunt sleite. Dar aci uite, în fundul sufletului meu, mai e încă o dovadă, cea mai groasnică din toate: dovada aceia este iubirea pentru popor! Lovește dar! Să știi însă, că ori cât de culpabilă sunt eu, totuși tu judecător n’ai nici o putere asupra mea. Biruitoare voi ieși eu, și nu tu. Condamnă-mă la muncă silnică pe viață, ce-i viața mea, când deja în pieptul meu se ascunde o boală care mă va duce grabnic la mormânt... Da, voi muri iubind poporul meu nenorocit, și chiar temnicerii descoperindu-se înaintea mea, vor scăpa din mânile lor cheile închisorei, și vor plânge!»
Fermecătoare, frumoase sunt, ca icoane aceste femei sublime! Una câte una trec umbrele lor dinaintea memoriei mele, și rămân cuprins de admirație pentru aceste fete și femei candide, modeste, iubitoare, cari toate au murit în floarea vîrstei.
În procesul celor 50 de socialiști din Moscova, au mai figurat împreună cu Sofia Bardina, o ovreică de 17 ani, Beti Caminska, și Mana Subotina.
Să vă vorbesc de ele, căci le am cunoscut personal.
Maria Subotina s’a născut la 1854 în guvernamentul Orel. Ea a crescut și s’a educat acasă, sub suprevegherea directă a mumei sale; tatăl ei a murit, când mititica avea abia 5 ani. Sistemul de educație cu ajutorul guvernantelor i-a fost complectată de mamă, care ținea mult ca copiii ei, trei fetițe, să se obicinuiască din frageda copilărie la gospodăria casnică, la o viață simplă și plină de muncă roditoare. Mama sa se folosea de toate împrejurările pentru ca fetele sale să facă cunoștință do aproape cu manifestațiunile vieței sociale, cari le înconjoară; de aceia alăturea, și în același timp cu învățătura, cu piano, fetele învățau gospodăria casnică și agricultura, căci trebuea să moștenească o avere în moșii de peste două milioane lei: alăturea cu predarea regulelor de buna cuviință fetițele aveau voie să se joace cu copiii din sat, și iarna Maria scurta lungile seri ascultând la cuhniă povești și cântece bătrânești, poveștile sau cântate de slugi. În vîrsta de 13 ani Maria ajuta deja pe mama sa la administrarea moșiilor, ținea cheile de la pivniță și hambare, supraveghea arăturile și sămănâturile, umbla cu mama prin sat, lecuind pe țăranii bolnavi.
Așa dar viața Măriei n’a fost întru nimic croită după calapodul vieței pline de far niente, a unei domnișoare. Ea era o copiliță blajină, modestă, dar foarte impresionabilă și serioasă. Rare ori se întâmpla ca dânsa să dea prilej la dojenire, rare ori era dânsa causa vre unei certe. Nervoasă din fire, avea deja un caracter așezat. Rudele sale îi proroceau o viață lină, găsind în caracterul ei toate calitățile necesare pentru ca din fetiță să se desvolte. Încet câte încet un om cinstit, o bună soție, o bună mamă. Soarta ei însă a deszis această prorocire.
La vîrsta de 13 ani Maria Subotin cu mama și cu surorile sale s’au mutat de la moșie la Moscova, pentru a intra în școala secundară de fete. Aci în curând viața ei s’a schimbat cu desăvârșire. Fiind dintr’o familie bogată, copila începu a ieși în lume, a lua parte la sindrofii, baluri, teatru. Dar viața aceasta plină de sgomot nu era făcută pentru firea ei, pentru sufletul ei.
Cavalerii cu flirt, domnișoare cu complimente ușuratice, n’o făceau să surîză măcar, și în curând toți aceia cari o înconjurau își făcură o părere eronată despre copilă, crezând-o lipsită de ori ce pasiune, rece și indiferentă. Când Maria a trecut în clasele superioare ale liceului de fete, a făcut cunoștință cu câți-va studenți, oameni foarte de treabă. Din acest moment în salonul mamei ei resună conversațiuni privitoare la starea țăranilor în Rusia, la cestiunea muncitorimei în genere, la procesul politic al lui Neciaeff, etc... Aceste conversații, citirea de cărți și mișcarea studenților, care deja începuse a se da pe față, deșteptară în sufletul copilei compătimirea pentru cei cari sufăr. În curând dânsa împreună cu una din surorile sale s’au hotărât să plece în străinătate, pentru a urma acolo studiele universitare. Ambele fete aflaseră deja despre ceia ce se petrece la Zürich.
Sosind la Zürich Maria Subotin s’a înscris la facultatea de medicină, si în curând a făcut cunoștință cu cercurile refugiaților politici, apoi s’a împrietenit cu Sofia Bardina, și cu mai multe alte fete studente.
Maria Subotin, precum am zis, a fost o fată bogată; cu toate astea dânsa nu-și permitea să-și cheltuească banii pentru lucruri de lux, pentru capricii de ale omului avut, și din contră, în conformitate cu principiile sale morale, măricelele venituri si le cheltuea în profitul grevelor de muncitori din străinătate, cu tipărirea cărților și a ziarelor socialiste francese și germane, și în profitul societăței internaționale de lucrători. Înbolnăvindu-se de pneumonie, dânsa a refusat chiar să plece la Niza, unde o trimeteau doctorii, pentru îndreptarea sănătăței sdruncinate.
Maria Subotin în această privință era așa de negligentă întru tot ce privea persoana sa, în cât adese ori amicii săi erau siliți să o certe și să o convingă, că face rău chiar causei pentru care dorește să lucreze, neîngrijindu-se de sănătatea sa.
La 1872 guvernul rusesc pentru a scăpa fetele și femeile din Rusia de sub influența refugiaților politici a emis un Ukaz special, prin care se poruncea tutulor supușilor ruși să părăsească Zürichul, și să iese din universitatea de acolo; celor cari nu se vor supune ordinului dat de guvernul din Petersburg, le refusa pașapoartele, și îi amenința cu sechestrarea averii. Acest Ukaz a avut de efect că peste câte va zile aproape întreaga tinerime studioasă—femei și băeți, au părăsit în grabă Zürichul, și chiar Elveția.
Maria Subotin plecă la rândul său la Paris, unde s’a înscris ca studentă în medicină. În acest timp însă mișcarea revoluționară în Rusia luase deja proporțiuni mari; guvernul rus, pentru a pune capăt mișcărei, se năpustise asupra tinerimei cu toată furia regimului despotic, și temnițele imperiului se umplură cu arestanți politici. In curând din Rusia sosi la Paris trista știre că mama și surorile Mariei sunt arestate pentru propagandă socialistă printre săteni. Primind această știre, Maria nu mai putea remânea la Paris, dânsa plecă grabnic în Rusia. Abia întoarsă, ea a fost arestată sub motiv că a scris o scrisoare insultătoare pentru Țar. Nenorocita sa muma a zăcut 9 luni de zile în închisoare, și apoi, după ce instrucția n’a putut să găsească nici o vină în contra sa, dânsa s’a văzut internată sub supraveherea poliției în orașul Kursc. În tot timpul cât a fost arestată mumă-sa, Maria se prăpădea de grijă ; apoi, când mama a fost liberată, biata copilă a căzut rău bolnavă de friguri. Temnița, umiditatea, lipsa de aer, grijile pentru ai săi—făcură ca sănătatea ei deja atât de sdruncinatâ, să fie periclitată cu desăvârșire. Rigoarea temniței, cruzimea guvernului față cu arestanții politici, cinismul odios al temnicerilor, brutalitatea geandarmilor au făcut imposibilă viața acestei delicate ființe.
Într’o zi, șezând tăcută în celula sa solitară, Maria aude un sgomot, care venea dintr’o celulă vecină; apoi se aud strigăte și loviri, plâns. ... Evident că cine-va din temniceri maltrata pe un arestant politic. Revoltată Maria începe a bate cu pumnii în ușa zăvorită, cei-l-alți arestanți fac acelaș lucru. Temnicerul lasă victima sa, și se apropie de ușa ei, poruncindu-i să se liniștească, apoi deschide ușa și vrea să intre în celulă; Maria speriată că bestia asta are de gând acum s’o maltrateze pe dânsa, sare pe un scăunel și ia în mână un vas cu apă ferbinte pentru ceai. Temnicerul atunci se retrage. A doua zi nenorocita copilă, pentru această amenințare, a fost transferată într’o celulă fără ferestre, unde a zăcut o lungă lună de zile în mijlocul unui întuneric neîntrerupt. Era destul; într’un moment de desperare copila se hotări să moară. Seara, când temnicerul a adus lampa în celula sa întunecoasă, Maria a resturnat lampa peste salteaua de paie, și gazul s a aprins umplând celula cu flăcări.
Graznică moarte!!!... Dar vai! incendiul în curând a fost stins și desperata victimă a tiraniei rusești e scăpată din mijlocul flăcărilor, pentru a îndura noi chinuri.
Maria Subotina a petrecut în temniță, ca și mumă-sa, 9 luni de zile, apoi după ce a fost liberată, poliția a arestat-o din nou, pentru ca să apară pe banca acusaților în procesul celor 50 socialiști din Moscova. Justiția Țarului neputând-o condamna pentru o crimă politică, a expediat-o pe cale administrativă în Siberia.
Aceasta era ultima lovitură ce-i au dat calăii
Organismul delicat slăbit în temniță, n’a mai putut îndura mult timp; pe când geandarmii o duceau într’o chibitca (căruță acoperită) spre Novouzensk din Siberia, dânsa abia se mai ținea pe picioare. După trei luni de chinuri în Siberia, în ziua de 8 Februarie 1875 — Maria Subotin a încetat din viață în vîrstă de 24 ani.
Iată dar povestea dureroasă a acestei martire!
O altă fată, Beti Caminskaia, tovarășă de proces cu Maria Subotin, nu era o nobilă, nu era o fată dintr’o familie avută, ci fiica unui mic comerciant ovrei. Perzend pe mumă-sa la vârsta sa fragetă, dânsa a rămas singură-singuncă acasă. Ziua întreagă, pe când tatăl său lipsea de a acasă, fetița lăsată în voia întâmplărilor, petrecea afară, pe stradă, cum petrec toți copiii săraci. Pe când copilița creștea, comerciantul ovrei făcea parale, și în curând mulțumită unor afaceri bune deveni un om cu o mică avere, care punea la adăpost de ori-ce mizerie pe unica sa copilă. În acest timp la Melitopol, orășel unde locuia Beti cu tatăl său, veni un fiu al unui unchiu al fetiței, băiat desghețat, elev de liceu, care făcu cunoștință cu verișoara sa, și începu a-i da fel de fel de cărți pentru citit. Beti Caminska știa citi numai rusește ; sub îndemnul vărului său dânsa s’a pus pe învățătură, și deși fără nici un sistem, ajunsese totuși să capete oare-care cunoștințe de istorie, științe naturale și literatură. Cartea transformă pe Beți, și dintr’un copil sburdalnic, ea deveni o fetiță serioasă, timidă, sentimentală. Două trei cărți bune, cari ’i-au căzut în mână, deșteptară cugetul ei, și dânsa începu a face comparație între tendințele sufletului său spre bine și spre frumos, și viața vulgară plină de nedreptate, mizerie și vicii. Inimioara sea cerea simpatii, cerea amiciție, iubire, de care simțea atâta lipsă din causă că n’a-vea mamă. D’aci idealisarea, ca consecință firească. Descoperind vr’o trăsătură de caracter bună la vr’o rudă a sa, Beti imediat se entusiasma, și în imaginația sa pasionată de jidaucuță, înzestra acea persoană cu toate calitățile posibile, începând a o admira. Natural, că idolul, creat pe dintreg de fantazie, în curând cădea de pe piedestalul său—și biata fetiță, desilusionată, se simțea lovită în inimă și remânea și mai nenorocită, și mai isolată de cum era în realitate. Tata o iubea mult, de și în sufletul său de gheșeftar mic dânsul nu o putea înțelege, nu putea pricepe ce dor nespus frământa crierul copilei sale; din partea lor, cele l-alte rude ale ei, văzând ardoarea cu care fetița se ocupa cu cartea, o proclamară de fenix, de fenomen nemai auzit. Această admirație a oamenilor din prejur, de sigur c’ar fi putut avea un efect dăunător asupra fetei, dar n’a avut nimic rău; natura sa bună din fire a salvat’o, și în sufletul ei curat nu s’a prins sămânța orgoliului, dorința de a arunca pulbere în ochi, de a concura la premiul întâi în cariera vieței. Din contra, puțin preocupată de mica sa persoană, Beti Caminskaia era pătrunsă de dorința de a ajuta pe nenorociții mizerabili din coreligionarii săi. Dar cum să le ajute? Cu niscai-va acte filantropice!? Îi se părea puțin; și apoi dânsa pricepea deja perfect că mizeria nu se poate vindeca cu ast-fel de mijloace. Atunci pentru a găsi un mijloc eficace pentru toate mizeriile, pentru a lovi răul în rădăcina sa, Beti crezu în știință. Știința are respuns la toate! zicea ea, și nu se poate, nu se poate, ca dânsa să nu ’mi dee respuns la această mare cestiune.
Ba se hotărî deci a intra la universitate, pentru a studia, și luând pașaport la vîrsta de 17 ani, plecă la Zürich.
Acolo o lume nouă o întîmpină; peste o sută de fete, venite din toate unghiurile imperiului rus se adunară la Zürich, cuprinse de acelaș dor de a face binele, de a fi folositoare, de a rupe lanțul robiei, cu care ființa femeiască de secoli e încătușată la căminul părintesc. Făcând cunoștință cu unele din aceste fete, Beti Caminskaia găsi în unele din ele «idealul» ei. Din acest moment densa începu a trăi, precum dorea să trăiască.
Beti Caninskaia și amicele sale deveniră proselite ardente ale socialismului.
Toate aceste fete n’au fost însă dintre acei oameni, a căror temperament se mulțumește cu teoria, drept busolă în viață, fără ca această busolă să fie întrebuințată în calea vieței. Teoria nu le interesa, de cât ca răspuns la cestiumle arzătoare ale vieței, de aceia alăturea cu ocupațiunea pur teoretică, în aceste capete tinere se combina deja un plan anume determinat pentru aplicarea socialismului în viața lor în Rusia.
În aceste vremuri tocmai, refugiații politici din Elveția, noi, toți cari ne am strâns la Zürich, propagam idea de a merge în popor, în calitate de simpli muncitori.
Priimind ideia noastră, aceste fete știau bine ce dificultăți groasnice vor întimpina. Dar nimic nu le mai putea opri. Ele au părăsit universitatea, știința, pe care o iubeau, viața liniștită în Elveția liberă, și s’au întors în Rusia — pentru a lucra, a munci și a trăi cu poporul, în popor și pentru popor.
În toamna anului 1874 Beți Caminska s’a întors în Rusia, iar în primăvara următorului an dânsa a fost deja zăvorită în temniță.
Scurtă, dar plină de focul sacru al martiriului a fost activitatea sa. În propaganda ideilor socialiste această admirabilă jidovcuță a pus aceiaș ardoare, cu care s’a dedat științei. La Moscova, pe când pietrele crâpau de ger, Beti Caminska, îmbrobodită ca o lucrătoare, cu frica în sîn, percurgea capitala pe la 4 ore de dimineață de la un capăt la altul, grăbindu-se la fabrică, pentru a nu întârzia, și a nu fi dojenită de stăpân.
Înteia fabrică la care densa s’a angajat, cu un pașaport falș, pe numele fictiv de Maria Crasnoff, era o fabrică de cârpe. Această fabrică e situată pe malul rîului Moscova, într’un cartier înfundat. La fabrică lucrau peste 60 de femei și fete, înghesuite în două camere, unde ele coseau cârpele una la alta, șezând pe niște podele umede și murdare. Aerul era plin de praf, și eshalațiuni nesalubre din cârpi; praful astupa ochii, nasul, urechile, și lucrul se începea pe la 4 oare de dimineață, pentru a se isprăvi la orele 8 seara. Pentru mâncare lucrătoarele aveau 15 minute răgaz. Mâncarea nenorocitelor se compunea din pâine neagră de secară, castraveți murați, și Kvas (o băutură acră rusească), pe care lucrătoarele o cumpărau dintr’o prăvălie vecină.
La orele 8 seara lucrul se isprăvea, și lucrătoarele intrau în odăile lor de dormit. Aceste odăi erau un fel de sub-soluri întunecoase și umede, având niște ferestre mici, la nivel cu caldarâmul, cari abia dedeau lumină destulă ziua, pentru trebuința ființelor cari locuiau în aceste pivnițe. De alungul zidurilor mergea un etagiu de lavițe, cari serveau de pat; asemenea servea de pat și podeaua sub-solului. În fiecare din aceste vizuini dormeau peste 20 de femei. Drept pat fie-care avea câte-o rogojină, iar cârpele serveau de perină.
Înainte de a se culca, lucrătoarele aveau obiceiul să se certe, după ceartă toate cădeau obosite, și adormeau. Dar nu dormea una din ele—aceasta era biata Beti.
Inimioara ei, bătea iute-iute, resuflarea ’i devenea dificilă în acel aer infect, și când copila ațipea în fine, obosită, sdrobită de muncă, — vocea stăpînului resuna în cameră :
— Sculați-vă, babelor, la lucru!
Și Beti Caminska sărea în picioare, și se punea la lucru. Munca n’ar fi fost tocmai grea, dacă lucrătoarele n’ar fi fost obligate să transporte colete cu cârpe de la fabrică la depou. Această din urmă muncă nu era făcută pentru micuța și slăbuța Beti. Fiecare colet avea o greutate de peste 30 kilograme, și cu o atare greutate în spate trebuia să urce o scară, ale cărei trepte iarna adese ori erau acoperite cu polei. Biata copilă aluneca, și cu chiu și vai ducea povara sa. Trei săptămâni de zile a lucrat Beti la această fabrică, și după acest termen s’a văzut silită din causa sănătății să o părăsească, angajîndu-se la fabrica de postav a comerciantului Nosoff (tot la Moscova). Această fabrică e bine cunoscută în Rusia, acolo lucrează peste 4000 de lucrători de ambele sexe, și de toate vîrstele, de la 7 ani și până la vîrsta de 50 ani.
Beti s’a angajat aci în calitate de tunsătoare. Munca ei consta în următoarea operațiune: două lucrătorese se așază la două capete ale răsboiului, peste care stă întinsă o bucată de postav deja gata; pe suprafața acestui postav trece de la un capăt la altul un cilindru de aramă, mecanismul căruia e făcut așa, că dânsul tunde părul de pe postav. Când cilindrul ajunge până da capăt, lucrătoare ’l oprește, și apoi scoate de pe resboi bucata de postav, puind în locul ei o altă bucată. Această operațiune durează 14 ceasuri pe zi. Pai-spre-zece ceasuri de muncă stând în picioare, cu ochii mereu ațintiți asupra mișcărilor cilindrului. Picioarele se unflă, capul amețește ! Se întâmpla une-ori că Beti se gândea la ceva, uita pentru o clipă cilindrul, și mașina se oprea; atunci ține-te la rîsetele lucrătoarelor, și la dojenirile șefului de atelier. Roșie ca racul, biata copilă 'și dedea cuvîntul de a nu se mai gândi la nimic în lume de cât..... la acel perpetum mobile, care transformă de secoli sudoarea muncitorilor în aur și bancnote, ce încasează stăpânii capitalului.
După ce se isprăvea lucrul la fabrică, lucrătoarele mai erau nevoite să măture și să curățe atelierele; odată pe săptămână o echipă de femei mergea să spele rufele amploiaților de la fabrică; spălarea albiturilor se făcea pe malul rîului. Iarnă, când gerul la Moscova ajunge până la —32° R. mâinile nenorocitelor femei crăpau de frig și se umflau.
Toate le-a îndurat, toate le-a suferit Beti Caminska.
«Vuetul monoton al mașinelor, povestea dânsa, produce un efect somnifer; pentru a nu adormi te încerci a cânta, dar în curând ’ți lipsește vocea, atunci te datini în cadență pe picioare și devii un șurub al mașinei, care se învârtește, se tot învârtește. Când oboseala le doboară în fine, lucrătoarele ies din atelier sub pretext de trebuință și... adorm în privată.»
Iată viața, pe care de bună voie ’și a ales-o Beti Caminska.
Și în condiții așa de oribile, căzând sub povara unei munci fisice la care nu era obicinuită, Beti Caminska totuși găsea destulă tărie de suflet, pentru a face propagandă socialistă în mijlocul lucrătoarelor. Entusiastă, fanatică, ea uita de somn, uita mâncare — jertfind timpul liber propagandei.
Cuvântarea sa caldă producea o mare impresie asupra lucrătorilor și lucrătoreselor. În acele momente dânsa era în adevăr de o frumusețe bătătoare la ochi: obrajii săi ardeau de emoțiune, marii ei ochi căprui străluceau ca doi luceferi; în vocea sa de fecioară se auzeau niște note, cari pătrundeau până la inimă.
Beti Caminska a isbutit în fine să alcătuiască un cerc puternic de lucrători socialiști. Această isbândă a fost triumful ei, și despre acest triumf densa comunică tutulor amicelor politice. Fericirea sa însă a fost de o durată scurtă. Atât dânsa, cât și tovarășele sale Olga și Vera Linbatouici, Lidia Figner și Sofia Bardina, au fost arestate în ziua de 3 Aprilie 1875.
Aruncată într’o temniță solitară, Beti Caminska, această copilă slăbuță, delicată, impresionabilă, căzu prada unei boale psihice. În luna a doua a întemnițării sale o melancolie liniștită a coprins’o; dânsa refusă de a lua alimente, apoi refusă de a vorbi.... În curând nenorocita devine victima unor halucinațiuni: vedea monștri, auzea plâns și strigăte de durere.
Guvernul despotic a mai ținut’o în această stare zece luni de zile, apoi nenorocita a fost remisă părintelui său, pe cauțiune.
Adusă acasă, la Melitopol Beti Caminska începu a se îndrepta; rațiunea parcă’i revenea, dar o nenorocită împrejurare a fost că densa iară-și a recăzut în melancolie, care n'a mai cruțat’o. Intr'o zi un ziar îi căzu în mâini, și în acel ziar era publicat verdictul crud, prin care au fost condamnate la muncă silnică tovarășele sale din procesul celor 50 de socialiști din Moscova. Citind groasnicul verdict, Beti începu a plânge, apoi disolvă mai multe cutii de chibrituri, și bău otravă. Trei zile a durat agonia.
În ultima zi dânsa chemă la patul său pe tată și’l întrebă:
— Au venit scrisori pentru mine? Spune tată, ce au de gând ei să facă cu noi?.........
O, mai bine să mor!
— Liniștește-te Beti, te vei îndrepta, ești tineră, vei trăi! o consola bietul părinte.
In ultimul moment, când dânsa mai păstra ultima rază de conștiință, luând mâna tatălui său strigă cu o voce înecată de lacrimi :
— Pentru ce să mai trăesc Fără ei!... Lidia, Olga!!....
Spre dimineață Beți a murit.......
Lung, foarte lung e martirologul femeei nihiliste. Vor trece ani, si zecimi de ani —și cu cât timpul va depune mai multă pulvere peste faptele de ură, de barbarie, de cruzimi și infamii omenești, cu atât mai strălucit va luci aureola pe fruntea acestor martire sublime ale omenirei.
N’am vorbit, de cât de două-trei femei nihiliste; am amintit numai pe acele fete, cari au căzut victime absolutismului rusesc în procesul celor 50 de socialiști din Moscova — și cetitorul deja are înaintea sa icoana adevărată a femeei nihiliste. N’am exagerat întru nimic; și am descris într’un mod obiectiv.
Ori ce om, care simte și cugetă cinstit, care în vârtejul vieței n’a gonit pe Dumnezeu din sufletul seu, care posedă noțiunile frumosului, care are în fine un ideal în viață — nu poate să nu cază în genunchi și să nu se închine înaintea acestor sfinte martire!
Impresiunea ce au produs aceste fete-nihiliste în procesul celor 50 de socialiști din Moscova a fost sdrobitoare pentru absolutismul rusesc. Cu toată inerția societăței semi-barbare ruse, toți din pătura cultă au avut ochii țintiți asupa condamnatelor și condamnaților; ziarele ruse în cursul procesului se citeau cu aviditate, de și dările de seamă tipărite în acele ziare au fost forfecate bine de cenzură. Până la acest proces — suflarea luminată din imperiul rus puțină importanță dedea mișcărei revoluționare nihiliste, iar după proces — toți caută să puie mâna pe vr’o broșură, sau carte socialistă, pentru a face cunoștiință mai de aproape cu tendințele și aspirațiunile socialiștilor.
Firește, că majoritatea acestor oameni se compunea numai și numai din simpli curioși, dar, totuși, eu unul imediat după proces am primit numeroase scrisori în Geneva din partea unor oameni, cari numai socialiști nu erau.
O doamnă avută, din aristocrația rusă, o adevărată principesă, ’mi a scris o scrisoare entuziastă și pe lângă scrisoare ’mi a trimis o sută de ruble, pentru respândirea cărței «Comuna din Paris»; o altă doamnă, care de plăcere călătoarea prin Italia, a remis amicului meu Axelrod o brățară și niște cercei de diamant în valoare de 2000 fus, în folosul propagandei socialiste. Exemplele acestea peste puțin au devenit un lucru de toate zilele.
Tinerimea universitară, partea cea mai curată, cea mai puțin atinsă de cangrena corupțiunei societăței moderne, a fost mai cu seamă impresionată de mărețele figuri ale condamnatelor și condamnaților; poesii entusiaste dedicate Sofiei Bardina, Caminskăi și Subotinei circulau pretutindeni.
Și în ziua de 6 Decembrie 1876, adică mult înainte de judecata și condamnarea celor 50 de socialiști, o mulțime mare de studenți și de lucrători s’a adunat la biserica Cazan din Petersburg, cu scop de a asculta un serviciu divin, comandat pentru amintirea celor ce zac în temnițe și ocne pentru sfânta causă a popoarelor nedreptățite. După ce sf. Leturghie s’a oficiat, tinerimea comanda un Te-Deum pentru sănătatea lui Diecuișwsky, condamnat la muncă silnică. După Te-Deum enoriașii, în număr de peste o mie de oameni au ieșit din biserică și s’au oprit în piața din fața templului. Din mulțimea aceasta a ieșit un tînăr și a rostit către popor următoarea cuvântare:
«Prieteni! Am ascultat serviciul divin oficiat pentru amintirea celor ce zac în temnițe pentru sfînta causă a poporului. Voi toți aci presenți lucrători trebue să știți în fine că, Cernișewsky, femeile Bardina, Caminska și altele, cari zac în temnițe și ocne, sufer pentru voi, pentru causa voastră. Toți aceia, pe cari guvernul i-a osândit deodată cu Caracazoff, Neciaeff, Dulgușin — toți pentru voi au perit! De aceia voi și noi datori suntem de a zice acestui guvern că solidari suntem cu acești martiri, că drapelul lor—al nostru este, căci p’acest drapel stau scrise cuvintele: libertate și pământ pentru țărani. Să trăiască dar Zemlea i Volea!
Această mică cuvântare a fost întîmpi-nată de mulțime cu strigăte entusiaste de «Ura!» și Trăiască Zemlea i Volea! Ca răspuns mulțimei, se auziră șuerăturile sinistre ale gardiștilor, cari începură a se aduna și a impresora publicul.
În acest moment o fată de 16 ani, frumoasă ca un înger, arboră peste capetele mulțimei falnicul drapel roșu al muncitorimei. Pe acest drapel stau scrise cuvintele: Zemlea i Volea.
Aceasta a fost întâia dată, când în capitala Țarilor a fâlfâit superbul drapel al lumei muncitoare.
Un «Ura!» asurzitor umplu aerul și întreaga mulțime încunjură drapelul, ținut de sublima copilă. Rândurile se mișcară, și valurile mulțimei se îndreptară spre prospectiva Nerska. Aci procesiunea a fost oprită de generalul Trepoff, prefectul de poliție a capitalei Țarilor. Odiosul Trictan al împăratului Alexandru al II-lea era urmat de plutoane de gardieni.
— Pe ei! Pe polonezi! vocifera Trepoff.
Și sbirii se năpustiră asupra manifestanților. O învălmășeală mare s’a iscat, tesacele soldaților lucrau la dreapta și la stânga; sergenții de oraș arestau oameni cu duiumul ! Femei și fete fură călcate în picioare, lovite, maltratate. Iar sălbaticul Trepoff, cu ochii închegați de sânge, sbera și înjura mulțimea.
Printre cei arestați a fost și fata cu drapelul roșu.
Arestată împreună cu vr’o 60 de tineri inițiatori ai manifestațiunei, dânsa a fost aruncată în temniță, unde a zăcut un an de zile, până în fine a fost adusă înaintea unor judecători numiți ad hoc de către Țar,
Acea fată era — Felicia Șeftel.
Născută la 1860 la Voronej, dânsa după ce a isprăvit studiile în liceul din orașul său natal, a venit la Petersburg pentru a se înscrie la medicină. Din causă însă că nu avea 16 ani împliniți, ca minoră, a fost respinsă la înscriere. Făcând cunoștință cu alte fete studente, dânsa în curând deveni o ferventă discipolă a socialismului. Revoltată de cruzimile Țarilor, Felicia Șeftel luă parte la manifestația în contra absolutismului, și în ziua de 6 Decembrie 1876 în fruntea a o mie de lucrători și studenți ridică drapelul muncitorimei.
Pentru această groasnică crimă, Țarul, care turbase de mânie ca un taur la vederea unei stofe roșii, a condamnat’o la muncă silnică pe termen de 15 ani.
Această condamnare a unei minore a produs așa impresiune mare în capitala imperiului rus, în cât după pronunțarea verdictului împăratul a fost nevoit, pentru a potoli rumoarea publică, să micșoreze pedeapsa.
Micșorarea s’a făcut după voința Țarului, într’un mod obicinuit a tiranului; munca silnică de 15 ani a fost înlocuită cu exil în fundul Siberiei pe viață.
Și eroica copilă, în vârstă de 16 ani, a fost transportată din Petersburg în Siberia. Urcarea groasnicei Golgote s’a început în luna Septembrie, și abia la Noembrie 1877 sublima martiră a ajuns în fine la locul de destinație: orășelul Bezeof, pierdut între ghețuri și zăpada Siberiei. Viața plină de lipsuri, clima groasnică, asprimea supravegherei polițienești, în curând au sfărâmat acest organism tînăr; bolnavă dânsa a fost transportată în orașul Curgan.
Exilul a durat trei ani și jumătate; la 1881, după moartea împăratului Alexandru al II-lea, Felicia Șeftel a fugit din Siberia, și mulțumită unor împrejurări fericite, a trecut granița și s’a stabilit tn Europa.
Au trecut ani — și sublima eroină de la 6 Decembrie 1876, martira absolutismului muscălesc — s’a căsătorit, și astăzi e mama a patru copii.
Copiii unei asemenea femei — vor fi demni de mama lor.
Și acum, înainte de a încheia acest capitol din amintirile mele, dedicat specialmente femeei-nihiliste, cred necesar de a atrage atențiunea cetitorului asupra trăsurei generale a mișcărei revoluționare din Rusia până la 1877.
Mișcarea aceasta, precum am arătat’o, nu s’a manifestat la început de cât printr’o activitate liniștită, care avea de scop propagarea ideilor socialiste în popor. Această propagandă se făcea prin grai și prin scris. Nici un act de violență, nici o picătură de sânge n’a mânjit această mișcare, afară de sângele pe care’l vărsă guvernul Țarului, condamnând pe propagatori la muncă silnică, la temniță pe viață, la exil în Siberia.
Cuvinte de iubire, apel la înfrățire! Iată moto acestor socialiști!
Drept răspuns la acest apel guvernul muscălesc, în cap cu împăratul, persecutau pe propagatori, arestându-i și torturându-i. Asprimea pedepselor, chinurile, tortura, creșteau treptat.
Toate acestea întăreau caracterele, oțelindu-le, fanatisând oamenii și deșteptând în inima lor simțimentul legitim de ura în contra dușmanului.
Ora răsbunărilor se apropia!
În loc de cuvintele de iubire avea să răsune sgomotul explosiunei dinamitei, în loc de apel la înfrățire avea să se auză verdictul de moarte pentru moarte, în loc de organisațiunea federativă a grupurilor avea să se înființeze comitetul executiv, central, care va osândi la moarte pe împăratul Alexandru.
A cui dar a fost vina, că propagatorii iubirei și a înfrățirei s’au transformat în teroriști?!
A Țarului și a guvernului său.
Alt-fel nici că se putea.
La 1877, când împăratul Alexandru al II-lea domnea în Rusia, pe la toate tribunalele sale ad hoc, pe la curțile cu jurați abia introduse, la consiliul său de stat — pretutindeni unde în vastul său imperiu magistrații condamnau pe nihiliști în numele ordinei, familiei și proprietăței, se înalță atârnată de asupra capului judecătorilor o cruce.
Firește, când judecătorii intrau pentru a’și ocupa locurile, involuntar ochii lor trebuea să se oprească asupra acestei cruci, și atunci, sufletul lor avea neapărat să simtă o neliniște, îndoială mare, redicându-li-se din fundul inimei.
Colo sus, ei vedeau pururea p’acela, care plutind de asupra a XX secole strigă de pe crucea sa lui Caiafa și lui Pilat, adică justiției omenești:
— Te poți înșela judecătorule! Căci tu care condamni ești poate cel culpabil, iar acela pe care’l osândești — e om drept!.........
Privește.... Acest mizerabil fiu al pescarului din Nazaret era și densul învinovățit de sacrilegiu, de rebeliune, de excitare în contra autorităților stabilite, de ultragiu preoților, de fapte calificate de crime... Acest mizerabil, pe care judecătorii săi ’l-au trimis la moarte pe cruce, a fost Christos! Agonia Sa, suferințele, chinurile Sale groasnice, s’au transformat ca prin minune într’un piedestal din înălțimea căruia osânditul la moarte a bine-cuvântat popoarele ce au îngenunchiat la picioarele crucei Sale...
Christos!... Și El era criminal, era resvrătitorul tovarășilor vagabonzi, al săracilor, mizerabililor din Iudea... Și din momentul când Pilat a zis: «luați’l și’l restigniți» din acel moment Christos a devenit nemuritor.
Și ce era pentru Christos condamnarea la moarte!?
Din înălțimea crucei Sale, în mijlocul chinurilor supreme, El privea deja viitorul.... privea cum din secoli în secoli propaganda Sa de iubire se transmite din generație în generație, până ce în fine omenirea întreagă învățând la isvorul cuvîntului Său sfînt va mărturisi:
— Acest om a fost Dumnezeu!
Și dacă caliciul amar ar fi trecut pe dinaintea buzelor sale, dacă, precum s’a rugat în grădina măslinilor, într’un moment de slăbiciune trupească el ar fi slăbit zicând: «treacă dela mine acest pahar», dacă el n’ar fi fost restignit; dacă Caiafa cu Sanhedrinul seu ’l-ar fi lăsat în grădina olivelor, Isus... n’ar fi devenit Mântuitorul, n’ar fi împlinit dumnezeiasca Sa misiune... și ca mulți proroci ai Iudeei ar fi perit necunoscut!!..
Și acum voi toți—preoți, magistrați, oameni cu idei înguste, fanatici ai casuisticei și a scolasticei, farisei de toate timpurile și de toate neamurile—priviți p’aceasta Incomparabilă victimă în numele căreia îndrăsniți a judeca și condamna, priviți-l restignit, cu cununa de spini pe frunte!...
Nu auziți oare voi, cum de secoli fiecare picătură de sânge, ce curge din mâinile și picioarele Sale pironite vă strigă de pe cruce:
— Cine sunteți voi, cari condamnați în numele Meu, cine sunteți dacă nu urmașii lui Caiafa și ai lui Pilat!!