În exil/La granița Basarabiei — Eugeniu Lupu
LA GRANIȚA BASARABIEI
Eugeniu Lupu.
Cu trenul de seara părăsii Elveția, luând drumul la Iași, via Bavaria și Austria. La Cernăuți me oprii pentru câte-va zile, așteptând acolo o scrisoare pe care trebuia să o primesc din Odesa. In acea scrisoare, care în curând a sosit, mi se anunță că delegatul grupului revoluționar a și plecat spre Iași. Imediat după aceasta telegrafiai la Zürich o depeșe convențională, cerând să mi se expedieze cu «mare iuțeală» mai multe sute de chilograme de cărți și broșuri revoluționare, destinate de a fi introduse în Rusia cu ajutorul contrabandei; apoi am plecat la Iași.
Sosind la Iași, descinsei la otel, unde mi se ceru pașaportul. Arătai un pașaport rusesc în toată regula de și nu al meu; această cerere de pașaport înse mă convinsese imediat că m’am apropriat de sf. Rusiă. In Europa întreagă nu-mi se ceruse nici o dată pașaport, de și am trecut Bavaria și Austria în lat.
A doua zi după sosirea mea mersei de găsit pe mult regretatul meu amic Eugeniu Lupu, care p’atunci era student la universitatea din Iași.
Pe Eugeniu Lupu ’l am găsit în casele părinților săi din strada St. Sava. Deși aproape de doi ani eream în corespondență cu acest tânăr, dar astă dată aveam să-l văd pentru înteia oară, și să-i fac cunoștiința mai de aproape.
Eugeniu Lupu e un tip, de aceia sunt dator să mă opresc asupra personalității lui și să-i arăt aci, în trăsuri generale caracterul și simțimintele. În general studenții români sunt niște tineri mici de suflet și arare ori merită să-ți oprești atențiunea asupra lor. Studenții noștri sunt sau copiii generațiunei viguroase de la 48, sau vlăstari rachitici ai boierimei pământene; cei dintâi n’au moștenit absolut nimic din virtuțile părinților lor, și se mulțumesc să culeagă roadele muncei și a suferinței părinților, cel din urmă trăesc pe socoteala vechilor privilegii desființate de jure, dar rămase în picioare de facto. Și unii și alții sunt oameni fără grijă, și pe fisionomiile lor strălucește mereu deplină satisfacție a persoanei proprie. Toți propriu zis sunt băieți buni; nici unul din ei nu se gândește la ceva serios, cinstit, măreț. In viață ei nu caută de lucru, ci lucru vine de sine sub o anumită formă spre ei; imediat ce isprăvesc universitatea, acest lucru, e funcțiunea de stat, e leafa înscrisă în budget. Intrând în viață, ei lucrează după șablon, petrec după șablon și duc o viață inconscientă, ca niște manechine.
Tinerii noștrii cred că a trăi cum trăiesc ei—e viață. Ei admit că pământul se învârtește în jurul soarelui, admit că planta noastră se învârtește în jurul osiei sale numai și numai cu condiția sine qua non ca locuința lor să fie lăsată în pace și ne atinsă de această mișcare până trăiesc ei pe pământ. Tinerii noștrii, repet nu sînt răi, ci din contră sunt băieți buni, dar foarte vulgari. Ei nu fac nici rău nici bine, dacă nu sunt împinși de interesul propriu al persoanei lor, și când fac câte un bine, prin aceasta nu devin mai buni, căci binele făcut se urcă în consciința lor la suprafață ca unt-de-lemnul pe apă.
Marele rău, precum și marele bine — sunt opera oamenilor nu de rând, și nu sunt produsul unor oameni cu sufletul mic.
Alt-fel de om a fost Eugeniu Lupu.
Ca exterior, acest tînăr n’avea absolut nimic ce ar fi putut procura antipatie. Era slab la față, cu o bărbie subțirică, cu un nas care poseda o curbătură frumoasă à la Dante, cu trăsurile feței melancolice, în cari se reflecta un suflet bun și o minte meditativă. Ochii lui mari plini de căldură, mai cu seamă, erau frumoși; fruntea o avea înaltă, albă ca marmora, pe tâmple avea niște vine subțiri albăstrii Eugeniu Lupu era slab de sănătate, și din familia sa au murit mai mulți de boală de piept.
La cea dintâi întâlnire simții pentru acest tînăr o mare simpatie, apoi, cu cât relațiunile noastre deveneau mai intime, cu atât a crescut și simpatia mea, pentru dânsul.
Eugeniu Lupu era artist în sufletul lui, se ocupa mult cu pictura. După moartea sea au rămas câte-va tablouri foarte reușite datorite penelului său. Prin convingeri dânsul era socialist.
La cea dintâi întrevedere a noastră îmi aduc bine aminte, că subiectul conversațiunei ne-a fost arta. Arătându-mi tablourile sale, Eugeniu Lupu ’mi-a zis:
— Pe mine mai cu seamă mă preocupă pictura. Dar vai, cât de greu este să cauți obiectul iubit în întuneric. De când am devenit socialist tăgada mă persecută. Pentru ce ? Ce e drept de la un timp încoace mult am citit, si între altele am citit si «despre artă» a lui Prodhon. Înainte de toate cartea aceasta părea că ’mi servește drept temelie tendințelor mele, dar apoi.... când m’am gândit mult, am rămas nesatisfăcut. Nu e asta.... sufletul cere alt-ceva.
Spre seară, în acea zi am mers cu Eugeniu Lupu pe jos la Copou.
— Știți ce, ’mi zicea Lupu, mie mi se pare că arta în general nu duce la nimic ?
Vezând că această cestiune îl preocupă mult, începui a discuta, combătând aserțiunea sa.
— Da, respunse el, căci în adevăr, dacă în artă nu e nimic, dacă dînsa nu ne servește de cât ca petrecere plăcută, atunci de ce simțim atâta farmec pentru dânsa, de ce ne atrage așa de mult?.. ..
Peste câte-va zile după sosirea mea la Iași, veni în fine din Rusia delegatul grupului. Era representantul socialiștilor din Moscova, d. Gheorghi F. Zdanowici; om de o energie încercată, devotat causei și plin de vlaga vieței. Privind la dânsul, mă convinsei la prima vedere că alegerea a fost cât se poate de nemerită; delegatul era înzestrat cu un fisic resistent, și prin urmare capabil de a îndeplini greaua sarcină pentru care a venit.
In curând după aceasta sosiră și sutele de chilograme de cărți tipărite la Londra și Geneva, încă de repausatul A. Herzen. Cu aceste cărți aveam de făcut încercare, expediindu-le cu ajutorul contrabandei, peste Prut. Deci imediat ce am scos cărțile dela depoul căilor ferate, am plecat tus-trei, Zdanowici, Eugeniu Lupu și eu la Sculeni, ducând în căruța noastră patru pachete de cărți și broșuri, fie-care pachet avea o greutate de 20 kilog. Sosind la Sculeni descinserăm la un locuitor de acolo, cunoscut deja nouă. Acest locuitor ne puse imediat în contact cu un ovreu, șeful unei bande de contrabandiști bine organisate. Toți acești contrabandiști, erau români-plugari, cari mulțumită sărăciei au fost siliți să se ocupe cu contrabanda, pentru a putea trăi. Câștigul lor din acestă meserie primejdioasă era cât se poate de mic, deși prețul plătit de noi a fost de un galben pentru fie-care pachet de 20 kilog. Cauza — partea leului o percepea ovreiul, iar contrabandiștii nu primeau decât 3 lei de om pe zi.
Pe înserate, eu îmbrăcat ovreiște, într’un halat de lustrin murdar, cu peise aranjate cu ajutorul fixatuarului, cu pălărie în cap, având un bilet de trecere pentru 24 ceasuri, trecui împreună cu mai mulți alți jidani podul de la Sculeni, și mă aflam în Basarabia.
Un epizod hasliu, întâmplat la această trecere, m’a făcut să râd apoi mult. Dincolo de pod, la capătul opus malului român, noi toți am fost întâmpinați de un ofițer de jeandarmi, care luând din mâinile noastre biletele de liberă trecere, m’a ochit drept în față, și apoi, adresându-se către un civil, care stătea lângă dânsul ’i-a zis rusește:
— Uite, ăsta.... în fie-care zi trece ba încoace, ba încolo!.... Și toți sunt așa! Sunt convins că n’are altă ocupație de cât contrabanda.
Eu, lucru firesc, mă făcui că nu pricep rusește. Ofițerul ’mi aruncă o privire plină de dispreț, șl ’mi remise biletul. La Sculenii rusești mă adăpostii la un alt ovreu, unde noaptea, pe la orele 2 sosiră și cele patru pachete cu cărți. A două zi veni, ca să le expedieze la Chișineu, Gh. Zdanowici; dânsul trecu granița într’un mod legal cu pașaportul său în regulă.
La Sculenii rusești am stat până în seară, fiind ocupat cu stabilirea condițiunilor de transportul cărților până la Chișineu. Aceste conditiuni le făcurăm atât cu ovreiul din Rusia, cât și cu ruda sea din România. Pe la asfințitul sorelui trecui granița îndărăt, unde me aștepta cu mare nerăbdare amicul meu Lupu.
Imediat ce sosii, plecarăm spre Iași. A două zi o telegramă convențională din Chișineu mă vesti că Zdanowici a sosit acolo în bună pace. Așa dar, întâia încercare a noastră a reușit de minune. Spre seară, chiar în acea zi, pornii din Iași cu un car al doilea transport de cărți, cari fiind primite la Sculeni, au trecut granița fără nici un accident, și au ajuns la Chișineu cât se poate de bine. Cu al treilea transport isprăvisem cu toate cărțile ce aveam la Iași.
Așa dar, nu mai aveam ce face, și puteam să mă întorc în Elveția. Remisesem ceva bani lui Eugen Lupu, pentru cheltuelile viitoare, mă înțelesei în ceia ce privește primirea cărților din Elveția, și luându-mi rămas bun de la dânsul, plecai prin Cernăuț la Zürich.