În exil/Moartea lui Zubcu-Codreanu
MOARTEA DOCTORULUI ZUBCU CODREANU
În tren ne gândiam, încotro să mergem. La Curtea de Argeș aveam pe un prieten, d-rul Russel, refugiat politic ca și noi. Era firesc deci, să ne gândim la el.
— Eu plec la Curtea de Argeș! îmi zise în fine Zubcu-Codreanu.
Eu nu mă hotăream. Lăsasem familia la Ploești, într’o casă din strada Câmpina, unde se știa deja situațiunea mea. Nu, puteam s’o las neîngrijită și părăsită la discreția spionilor ruși, cari foarte lesne puteau să descopere refugiul ei. De aceia tocmai, înainte de a pleca, mă sfătuisem cu răposatul doctor C. Stanceanu, și dânsul mi propusese ca să aleg de refugiu satul Bucova de lângă Ploești. Acolo era proprietar un amic al doctorului, d. C. A. Filitis. Trăind în casele proprietarului, aproape de Ploești, puteam la ori-ce moment să mă reped la familia mea. Această propunere ’mi conveni, și am rugat pe doctorul Stanceanu, să previe pe amicul sSu.
Pe drum spre Pitești luai hotărîrea de a merge la Bucova. Împărtășii hotărîrea mea amicului meu de voiagiu. El nu mă sfătuia să plec îndărăt, dar la urma urmelor ajungând la Ghergani și văzend că sunt decis a mă întoarce, mă sfătui ca cel puțin să nu plec cu calea ferată, unde geandarmii ruși m6 puteau aresta, ci via Tîrgoviște.
Așa am și făcut. Ne sărutarăm, ne luarăm rămas bun...... Vali nu mă gândeam p’atunci că nu ne vom mai întâlni nici o dată, că în curând moartea crudă va răpi din sînul nostru pe iubitul meu amic, și că eu.... eu voi fi acela, care va avea să’i scrie necrologul, pentru a vesti tinerimea din Basarabia, că cel mal bun, cel mai deștept și cel mai cinstit din fruntașii săi s’a stins.
La Ghergani luai diligența, și plecai spre Tîrgoviște, unde am și sosit, iar a două zi am angajat o trăsură cu patru cai, pentru a mă duce la Bucova. Noaptea târziu ajunsei în fine la locul de destinație; trecând prin Ploești n’am îndrăsnit să mă opresc, pentru a’mi vedea nevasta și copiii. Mă temeam, că casa e supravegheată de spioni rusești, ceia ce a și fost, și că prin urmare în loc de a liniști familia o voi neliniști și mai mult. Din altă parte, știam curagiul soției mele, care știindu-mă în primejdie, știa că dânsa singură rămâne pentru a crește copiii, în casul vre-unei nenorociri ce mi s’ar întâmpla.
Așa dar plecai direct spre Bucova. În căsuțele proprietarului nu găsii pe stăpîn, care era la București, dar știrea despre sosirea mea venise deja și totul a fost gata pentru a mă adăposti.
Mulțumesc din suflet scumpului meu amic C. A. Filitis pentru ospitalitatea sa, îi mulțumesc pentru toate ce a făcut pentru mine, un refugiat prigonit, îi mulțumesc și mai mult, pentru că ’mi a dovedit că totuși, dacă rari sunt oamenii de inimă ca domnia sa, în societatea cultă română, ei tot există, n’au dispărut de pe pământul sfînt al patriei mume. Am cunoscut mai apoi pe mulți din aceasta pătură socială de la noi, am cunoscut pe însuși marele democrat C. A. Rosetti, care în viața sa a mâncat și el pânea amară a exilatului — dar vai.... n'am găsit în ei inima de aur a lui C. A. Filitis! Isbânda, triumful l-a amețit, și din inima lor de democrați s’a secat isvorul sfintei iubiri pentru cei goniți și cei persecutați. De judecat—nu-i judec, constat numai faptul. Și apoi cine știe, dacă noi, ăștia, nihiliștii, triumfând, n’am fi devenit la rândul nostru egoiști ? Omul e om, și... nihil humanum mihi alienum puto!
Chiar a două zi a sosit la Bucova d. C. A. Filitis, și atunci am făcut cu el cunoștință. Ca om perfect educat, d-sa nici că ’mi-a arătat măcar câtă neplăcere face unui om o asemenea împrejurare. Din contră. văzându-mă trist și cam abătut, d-sa a înțeles că sunt îngrijit de familie și singur ’mi-a propus să plece și să visiteze la Ploești pe soția mea și copiii mei.
Eram prea avid de a afla ceva despre familie, și m’am folosit, ca un om, egoist, de această propunere. Mai mult de căt atât, ’i-am mărturisit lui C. A. Filitis că am cufere cu cărți revoluționare acasă, si mă tem ca nu cum-va guvernul român, să fie silit să consimtă ca să se facă perchiziție la mine; de aceia ’l rog să dispună. că acele cărți cu cufere cu tot să he ridicate d’acolo și ascunse la dânsul.
D. C. A. Filitis, fără măcar să ’l rog mult, a consimțit la toate; și mai mult de cât atât, a hotărît că dânsul în persoană va supraveghea transportarea cărților, ne voind a pune în această delicată afacere o cunoștință pe niște slugi de casă, cari în general sunt guralivi.
În aceiași zi, d-sa a plecat la Ploești, unde a visitat familia mea și a ridicat cuferele cu cărțile, transportându-te la dânsul acasă. Îmi era rușine, văzând cum densul cu mâinle sale delicate se sforța a da jos din trăsură niște cufere mari și grele, pline de cărți. Era prea mult, prea de tot abuzasem de inima sa nobilă.
Puțin după aceasta hotărîsem de a mă muta pe furiș la Ploești, plănuind de a sosi acasă noaptea, fără ca să fiu observat, apoi să trăiesc închis, fără a ieși din casă, așa ca nimeni den vicini să nu știe macar despre existența mea.
Așa și făcui. Prin intermediul d-torului C. Stanceanu știam tot ce se petrecea la București, am aflat că poliția română a dat de știrea autorităților rusești că ambii refugiați politici au dispărut din casa unde locuiau, că nu se știe unde au fugit. Spionii ruși supravegheau pe la gări, căutau prin strada Teilor, dar de urma noastră n’au mai putut da.
Eu unul trăiam închis în casă în Ploești.
În ziua de 2 Ianuarie ’mi veni o știre groasnică, care ca fulgerul m’a trăsnit. D-rul Russel ’mi scria din Curtea de Argeș că în ziua de 31 Decembrie a murit amicul meu doctorul Niculai Zubcu-Codreanu.
Bietul meu amic, sdruncinat moralicește, a sosit la Curtea-de-Argeș foarte abătut. În ajunul plecărei sale din București, dânsul mersese la d. Dumitru Brătianu și ’i dusese un tablou din partea vechiului seu coleg Ferdinand Gambon, deputat în parlamentul frances; acel tablou ’l am adus eu din străinătate. Cu ocasiunea acestei însărcinări, d-torul Codreanu avea să sondeze puțin pe omul de stat, în ceia ce privește posițiunea refugiaților noștri din Basarabia. D-nu D, Brătianu ’l ascultă foarte rece și apoi ’i declară, că statul român nu poate să dea adăpost unor nihiliști, că nihiliștii sunt primejdioși tutulor statelor, și că apoi, a se certa cu un stat așa de puternic ca Rusia, ar fi o nebunie, că basarabenii trebue să îndure soarta lor cu resemnatiune.
Această părere a unui om de stat, ne explica foarte lămurit, că noi, românii din Basarabia, n’avem ce aștepta de la frații noștrii, a căror libertate au plătit-o străbunii noștrii, Românii de la hotarele Nistrului și a Prutului, cu sângele lor, cu perderea drepturilor lor de naționalitate. Și că trebuc pururea, până la ultima picătură, de sânge, până la ultima răsuflare să îndurăm cu resemnațiune soarta noastră istorică. Buni sunt orheienii, când despre vitejia lor povestesc cărțile noastre istorice, — dar copiii acestor eroi, pribegi în patria muma, sunt niște — nihiliști primejdioși.
O patrioți!
Visita la D. Brătianu, produsese o impresie adâncă asupra amicului meu doctorul Zubcu-Codreanu. Sub impresiunea acestei visite el ’mi zicea, că nu e nimic de așteptat de la frații noștrii din patria-mumă, că nici speranța de a fi recunoscut ca cetățean nu ’i rămâne, iar neîncetățenit dânsul și noi toți vom rămânea pururea sub primejdia de a fi alungați din țară la cea dintâi cerere a guvernului muscălesc. Mai optimist, eu ’i arătam conduita frumoasă față cu noi a prefectului Radu-Mihai, ’i ziceam că totuși am fost scăpați, că ni se arătase o bunăvoință mare, și cu timpul vom putea câștiga simpatia oamenilor zilei.
— Ce fel, doară au suferit și ei. Au fost exilați, s’au luptat, sunt democrați!
În zadar; dânsul îmi obiecta că toate acestea s’au uitat de oamenii zilei, că puterea schimbă pe oamenii cei mai virtuoși, că democrații de cârmă isbutind să realiseze o parte din idealul lor de la 48, acum sunt cuprinși de frică, pentru ca să nu compromiță cele realisate, că ei din oamenii evoluțiunei au devenit oamenii reacțiunei, țiind a păstra cele dobîndite, și prin urmare nu e de așteptat absolut nimic de la ei.
La aceste meditații juste — eu unul nu puteam răspunde nimic, căci aceasta era și convingerea mea nestrămutată. Timpul a consfințit, a confirmat această convingere, aducând cu sine și o lovitură mult mai crudă — anume aceia, că de atunci în coace m’am convins, că țara mea n’a fost și nu este o țară eminamentă democrată, ci din contră, o țară a boerilor și a iloților. Opera uriașă a generațiunei de la 48 a trecut peste capetele poporului român ca o furtună, care n’a curățit aerul infectat de fanarioți, de cât pentru un moment foarte scurt — adică pe timpul cât au trăit frații Brătieni, Rosetti și măreața figură a genialului Mihail Kogălniceanu.
Au murit titanii — și au rămas pigmeii!
Să mi se ierte această deraiare de la subiect; — amintirile trecutului fac involuntar să ’ți restabilești în memorie întregul complex al gândurilor și al simțimintelor, cari umpleau sufletul tău într’un anumit moment al vieței.
Și apoi, ultimile momente din viața petrecută cu amicul meu doctorul Zubcu-Codreanu îmi sunt scumpe, ele au rămas gravate în memoria mea.
Sosind la Curtea-de-Argeș, Niculai-Codreanu s’a îmbolnăvit de pneumonie complicată cu o pericordită acută. În noaptea de 31 Decembrie 1879 pe la orele 11, el ’și a dat obștescul sfîrșit.
«Murind, sunt adânc mâhnit, că n’am avut timpul să fac ceva pentru țară. Speranța e în copii voștri. Stăruiți ca din ei să nu iasă oameni cari rostesc vorbe frumoase: ci să devie adevărați luptători pentru sfînta causă a poporului.»
În ultima zi a crudei sale boale, a venit la dânsul preotul, un amic al răposatului, pentru a’l griji. La spovedanie, bolnavul muribund a zis, adresându se către preot:
— N’am ce să mă spoveduiesc, părinte.
Rău în viață n’am făcut nimănui, nici o fată sau femeie n’am necinstit; viața altuia n’am nesocotit, de trăit n’am trăit pe socoteala muncei altor oameni, de cât în copilărie. Poate că cu cugetul am greșit uneori, dar pentru aceste cugete Dumnezeu mă va ierta ! Fii pe pace!......
Și preotul, care aducea omului în aceste momente supreme ale vieței ultimele consultațiuni ale religiunei, plângea la căpătîîul muribundului.
Înainte de a muri, răposatul a dispus ca să fie înmormântat civil, adică fără ceremonia religioasă. Episcopul Ghenadie a crezut însă de cuviință a nesocoti dorința răposatului, și înmormântarea s’a făcut după ordinele sale cu ceremonie religioasă. Aflând despre această călcare a voinței răposatului, d-nii C. Istrati, fostul inspector superior al învățământului, d. A. T. Laurian și încă câți-va domni, au tipărit în Românul de la 25 Ianuarie 1879 un protest, iscălit de ei, în care protestau contra celor făptuite de către P. S. S. Episcopul de Argeș.