În lumea celor rătăciți

 

În apropierea Bucureștilor, — ceva mai sus de închisoarea Văcărești, se află „un oraș” ai cărui locuitori nu recunosc cunoștiințele noastre omenești, pentru cari o găină poate fi un asasin periculos, un pom o persoană inteligentă, și pentru cari spațiul considerat de noi gol este populat de armate de vedenii, dintre cele mai cidate.

Privit din afară, mărimea și curățenia clădirilor, ordinea care domnește peste tot, te face să te aștepți la ceva cu totul obișnuit. Mai ales liniștea, liniștea care plutește în tot locul, te face să te îndoiești că înlăuntrul acestor pereți, sunt oameni lipsiți de ceeace numim noi rațiune, cari nu mai știu cine sunt, cari nu recunosc pe cei ce-i înconjoară, cari vorbesc lucrurilor și cărora lucrurile le dau răspuns, într’un cuvânt: nebunii.

Însoțit de colegul Berman și înarmat cu binevoitoarea recomandație a d-lui prof. dr. Obregia, reușesc să înfrâng suspiciunea portarului, care nu prea era dispus să ne lase înăuntru și intrăm în:

OSPICIU

Ospiciul central de boale nervoase

Aici aceeaș ordine și curățenie perfectă. După îndeplinirea unor formalități și însoțiți de d. intern Becescu, pornim să vizităm pacienții spitalului central de boli nervoase.

Recunosc că am pășit cu emoție, peste pragul camerei care adăpostia prima pacientă ce urma s’o vizitez, femeea Zoe N., o blondă de vreo 35 ani, cu aspect simpatic. Domnul intern dă prietenește ziua bună și noi îl imităm. Mă apropiu de bolnavă. Mă privește cu neîncredere. Apoi se adresează însoțitorului nostru:

— „Cine sînt?”

—„Niște doctori” .

Mă apropiu de ea și o întreb:

— „Cum te numești mata?”

— „Domnișoara Milli”.

— „Zoe N.” îmi șoptește domnul intern.

— „Și dece te ține aci?”, continui eu.

— „Fiindcă sunt bolnavă, mă doare mâna și piciorul și am junghiuri în piept, că bărbatul nu vrea să divorțeze, dar domnul doctor zice că…”

„E fosta nevastă a unui avocat care a divorțat de dânsa de mult timp. Acuma se plânge de dureri imaginare și strigă că vrea să divorțeze. Dar în toată zăpăceala ei este extrem de ingenioasă. Zilele trecute a trimis după mine. Când am venit la ea, îmi spune: „Domnule doctor, fă-mi o injecție că mă doare piciorul”.

Am pregătit seringa.

„Dar fă-mi-o cu arsenic”.

„Bine, îi spun, ți-o fac cu arsenic, și i-am făcut o injecție cu o substanță nevătămătoare, căci nu contrazicem niciodată pacienții. După câteva ore dădu femeei care o supraveghia, scrisoarea aceasta.

Am luat scrisoarea și am citit-o. Iată ce scria:

Dragă Mario! Iată-mă din nou printre voi la ospiciu. Vreau să divorțez de bărbatul meu, deaceea i-am spus doctorului să-mi facă o injecție cu arsenic, ca să-mi strice piciorul și eu să spun la tribunal că mi-a stricat piciorul bărbatul meu…”

„După cum vedeți, ingeniozitatea nu-i lipsește” conchise însoțitorul meu.

Intrăm într’o sală mare, plină cu paciente. Unele au lucruri de mână, altele cântă, altele râd, altele dansează, vorbesc în aiureală. Sunt așezate dealungul unei mese, și se privesc liniștite. Una a încremenit într’o atitudine majestoasă. Alta bolborosește ceva unui personagiu închipuit. Priviri rătăcite, rânjete de animale. Un fior mă trece. O pacientă ca de vreo 40—45 de ani, se apropie de mine. E chioară, cu o față sbârcită, un aspect hidos.

— „E „Miss” a noastră” îmi spune zâmbind însoțitorul meu.

Îl privesc mirat.

— „Da, zice că-i cea mai frumoasă fată din România”.

— „Miss Balamuc” vreau să spun eu, dar gluma îmi îngheță pe buze.

De vorbă cu „miss”…

Dormitorul femeilor

— „Bună ziua, cine ești dumneata?”

Mă privește cochet (Doamne!).

— „N’ai vrea să-mi spui cine ți-a dat stema care o ai pe piept?” întreb eu.

— „Prințul Müller”, îmi răspunde ea misterios.

Prințul Müller! (în biata imaginație bolnavă cine știe ce reprezintă acest prinț).

„Vine în fiecare noapte la mine, dar eu nu vreau, eu sunt fată cinstită”. (Halucinațiuni erotice).

Și cu gesturi legănate se depărtează.

O altă pacientă cu părul sburlit, cu ochii răi, s’a oprit în fața mea și mă fixează.

„Aceasta este din când în când furioasă” aud glasul doctorului și mă înfior. „Acum e liniștită, dar când o apucă furiile, e o fiară”.

Mă depărtez grăbit, și mă apropiu de altă pacientă.

„Săr’mâna! M’o… lovit fierul cela, și vă rog să-l rugați că nu se poate!”

Privesc pe doctor.

„Susține c’a fost violată de fierul cela, de lângă pat, într’o zi, pe când a trecut pe acolo și de atunci se tot vaită c’o să rămâe însărcinată”.

O nebună trece pe lângă noi.

„Cine ești dumneata?”

„Sora lui Mackensen” și pleacă.

Una din paciente e cuprinsă de furii. Ne apostrofează violent, dă să se repeadă la noi și e reținută cu greutate de o infirmieră.

Prin ferestrele sălii soarele asvârle raze albe. Îmi pare că trăesc un coșmar. Grăbim să părăsim sala. Trecem un coridor și intrăm în altă secțiune. O infermieră ne deschide ușa unei cabine. Culcată într’un pat, cu chipul supt de boală, cu ochii holbați ca și cum ar vedea făpturi suprapământene, o pacientă vorbește de zor.

Femeea-duh

De cum intrăm înăuntru suntem întâmpinați cu vorbe dușmănoase. Pacienta pare că-și apără un bun nevăzut.

„Fugi, fugi, nu mă spurca, Sfinte Dumnezeule, dă-l într’o parte, că numai duhul e în mine, Doamne Dumnezeule, fă-i să piară!”

„E Ida C., crede că e numai spirit și oricine ar atinge-o, ar spurca-o”.

Dau să plec, dar strigăte disperate mă opresc:

„Dă-mi înapoi spiritul, duhul meu”.

Domnul intern se face că ia ceva dinspre mine și dă spre ea.

„Și dinspre cap, maică”

Doctorul se execută și Ida se liniștește.

Părăsim emoționați camera. Doar știm că suntem între nebuni, totuș suferința celor din jurul nostru ne impresionează adânc. Numai simpaticul nostru ghid este liniștit. Trăind clipă cu clipă în mijlocul lor, cunoscându-le suferințele, s’a obicinuit cu ei.

„Să mergem la Aurica” ne spune dânsul, „veți avea ocazie să vorbiți cu o principesă”.

Intrăm în alt salon. Într’un colț, tolănită pe pătura cenușie, „principesa” Aurica ne primește zâmbind. Un cap hidos, cu bale în jurul gurii știrbe, râde la noi.

„Ce faci Aurico?”

„Te rog! Vorbește frumos, dacă nu, te amendez. De geaba spune așa cioara aia, dar gara e a mea”.

„Care cioară?”

„Cioara. Firmiera.” (adică infirmiera).

„Nu o poate suferi”, spune doctorul și dă orice vină pe ea. Tot ce se întâmplă, infirmiera e de vină”.

Cum stau de vorbă, o voce tânguitoare și tremurată se auzi lângă mine:

„Dă-mi un ban! Dă-mi o țigareee!”

Instinctiv mă dădui înapoi.

O femee tânără, dar chircită, tremurând din tot trupul, întindea o mână uscățivă spre mine. Îi dau banii și mi-e teamă s’a ating.

„E o nenorocită, care s’a trezit din encefalita letargică (boala somnului). Urmări fatale ale bolii acesteia. Și apoi mai rămân și cleptomani. Fură de sting”.

O fată ca de vreo 15 ani se repede la mine.

„Dece nu mă ia tăticul acasă, de ce m’a lăsat la balamuc? Vreau acasă!”

„Un heredo-sifilis” îmi spune doctorul.

Interview cu Măria-Sa Eleonora Ioan

„Măria Sa” Eleonora Ioan

În fundul salonului, tronând în mijlocul unui maldăr de sdrențe și boarfe, o femee cam de vreo 50 ani, ne primește cu un zâmbet binevoitor. Își aranjează grijulie rochia pe ea, se face că dă ordine.

„Susține că e împărăteasa României” îmi șoptește doctorul.

Într’o atitudine respectoasă, mă îndrept către dânsa.

„Bună ziua!”

„Bună ziua”.

„N’ai vrea oare să ne spui cine ești mata?”

„Eu sunt Măria Sa Eleonora Ioan, împărăteasa României și muncitoare și principesă și bogată și săracă și bucătăreasă… Am toate titlurile”.

„Așa, dar coroană ai?”

„Am,” și scoase dintr’un scrin o tichie de hârtie cum poartă bucătarii. Își atârnă în jurul gâtului o cârpă de care sunt agățate „decorațiile”: Rotițe de ceasornic, nasturi, cârpe, oglinjoare, etc.

„Sunt decorațiile mele”, îmi spune ea.

„Ia spune-mi, coano Eleonoro, pe domnul îl cunoști? și-l arăt pe colegul Berman.

„Păi a fost aseară la mine” îmi spune ea confidențial.

Colegul Berman privește jenat.

„Vrei să ne lași să te fotografiăm?”

„O leacă numai, să mă aranjez”.

„Dar ia spune-mi, coană Eleonora, ce mănânci mata?”

„Ia, legume, mămăligă”.

„Da, carne nu mănânci?”

„Nu că-i de animal și toate relele se trag dela animale.

„Dar, ia spune-mi, pe domnul îl cunoști?”

„E domnul intern Becescu”.

„Dar în travesti cine e?”

„Ei, în travesti este Mâță Teslăuanu, văr cu Stolnicul Pricup, care a ținut pe fata lui Marin”.

În travesti: o lume creată de o minte bolnavă, o lume cu care pacienta e în continuu contact. Noi toți nu suntem adevărați suntem numai în travesti. Dar ce-i curios, e că pacienta citește ziarele, face rezumate aproape exacte a ceeace citește și ține minte diverse lucruri, aproape cu exactitate.

Ne luăm ziua bună dela Măria-Sa.

O altă pacientă, Mina G., se apropie grăbită de noi:

„Am să reclam ceva!”

„Bine, să auzim!”

„Să mi se dea drumul acasă, domnule doctor” și începu să plângă. „Am doi copii și dacă vine atunci cine mai știe? Că nu vrea să-mi spue adevărul, dar să-mi dea drumul acasă la copii, că mi-e dor de ei”.

Sărman suflet de mamă! Și în negura care-ți întunecă mintea, dragostea pentru copiii tăi ți-a rămas stea conducătoare.

„Lasă, lasă” intervenim noi, și ne depărtăm emoționați.

„Ei umblă pe aici și fotografiază și noi ne batem gura de geaba”, mai aud glasul.

Într’un colț al salonului, ghemuită la pământ ca un animal, o femee geme încetinel și din colțul buzelor se scurge în jos, spre ciment, un râu de salivă.

— „Florico!”

— „Aăăăă.”

O privire idioată, fără culoare se îndreaptă spre noi.

O cretină

— „E o cretină”, ne explică însoțitorul nostru. „Nu știe să vorbească, nu pricepe nimic, aproape că nici de mâncat nu știe să mănânce, trăește ca un animal”.

Mă depărtez grăbit de ea. Ne așezăm pe o bancă într’un coridor ca să ne odihnim. Profit de ocazie ca să iau un mic interview însoțitorului nostru.

— De când sunteți aci intern?

— „De un an”.

— „Nu vi s’a întâmplat în răstimpul acesta ca acțiunile pacienților puși sub supravegherea dvs. să vă fi făcut să părăsiți calmul medicului și să reacționați ca un simplu muritor? Vreau să înțeleg prin aceasta, dacă nu ați avut cumva momente de emoție puternică, de teamă”

— „Nu-mi amintesc de așa ceva. Totuș, câteva zile după intrarea mea în acest spital, am avut un moment de emoție puternică. O reîntâlnire neașteptată”.

— „N’ați dori să ne o povestiți?”

— „Ba da. În orașul P. locuia generalul C. care avea un băiat ceva mai în vârstă decât mine. Era cel mai elegant și cel mai căutat cavaler al orașului. Făcuse carieră militară, și în scurt timp ajunsese căpitan. La un moment dat îl pierdusem din vedere. Studiile m’au depărtat din oraș. Sosind aci la ospiciu, întâlnesc într’o zi în curte un pacient, îmbrăcat ciudat, care comanda și ținea discursuri unei companii imaginare. M’am apropiat de el și spre marea mea uimire și emoție, am recunoscut în figura descompusă a pacientului, pe fosta mea cunoștiință. Am încercat să-i amintesc cine sunt. Mi-a fost imposibil. În ziua aceea n’am mai putut să vizitez pacienții. Eram complect distrus”.

— „Dar nu vi se întâmplă ca pacienții dvs. să se înțeleagă între ei și să provoace desordini?

— „De obiceiu, nu. Dar uneori epilepticii au obiceiul să ia înțelegeri între ei și să facă scandal, spre a li se da mai multă carne (aliment interzis lor) sau sugestionându-se unul pe altul, să ne ceară inepții. Îi liniștim cu multă greutate”.

— „Dar pacienții dv. duc o viață monotonă de spital aci?”

— „Ba nu, au cinematograf, patefon și în timpul verii, mai toți își petrec ziua în curtea ospiciului, plimbându-se sau ocupându-se cu grădinărie și altele”.

— „Cinematograf?”

— „Da. Evident însă că spectacolele nu au nimica comun cu ceeace știți dv. că este spectacolul de cinematograf. În tot timpul filmului e o vorbărie neîntreruptă, presărată cu obiecțiunile cele mai neașteptate. Uneori comentând diversele scene, se iscă neînțelegeri, care degenerează de obiceiu în manifestări violente, între nebuni. Alte ori semuesc pe cei de pe ecran și crezând că trăesc realmente îi strigă jos în sală, făcând uneori și scandal, dacă filmul continuă și fatal artiștii depe ecran, nu se supun. Cei mai interesanți însă, în timpul spectacolelor, sunt fără îndoială erotomanii. Comentariile cele mai pornografice, care ne înspăimântă pe noi cei care-i supraveghiăm sunt adresate figurilor de pe scenă. La muzica patefonului însă, sunt mai înțelegători. Avem aci pacienți cari știu să cânte binișor. Făcusem chiar o orchestră. Dar, dacă se întâmpla, și se întâmpla cam des ca unul din ei să greșească, se isca în mijlocul cântecului o păruială și o debandadă de abia puteam să-i liniștim”.

— „Dar de grădinărie cum se ocupau?”

— „Să nu vă închipuiți că-i grădinăria pe care o cunoașteți dv. La noi în ospiciu e o altă lume și fiecare cuvânt capătă o altă accepțiune. Ați văzut-o singuri. Dacă încercăm să aranjăm o grădină, în două zile găsim florile în apartamente, îngropate între perne, iar în grădină plantați bolovani, bucățele de tinichea, butuci și tot ceeace le vine în cale. Dar flori nu le dă în cap să planteze”.

⁂

Pornim să vizităm secțiunea bărbaților. De cum pătrundem în primul salon, un om ca de vreo 30 ani se apropie grăbit de noi și cu voce amenințătoare se spune:

— „Vă interzic să mai vorbiți pe socoteala mea. Ordon să mi se dea gradul de locotenent, care mi se cuvine. Degeaba mă persecută domnul doctor”.

— „Îmi pare rău Voineo,” intervine doctorul. „Tocmai tu să spui așa ceva, când știi că eu ți-am acordat gradul de locotenent”.

— „A, așa mi l-ați dat? Atunci vă mulțumesc. Trăiți domnule doctor.” Și se depărtează mulțumit.

Suntem prezentați domnului intern al secțiunii, Eugen Mitrofan, care se oferă cu multă gentilețe să ne prezinte pacienților mai interesanți. În momentul când ne pregătiam să plecăm, mai departe, un urlet înfiorător ne întâmpină. Am rămas locului înfiorați.

— „E un biet pacient cuprins de furii” ne spune domnul Mitrofan. „Doriți să-l vedeți?”

— „Da” răspundem noi cu jumătate gură.

Intrăm într’o cameră albă și curată, după cum sunt toate în acest spital. Trei oameni se căznesc să ție fixat pe pat un bărbat, căruia nu-i poți citi vârsta pe obraz, atâta este de descompus de furie. Urlă, asvârle cu picioarele, caută să apuce de gât pe îngrijitori. O mișcare abilă și cearceaful îi încolăcește pieptul și brațele, și-l fixează pe pat. Legăturile se strâng din ce în ce mai puternic. Urletele se întețesc. Lacrimi ne stau în ochi.

— „După cum vedeți cămașa de forță este o poveste. Nu se mai întrebuințează de multă vreme. Când un bolnav este cuprins de furii, i se fac băi fierbinți, care-l moleșesc și în caz că furiile nu cedează, este legat cu cearceaful de pat”.

Un tânăr doctor se apropie de patul pacientului, căruia îi curg din colțul buzelor bale roșite. Îl mângăe, îi vorbește cu binele și reușește cu multă greutate să-l domolească puțin. Suntem atât de sdruncinați de această scenă, încât aproape nu mai știm ce să facem. Ghizii noștrii își dau seama de aceasta și ne invită să părăsim camera pacientului. Pătrundem într’un salon comun. Unul din pacienți s’a transformat subit în doctor, comandant sau mai știu eu ce și ordonă celorlalți nebuni, lucruri din cele mai ciudate. Și ce-i curios, e că aceștia se execută întocmai. Acuma le-a ordonat tuturor să se așeze pe bănci și de cum se ridică unul un „șezi jos” energic îl reașează pe locul părăsit. Spectacolul acesta ne mai înseninează puțin.

Un partid politic

Scrisoarea unuia dintre internați

— „Să nu credeți că ospiciul nostru este ferit de influența politicei”, ne spune domnul Mitrofan. „Avem aci chiar un partid politic, cu flecari, cu oameni cu vorbi mari, la fel ca și în viața reală.

— „Dar cine-i șeful partidului? întreb eu de acum, puțin mai amuzat.

— „Maestrul Danielescu. Uite-l că se apropie de noi”.

Un bărbat tânăr, ca de vreo 20 ani, uscățiv, cu o privire vie și inteligentă ne vine întru întâmpinare.

— „Uite Danielescule, domnii vor să facă politică și nu știu în ce partid să se înscrie. Ia dă-le tu un sfat!”

— „Păi să se înscrie în partidul meu, domnule doctor!”

— „Cum să se înscrie în partidul tău Danielescule, dacă nu te cunosc și nu le-ai ținut măcar un discurs, așa ca să vadă și ei cât poți”.

Șeful partidului nu se lasă mult rugat și urcându-se pe o masă, din apropiere, ne debită cel mai autentic discurs politic, copie fidelă a celor obicinuite de oricare alt politician.

„Iubiți cetățeni!

Cerem canalizare, cerem dreptate, cerem vot liber! Dar mai ales canalizarea care e de o importanță capitală pentru politica noastră. Vrem să canalizăm pe Sf. Gheorghe, pe Sf. Ilie, pe Sf. Dumitru, să canalizăm totul, domnilor! Iubiți cetățeni! Cred că nu mă înșel atunci când vă spun toate acestea”

— „Mai departe Danielescule!”

— „Gata!” și cu cel mai convins sughiț, Danielescu își întrerupe discursul, ca ori și care alt politician.

În timpul discursului ceilalți nebuni îl ascultau cu sfințenie ca și cum ar fi priceput ceva. Ba unii au schițat chiar și aplauze vagi. (Remarcați cât de lipsită de exagerare e scena). În timp ce șeful vorbia, m’am adresat unui nebun, care se așezase lângă mine:

— „Ce este cu domnul acesta?”

— „E! Este un inginer de lucrări!”

— „Ei și ce vrea?”

— „Păi știu și eu ce vrea?”

— „Da’ dece-l ține aicea?”

— „Păi (cu un ton confidențial) e cam nebun, nu vezi ce face?”

— „Dar dumneata ești infirmier aci?” întrebai eu.

— „Eu infirmier?” îmi răspunse el cu un ton furios, „eu sunt general”, și se depărtă de mine. Atunci m’am lămurit.

Trecând prin dreptul unei camere, auzim dinăuntru o voce plângătoare. Privim înăuntru. Un pacient numai în cămașe, îngenunchiat, se închină comutatorului electric.

— „Ce-i cu acesta, domnule doctor?”

— „Să intrăm la el, e un mare vrăjitor. E Ivan P.”.

De cum deschidem ușa, Ivan se repede spre noi:

— „Să-mi facă bae, domnule, să mă curăț, că sunt sfânt”.

Și într’adevăr, avea nevoe, căci… i se ’ntâmplase o nenorocire, cari ni se întâmpla nouă des, în copilărie.

Ne vorbește într’aiurea și nu disting decât unele invocațiuni, care mai de care mai trăsnite.

— „Ia fă ceva vrăji, Ivane!”

— „Iacă domnișorule, vezi lampa din tavan? Uite eu mă rog la butonul ăsta și lampa se aprinde.

— Doamne, Dumnezeule, Sfinte, fă să se facă lumină!”

Și se întoarse cu fața spre lampă. Între timp am învârtit butonul și lampa se aprinse.

— „Iaca, vezi că s’a aprins?” îmi spuse Ivan triumfând. „Uite acum o s’o fac să se stingă! — Doamne, Dumnezeule, Sfinte, fă să se facă întuneric, Doamne!”.

Am stins lampa.

— „Iaca acuma o să fac să nu se mai aprindă, chiar dacă învârtești butonul. Doamne, Dumnezeule, blestemă Doamne, dacă o fi să se aprindă!”

Mă făcui că învârtesc butonul, lampa nu se aprinse.

— „Bravo Ivane” interveni domnul intern Mitrofan. „Acuma o să-ți se facă baie! Dar să fii de treabă”.

Părăsim sanctuarul lui Ivan cu oareșcare satisfacție.

Un pacient trece într’o poză majestoasă pe lângă noi.

— „Îmi dați voe să vă prezint pe prințul Mihai”.

Prințul Mihai ne întinde binevoitor mâna.

— „Dar cum se face că dumneata ești prințul Mihai, că eu cunosc pe un altul?”

Mă privește puțin supărat, apoi îmi spune:

— „Prințul Mihai sunt eu, Mihai de Hohenzollern din Regele Ferdinand și Regina Maria și celalt e Prințul Mihai, dar eu sunt cel adevărat, am fost și la Paris și la Galați și la Pitești”.

— „Dar ce zi avem astăzi, Mihai?”

— „Astăzi? Păi o zi nearanjată încă”.

— „Cum nearanjată, nu știi cum se cheamă?”

— „Nu”.

— „Dar pe dumnealui îl cunoști?” și-l arăt pe domnul intern Mitrofan, pe care pacientul îl vede zilnic.

— „Păi nu știu cine e”.

— „Lipsă complectă de memorie” îmi spune domnul intern și aceasta din cauza alcoolismului, care face ravagii. La noi în spital un mare procent din pacienți provin din alcoolici, sau luetici. Sunt cele două plăgi care ne bântue cu furie țara”.

Mergem la etajul întâiu, într’un salon mare, luminos, în care nu se află decât un singur pacient, care-și dă în cărți.

— „E căpitanul Z.” ne spune ghidul nostru. „Stați puțin de vorbă cu dânsul”.

— „Îmi dați voe să mă prezint, domnule căpitan. Viu din partea revistei „Realitatea Ilustrată” și aș vrea să stau de vorbă cu dv.”

— „Dv. sunteți dela ziar? Atuncea o să vă spun un lucru pe care vă rog să-l publicați. Pe mine mă persecută Rasputin, domnule. Știți cine-i Rasputin? Popa Cârnu! Vine noaptea la mine în pod și face chefuri și tropăe ca să nu pot dormi. Și atentează la viața mea”.

— „Dar dece nu stai la masă cu ceilalți, domnule căpitan?”

— „Păi cum să stau cu ei, că-s nebuni. Sunt paranoici, epileptici, mai ales epilepticii ăia au necaz pe mine și vor să mă sugrume, zice că le-am luat dreptul”.

În acest moment intră în salon un pacient cu cap de apostol, puțin încruntat, dar în general un astfel de aspect încât cu greu bănuești că e nebun.

— „Îl vedeți?” îmi spuse căpitanul, „e un biet nebun, care se crede chemat să reformeze lumea și zice că e al doilea Mesia. E, un paranoic, care se află într’un permanent extaz mistic”.

Noul Mesia ne privește puțin încruntat, apoi ne spune:

— „Voi știți cine sunt eu?”

— „Nu”.

— „Eu sunt Crotara, sub numele cel nou de Mesia”.

Colegul Berman a prins inimă și începe să discute cu el:

— „Ia spune-ne și nouă ceva din învățătura dumitale”.

— „Pe mine mă persecută palatul, domnule. De aia nu pot eu să-mi răspândesc învățăturile. Le-am tipărit eu și le-am împărțit dar le-au confiscat. Eu înțeleg să mi se facă o critică pozitivă, dar nu să mă critice fiindcă nu sunt în stare să mă priceapă. Că de aia trimit ei unde hertziene să mă persecute. Numai eu sunt noul Mesia”.

— „Și simți totdeauna undele hertziene?”

— „Nu, nu le simt toată vremea”.

Colegul Berman începe să-i facă teoria paraziților, și discută cu aprindere reușind să-l convingă, fapt care-l bucură atât de mult pe bietul pacient, încât îl bate prietenos pe umăr.

Un personagiu într’o atitudine mândră, cu barbișon și mustăți à la Napoleon III, intră înăuntru și se plimbă cu pași mari, majestuoși, de-a lungul salonului. E „împăratul Cezar!”

— „Majestate!”

Împăratul răspunde printr’un „Hm” spus cu un ton atât de furios, încât socot prudent să mă depărtez cât mai repede.

Ghizii mei zâmbesc:

— „Nu vorbește cu nimeni. Și dacă-i vorbești face o figură atât de înfiorătoare…

Mai stăm de vorbă cu Mitropolitul Mizilului, care făgăduește fiecăruia câte zece pogoane și trei ocale de aur, ne întâlnim cu Domnitorul Niculescu Florea Floru Flor, al doilea domn Cuza, care susține că a clădit întregul ospiciu, cu o cheltuială de șapte miliarde și părăsim pavilioanele cu bolnavi, spre a vizita muzeul ospiciului.

Muzeul ospiciului

Moș Ilie

Moș Ilie are acelaș rol, pe care-l are renumitul Moș Grigore, la Institutul Medico-Legal. E îngrijitorul muzeului. Un bătrânel simpatic, care știe să-ți explice toate celea. Fotografiem interiorul muzeului cu obiecte de ale nebunilor, care mai de care mai curioase.

O pereche de pantofiori! Această încălțăminte a fost confecționată de unul dintre nebuni și se găsește în muzeul ospiciului.

— „Vedeți pantofiorii aceștia? Sunt ai lui Oancea Săracul, nu au mai mult decât 12 kilograme bucata, și Oancea nu mergea decât cu ei în picioare. Într’o bună zi, a fugit din ospiciu, cât mai era încă la Mărcuța, și l-am prins la câțiva kilometri depărtare”.

— „Ia spune-mi, Moș Ilie, nu ți s’a întâmplat, în atâția zeci de ani, decând ești în serviciul ospiciului, să fi avut ceva neplăceri cu nebunii?”

— „Oho, câte încă. Într’o zi, un cârciumar care era internat la noi, un furios, dădu peste o sticlă de vin și se îmbătă. Și-a scos dantura din gură, și-a aruncat-o, a vârît toate lucrurile ce le-a găsit în cale, în sobă și când a intrat infirmierul să-l lege, s’a repezit să-l omoare. Mai omorîse el un infirmier mai înainte. De abia l-am legat atunci. Nu-i vorbă, după beția ceea, nici n’a mai dus-o mult. A ținut-o într’o furie, pânăce-a murit”.

Privim obiectele expuse. Unele sunt lucrate cu foarte mult talent. Altele sunt astfel încât poți recunoaște starea mintală a autorului. Privim craniile diforme, înșirate în jurul pereților, scheletele a doi nebuni la care disproporția dintre craniu și trup sunt evidente. Plecăm.

În curte suntem întâmpinați de principesa Smaranda, o fostă învățătoare, victimă a răsboiului. Susține că-i numai răni, din cauza unei bombe și ne vorbește într’o franceză mai mult sau mai puțin corectă.

A trecut de mult miezul zilei. Într’un colț al curții măria sa Eleonora vrăjește un cârd de găini, care-i cam inspiră teamă. În alt loc fiul generalului C. comandă companiilor imaginare într’o limbă ciudată, pe care abia c’o înțelegem. Alți nebuni râd la pomi, la uși, la ferestre, aleargă fără nici o noimă, în sus și în jos, rânjesc la noi. Ne luăm ziua bună dela gentilii noștri însoțitori.

Părăsim grăbiți ospiciul. Atât eu cât și colegul meu suntem atât de impresionați, încât abia că vorbim. Mașina aleargă sprintenă peste șosea. Îmi pare c’am avut un coșmar înfiorător. Și ca niciodată atât de sincer spontan, s’a smuls din pieptul nostru frântuara de rugăciune: …„și ne iartă nouă Doamne, păcatele noastre!”

ALL.