În preajma revoluției/Volumul I/Capitolul V. Alexandru Machedon în vatra Năpădenilor

 

Conu Iorgu — adică Egor Stepanovici Răutu — nu se simțea nici el la nivelul sarcinilor pe care i le impuneau pregătirile pentru așa serbare.

Chiar în ziua în care i s-a făcut cunoscut consimțimântul bătrânului Cacioni și al Smărăndiții, el s-a gândit înainte de toate să-și asigure serviciile lui popa Vasile din Năpădeni; a poruncit dar vechilului Alexandru să cheme pe popa la curte, apoi — în parte, pentru că aspectul conacului vădea într-adevăr lipsă de îngrijire, iar domesticitatea neorânduială și indisciplină morală — iar, pe de altă parte, ca să-și potolească nerăbdarea și să-și găsească de lucru — s-a năpustit asupra jupânesei Marghioala, tunând, fulgerând, dându-i porunci peste porunci, care se băteau cap în cap, provocând, astfel, la cei din casă un haos și o zăpăceală înspăimântătoare.

Vocea lui de stentor răsuna ca un clopot și umplea cu undele ei sonore toată pâlnia Năpădenilor, de se auzea peste cele două brațe ale Nistrului, până în satul Berceștilor la Cerleni, pe coasta din fața curții.

Vechilul Alexandru, care știa el ce știa, după vorba cu popa Vasile, auzind de departe mugetul de leu ce răsuna din cerdacul boierului, abia-abia se mișca întrând pe poartă și îndreptându-se spre cerdac.

Vechilul Alexandru era și el un tip puțin banal.

Scurt, dar îndesat, cu umerii largi, cu brațe lungi cari îi ajungeau aproape până la genunchi, cu obrazul acoperit întreg cu un păr gros, roșcat, ca de sârmă, din care abia luceau niște ochi mici și vioi care nicio clipă nu se opreau și niciodată nu priveau drept în fața convorbitorului — el putea servi de model pentru ipoteticul „Pithecantropus“, strămoșul omului de la hotarul epocii terțiare.

Vechilul Alexandru avea o metodă sigură pentru îmblânzirea boierului: tăcea; tăcea și în toată făptura sa căuta să întruchipeze spaima și venerațiunea nemărginită. Câtă vreme uraganul vâjâia și trăsnea, din gura lui nu ieșea niciun cuvânt, și la toate întrebările sau poruncile boierului, el abia mișca buzele si cel mult gemea și mormăia nedeslușit și jalnic, cu un glas subțire de babă bătrână.

— Măi ticălosule, mînca-te-ar ciorile să te mănânce. Pe unde ai umblat, măgarule? Te-ai apucat și tu de beție? Unde e tâlharul cela de popă? De ce n-a venit? Am să-l dau afară ca să crape de foame sub un gard. Unde este? De ce n-a venit? De ce nu vorbești? Acuși îți crăp capul!

— Hm... hm... mn... n...

— Ce mormăiești acolo, blăstămatule? Ai amuțit ori te-ai îmbătat?

— Hm... hm... mn... n...

În sfârșit, când boierul și-a mai revărsat focul și, obosit, s-a aruncat în jilțul împletit din cerdac, vechilul Alexandru a îndrugat plângător și subțire două cuvinte:

— Îi călare...

Conu Iorgu sare în picioare:

— Cum?

— Îi Suvorov...

Chiar când nu era nevoie de îmblânzirea boierului, acesta era felul de a grăi al vechilului Alexandru. Foarte greu scotea el din gură vreo propoziție întreagă — sau chiar un cuvânt mai lung de trei-patru silabe.

Deprinsese pe oamenii din sat și pe boierii din curte să-l înțeleagă, fără vorbărie multă: un gest, un sunet nearticulat, o simplă silabă, sau cel mult un cuvânt, erau suficiente pentru ca toată lumea să știe despre ce e vorba.

— Iarăși e mort beat? — tună furibund conu Iorgu.

Un gest care, cu toată simplicitatea lui, exprimă superlativul.

— Și de mult?

Alt gest care rezumă infinitul.

— Nu poate veni aici?

Un nou gest, materializând neantul.

Conu Iorgu, după un citat expresiv din literatura populară nescrisă, se ridică hotărât și porunci:

— Să puie Ion argatul caii la căruță și să ia vreo doi-trei flăcăi cu el. Vino și tu. Nu uitați frânghiile. Să tragă și Dumitru cu trăsura!

— Hm... n... n...— tuși, în semn de supunere, vechilul Alexandru.

* * *

Peste cinci minute din curte porni o expediție întreagă: întâi vechilul Alexandru pe iapa lui sură, cu-noscută de toată lumea în raza de două poște împrejur; apoi un mare șaraban, în care erau vreo patru-cinci flăcăi zdraveni din curte, și, în sfârșit, conu Iorgu, în trăsurica lui cu care umbla pe moșie — furios și agitat — în picioare în dosul impasibilului Dumitru vizitiul, care ședea pe capră cu barba lui lată și silueta lui impunătoare, nemișcat ca un idol hindus.

Când „armada“ boierului se apropie de biserică, se auziră dincolo, în vatra satului, pe coastă, chiote, sudălmi strigăte năstrușnice, râsete, bocete de femei, țipete de copii, lătrat de câini, tropot de cai. Iar când trăsurica lui conu Iorgu intră chiar în vatra dintre biserică și cârciuma lui Aizic, se dezveli un spectacol demn de poemele lui Homer: de-a lungul vetrei galopă fără șea, pe un cal înspumat, popa Vasile, cu barba în vânt, părul vâlvoi, fața aprinsă, numai în cămașă și izmene, desculț, vociferând năprasnic:

— Ha! Eu sunt Suvorov, solnița bunicii tale! Fugiți încolo, păgânilor. Parastasul și pogribania... Unul este popa Vasile! Veți pieri fără el... — și pornea cu calul în goană mare asupra mulțimii.

Lumea se risipea în toate părțile. Oamenii huiduiau, șuierau, aruncau și ei în vânt cuvinte înaripate. Femeile își făceau cruce, când armăsarul popii se apropia de ele, fugeau ținându-și cu o mână sânii, iar cu alta aranjând fusta — râdeau, emiteau țipete stridente. Copiii urlau necontenit, câinii le țineau isonul; găinile, rațele și gâștele speriate se ridicau în văzduh.

Totuși nimenea nu se atingea de cucernicul părinte.

Pe un flăcău, care nu se ferise destul de repede din calea vajnicului călăreț, popa îl apucă de chică și, dând vânt calului, târî după dânsul pe nenorocitul, care se văita cât îl ținea gura: „Aoleu, lasă-mă, părinte, că mă omori!“.

— Ha-ha-ha! Eu sunt Alexandru Machedon. Vă voi arăta eu, păgânilor, nafura și cristelnița!

Lucrurile luau o întorsătură tragică: părintele Vasile nu lăsa chica din mână, calul, înnebunit de spaimă, de atâta zgomot, urmându-și galopul neînfrânat, Începuse să-și zvârle copitele potcovite. Captivul risca în fiecare clipă să cadă sub picioarele lui.

Nu se știe cum s-ar fi isprăvit această scenă, dacă expediția lui conu Iorgu nu ajungea la timp în arenă.

Conu Iorgu comandă::

— Frânghii! Ioane! Petre! Năvăliți pe el! Alexandre, aruncă lațul! Dați-l jos de pe cal! Legați-l!

Operațiile militare se desfășurară cu o precizie care vădea o îndelungată practică. Intr-o clipă popa Vasile, legat butuc, fu aruncat în șaraban, din care porni un răget de fiară feroce, întretăiat de epitete expresive și pitorești la adresa cuconului Iorgu, care însă, satisfăcut de biruința repurtată asupra lui Suvorov și Alexandru Machedon, porni convoiul spre curte, în aceeași ordine: vechilul Alexandru, călare pe iapa lui sură, șarabanul cu popa încătușat în fund — patru haidăi, așezați pe ei, abia îl puteau ține în loc; iar în urmă, trăsurica lui conu Iorgu, care de data aceasta însă, potolit, era așezat în fundul ei.

Norodul — mai cu seamă femeile și copiii — urmau în coada cortegiului, în prevederea actului final de îmblânzire a părintelui Vasile.

În gloria zilei de august, cortegiul șerpuia de-a lungul țărmului Nistrului, ca într-o procesiune păgână, spre locul de execuții.

Ajuns în curte, șarabanul, sub comanda vechilului Alexandru, înaintă direct spre fântâna din ograda boierească a Năpădenilor, vestită prin apa ei rece. Conu Iorgu se sui în cerdac, de unde supraveghea operațiunea, fără să fie necesar din parte-i un ordin lămurit.

Popa Vasile — care tot timpul nu-și oprise urletele și puhoiul de sudălmi — când văzu chipul păros al vechilului aplecat asupra lui, n-a mai putut scoate de furie niciun cuvânt, ci răgea ca o fiară de menajerie.

Alexandru făcu semn flăcăilor, să scoată pe popa din șaraban. Aceștia îl și ridicară pe sus și-l culcară la marginea fântânii. După un alt gest, flăcăii începură să scoată apă din fântână, și, la o nouă mișcare din cap a taciturnului executor, o căldare de apă rece fu, deodată, turnată, pe capul nefericitului slujitor al altarului, care se zbătea ca un posedat, cutremurând văzduhul cu sunete nearticulate. A doua căldare, a treia, a patra, au urmat până ce, în sfârșit, învinsul fu silit să se potolească. Dânsul tăcea, din când în când scuturându-și coama, ca să se scurgă apa de pe obraz, și să poată deschide ochii. Un semn al vechilului, și, ridicat în picioare și dezlegat, popa Vasile înfățișa o jalnică priveliște: ud leoarcă, cu ochii injectați, palid, cu capul plecat, acoperit de pletele-i argintii care curgeau în jos, așa că abia-abia i se putea vedea obrazul, stătea smerit pe loc, și numai din când în când clătina din cap și sufla, stropind în jurul său, cum fac caii la adăpat.

Atunci conu Iorgu porunci de încetare:

— Închideți-l în flighel.

Vechilul Alexandru îl luă cu binișorul de braț și, cu un expresiv „Hmn...“, care respira de resemnare în fața destinului și de compătimire, îl invită să înainteze.

Supus, fără niciun gest de împotrivire, gârbovit, cu genunchii îndoiți, domol, părintele Vasile se clătina după el — spre carcera lui obicinuită din flighel.