În preajma revoluției/Volumul I/Capitolul XI. Ducele de Morny și agricultura modernă

←Capitolul X. În drum spre Țiuleni

În preajma revoluției. Volumul I. Prolog. Smaragda Theodorovna de Constantin Stere Capitolul XI. Ducele de Morny și agricultura modernă

Capitolul XII. Un latifundiar→

După patru-cinci ceasuri de drum, de pe culmea dealului din Petrești se deschidea în vale oglinda ves-titului iaz al Petreștilor, dincolo de care, pornind chiar de la iezătură, o lungă alee de plopi piramidali ducea spre curtea unuia din cei mai mari magnați ai Basarabiei din acea vreme — Aristide Nicolaevici Brezó, pe care țăranii îl numeau cu îndărătnicie „Breazu“, cum, de altfel, erau și numiți strămoșii săi.

La Petrești se impunea un popas pentru odihna cailor, și pentru ca și călătorul să poată gusta ceva.

Trecând iezătura, trăsura se îndreptă prin aleea de plopi, iar vizitiul Dumitru ca să-și vestească sosirea, pocni din bici, mânând caii pe poartă în galop după ritualul echipagiilor boierești de pe vremuri și, descriind o curbă elegantă prin ogradă, se opri în loc, în fața scării monumentale, care ducea spre un cerdac și mai monumental, rezemat pe coloane grele de piatră, sculptate cu multă pretenție, ca să dea conacului renovat de actualul proprietar caracterul unui castei medieval.

Pe scară se repeziră vreo doi feciori, în livrele cu bumbii mari rotunzi de metal, pe care erau gravate armoariile fantastice ale familiei Brezó. În cerdac apăru însuși amfitrionul, un domn între două vârste, cu trăsături care trădau un amestec puternic cu nobilul sânge al Eladei; un nas fin, ochii negri vii, cu o bărbuță îngrijit tăiată, și cu un craniu alb, lucitor ca o bilă de fildeș, pe care numai pe ceafă îl mărginea o rămășița de peri albi.

Toată înfățișarea seniorului din Petrești, de la costumul stilat și elegant de ,,gentilhomme campagnard“, până la gestul, vocea și însuși vocabularul, parcă erau studiate înaintea oglinzii.

În dosul domnului Aristide Brezó, în pătratul negru al ușii, se tăia o altă figură — menită parcă anume să contrasteze cu elegantul „feudal“ din Petrești a unui om în vârstă, care, cu toată statura lui numai mijlocie, parcă se lungea din cauza atitudinii și a portului său.

Mai mult învălit neglijent, decât îmbrăcat, într-un costum vechiu de vânătoare, uzat și lustruit de vremuri și de lipsă de cruțare, în ciubote mari cu turetci moi, stătea drept un bătrân sprinten și vânjos cu un cap imens, din care în jos pornea până în brâu o barbă îngălbenită de ani și de puțină îngrijire, iar în sus se ridica un stog de păr de aceeași culoare și care, ca și barba, părea de mult lăsat fără contact cu pieptenul sau cu peria. Ochii mici, căprii în nepotrivire ciudată cu rigiditatea figurii, neliniștit își fugăreau privirile în toate părțile și parcă în fiecare moment erau gata să dispară în orbitele adânci, dedesubtul cărora abia se întrezărea un nas mic și diform ca un bob de linte.

Era marele moșier Vasile Bartic, din vecinătate, care împreună cu Aristide Brezó stăpâneau singuri o întindere de pământ mai mare ca un principat german.

Iorgu Răutu în hainele lui masive — opera celebrului „croitor parizian“ Janchel Grinșpun din S*** — ridicându-se pe scări, se înălța în fața lor ca un Gulliver între liliputani, dar îi salută totuși cu oarecare sfială.

— Ehe-hei! Ce surpriză, fericită! Ce vînt binecuvântat te-a îndreptat spre modesta mea reședință, proșu liubiti i jalovati! exclamă afectat domnul Aristide Brezó, amestecând graiul rusesc cu o românească împănată de neologisme, necunoscute pe atunci în Basarabia.

Întinzându-și ambele mâni subțiri și bine îngrijite spre labele păroase ale lui Iorgu Răutu, el le strângea cu multă afabilitate.

— Bună ziua! Bine te-am găsit, cucoane Aristide. Ia, mă poartă grijile și nevoile. Aflând că ești acasă, am tras la dumneata, în nădejdea că mi-i îngădui un popas de vreun ceas-două în drum spre Țiuleni.

— Ce-un ceas, două, domnule! Dar nu te las astăzi! Vei sta cu noi la masă — cem bogat, tem i rad, apoi te vei repauza un instant, iar apoi vom juca o partidă-două de préférence, că m-a ambetat destul Vasile Petrovici cu pichetul său.

Domnul Aristide Brezó, călătorit prin lume și trăit mai multă vreme în Franța, ca și în România — având moșii și dincolo de Prut — sublinia cunoștințele sale ale limbii românești „moderne“ prin întrebuințarea exagerată a neologismelor neînțelese pentru boierii moldoveni din Basarabia, presărându-și în același timp graiul și cu fraze franceze întregi. Și, tot deodată, simțindu-se un stâlp al împărăției și bun patriot, îi plăcea să se adreseze în rusește, chiar oamenilor ca Iorgu Răutu, care nu prea înțelegeau limba lui Pușkin.

Vasile Petrovici Bartic a strâns mâna lui Iorgu Răutu, abia însoțind acest gest de salut cu câteva sunete nearticulate.

Bietul uriaș necioplit din Năpădeni nu îndrăznea să refuze invitația atât de amabilă a domnului Aristide Brezó, dar se simțea grozav de stingherit și plictisit în societatea acestor reprezentanți ai elitei basarabene.

Aristide Brezó nu numai că îl uluia cu finețele sale de limbaj româno-ruso-francez, impunându-i o sforțare de tălmăcire a tuturor acestor vorbe ciudate, dar mereu îl prostea cu narațiunile sale mirabolante, în cari ursul din Năpădeni niciodată nu putea trage o linie de demarcațiune între adevăr și jocul neînfrânat al imaginației, care printre țărani îi asigurase magnatului din Petrești o reputație de cel mai mare mincinos al Basarabiei.

În timpul mesei, și mai târziu, la partida de „préférence“, stăpânul casei își întreținea oaspeții cu povestirea celor mai extraordinare aventuri și isprăvi săvârșite sau cu descrierea succeselor neînchipuite, realizate în gospodăria sa, ținând prea puțin seama de impresia produsă asupra lui conu Iorgu și a lui Vasile Petrovici Bartic, ca și asupra soției sale — o doamnă distinsă, a cărei față palidă era puțin înviorată de o superbă coroană de peri albi și luminată de ochi-i negri triști și de un surâs melancolic.

Adică, la drept vorbind, Aristide Brezó era sigur de impresia enormă produsă asupra musafirilor săi și, totodată, de mult nu mai nădăjduia să producă vreo impresie asupra doamnei Cleopatra Brezó!

Și într-adevăr, Iorgu Răutu îl asculta cu gura căscată fără să știe dacă trebuie să-l admire sau să-și exprime îndoiala.

— Aaaa! vezi această supă de raci? M-a învățat să o pregătesc — că eu singur dau instrucțiuni bucătarului — ducele de Morny, cu care am fost amic ca frate, — știi, fratele natural al Majestății Sale Napoleon al III-lea, care a fost ambasador la Petersburg. Daaa! am fost per-tu cu el. Niciodată nu putea să uite lecția pe care i-am dat-o la manejul din Paris. Aceasta se întâmplase pe la ’53, puțină vreme după lovitura de stat. Știi că eu sunt călăreț pasionat. În fiecare zi mă sui pe un armăsar încă neînvățat. Grozav îmi place să domptez, și să dresez caii. Întrând odată la manejul din Paris, văd acolo un domn într-un costum impecabil, desigur gentleman, care se încerca fără niciun succes să încalece un superb armăsar negru, pe care în zadar căutau să-l țină în loc patru valeți. Armăsarul turbat îi târâia după el ca pe niște cățeluși. Domnul, în care îndată am recunoscut pe ducele de Morny, alerga degeaba după ei. Atuncea eu, văzând eforturile lui vane, m-am adresat lui: „Permettez, monseur, je peux faire cet animal comprendre la raison. Permettez?“... Ducele, cu un surâs de superioritate, îmi spune: „S’il vous plaît, monsieur!“. Eu, cu încetul, cu vorbe dulci mă apropii de fiară, îl mângâi și-l întorc cu fața spre soare și, când el, orbit, și-a închis un moment ochii, eu hop, și sunt în șea.

Aici Vasile Petrovici Bartic mârâi sarcastic printre dinți:

— Așa a făcut Alexandru cel Mare cu Bucefalul său!

— Da, așa făcu și Alexandru de Macedonia, — îi răspunse liniștit d. Brezó și continuă: — Năzdrăvanul se cabrează, zvârle cu picioarele — ensaut de mouton. În zadar! Peste câteva minute îl duc la pas în fața ducelui de Morny, îl fac să cadă înaintea domniei sale în genunchi, și-i zic: „Monsieur, il est à votre disposition“. Daaa! Ducele mă îmbrățișează, mă sărută, mă ia în trăsură cu el, mă duce drept la Tuileries, așa cum eram în costum de călărie, mă prezintă Majestății Sale Napoleon al III-lea: „Sire, je vous présente le plus merveilleux cavalier du monde, mon meilleur ami, le grand seigneur russe Aristide Brezó!“. Daaa! Și de atunci am fost ca doi frați de cruce. Daaa! Și nu s-a dat îndărăt, când a fost ambasador la Petersburg, să vie aici la mine la Petrești. A stat aici, aici chiar pe scaunul unde stai d-ta, și a spus că așa primire și așa casă, și așa gospodărie nu le-a văzut nici la ducele de Montpensier din Franța, nici la lordul Norfolk din Anglia, nici la prințul Schwarzenberg din Austria...

* * *

Lui Iorgu Răutu i se tăia răsuflarea, și fruntea i se umezise de bobițe de sudoare.

Vasile Petrovici Bartic mânca în tăcere, strâmbându-se numai de surâsuri sardonice.

Doamna Cleopatra, în momentele cele mai critice, zâmbind cu blândețe, îi oferea lui conu Iorgu:

— Să luați încă puțin curcan, mă rog, încă o aripioară. Aristide, toarnă domnului Răutu puțin vin.

Iorgu Răutu, auzind despre gospodărie, un teren mai propice și mai cunoscut, îl întrerupe:

— Ați început arăturile de toamnă, coane Aristide? Puneți mult grâu?

— Ei-ei! arătură! Eu nu mai ar, eu am introdus metodele cele mai moderne de agricultură, fără arătură.

— Cum fără arătura? Dar atunci cum semănați? Doar grâul nu crește ca o buruiană!

Și conu Iorgu cât pe ce era sa răstoarne masa în mișcarea violentă de uimire.

Prietenul ducelui de Morny, îndreptându-și cu un gest elegant cravata, strecură cu satisfacțiune:

— Aha-ha, amice! Știința modernă a stabilit că arătura este necesară numai pentru ca să împiedice etufarea cerealelor de către ierburi și buruiene. E suficient însă ca prin ridicarea stratului herbal, trecând deasupra solului cu o boroană specială, care taie numai iarba la nivelul solului, sămânța germinează și se dezvoltă cu atât mai puternic că ea se poate nutri din rădăcinile ierburilor. Este mai bine decât cu îngrășămintele care la noi nu rentează.

Conu Iorgu, mirat, n-a mai îndrăznit să spună niciun cuvânt, dar a schițat un gest de cruce, pe care de-abia l-a putut stăpâni.

— Domnule Răutu! Nu luați o prăjitură? — întrerupe din nou doamna Cleopatra. — E foarte bună, o potrivește minunat bucătarul nostru, și puțin vin — e vechiu. De zece ani e ținut în pivnița noastră.