În preajma revoluției/Volumul I/Capitolul XLIII. Povestea gitanei


Apogeul a fost atins pentru Smaragdița la balul mascat, organizat în scop de binefacere la Marele teatru municipal de către elita Odesei.

Costumele pentru acest bal au dat mult de lucru și mai ales de vorbă Smaragdiței și Nataliței:

Smaragdița, în amintirea „Indianei“, avea de gând să-și combine un costum de creolă. În vederea aceasta ea a recitit „Indiana“, dar n-a putut să vadă acest costum, și nici Natalița nu i-a putut veni în ajutor.

Dar de ce ți-ai pus numaidecât în cap pe creola, tiotia Dusia? — o întrebă Natalia Chirilovna.— Eu am sa fiu Colombina, pentru că la orice bal mascat sânt cel puțin zece-cincisprezece Colombine și eu pot fi liniștită cu Pierrot al meu, căci și din aceștia vor fi, desigur, vreo două duzini. Atunci poftim să ne găsească și să ne ghicească cineva! Ai trebui și tu, tiotia Dusia, să iei un costum din acelea care nu vor izbi prea la ochi, de pildă, țigancă — și din acestea vor fi o mulțime.

Smaragdița s-a oprit, în sfârșit, asupra costumului de gitană spaniolă, în credința că acesta sugerează puțin pe creola.

Bineînțeles, nimeni nu s-a gândit să-l costumeze pe Iorgu Răutu, pentru care era destul năduf să se vâre în vestitul său frac.

În seara balului, după înțelegere, Natalița — o superbă Colombină în mătase cadrilată albastru pe alb, cu o bonetă cochetă la fel,— s-a prezentat la hotelul „London“ spre a merge împreună cu soții Răutu la teatrul municipal.

Ea a rămas încântată de minuscula gitană în fustă de mătase roșie, cu un bolero de catifea neagră deasupra unei cămeși albe, tot de mătase, și un tulpan roșu, legat pe părul negru, ondulat și decorat cu un superb trandafir la urechea stingă.

— Ah, tiotia Dusia! Are să înnebunească cineva care știu, că va fi un toreador.

— Dar nu i-ai spus cumva cum voi fi îmbrăcată?

— Ha, ha, ha, ha! Ce copil ești!

Și Colombina a acoperit pe gitană de sărutări, râzând in hohote; și apoi, apucând-o de mână, începu s-o învârte, ca un vifor, prin cameră, declamând:

— Tiotia Dusia! Ce copil ești! Aveam nevoie să-i spun eu ce costum ai? Dar, desigur, că a răsturnat totul ca să-l afle! Cunoaște doar pe croitoreasa noastră.

Smaragdița nici n-a băgat de seamă că numele toreadorului nu era nevoie să fie pronunțat...

În josul scării teatrului, luminate á giorno cu mii de lampioane, grupul a fost întâmpinat de o namilă de „Pierrot“ —care ar fi putut rivaliza, ca statură, cu Iorgu Răutu — stând de vorbă cu un elegant toreador, a cărui mătase roșie se acorda de minune cu fusta și tulpanul gitanei spaniole.

Pentru Smaragda acest bal — primul bal mascat la care asista — îi părea o viziune din poveștile Șeherezadei, deși chiar pentru Natalița el nu reprezenta în sine, prin banalitatea lui, niciun interes. Aceiași arlechini, paiațe, turci, husari, marchizi din veacul al optsprezecelea, mauri, pierroți, — toți eroii și eroinele operelor italiene; iar pentru doamne: Colombine, țigănci, spaniole, italience, cadâne din harem, marchize de Pompadour și tot felul de dominouri în toate culorile imaginabile.

Dar Smaragdița era orbită nu numai de lumină și de luxul costumelor, dar mai cu seama de libertatea alurelor și indecența decoltajelor excesive.

Chiar de la intrare toreadorul a invitat pe gitană la dans — cu învoirea dată cu voie bună de Iorgu Răutu, care se simțea ușurat că la „iarmarocul acesta drăcesc“ Smaragdița se va bucura de solicitudinea unui om purtat prin lume.

După câteva tururi de vals, Iorgu Răutu însă n-a mai putut regăsi figurina eteree a gitanei spaniole.

După ce a trecut de vreo două-trei ori de-a curmezișul sălii și prin coridoare, el a preferat, în sfârșit, să se retragă la bufet unde se consola cu o sticlă de șampanie, în așteptarea „nebunelor“, după cum se convenise de acasă, pentru supeu.

* * *

— Ești răpitoare, Smaragda Theodorovna! Nu-ți dai seama că privirile tuturor sânt concentrate asupra dumitale? Nu ești mulțumită că poți astfel ferici pe toți numai cu prezența dumitale? O frumusețe în afară de rând, ca a dumitale, nu-ți aparține numai dumitale. N-ai dreptul să lipsești lumea aceasta tristă de bucuria și de lumina pe care o radiezi.

Și brațul lui vânjos, strângând în vârtejul valsului talia plăpândă a gitanei, o ridica în aer, încât biata gitană, amețită, în adevăr nu mai simțea atingerea pământului.

Într-un moment de pauză, respirând emoționată, ea se rugă de Przewicki:

— Nu știi unde-i Egor Stepanovici? Ar trebui să ne înțelegem mai bine. Era vorba sa supăm aici.

— A! Smaragda Theodorovna! — șopti toreadorul, plecându-se la petala de trandafir a urechii gitanei: — Pentru ce ești atât de crudă? Nu e încă vreme pentru supeu! Pentru ce vrai să-mi răpești aceste clipe, când în mijlocul acestei mulțimi indiferente, pot, în sfârșit, să mă simt aproape singur cu dumneata?

Smaragdița simțea că sub mască obrajii îi ard, că tâmplele îi zvâcnesc — plămânii ei aveau nevoie de aer.

— Dar trebuie numaidecât să găsim pe Natalița! Trebuie să fie aici undeva.

— Oricât am vrea, n-o găsim, Smaragda Theodorovna. Natalița a venit aici să petreacă, să danseze. Ea aici e cu camaradul Varnavin — acel Pierrot, venit anume pentru ea din S***. I-am deranja. Apoi, cum să-i găsim, între atâtea Colombine si Pierroți? De altfel, cred că Natalia Chirilovna e destul de cuminte ca să-și puie din precauțiune un domino oarecare.

— Cum precauțiune? Ce domino? — întrebă îngrijată Smaragdița.

— Apoi, doamnă, la un bal mascat sânt îngăduite toate mistificările și toate indiscrețiunile. Un costum chiar de Colombină nu maschează îndestulător.

În momentul acesta se apropie de perechea noastră un turc gros, cu șalvarii albaștri, nesfârșiți și cu papuci roșii cu vârfurile ascuțite, cu un enorm turban și cu un iatagan, sugestiv prin strălucirea și curba lui.

— Bună seara, gitană dragă, eu te cunosc! De ce pierzi vremea cu toreadorul acesta? El umblă numai să te înnebunească și degeaba te-ai îmbrăcat ca gitană, tot Mignon ești. Ha-ha-ha-ha! Hai cu mine!

Și turcul apucă de mână pe micuța gitană.

Smărăgdița, speriată, se smuncea:

— Nu vă cunosc, domnule, nu vă cunosc! Lăsați-mă!

— Ha, ha! Nu mă cunoști? Apoi să ghicești! Sântem la bal mascat! Și doar nu sfrijitul acesta de toreador te poate răpi de ia mine. Ce-i din el? Tu te-ai deprins cu bărbați mai zdraveni, masivi. Ho-ho-ho-ho!

Smaragdița privea încordat prin crăpăturile măștii, să ghicească cine se ascunde sub ea, pentru că aluziile lui dovedeau că în adevăr o cunoștea.

Ea își smuncea mâna, insistând:

— Nu vă cunosc, domnule! Și nu mă cunoașteți, nu înțeleg ce spuneți!

Acela râdea:

— Ha, ha! Nu mă cunoști? — și o apucă deodată de braț, o ridică în sus și-i șopti la ureche: — Să nu te încrezi în leși, nici când fac pe spaniolii. Noi, turcii, sântem mai de temeiu.

— Lăsați-mă! Lăsați-mă, domnule! Wladislaw Stanislavovici! — protesta Smaragdița.

Toreadorul care se retrăsese la începutul conversației la o parte, la apelul Smaragdiței, își puse mâna pe umărul turcului:

— Ascultă, turcule, aici n-ai să scoți iataganul. Doamna e cu mine și nu te vrea! Înțelegi? Noi nu sântem aici la Stambul, nici în haremul dumitale. Dacă nu ești cuminte și nu-ți bagi mințile în cap, te aduc eu îndată în fire. Ai înțeles?

Turcul începu să râdă, fără supărare:

— Ha-ha-ha-ha! De! Așa-i! Turcii sânt ridicoli în rolul de păzitori ai inocenței,— și, făcându-și un salamalec, spuse, cu o notă de regret: — Poftă bună, gitanică, Alah să te aibă sub sfânta lui pază!

Przewicki își oferi brațul Smaragdiței, care acum se lipea de el, tremurând, și se îndepărtă spre scena teatrului transformată într-un salon de repaus pentru dansatori.

— Ce oroare! — șoptea Smaragdița, și în vocea ei se auzeau lacrimile.

— Nu, gitană dragă, sântem la bal mascat și uitasem. De aceea s-a întâmplat acest incident. Nu e niciun rău în asemenea lucruri. Este o mică escapadă de la banalitățile și nimicurile monotoniei zilnice. Nu trebuie sa le iei în rău, gitană dragă. Nu trebuie să iei în tragic o mică încercare de intrigă de bal mascat. Cine știe cum a aflat turcul acesta câteva detalii. I-ai făcut, probabil, impresie prin figura dumitale atât de grațioasă și eteree, alături de Egor Stepanovici, despre care i-a fost ușor să capete puține informații. Și legile mascaradei i-au îngăduit aceste licențe, în fond nevinovate. Apoi ești cu mine. Poți fi liniștită, — o asigură vocea profundă și înduioșată.

— Dar unde-i Natalița?

Multe Colombine treceau pe lângă ei sau erau așezate în loji și în salon, dar silueta atât de bine cunoscută a Nataliței nu se vedea nicăieri.

— Liniștiți-vă, Smaragda Theodorovna! Văd că convențiunile mascaradei nu sunt acceptate de dumneavoastră.

— Mi-i cald! Aș vrea să iau ceva.

— La poruncă! Mă voi îngriji îndată! Dar ar trebui să vă liniștiți ca să stăm puțin cuminți de vorbă. Va trece noaptea aceasta, va trece ca un vis, dar să-mi dăruiți măcar câteva clipe fără prezențe indiscrete... Voi trăi de azi înainte cu amintirea acestor ceasuri. Mi-am rezervat o lojă. Putem să ne ducem acolo, în fund. Voi comanda pentru dumneata o înghețată, o orangeadă — tot ce vei dori.

— Cum, singuri în lojă? — tremură speriată vocea argentină.

— Sântem singuri, dar loja-i deschisă. A! Vă temeți că poate-o să fiți recunoscută. Apoi n-avem decât să urmăm pilda Nataliei Chirilovna. Eu chiar am depus în lojă mai multe dominouri; este unul delicios — alb, anume pentru dumneata.

Smaragdița șovăia și, emoționată, își aruncă agitat privirile în dreapta și în stânga, în nădejdea de a întrezări pe Iorgu Răutu sau pe Natalița.

— Bine! Bine! — răsună surd și domol vocea tristă a toreadorului. — Sânteți stăpână. N-am dreptul să vă cer nimic, nici nu pretind nimic. Mă voi supune destinului meu, dar nu mă ofensați prin lipsa de încredere! De doi ani și jumătate de când am avut fericirea să vă cunosc, în afară de o clipă de nebunie, m-am resemnat. Am fost fericit numai să știu că existați, să vă văd din când în când, să vă vorbesc în rarele clipe când nu eram importunați. Da, sânt fericit numai că existați, că trăiți. Am numai un dor nebun, un vis — să pot măcar o data să vă spun tot ce bântuie în această inimă răzvrătită, să știți ce însemnați pentru viața mea! Acum, doamnă, voiți să ne despărțim? Să căutăm pe Natalia Chirilovna sau pe... Egor Stepanovici? Porunciți!

Și vocea lui Przewicki tremura ca și cum ar fi fost strânsă de un spasm.

— Wladislaw Stanislavovici! — îl întrerupse Smărăndița.— Vă rog să nu mai vorbiți așa, aici! Să mergem în lojă, dar numai pentru puține momente, că mă simt așa tulburată! Nu știu! Nu știu!

— Fiți liniștită, doamnă! — nicio regină nu va găsi un servitor mai devotat, mai plecat și mai supus, cum cânt eu față de dumneavoastră.

Și perechea frumoasă, a cărei lungă conversație intimă într-un colț al sălii înfrigurate de dans, în adevăr atrăgea oarecare atențiune, se îndreptă spre ieșire, strecurându-se, lunecând sub conducerea toreadorului printre perechile mascate.

La intrarea în lojă stătea un servitor galonat.

— Ce doriți? O înghețată? O prăjitură? O orangeadă? Un pahar cu șampanie?

— „Orangeadă,— șopti Smaragdița, oprindu-se la ușa lojii și aruncând o privire sfioasă împrejur.

— Orangeadă, ceva prăjituri și pentru mine o sticlă de șampanie și pișcoturi! Repede! A porunci contele.

Smărăndița nici nu și-a dat seama, cum s-a găsit în fundul lojii, acoperită de un domino de atlas alb cu șnururi roșii, așezată în fotoliu cu spatele întors spre sală — și alături de ea Przewicki învălit într-un lung domino grenat.

Przewicki și-a luat masca și i-a sugerat și Smărăndiții;

— Aici puteți ridica masca, nimeni nu ne va supăra și sub domino nu ne poate recunoaște. Puteți-să vă odihniți în liniște, și apoi vom regăsi pe Natalia Chirilovna, și... pe Egor Stepanovici...— încheie cu vocea stinsă ispititorul.

Lacheul aduse pe o tavă și așeză pe o măsuță din fundul lojei prăjituri, o garafă eu orangeadă, pișcoturi, o sticlă destupată cu șampanie și două pocale.

Smaragdița a sorbit dintr-odată paharul cu orangeadă, Cavalerul a turnat șampanie în ambele pocale, și pe-al doilea l-a pus, distrat, în fața Smaragdiței.

Emoționată și însetată, ea a sorbit și pe acesta, fără să bage de seamă:

— Ah! E șampanie!

— Nu e nimic! Vă va face bine. Trebuie să vă întremați puțin. înțeleg că sânteți emoționată și mi-e mare jale, că dumneata care ai fi fost podoaba oricărui salon imperial, să fi trăit până acum în așa izolare de viață, în vizuina din Năpădeni, încât să-ți pierzi cumpătul la un bal banal ca acesta, din cauza unui incident, fără nicio însemnătate. Să-mi dai: voie, dragă doamnă, să-ți vorbesc deschis, măcar acum, în acest sfert de oră, pe care l-am smuls destinului.

Smaragdița plecă capul la cuvintele acestea de admirație și măgulire. Ai doilea și al treilea pahar de șampanie i s-au strecurat în neștire. Ea nu mai putea desluși aproape șoaptele pasionate ale cavalerului său. Inima îi zvâcnea cu putere, respirația-i agitată îi ondula cu violență corsajul; tâmplele i se băteau cu înfrigurare și ea le apăsa cu amândouă mâinile și, fascinată, își arunca privirile asupra partenerului și nu le mai ridica.

E o veche poveste.

Numai că pentru biata Mignonetta a doamnei Carotte, înfundată de soartă în bârlogul Năpădenilor ca precocea „Smaragda Theodorovna“, ea avea farmecul unui vis de negrăită poezie, de unică dramă de triumf și de dragoste.

Visătoare, la un moment dat ea a fost surprinsă simțind brațul lui Przewicki sub domino în jurul taliei ei. Abia putând prinde înțelesul grozav și dulce al vorbelor lui, ea tremura sub fiorul acela năprasnic, rece și arzător, care de atâtea ori o cuprindea din creștet până-n vârful degetelor, la amintirea îmbrățișării din chioșc.

— Smaragdița, iubita mea, adorata mea! Nu pot trăi așa! Sânt hotărât să dispar din calea ta. Nu-ți voi tulbura viața senină. Dacă te depărtezi din nou, dacă dispari din nou în pustiul cela, eu sânt fericit că pot dispărea și eu. Dar măcar o singură dată, o clipă, o singură clipă să nu fim expuși curiozităților grosiere, să ne putem mișca, să putem ridica vocea fără teamă. Nu vreau să profanez sentimentul meu atât de curat, surprins de vreo intervenție indiscretă. Smaragdița! Trebuie, trebuie, ca înainte de a dispărea în întuneric, ca înainte de a mă cufunda în neant, măcar o dată să-ți pot vorbi liber, fără teamă și rezervă. Voi vorbi deschis, dar te voi respecta ca pe Madona. Nu vei auzi de la mine un cuvânt care să te poată jigni. Nu vei vedea niciun gest lipsit de adorație și respect. A! Mă vezi în momentele rare când sânt în fața ta și nu-ți poți închipui disperarea ce mă cuprinde când mă găsesc departe de tine. Pentru ce-mi refuzi o clipă de fericire nebună? Numai ca să-ți pot dezveli tot sufletul meu frământat. Să-ți spun tot dorul, toată setea de viață, sfințită de vibrația unei dragoste divine. Îmi dăruiești aceasta clipă, Mignonetta? Mi-o dăruiești? Aștept cum așteaptă condamnatul la moarte cuvântul de grație. Îmi dai o întrevedere singură? Mi-o dai, Mignonetta?

Smaragdița n-a spus nicio vorbă până în acest moment, ea sorbea aceste cuvinte, cari dovedeau că romanele lui Georges Sand nu sânt o minciună. Nici Indiana n-a auzit vorbe mai aprinse, n-a fost obiectul unei adorațiuni mai ideale, mai desăvârșite.

Și primul cuvânt pe care i-a spus, în sfârșit, implica o capitulare:

— Dar nu se poate! Unde putem fi singuri? Sânt străină în acest oraș.

— Mulțumesc, draga mea, mulțumesc. Mi-ai dat tăria să mai duc povara vieții! — îi șopti seducătorul, grăbit să dea și interpretarea cuvenită acestei întrebări: — Eu am un apartament în str. Richelieu cu intrarea cu totul separată. Nu va fi nimeni. Te voi aștepta la ușă mâine la ora 5 după amiază. Nu vorbi! Nu vorbi! Nu spune niciun cuvânt, fiindcă după bucuria ce mi-a dat-o nădejdea, nu-mi vei da acum lovitura de moarte. Nu vorbi, nu vorbi! Numai un gest! Iată, țin aici mânuța ta ca să știu verdictul destinului.

Lacrimi cădeau ca perle din ochii mari negri pe mătasea dominoului alb.

Smaragdița răspunse prin strângerea fugitiva a mâinii, se lipi de Przewicki, și-i șopti și ea:

— Taci, nu vorbi, nu vorbi! Nu vorbi nici tu!..

* * *

Niciodată Smaragdița nu și-a putut aduce aminte, cum a ieșit din lojă, unde și cum a găsit pe Natalița, pe Iorgu Răutu.

Natalița, lăsată la ușa locuinței sale, a îmbrățișat și a sărutat pe Smaragdița cu mult foc și tandreță, în care aceasta, fără voie, simțea și recunoștința șl mărturisirea de complicitate.

Rămasă în caretă singură cu Iorgu Răutu, somnolent, din oboseală și poate și din libațiuni solitare excesive, Smaragdița retrasă în colț, tremura ca bătută de friguri. La coborâre Răutu a observat starea ei: ,

— He, ai obosit? Poate ai răcit? Ai ieșit din căldura cea de iad și măcar pe cap n-ai nimic afară de fleacul ista de basma roșie. Îi fi răcit?

— Nu, nu! Egor Stepanovici! N-am nimic, dar sânt foarte obosită, știi ca n-am mai fost la asemenea serbări.

În odaia ei de culcare, ea concedie pe Gafița, renunțând la serviciile ei, și stete multă vreme în fotoliu, fără să se dezbrace, căutând să-și aducă aminte de tot ce s-a întâmplat și tot ce a auzit.

Făgăduința dată o îngrozea, dar în același timp parcă un val dulce și cald de fericire îi trecea prin tot trupul. Niciodată ea nu a simțit în sine atâta pulsație de viață și de voluptate. În pat, cu lumina stinsă, ea încă multă vreme nu dormea, fixându-și ochii în întuneric, în care parcă se zămisleau focare și vârtejuri de lumină.

* * *

— Cine-i? — tresări Smaragdița.

— Eu sânt, coniță, — auzi ea în întuneric glasul Gafiței. — A trecut de amiază. Boerul a spus să nu vă supăr. Să vă las să vă odihniți că se duce la conu Ștefanache Bărnav și, dacă e nevoie, să trimetem după dumnealui; dar s-a primit un bilețel de la coana Natalița și n-am știut dacă n-aveți nevoie de ceva.

„A trecut de amiază? — fulgeră prin gândul Smaragdiței. — La ora cinci... scrisoarea Nataliei...“.

Ridică perdelele de la fereastră! — porunci ea Gafiței, luându-i plicul din mină.

Natalia Chirilovna îi scria:

„Te sărut mult, mult tiotia Dusia, cum te simți? Eu sânt foarte fericită’ Ieri a sosit Varnavin. M-am întâlnit cu el la bal. De aceea vei fi drăguță și nu te vei supăra că toată seara am petrecut cu el. Sânt fericită, dar foarte obosită, dragă tiotia Dusia! Vei fi iarăși drăguță să nu te superi că n-am să vin astăzi la voi. Dar cred că și tu ai nevoie de odihnă și reculegere. Te sărut încă, încă, încă și încă o mie. de ori”

A ta, N.

Smaragdița și-a luat baia, a pus pe Gafița să-i facă coafura obicinuită, și-a ales rochia suplă gris-vert, care știa că-i avantajează carnațiunea, și-a făcut toată toaleta cu îngrijire; a poruncit să i se servească în salonaș o mică gustare. Când s a uitat ia ceas, era numai ora două și jumătate. Ea nu mai avea niciun moment de ezitare:

„Mai sânt doua ceasuri și jumătate“,— se gândi ea.

S-a uitat pe fereastră. Era o zi cu soare. Pe zăpada proaspăt căzută, pe Bulevard și în port, tremurau mii de luciri.

Ea se îmbrăcă, își puse pălăriuța „fason împărăteasa Eugenia“, și de neastâmpăr și nerăbdare, ieși pentru o plimbare pe Bulevard.

După doua-trei tururi se întoarse la hotel. Cadranul din hol arăta numai ora 3 și jumătate. Dar portarul îi întinse o telegramă.

Inima Smaragdiții se strânse de o presimțire. Telegrama era de la coana Anica Mesnicu.

„Sonia bolnavă, Cojocărescu cere întoarcerea“.

Smaragdiței i se făcu negru în ochi. Ea se clătină și cu greu se putu menține în picioare, rezemându-se de bara portarului.

— E o veste rea, doamnă? — întrebă acesta obsecvios.

Ea nu răspunse nimic și privi în jurul ei parcă în nădejdea unei deșteptări sau dezmințiri.

Un domn, în care ea abia recunoscu pe vecinul din Cemeleuți — Ivan Nicolaevici Telega, îi servi un scaun și porunci portarului:

— Un pahar cu apă!

Auzind vocea lui, îi fulgeră prin minte:

„Turcul“, și, ca arsă, ea se dete în lături.

Ajunsă cu ajutorul portarului în apartamentul lor, ea chemă pe Gafița și porunci să trimită grabnic pe un comisionar la domnul Ștefan Bărnav, să poftească imediat pe Iorgu Răutu acasă.