În preajma revoluției/Volumul I/Capitolul XXII. Vania Tresnea și negrul său

 

Întreprinderea Nataliței n-a fost așa de ușoară cum și-o închipuise ea.

După insistențele ei, Egor Stepanovici și Smaragda Theodorovna au lărgit cercul invitaților la vânătorile, care pe acele vremuri se organizau in județul S*** din octombrie, peste toată iarna, până în primăvară, pe rând, în toate moșiile cari aveau păduri sau mari stufișuri — adăposturi minunate pentru vulpi.

Aceste vânători întotdeauna serveau de prilej pentru serbări și „sindrofii“.

Dar acum, îndeosebi, în afară de vânătorii pasionați — care de dimineață porneau la „goană“, iar seara își comentau isprăvile la partide de „préférence“, agrementate de vinuri și licheruri — au fost anume poftiți la Năpădeni — iar după combinațiunile diplomatice ale Nataliței Chirilovna și la alte moșii — „cavaleri“ și doamne, printre care dacă n-au putut fi cu totul excluse matronele venerabile, a predominat însă elementul tânăr — cuconițe de curând măritate și domnișoare de măritat.

Ca întotdeauna la sindrofiile boierești, nu lipsea bineînțeles, nici Lemeș lăutarul cu taraful lui.

Lemeș era și el, în felul lui, o instituție socială din Basarabia de pe vremuri. Psiholog, el știa să se facă indispensabil la toate petrecerile de boieri, și apărea poate chiar fără invitație la momentul potrivit, oriunde știa că va fi bine primit.

Și unde nu era el bine primit în conacurile Basarabiei?

Specialitatea lui, afară de muzica de dans, erau cântecele moldovenești, care emoționau mai cu seamă pe boierii bătrâni. Dar el știa la nevoie să execute și în rusește o romanță sentimentală la modă, o șansonetă franceză sau și cuplete, mai mult sau mai puțin spirituale, cu aluziuni la evenimentele de actualitate, și chiar, pentru deliciul cavalerilor și al damelor mai îndrăznețe — producțiuni frivole sau populare, mai mult sau mai puțin „fără perdea“.

Dacă matronele adunate își petreceau vremea și ele la cărți sau își exercitau talentele satirice, deplângând decăderea moravurilor la tineretul feminin, cum fac matronele din toate timpurile, acest tineret — iarăși ca orice tineret de la începutul lumii, dacă trebuie să dăm crezare papirusului egiptean de acum cinci milenii, citat de Maspero — nu se lăsa prea impresionat de criticile matronelor.

Dansul, cântece în cor, duete și solo, jocuri de societate și vecinicul flirt, mai discret sau mai îndrăzneț, după temperamentul partenerilor, introduseseră o nouă notă în vechiul conac al Năpădenilor.

Smaragda Theodorovna, sfioasă, cu toate stăruințele Nataliei Chirilovna, participa prea puțin la aceste distracții și, cu deosebire rămânea refractară la orice încercare de flirt, stând mai mult în cercul matronelor, deși nici nu juca cărți, nici nu dovedea încă talente satirice.

De altfel, „cavalerii“ din familiile boierimii din S*** nu-i spuneau nimic. Nivelul lor de educație și de cultură, de rafinare intelectuală era prea coborât pentru ca s-o atragă.

În zadar Natalia Chirilovna recomanda atențiunii sale vreun „tip interesant“.

Timidă, lipsită de experiență, în fond ea însăși fără multe resurse, și în același timp turburată de aspirațiuni vagi, trezite de amintiri din pension și de literatură romantică, Smărăndița nu găsea măcar vreun subiect de „causerie“ cu acești „tipi“. Nici o atmosferă de simpatie și de atracțiune reciprocă nu se năștea pentru ea în această societate.

Dimpotrivă, obligațiunile ce i le impunea situația ei de castelană sau de invitată de distincție în altă casă, parcă o înghețau și-i reprimau orice porniri de sociabilitate.

* * *

O experiență a Smaragdiței, cu un „tip interesant“, arătă în curând Nataliei Chirilovna toată inanitatea încercărilor ei în această direcție.

Vania Tresnea din Scorțeni, un tânăr moșier — care, alintat ca unicul fiu al unei mari și bogate familii, nu isprăvise nicio școală — își purta trândăvia și deșertăciunea, foarte mulțumit de sine și chiar îngâmfat, prin localurile de petreceri în țară și în străinătate, în goană după senzațiuni puternice.

De o bucată de vreme însă el distingea cu atențiunile sale pe Smaragda Răutu.

Obez la vârsta de-abia douăzeci și trei de ani, cu buze groase de senzual, el se credea irezistibil și se simțea foarte mândru de solicitările, al căror obiect, grație averii sale, era din partea mamelor de familie cu fecioare de măritat.

Dar dânsul nu se grăbea să pună capăt vieții sale de holtei, cu aventurile ei ieftine și cu romanele ei vulgare.

În toată Basarabia era vestit echipajul său, cu un negru pe capră și cu superbă „troică“, al cărei arc de înhămat — o „duga“ rusească — purta în față, ca sa fie văzută la sosire, inscripția în litere mari roșii: „Bucurați-vă, fecioarelor! Mirele vine!“ — iar în dos, pentru plecare, în litere negre: „Plângeți, fecioarelor. Mirele s-a dus!“.

Negrul de pe capră avea și el povestea lui.

Adus din străinătate, unde fusese ademenit de la un circ pentru un salariu fabulos, el era purtat în triumf pe capra trăsurii, sub nume de „groom“,— și Vania Tresnea era foarte fericit că nimeni altul în Basarabia nu-și putea permite o asemenea exhibiție.

Dar după scurtă vreme, bietul negru a fost cuprins de nostalgia altor orizonturi, mai cu seamă fiindcă moldovencele din Scorțeni își făceau numai cruce la orice încercare de galanterie din partea-i.

Vania Tresnea numai cu mari sacrificii putu găsi o văduvă de soldat, destul de nenorocită, ca să fie ispi-tită de a-și asuma sarcina de consolare a acestei inimi solitare.

Dar la termenul fatal, consolatricea se văzu cu oroare mamă a unui monstru, negru ca funinginea, un adevărat „drac“, după credința ei...

Sărmana lehuză, încă însângerată, și-a luat lumea în cap, și nimeni din sat n-a mai putut afla nimic despre soarta ei.

„Groomul“ a dispărut în curând și el cu copilul. Stăpânul Scorțenilor n-a mai reușit să-l rețină cu niciun preț.

Și lui Vania Tresnea îi plăcea de atunci să se plângă că această pierdere ar fi fost cea mai mare nenorocire în viața lui!..

Ivan Nicolaevici Telega nu degeaba vedea în acest tânăr pe reprezentantul tipic al generației de „cimpanzei“ din sânul boierimii basarabene.

Și tocmai acestui specimen i-a fost sortit să dezvăluie pentru Smaragdița, „cavalerismul“ tineretului din elita județeană!

Frumusețea delicată a doamnei Smaragda Răutu, portul ei mândru, reputația ei de virtute glacială i-au aprins imaginația de „cimpanzeu“.

Nefiind în stare să ducă un asediu mai prelungit și mai rafinat, întrucât arta lui de conversație se mărginea la un fel de nechez, încercările lui „de a face curte“ au rămas neobservate.

După oarecari preliminări respinse, Vania Tresnea — el! leul saloanelor județene — ajuns repede în stare de fermentație, se hotărî a nu face prea multe „fasoane“.

Și încrezut, cum era, în puterea sa de fascinare specifică, și deprins cu „maniera forte“ în dragoste, el spera că o soție prea tânără a unui bărbat prea bătrân nu-i poate opune multă rezistență.

Și astfel „cimpanzeul“ își dete măsura.

La o sindrofie a Berceștilor din Cerleni, surprinzând pe Smaragdița singură în grădina de iarnă, „cavalerul“ de cavernă se aruncă asupra ei, o apucă cu o mână de talie și, sărutând-o lacom pe gât pe la spatele ei decoltat, își rătăcea cealaltă în explorațiuni îndrăznețe.

Ochii îi erau tulburi, buzele groase — vâscoase, gura îi exhala mirosul leșinat de vin stătut.

Smaragdița, speriată și prinsă în același timp de un violent dezgust, se smulgea din încleștarea lui, strângându-și corsajul la sân cu ambele mâini.

La țipătul ei, Natalia Chirilovna putu veni, din fericire, la vreme pentru a preveni izbucnirea scandalului și a evita represiunea violentă din partea lui Iorgu Răutu.

Dar după acest incident era clar, că pentru Smărăndița orice putință de apropiere cu „tipii“ și cu „cavalerii“ autohtoni era exclusă pentru totdeauna.

Iar Natalia Chirilovna căzu — în ce privește opera de reeducație a Smaragdiței — într-o grea perplexitate.