În preajma revoluției/Volumul I/Capitolul XXIX. Scrisoarea

 

La începutul lui mai Smaragda Theodorovna, gânditoare, stătea pe banca din deal, în parcul Năpădenilor; pământul încă umed respira aromele vieții renăscute; exalațiile straturilor înflorite se amestecau într-o simfonie de miresme, în care dominau liliacul și irișii, — în câmp răsuna cântecul tremurat ai ciocârliei, căruia îi răspundea din parc trilurile pasionate ale privighetorii.

Copiii scoși și ei în grădină sub supravegherea Margaretei Jozefovna, văzând pe mama, s-au repezit spre ea, în cap cu favorita Sonia, cu strigătul de bucurie „mămica, mămica“, urmată de micuțul: Tosia, care, neavând încă nici doi ani, se legăna în mers ca un ursuleț.

Dar Smărăgdița, după o sărutare fugitivă, parcă enervată, porunci Margaretei Jozefovna să-i coboare în vale. Rămasă singură, ea s-a uitat sfioasă împrejur, apoi scoase din corsaj un mic pătrat de hârtie, îl desfăcu, și îl reciti, parcă înflorată.

Era scrisoarea contelui Przewicki, pe oare i-o adusese dimineața Natalia Chirilovna.

Smărăndița se oprea de emoțiune asupra fiecărui cuvânt al celei dintâi misive de dragoste, ce i-a fost adresată:

Scumpă doamnă,

Dacă aveți o umbră de îndoială asupra sentimentului care-mi smulge aceste rânduri, dacă o clipă ați avea bănuieli asupra intențiunilor de care sunt însuflețit, vă rog să aruncați, fără a-l mai citi, acest nemernic petic de hârtie.

Cred însă că inima nu mă amăgește.

Cum un pelerin, rătăcit în deșerturile aprinse, își întinde cu nădejde brațele spre viziunea unei oaze din zarea îndepărtată, sunt stăpânit de icoana ideală — cea dintâi licărire de lumină, care a însemnat pentru o clipă bezna singurătății mele.

E un miragiu sau o realitate?

Pot avea nădejdea de a alina această inimă înșelată?

Sunt un nebun, aiurez?

Adorata mea, numai tu îmi poți da răspunsul!

Mă îngrozește însă și gândul că ai putea vedea în rugile mele, altceva decât izbucnirea năprasnică de adorațiune.

Nu cer acum răspunsul. Dar să-mi dăruiești o clipă, o singură clipă, fără prezențe inoportune, pentru ca să-ți pot spune tot zbuciumul meu sufletesc și să depun la dragele tale picioare jertfa vieții mele întregi. Nu semnez aceste aiurări nebune, fiindcă dacă nu mă ghicești, chiar aceasta va fi un verdict de moarte!..

* * *

Brațele Smaragdiței au căzut pe genunchi și ea privea un timp în neștire spre câmpia nemărginită a Podoliei, învelită în zarea albastră.

Apoi, aruncând din nou o privire împrejur, se repezi la vale, susținându-și rochia, ocoli la stânga grupul de copii, care se urca pe altă alee a parcului, și se opri numai la țărm.

Aici, după ce sări pe piatra de granit, care bara la margine cursul Nistrului, ea aruncă, petec după petec, scrisoarea ruptă în bucățele mărunte. Apucate de vârtejul apei, bietele petale maculate lunecau pe încrețiturile undelor mici, ridicate de adierea ușoara a vântului.

Apoi, tot în fugă, ea se urcă spre conac, înconjurând din nou pe copii cu îngrijitoarele lor.

În cerdac, Iorgu Răutu, înarmat cu ochelari citea de pe o hârtie lui Alexandru vechilul numele oamenilor care urmau să fie scoși a doua zi la lucru pentru reparația digului din Ciripeni, care suferise de revărsarea apelor de primăvară.

— Egor Stepanovici, — l-a întrerupt Smărăndița, urcând scările, — am primit o scrisoare de la Paulina Andreievna care ne roagă foarte mult să venim cât mai curând la Sobrania dvorenilor. Spune că va fi bătălie cumplită la alegerea mareșalului.

Iorgu Răutu, privind-o în jos peste ochelari, i-a aruncat cam cu necaz:

Știu, frate, îi o adevărată belea! Mi-a trimes vorbă și mie conu Stephan, trebuie să mergem, n-avem încotro, dar mai este vreme.

Smărăgdița, oftând, se lăsă în fotoliul de trestie din cerdac, cu un aer de resemnare și tristețe, la care știa că Iorgu Răutu nu poate rezista:

— Bine! — răspunse ea cu o voce stinsă, — cum vei vrea matale, Egor Stepanovici!

Experiența o învățase că, întotdeauna, cu Iorgu Răutu — temperament violent, care se aprinde la rezistențe sau contrazicere — se poate face orice cu două-trei suspine și cu o privire melancolică, și două-trei lacrimi reținute.

Manevra a reușit și de data aceasta. Fără să mai spuie un cuvânt, soțul resemnat porunci lui Alexandru vechilul să cheme îndată pe Dumitru vizitiul.

Fața Smărăndiții se însenină. Sub o impulsiune irezistibilă, ea apucă mâna lui Iorgu Răutu, minunat, o sărută și dispăru ca o arătare în ușă. Ajunsă în iatacul ei, ea, îndată a și început să-și pregătească valizele și bagajele, cu ajutorul Gafiței și al jupânesei Marghioala.