În preajma revoluției/Volumul I/Capitolul XXXIX. Mănăstirea

←Capitolul XXXVIII. Setea de viață

În preajma revoluției. Volumul I. Prolog. Smaragda Theodorovna de Constantin Stere Capitolul XXXIX. Mănăstirea

Capitolul XL. În cumpănă→

Dar primăvara, cu începutul muncilor agricole, societatea aceasta de moșieri și agricultori nu putea, bineînțeles, cheltui multă vreme pentru mondenitate. Câteva bazaruri de binefacere, două-trei garden-party de ziua sfinților Constantin și Elena sau Petru și Pavel — erau ocaziuni excepționale pentru reuniuni de societate.

De sfântul Gheorghe — ziua onomastică a lui Iorgu Răutu — vremea nu îngăduia vreun garden-party, iar toiul muncilor câmpului excludea și vreo altă petrecere în stil mare.

Totuși Natalia Chirilovna reușea și în afară de sărbători să organizeze din când în când un picnic mai modest, în pădure sau pe o culme de deal, care deschidea o priveliște mai pitorească.

De vreo două ori ea a putut chiar pune la cale mici excursiuni în luntre, cu opriri la mănăstire și în alte colțuri mai frumoase de pe țărmurile Nistrului.

La aceste petreceri luau parte, afară de Smaragdița și contele Przewicki, de obicei încă două-trei doamne și domnișoare din vecinătate cu cavalerii lor civili sau militari, Natalia Chirilovna fiind foarte iscusită în combinațiuni care în mod natural împărecheau pe excursioniști, spre mulțumirea tuturor.

Excursiunea în luntre, în jos pe Nistru până la celebra mănăstire Japca, a dat prilejul demult așteptat și dorit pentru prima convorbire mai intimă între Smaragdița și Przewicki.

Scopul anunțat al excursiunii era o masă pe țărmul lacului care colecta apa rece și limpede a unui izvor bogat, răzbit din stâncile dealurilor la nord-vest de mănăstire.

Mănăstirea răsărea majestuos printre grădini, pe un platou înconjurat de stânci abrupte și dealuri împădurite, la vreo cinci sute metri de la țărmul Nistrului.

Plecând la deal, spre mânăstire, perechile de excursioniști s-au înșirat, distanțate natural după pasul și vioiciunea fiecăruia.

Astfel, Smaragdița și Przewicki nici n-au băgat de seamă, când celelalte perechi au rămas în urmă. Ocolind mânăstirea, ei au ajuns la lac, în a cărui oglindă se răsfrângeau cerul senin și dealurile cu verdeața lor luxuriantă, cu nuanțele nesfârșite: de la mesteacănul deschis până la stejarii seculari cu frunzișul lor întunecat.

În drum, pe nesimțite, conversația a alunecat asupra vieții pe care o ducea Smaragdița la Năpădeni.

— Cred, Smaragda Theodorovna, că nu vă îndoiți de respectul meu nemărginit și devotamentul meu pentru dumneavoastră. În exilul în care trăiesc acuma, în ciuda aparențelor vieții mele, sânt așa de însetat de un suflet înrudit, încât puteți înțelege ce însemnați pentru mine, în această, să mă iertați, pădure omenească în care trăim. Dar... eu am trăit și, deși n-am trecut cu mult peste treizeci de ani, viața mea e bogată în bucurii, ca și în tragedii. Dar dumneata, Smaragda Theodorovna, la vârsta de douăzeci de ani, în bârlogul ăsta din Năpădeni — un colț pitoresc, nu-i vorbă — dar înecat în preocupările banale ale vieții... Mi se pare, n-ați ieșit aproape niciodată de la țară?..

Smaragdița, nervoasă, l-a întrerupt:

— Am stat trei ani la pension la Chișinău, am fost și la Odesa o dată, dar nu prea am găsit interesantă viața de acolo, același lucru ca și aici,— declară ea,- uitându-și afirmația contrară, de la banchetul din Vântura...

— Chișinău... Odesa... Câtă vreme ați stat în Odesa, dacă-mi iertați indiscrețiunea, doamnă? — întrebă Przewicki, bătând cu cravașa peste ciubotele sale de cavalerist.

— Două săptămâni, acum cinci ani, când am fost cu coana Anica Mesnicu pentru... trusou, — răspunse Smaragdița repezit și apoi se opri îndată, rușinată și jenată de această evocare.

— Dar de ce nu vin ceilalți? — continuă ea, uitându-se turburată împrejur: — Unde-i Natalița ceea? Să ne ducem înapoi ca să-i întâlnim...

— Dacă doriți... Trebuie însă să vie imediat. Noi am mers repede, iar Natalia Chirilovna, cu silueta ei planturoasă, merge încet, dealul este prea repede pentru ea. Și aici e așa de frumos! Și piatra aceasta parcă-i anume așezată aici pentru odihnă și convorbire prietenească, în mijlocul acestei feerii...

După o clipă de șovăire și tot privind spre drum Smaragdița se așeză pe piatră.

— Două săptămâni la Odesa la cincisprezece ani... Cheltuite în vizite la magazine și modiste... A! Doamnă, nu Odesa, ci numai Parisul ar putea da un cadru potrivit pentru frumusețea dumitale, un mediu pentru o viață sufletească mai bogată, intelectuală și artistică... Dar și la Odesa se poate vedea o trupa franceză la teatru, o operă italiană, teatrul rusesc, opereta vieneză și rusească. Sigur, nu poate fi comparație cu centrele mari din apus, dar totuși este și Odesa un focar de viață socială și culturală. Mă mir pentru ce nu întreprindeți o călătorie chiar la Viena și la Paris. La Odesa ați putea petrece sezonul în fiecare iarnă, în orice caz, mai bine decât la vânătorile și la balurile de la diferite moșii din acest județ! Egor Stepanovici este un om cu avere și ar putea găsi și el compensație într-un sezon, cel puțin, la Odesa. Nu este iertat că v-ați înmormântat la țară de la cincisprezece ani... până acuma cinci ani pierduți din viață!

Smaragdița exclamă:

— Ah, ce căldură! — și, în adevăr, fața-i era aprinsă, ochi-i străluceau ca de febră.

Ea ridică din cap pălăria — „panier“ de paie — legată sub bărbie cu cordeluțe de mătase roșie, și, nervos, tot lega și dezlega aceste cordeluțe pe genunchii ei.

Contele Przewicki i-a dat vreme să se liniștească, bătând în tăcere cu cravașa peste ciubote; apoi din nou insistă:

— Nu aveți nicio ispită, nicio dorință să ieșiți măcar, așa pentru câteva săptămâni din banalitatea zilnică a vieții de țară?

Smaragdița, râzând nervos, aruncă sacadat în răspuns câteva cuvinte:

— Dar... am copii!..— un moment de pauză: — ...trei copii, gospodărie mare, chiar iarna nu sântem liberi — nici eu, nici Egor Stepanovici.

Dar polonezul obiectă, vorbind încet, parcă gândind pentru sine și privind în lături, spre fața netedă a lacului:

— Da... trei copii! În mai puțin de cinci ani!.. singură încă copil de cincisprezece ani... fără să guste din cupa vieții... fără să cunoască culmile artei, ale frumosului, ale vieții sociale rafinate și bogate...— și parcă tresărind, el repede se întoarse spre Smărăndița și, mașinal, punând mina pe brațul ei, urmă pasional: — Dar este o crimă! o neomenie! în monotonia asta sură vei ajunge din zi în zi, din an în an, până la bătrânețe, și nu vei avea, întorcând privirea spre trecutul gol, niciun punct luminos, niciun moment de tresărire, de exaltare, în care să fi simțit că inima bate în plin, că viața merită a fi trăită și că această comoară de frumusețe vie, acest suflet bogat, au fost risipite în zadar, înmormântate în mlaștină —pentru ce? Pentru copiii dumitale? Ce le poți da dumneata, ce poți aduna pentru ei în sufletul dumitale, vegetând la Năpădeni, între cămară și pivniță? A! Smaragdița, în blăstămul vieții mele, mi-a fost dat să văd acest sacrilegiu, această profanare și să nu fiu în stare, să n-am dreptul să depun la picioarele dumitale toate nestematele unei vieți adevărate, bogate și înălțate!

Smaragdița, adânc emoționată, sări de pe piatră și se îndreptă câțiva pași spre mânăstire:

— Dar unde-i Natalița, unde-s ceilalți?

— Smaragda Theodorovna! — răsună în urma ei vocea adâncă a lui Przewicki. —Nu mă ofensați, dând o interpretare vinovată acestei izbucniri izvorâte dintr-un sentiment curat, dintr-un devotament dezinteresat. Dacă vă îndoiți de mine, puteți pleca; nu ne vom mai revedea niciodată...

În ochii Smaragdiței s-au ivit câteva lacrimi; cu o mișcare nervoasă ea a rupt cordeluța pălăriei și nici n-a băgat de seamă cum s-a așternut pe praful cărării o mică pată roșie.

Cu un gest de o grație eteree, ea se întoarse spre Przewicki, și-l privi cu ochii negri, mari, nemaiputând stăpâni adânca ei tulburare și nostalgia, pe care cuvintele elegantului aristocrat polonez au silit-o să și le trădeze.

Acesta însă, cu aceeași voce caldă și profundă, insistă:

— Un cuvânt, Smaragda Theodorovna, un cuvânt să-mi spuneți, dacă ați dori să trăiți măcar câteva săptămâni în viforul unui centru de viață artistică și intelectuală, măcar ca acel din Odesa? Dacă Egor Stepanovici ar găsii vreo obiecțiune, m-aș însărcina eu să-i vorbesc prietenește, căci mă onorează cu simpatia domniei sale.

— Nu, nu! — repede îl întrerupse Smaragdița. — Nu trebuie, Wladislaw Stanislavovici! Sigur, doresc mult să văd și altă lume, să trăiesc și altă viață. Și chiar iarna viitoare aveam intenția să mergem la Odesa. Și ne aranjăm noi cu Natalița. Egor Stepanovici nu din zgârcenie stă la țară, dar nu-i vine în gând și eu nu i-am cerut până acum. Dar acum aranjăm noi cu Natalița!

* * *

— Uhu, uhu! Unde sânteți? — se auzi din depărtare vocea Nataliței.

— Uhu! — îi răspunse argintiu Smaragdița.

— Hop, hop! — răsuna tenorul puternic al lui Przewicki.

Smaragdița a rămas pe loc. Przewicki a făcut câțiva pași în direcția chemărilor, dar din momentul acesta Smaragdița simțea ca și cum între ei se născuse un interes comun, aproape o legătură de complicitate, o conspirațiune tainică.

Natalița apăru, în sfârșit, în compania unui atlet brun și aprins, un băietan de abia de vreo douăzeci ani, sublocotenent în regimentul lui Przewicki.

Ei se rătăciseră, apucând de la mânăstire, din greșeală, pe altă cărare.

În curând se apropiară și celelalte perechi, din care unele s-ar fi fost rătăcit și ele prin pădure, iar altele au întârziat, preocupate fiind de aranjarea dejunului la mânăstire.

Dar căpitanul Przewicki a protestat cu energie:

— Dejun la mânăstire, între ziduri? Nu! Să aducem cele pregătite aici pe iarbă, în splendoarea aceasta. Iată, acolo la umbra stejarului cela bătrân. Doamnele să stea aici, iar noi să mergem repede la mânăstire, câțiva frați călugări vor ajuta și în cinci minute vom înjgheba aici un ospăț de Sardanapal!

Natalița începu să aplaude, să sară în sus, să trepideze pe loc, apoi, pe neașteptate îmbrățișă pe Sma-ragdița:

— Tiotia Dusia, tiotia Dusia! — exclamă ea.— Ce fericire e să fii tânără și frumoasă și... iubită!

Cu toată silueta ei rubensiană, ea se învârtea ușor, fugind spre stejarul desemnat.

Dejunul improvizat a reușit de minune. Veselia bătea în larg. Veselie, hohote, conversații lipsite de orice înțeles, dar totuși cu foarte mult înțeles între perechi.

Sufletul societății, ca întotdeauna, a fost contele Przewicki prin glumele și anecdotele sale, care nu depășeau limitele bunei cuviințe, dar aveau negreșit și o picătură de romantism sugestiv, la destinația Smaragdiței.

Întoarcerea în luntre a urcat încă atmosfera de veselie și cordialitate între toți excursioniștii. La un mo-ment dat, frumosul contralto al Nataliței răsună într-o romanță la modă; la tenorul bogat al lui Przewicki se asocie imediat sopranul argintiu al Smaragdiții, fragil, dar dulce și cristalin — și apoi și corul celorlalte perechi.

Când luntrea trecu pe lângă Camenca, colonia germană de pe moșia prințului Wittgenstein, pe țărmul Podoliei, un grup de tineret, adunat în această zi de duminecă, a salutat cu urale luntrea, apoi a intonat în cor un cântec nemțesc — ceea ce a provocat aplauze și râsete de mulțumire din partea excursioniștilor.

În această voie bună luntrea a ajuns la marginea parcului din Năpădeni.

Musafirii, aflând că Iorgu Răutu nu s-a întors încă de pe moșie, s-au adunat în cerdac. Și, sub impresiile din excursie, a urmat o conversație animată și care, pe nesimțite, a dus iarăși la oarecare izolare a perechilor.

— Smaragda Theodorovna! — a spus încet contele Przewicki.— Ne-am înțeles: iarna la Odesa?

Smaragda n-a spus nimic, dar răspunsul a fost totuși dat...