Încă o toamnă
| ←Început de toamnă | Încă o toamnă de Ilarie Voronca Erian |
| lui Miron. |
Iată încă o toamnă și încă o seară cu bănci ude.
Plopi cu tremurat alb și ramuri cu polei de stele.
Vântul a făfâit sufletele ca perdele,
Departe pasul paznicului frunze și neliniști răscolind se aude.
Decolorat iazul și trestii foșnesc ca hârtie.
Mereu rătăcim prin toamnă cu oglinzi de fum.
O pasăre cu o romanță veche a țipat, căutăm alt drum,
și de-odată între crengi casa paznicului, târzie.
Ne apropiem. Înăuntru e vis blând și lampă cu surâs sângerat.
Liniștit câinele, fată blondă și un glas stins: mătușa bătrână.
Pe zidul rece fruntea ne plecăm ca pe-o mână.
Se aude un ciocănit în geam: sunt inimele noastre care bat.
Frumopasă e fata paznicului, frumoasă, frumoasă.
Mersul ei: grâu în adiere de vânt.
Surâsu-i a rămas în noi ca o apă de ploaie în pământ,
și ochii: două vrăbii toamna pe o casă.
Subțire glasul ei și iată: amintirile s’au înfiorat.
Vezi seară romantică și fată ca lumină la fereste.
În vale docarul cu repezi cai, albă poveste.
La urmă sufletul ți s’a rupt ca o coajă de copac uscat.
Astfel toamna a sfâșiat iederă și gânduri.
Peste umerii tăi liniștea a pus frunziș ud.
Mereu ciocăniri surde în noi și în afară se aud.
Desnădejdea ne-a prins sufletele ca două scânduri.
Să ne îmbătăm cu vin și cu toamnă bună.
Noaptea s’a desfăcut ca o floare de măceș, târziu,
și vântul a aruncat semințele-stele peste orașul pustiu,
ascultă mai adânc ceasul suferinței în noi cum sună.
În mine s’a limpezit apă cu sonată mâhnită.
Aud o tristețe troznind, ca în foc un lemn uscat.
Să mergem departe de casa – cu surâs sângerat,
Îți voi povesti de-o altă toamnă, de-o altă seară, de-o plecare grăbită.