Început de toamnă
Iaz liniștit... Vânt ca înfiorare de șopot.
În umbră se’neacă povestea morăriței cu râs subțire.
Brună și ca iederă fluturând se arată în noapte și în amintire.
În inima ta o aud sunând ca un nedeslușit clopot.
Prin oglinzi mari lunecăm. Moară cu lumini se ascunde.
Vâslele bat liniștit ca în spinări moi,
și valuri vin spre barcă așà, ca o turmă de oi.
Păsări târzii, taie ca niște cuțite, umbrele noastre peste unde.
Din amnarul nopții scapără stele și pietriș.
Drum de argint a căzut cu lună și frunze în apă.
Gânduri simple, ca vâslele, din mâini ne scapă.
Intrăm, rațe sălbatice speriind, în stufăriș.
Apoi, răcoroasă poiană, crengi luminate, ciripit stins.
Mereu, liniștea lunecă prin iarbă ca o șopârlă,
Peste umerii noștri, un copil ceresc, stele asvârlă,
și dintr’odată cântec ca o coardă subțire s’a destins.
O întâmplare povestiai. Albă, peste fruntea nopții mătase,
și glăsuiri reci ca sboruri peste suflet de lemn ros.
Și nelămurită, amintirea morăriței (de unde?) ne tulbură dureros,
precum în barcă, fără să-l știm, vântul ne legănase.
Peste tot, în noi, început de toamnă prinde spini.
Și uite: neliniștea mea în tine pătrunde grav,
cum printr’o fereastră deschisă, o creangă de plop bolnav,
și-așà ascultăm iazul aruncând peste maluri, cerești lumini.
Glasul tău șovăie, ca barca prin trestii ce se rup.
Gândurile ne sunt, săbii încrucișate și vechi pe un perete.
Tresăriri de sonată sau de vânt trec încete,
și numai sufletul, ca un gât de lebădă se înalță să vadă mai departe peste trup.
Să mergem. Luna a întins pe iarbă scoarțe moi.
Luntrea sunând se lovește de maluri sparte.
Auzi? A troznit cevà. E poate o tristețe, poate sunt frunze moarte.
Dece am tresărit de odată amândoi?