Începutul unui roman

 

1.

Dragă Sextil,

Ai dreptate când spui că m-am schimbat; în bine sau rău, nu știu, dar s-a făcut în adevăr o schimbare în mine. Mai întâiu cred că ai aflat că am fost numit custode la Biblioteca Fundațiunei universitare Carol I-ul — o funcțiune destul de agreabilă, ușoară, deși poate cam ... expusă. Și tocmai aici e aici. Să vezi, dragul meu, posnă nemai pomenită — de vreo două săptămâni umblu zăpăcit, nu pot dormi nopțile, prietenii mă plictisesc — afară când nu sânt cu ei la bere, bine’nțeles, căci atunci râd și beau ca să nu-mi aduc aminte de ... doi ochi vineți care țin straja gândurilor mele.

Dragă Sextil, sânt îndrăgostit lulea, de un drac de copilă drăguță și cuminte și deșteaptă, mă! Unde mai pui că e și poetă? E o studentă în anul II-lea la litere și o chiamă Natalia. Dar să-ți povestesc dela capăt...

Printre numeroasele vizitatoare — unele de o frumusețe remarcabilă și mai toate drăguțe— era mai ales una, care venea cu o regularitate de școlar premiant la Bibliotecă, în toate dup’amiezile când aveam eu slujbă. Mi-a atras atenția dela început - felul simplu și totuși elegant de a se îmbrăca, gesturile și mișcările corpului ei plin de armonie, figura luminoasă cu trăsături așa de nobile și mai ales ochii; ochii aceia vineți bătând în verde m’au pus pe gânduri. Avea locul ei și nu vorbea cu nimeni. Am observat că mai mult visa, decât citea. De multe ori am surprins-o cu ochii pierduți în gol, rămasă la aceeași filă. Atunci figura ei căpăta o expresie îngerească; și nu îndrăzniam să mă uit mult și lung la ea, de teamă să nu-i speriu visurile care trebuia să-i fie așa de dragi. Ei, dar te joci cu hoațele de fete? Cine știe, dacă nu era o prefăcătorie și-și lua aerele acelea de mironosiță melancolică, numai ca să mă zăpăcească cu totul, săracul de mine! Fie cum o fi, destul că mi-a fost dragă din capul locului!

Zilnic luam hotărîri eroice să nu mă mai uit la dînsa, decât de două ori în cele trei ceasuri, cât ține slujba, — și chiar dacă m’oiu uita, să mă arăt senin și nepăsător. Dar mi-era cu neputință să caut la dînsa, fără să simt că mi se umple inima de lumină - și atunci, pas de te mai încrunta! Azi așa, mâine așa, pe nesimțite m’am prins în laț. Și gândul că am s’o văd zilnic începu să-mi ocupe ceasuri întregi; pe stradă, la redacție, acasă, — inima mea gravita vecinic către Fundație.

A venit apoi vacanța Crăciunului. Primele zile mi-a fost greu de tot; îmi lipsea. De Crăciun am fost însă la Dumbrăveni, în nordul Moldovei, și am uitat-o aproape cu desăvârșire. Mă credeam scăpai, mai ales că după vacanțe nu și-a mai făcut apariția la Bibliotecă și mă liniștisem.

Dar iată, bre, că acum două săptămâni, într’o zi primăvăratecă mă pomenesc iarăși cu ea! Am tresărit — și nu știu dacă mi-a părut bine sau rău, dar știu că eram foarte mișcat, când, fără să ridic ochii, am simțit-o trecând pe lângă mine și așezându-se nu departe, la masa de scris. Era mai veselă par’că și mai îndrăsneață acum. A doua zi mi s’a părut că văd chiar un zâmbet ironic încrețindu-i buzele. Nici n’a rămas ca de obiceiu la locul ei, ci a trecut, sprintenă și legănată de răsfăț, într’o sală din fund. Aceasta m’a lovit în mândria mea și ți-o spun pe cinste, în ziua aceea m’am uitat numai odată încă la ea, și atunci pe furiș!

A treia zi s’a așezat iar lângă mine, serioasă, o! foarte serioasă și - a tot scris... Apoi, deodată văd că se ridică și cu pași ușori se duce la catalogul de fișe, se întoarce spre mine, se apropie și-mi spune față de toată lumea, dar așa de încet, încât numai eu am auzit-o:

— Domnule Iosif vă rog să-mi corectați niște versuri ...

Îi iau hârtia din mână, mulțumindu-i, și — îți poți închipui în ce situație caraghioasă eram, când dau să citesc... Erau niște versuri închinate «Unui poet».

Cum am citit titlul și primele două versuri, am îndoit fila la loc, am lăsat-o pe masă și am plecat, cu mâinile la spate, prin sălile din fund, să văd dacă nu scrie vreunul pe cărți sau rupe vreo filă, după cum au obiceiul studenții noștri. Eram furios. Auzi, să-și bată ea joc de mine, — și față de toată lumea! Ce îndrăzneală nemaipomenită.

Când m’am întors la scaunul meu de custode din capul mesei lungi, ea, roșie, speriată, tulburată, stetea cu capul răzimat în cot, ca un copil și era mai drăguță ca ’nainte, bat-o norocul! M’am îmblânzit: am deschis din nou fila ’ndoită și am citit versurile până la capăt. Iată-le:

Te iai numai cu haiducii și prin codru o pornești
Și de gât cu ei, zici doina, nebunatec craiu ce mi-ești!

E frumos, nu zic, prin codru: dar nu ți s-a mai urît?
N’ai dori și o fetiță ca să-ți ție de urît?...

Eu mă prind că multă vreme așa n’o s’o poți s’o duci,
Dacă în tovărășie vei fi numai cu haiduci.

Ci când, stând pe iarbă verde, doina o să zici mereu,
Din adâncuri de pădure te voiu îngâna și eu.

— Te vei supăra, și ’n ciudă îmi vei face-o... dar aș vrea
Să mă’ngâni cum zici că cucul îngână o turturea...

Îți poți închipui acum scena când a venit să-și ia buletinul, la plecare. A rămas anume în urmă, ca să-și ceară iertare. Eu i-am luat înainte, i-am spus cu un aer părintesc că sînt foarte drăguțe versurile — deși ochii ei mi se păreau tot așa de drăguți — și am îndemnat-o să continue a scrie. În vremea asta ceilalți visitatori plecaseră și m’am pomenit de-odată singur cu ea, față ’n față, în sala cea mare. Îmi venea s’o iau în brațe, s’o sărut ca pe un copilaș ștrengar, care ți-a făcut o posnă și-l ierți pentru că-i drăguț. Ea m’a rugat s’o iert, îndrugând câteva fraze, de altfel foarte bine legate, spunându-mi să nu mă supăr, căci a fost o pornire de care nu-și dădu sama, când a venit așa de brusc la mine, că versurile acelea să nu i le iau în nume de rău, că sînt expresia entusiasmului etc. I-am răspuns că e prea șireată ca s’o pot crede. Ea a protestat, zicând că de multă vreme a nutrit dorința de a mă cunoaște.

I-am răspuns că nu cred.

— Cum, dv. n’ați observat încă? — și cu ce aer de mirare, Doamne! spunea vorbele astea.

Discuția se lungea, mă temeam să nu ne surprindă cineva acolo, în sală, singuri-singurei și să se răspândească apoi vorba că noul custode, abia intrat in post, a și ’nceput să corupă fetele care cercetează Biblioteca.

I-am întins mâna în sfârșit și ne-am despărțit ca doi prieteni.

Ce-a urmat pe urmă, poți să-ți închipui. A doua zi a lipsit, pe urmă iar a venit, mi-a dat alte versuri, din care am căpătat încredințarea că e un copil de talent, are-o vedere justă și umor firesc de la țară, nota care predomină în toate versurile ce mi le-a dat până acum — numai cu versificația nu se prea împacă și nici cu ortografia. Ei, dar astea-s lucruri secundare! Eu am nădejdea că o să scot din ea o scriitoare faină! Mai ales dacă oiu lua-o de nevastă! Ce zici?

Ho, țară! Am luat-o razna. Tu trebue să faci haz de toate prostiile ce ți le înșir aici, dar dacă te interesează câtuși de puțin, îți făgăduiesc că te voiu ține în curent cu această intrigă amoroasă, unică în analele vieții mele.

București, 4 Febr. 1903.

Te sărut

Iosif.

2.

Dragă Sextile,

Nu ți-am scris după cum îți făgăduisem, și se poate ca iarăși să-mi reiau deprinderea mea veche: de a amână o scrisoare de pe o zi pe altă și a n’o mai scrie niciodată. Vezi că între cele două scrisori — cea dintâiu și aceasta — a trecut tocmai atâta vreme câtă a fost de trebuință ca «dragostea» mea să crească, să se aprindă, să strălucească o clipă și apoi să se potolească. Azi abia mai tresar când aud pronunțându-i-se numele. Am recăzut în vechea indiferență — și cu toate astea azi poate o iubesc mai mult ca oricând pe sărmana mea domniță albăstrică.

Câteva zile după ce ți-am scris, am avut îndrăsneala nemaipomenită de a o ruga să-mi permită s’o însoțesc. Și a primit, drăguța! A primit cu un zâmbet așa de amețitor de drag, că m’a îmbătat. Și am pornit cu ea pe stradă, vorbindu-i alături, înșirându-i câte nu mi-a mai trăsnit prin minte, cu o dezinvoltură care simțeam că nu e a mea proprie. Vorbeam și mă ascultam pe mine însumi, mirat oarecum de verva asta neașteptată. Îi spuneam anecdote din viața mea de vagabond, întâmplări triste, pățanii vesele, amestecate toate la un loc într’un vârtej de simțiri, într’o armonie de gânduri pe care nu le-am mai avut nici odată. Ne-am pomenit la marginea Bucureștilor, și abia atunci am băgat de seamă că e ’n amurg. În marea de flăcări a apusului luceafărul sclipea proaspăt ca o lacrimă.

Am apucat cuminți și tăcuți spre casa ei. Și cum mergeam, așa de odată — ce mi-a venit, nu știu — i-am spus cu aerul cel mai simplu din lume că mi-e dragă.

— Vai, ce-ai spus! râse ea, făcându-mă astfel să repet din nou și înc’odată iarăși că într’adevăr mi-e dragă.

Ea zimbea mereu și se uita pe furiș la mine. Mi-a spus apoi că peste câteva zile pleacă la părinți, la Galați, ca să-și prepare examenele și se ’ntoarce tocmai după Paști. Firește că eu am protestat și am rugat-o să renunțe la această hotărîre. Apoi ne-am despărțit — fără multă greutate.

A treia zi a venit la Bibliotecă — avea un corsaj albastru de mătase care o prindea de minune. Dragă, draga Sextil, de-ai fi văzut-o ce frumoasă era, dar așa de frumoasă, frumoasă! Să-ți pierzi mințile când te uitai la ea, nu altceva! De aceea nici nu vroiam să mă uit cu dinadinsul, eram zăpăcit și mi se părea că toată lumea știe că dracul ăsta de copil m’a fermecat cu totul.

La plecare s’a apropriat de mine, mi-a apucat mâna, și mi-a strâns-o ușor, șoptindu-mi:

— Adio, domnule custode.

Apoi s’a dus și de-atunci n’am mai văzut-o.

Să-ți spun aici dorul, neliniștea, jalea, îndoiala și toate sentimentele felurite ce se amestecau în sufletul mieu; de câte ori nu tresăream, când cu gândul vecinic la ea, mi se făcea că o zăresc în silueta vreunei femei ce trecea pe stradă; câte ori n’am rătăcit prin preajma casei unde sta, crezând că poate voiu avea norocul s’o văd!

Și închipuește-ți apoi că mi se spune de-odată că Natalia a plecat — la Nizza! Are un frate bolnav pe moarte acolo — observasem de mult că tușește și dînsa, și odată i-am spus glumind că trebue să se grijască, deoare-ce «Sămănătorul» ar fi nemângăiat să piardă o colaboratoare atât de prețioasă.

Din fericire însă vestea nu s’a adeverit — peste câteva zile am primit o scrisoare de la Galați: două strofe pe o pagină, iar pe cealaltă câteva rânduri drăguțe.

În timpul ăsta însă lumea, care simte o plăcere de a otrăvi izvoarele cele mai curate ale sufletului nostru, a început să «se ocupe» de «idila domnului custode». Comentarii, critici, ironii, vorbe murdare — știi tu bine povestea asta! Toate astea au sfârșit prin a mă indigna și a mă plictisi. Orele de serviciu nu mai au nici un farmec pentru mine — nopțile le petrec în cârciumă; sînt desgustat de mine însumi, nu mai lucrez aproape nimic, — înțelegi că în asemenea împrejurări sufleteșțe nu poți iubi. În zadar caut să mă înșel pe mine însumi, simt că n’o iubesc pe copila asta, pentru că nu sânt vrednic să mă ridic până la ea. De aceea, ca om cinstit, am întrerupt orice corespondență. La ce-aș căută să-mi însușesc sentimente ce nu le am? Mai bine să-mi urmez drumul, purtând vecinic în sufletul mieu comoara neatinsă a unei amintiri fericite, poate cea mai fericită din viața mea. Ceasul acela când ne întorceam în amurg cuminți și liniștiți, pășind alături ca doi tineri logodiți. Atunci... a fost. Azi nu mai este. Deci ar fi de prisos să mai insist asupra acestora, nu-i așa? — Te sărut

Iosif.

* * *

Putea să fie o idilă. Dar a fost începutul unui roman, zguduitor și tragic. Scrisorile acestea ar fi rămas, împreună cu altele, ascunse în saltarul mesii unui prieten discret, dacă volumul „Helianta“ apărut zilele astea, n’ar fi deschis — prea de timpuriu — o rană abia cicatrizată în amintirea noastră.