Încercări de precizie literară/Tolstoi și Proust

 

De demult se glorifica literatura franceză cu descrierea și explicarea vieții sufletești. În teatru, în povestiri sau, mai de-a dreptul, în aforisme și portrete, așa-numita analiză psihologică s-a cultivat ca unul din cele mai firești roduri ale spiritului franțuzesc. O adevărată virtuozitate națională; aproape un monopol.

Încă din veacul XII, cel mai ilustru autor de romane bretoane, Chrétien de Troyes, e psiholog. Învățații nemți, din ambiție naționalistă, au vrut să infirme această glorie medievală a dușmanului ereditar. Când un Wolfram von Eschenbach, un Gotfried von Strassburg sau și alții, mai obscuri, traduc și prefac romane franceze, critica nemțească revendică pentru dânșii, în special, adâncirea psihologică a textului străin. Die psychologische Vertiefung ajunsese, în istoriografia literară germană, o formulă stereotipă, care se întrebuințează poate și astăzi încă. Dar obiecțiile filologilor nu se iau în seamă. Astfel, dogma franceză rămânea nesupărată; și așa de perfect era ea încheiată, încât Shakespeare, de pildă, este ușor și simplu trecut cu vederea de opinia franțuzească când e vorba de psihologie literară. La connaissance du coeur humain, cum zice formula școlară, a rămas consacrată ca vocație franceză definitivă.

Rușii însă au pus capăt monopolului francez. Vreau să zic: rușii s-au impus și atenției francezilor. Cu toată mizeria traducerilor; cu toate că limba și cultura întreagă a francezilor sunt foarte neprimitoare, iar limba și viața rusească, mai ales, trebuiau să le pară lor lucruri de pe altă lume. E drept că, pe atunci, situația literară în Franța, tocmai în punctul în care ne interesează, era așa, încât Paul Bourget trecea drept marele maestru pour la connaissance du coeur humain. Cel puțin pentru oficialitatea literară și publicul ei. Cred că această măiestrie a lui Bourget, pe atunci nediscutată și nediscutabilă, aruncă astăzi într-o supărătoare perplexitate pe toți acei al căror simț literar nu-i paralizat prin anume șicuri politice sau religioase care se poartă acum, ca ultimă eleganță, ŕ Bucarest tout comme ŕ Paris. Un om curat de asemenea șicuri, dacă reușește să citească răbdător André Cornelis, Le Disciple, sau oricare din romanele psihologului absolut admirat la anii 80 și câțiva, se întreabă de ce critica de pe vremuri a dat acestor grosolane foiletoane rang mare tocmai pentru analiza psihologică, și nu pentru pitorescul mobilierului ori pentru cine știe ce alt agrement din acele pe care cititorul comme il faut le cere de la orice carte serioasă și instructivă.

De la un capăt la altul, romanele lui Bourget sunt același magazin de galanterie pentru trebuințe și ambiții suburbane.

Pe mulțimea cititorilor europeni o interesau rușii exclusiv ca material exotic și sensațional. Capacitatea lor pentru studiul vieții interioare și tehnica lor în acest studiu nu le-au luat în seamă decât literații de meserie. Este interesant că Mérimée, primul introductor celebru al rușilor în Franța, mustră pe Turgheniev, adică pe cel mai puțin adevărat dintre ruși, pentru minuțiozitatea lui excesivă. Obiecția era caracteristic franceză: toți amatorii profani, de educație clasicistă, o au gata. Oroarea pentru detalii curioaze și cultul generalităților de bun-simț alcătuiesc doar gustul pur clasic. Și Melchior de Vogüé, pătruns de aceeași estetică a temperanței elegante, este, dintru-ntâi, nemulțumit de confuzia micrologică a artei rusești. Dar, fiindcă avea înainte pe Dostoievski și pe Tolstoi, numaidecât mărturisește: nous sommes séduits par la subtilité de l'analyse psychologique; nous sommes émerveillés par une compréhension totale de l'homme intérieur que nous n'avions jamais rencontrée.8 Astfel, vorba hotărâtoare era spusă: valoarea nouă, chiar pentru un francez, stătea în tratarea vieții sufletești.

Zola a judecat pe Stendhal că își face personajele prin construcție logică, și nu din observație. Judecata îmi pare dreaptă. Și dacă e dreaptă despre acel care e socotit ca modern și inovator în psihologia literară, ea se aplică și mai deplin celor vechi, în parte chiar celor mai interesanți și mai moderni dintre ei: lui Marivaux romancierul, nu dramaturgul care a rămas om vechi, și lui Laclos.

În materie de analiză morală, literatura franceză greu avea să se elibereze de tehnica maximei și a portretului. Evident, Proust e inovatorul; iar inovația este de așa putere, încât opera lui devine cel mai considerabil fenomen literar al vremii actuale.

În 1910, prin urmare în plină maturitate și în momentul productivității celei mai intense, Proust scrie unui prieten: E ciudat că, în toate genurile cele mai felurite, de la George Elliot la Hardy, și de la Stevenson la Emerson, nu este literatură care să aibă asupra mea o putere asemenea celei englezești și americane. Germania, Italia, adeseori Franța mă lasă indiferent. Însă două pagini din Moara de pe Floss mă fac să plâng. Alături cu această influență proclamată de dânsul, ceilalți au numit pe Bergson ca inspirator decisiv al artei lui Proust. Iar Thibaudet, căutându-i loc în tradiția franțuzească, propune să se deschidă o categorie deosebită numai pentru Saint-Simon și Proust; dar îl apropie și de Montaigne, pentru mobilitatea imaginilor. Apoi recurge la ingredientul atât de inevitabil astăzi al filozofiei raselor, și creează un doublet franco-semitique, reprezentat de Montaigne, Bergson și Proust. Fiindcă toți trei sunt pe jumătate evrei, și mobilismul așa hotărăște, nu știu de ce, dar cu desăvârșită siguranță, Thibaudet este caracterul distinctiv al dubletului evreo-francez.

E greu de crezut că un literat din generația lui Proust ar fi putut să nu cunoască pe ruși. Minuțiozitatea psihologică a lui Dostoievski, din Crimă și pedeapsă, mai ales, ori din Krotkaia, nu anunță metoda din À la recherche du temps perdu? Trebuie luat seama că voluminoasa istorie a lui Raskolnikov expune doar o criză foarte scurtă, și această restrângere a dramei în timp face posibilă coborârea în amănunțimile vieții interioare cu o intensitate aproape necunoscută literaturii anterioare. Rușii au arătat viața sufletească în mișcarea ei imediată, și devenirea reală a acestei vieți au adus-o ei în locul caracterizării prin definiții și scheme generale, în locul rezumatelor și surogatelor logice uzate în psihologia literară veche, cu deosebire în cea franțuzească.

Dar se găsește între Proust și un rus celebru o coincidență precisă vrednică de luat în seamă.

Tolstoi a tratat de multe ori, ca maestru, problema morții. Nicăieri cu atâta virtuozitate ca în Moartea lui Ivan Ilici. Psihologia bolnavului fără scăpare, pe urmă a omului care trage de moarte face din povestirea aceasta un unicum literar. În La fin de la jalousie, ultima nuvelă din Les Plaisirs et les jours, Proust ia și el ca temă gândurile unui muribund. Și omul lui, întocmai ca al lui Tolstoi, se chinuiește cu întrebarea: cum se poate că moartea, pe care de atâtea ori, pe care acum câteva zile o văzuse, liniștit, având a face cu alții, să aibă acum a face cu dânsul? Există o copilărie primitivă pe care toți, probabil, o purtăm în noi: că moartea, pe care o înregistrez cu așa sânge rece în raport cu alții, nu mă privește pe mine. Este un refuz stupid și vital al minții de a lega, cu totală și adevărată convingere, moartea de propria persoană. Tolstoi a fost poate cei dintâi om, desigur cel dintâi artist, care, cu o claritate spăimântătoare, a pătruns și a dat pe față această bizarerie normală a sufletului. La Proust, delaliul este pus în valoare exact ca la Tolstoi, cu mai slab relief numai; expunerea lui rămâne în general mai schematică decât a rusului. Și apoi, în amândouă povestirile, oamenii, care au trăit pământește, mor creștinește. Volta bruscă către învățătura creștină poate că e un fenomen destul de comun în ceasul din urmă.

Adevărat, această învățătură este o doctorie înțeleaptă pentru situația finală; un subterfugiu folositor față cu radicalismul absolut al morții. Cu ajutorul carității creștine, oamenii se amețesc, poate, într-atât, ca să subtilizeze ideea groaznică a deposedării totale și irevocabile. Normal, omul trăiște cu tranzacții și așteptări de mai bine, iar ideea creștină este un leac de casă, naiv, dar eficace, cum se pare, contra intransigenței sfârșitului absolut. Et Honoré saperçut que lamour, pur de tout égoďsme, de toute sensualité, quil voulait si doux, si vaste et si divin en lui, chérissait les vieux parents, les domestiques, le médecin lui-meme, autant que Françoise, et quayant déjŕ pour elle lamour de toutes les créatures ŕ qui son âme semblable ŕ la leur lunissait maintenant, il navait plus dautre amour pour elle.12 Întocmai așa li se dezvelește, in extremis, lui Ivan Ilici și lui Vasile Andreici din Stăpân și slugă, rostul adevărat al vieții. Numai că Proust, credincios încă simplificării tipic franțuzești, a redus și concentrat totul în erotică și gelozie; cu dânsele numai are de luptat caritatea creștinească. Iar Tolstoi a clădit contrastul pe bilanțul unei vieți întregi, și tabloul lui e de o bogăție uriașă. Dar, în tema astfel restrânsă, Proust și-a dat prima lui operă de maestru. Honoré, băiat tânăr, e așa de fericit în dragoste, ca și în toate, încât începe să-și dorească rele care să-l trezească din binele perfect în care aromește. Și soarta îl slujește fără întârziere. Cu obișnuita îngâmfare și lipsă de scrupule a bărbaților, niște prieteni comentează femeia care-l iubește, așa încât tânărul se îmbolnăvește de cea mai înveninată gelozie. Din dragostea lor de copii răsfățați, voioasă și sigură, Honoré și Françoise sunt aruncați în chinurile rușinoase ale geloziei erotice. Iar în mijlocul acestei crize urâte, îi lovește o catastrofă stupidă: pe tânăr îl calcă în picioare un cal speriat și-i rănește de moarte. Și, în friguri, el aiurează așa: Je veux que tes yeux brillent aussi, je veux te faire plaisir comme je ne tai jamais fait... je veux te faire... je ten ferai mal... Je vois bien pourquoi tu ne veux pas, je sais bien ce que tu tes fait faire ce matin, et oů et par qui, et je sais quil voulait me faire chercher, me mettre derriere la porte pour que je vous voie, sans pouvoir me jeter sur vous puisque je nai plus mes jambes, sans pouvoir vous empęcher, parce que vous auriez eu encore plus de plaisir en me voyant lŕ, pendant.13 Cu o rară grijă artistică trece povestirea de la mângâieri naive și copilăresc drăgălașe ale celor doi tineri la uriciunea hapsână a scenelor de gelozie care se adună, monstruoasă de adevăr, în delirul agoniei. Soluția creștină însă, în amândouă povestirile pe care le compar, îmi pare că are ceva de consolație artificială. La Tolstoi, poate, intenția propagandistului e mai indiscretă decât în nuvela francezului. Finalele aceste apar ca o piedică în calea minunatului naturalism psihologic pe care-l cerem noi, cei de astăzi, pe care ni-l și dau, de altfel, cei doi autori în corpul povestirii. Numai că reducerea dramei la dragoste și lovitura catastrofală în plină strălucire a unor vieți tinere dă nuvelei lui Proust tonalitatea întrucâtva teatrală; pe câtă vreme situația la Tolstoi rămâne, cu excepția unor elemente ale finalului, strict realistă. Însă de aceea e drept să-i ținem lui Proust socoteală deosebită de valori ca acestea: ses yeux suivaient une mouche qui sapprochait de son doigt comme si elle voulait le toucher, et puis senvolait et revenait sans le toucher pourtant; et comme, ranimant son attention un moment endormie, revenait le nom de Françoise de Gouvres, il se dit quen effet peut-ętre il la posséderait et en męme temps il pensait: Peut-ętre la mouche va-t-elle toucher le drap? non, pas encore; alors se tirant brusquement de sa ręverie: Comment? lune des deux choses ne me paraît pas plus importante que lautre! Gouvres possédera-t-il Françoise, la mouche touchera-t-elle le drap?14 Simțul pentru valoarea detaliului material, cât de mărunt sau grotesc, în raport cu viața interioară se dovedește aici cu strălucită virtuozitate.

Francezul a răsturnat convențiile vechii sale psihologii literare.

Iar tehnica rusă are parte hotărâtoare în această revoluție.

Psihologia din literatura clasicilor francezi și anexele ei din vremi mai nouă își are originea în saloane, unde oamenii se pândesc în concurență mondenă. Această origine socială a dat acelei psihologii caracter unilateral, simplist și uniform. Observația este redusă la suprafață, prin urmare la generalități. Din contră, psihologia literară modernă, îndeosebi cea rusească, se naște din meditație solitară, din însuși excesul vieții interioare. De aceea este ea subtilă și minuțioasă, prețuiește cele mai absurde, mai ascunse și mai fugare mișcări ale sufletului.

André Gide dă vina lui La Rochefoucauld că literatura franceză a rămas simplistă și dogmatică în cercetarea sufletului. La Rochefoucauld, crede Gide, a impus egoismul ca singur resort al mașinii psihice. Nu cred. Moralistul acela, care inspiră groază eternă pedagogilor și altor idealiști de meserie, nu a spus că amorul propriu este unicul mobil care se găsaște în om. El a descris numai reacțiile imediate și inevitabile ale egoismului constitutiv; a arătat cum aceste reacții nu pot să lipsească din nici o dispoziție a sufletului, acordând categoric realitate egoismelor știute și consacrate în toate vremile. Nu La Rochefoucauld, cel unic în agerime și adâncime între toți psihologii vechi, ci platonismul și stoicismul școlăresc, rămase de la umaniști și localizate în spiritul burghez al scriitorilor care au făcut clasicismul francez, ele au stat în calea psihologiei literare, și au deformat-o de dragul trebuințelor pedagogice ori chiar al celor de simplă tactică mondenă.