Închisă printre nebuni o săptămână

Închisă printre nebuni o săptămână de Margareta Nicolau

Realitatea ilustrată, București, 1934. Publicat secvențial în numerele 364, 366, 367, 368, 370, 371 și 372.

Ilustrația de antet din ediția originală

Partea I

(Realitatea ilustrată, anul VIII, No. 364, 16 ianuarie 1934)

Simulând nebunia reportera „Realității Ilustrate”, se lasă internată la Spitalul Central o săptămână, zi și noapte, pentru a prinde „sur le vif” câteva aspecte din halucinanta împărăție a unor minți destrămate.

Doctorul se așezase la pian, trecându-și ușor degetele peste clape.

— Scriți prost, doamnă. De câte ori dau peste unul din articolele dv. nu reușesc să-l citesc până la urmă.

I-am răspuns printr’un hohot de râs scurt, ascuțit. Mă privi fix cu o umbră de întuneric In ochii mari.

— Sunteți nebună?

— De unde a izvorât bănuiala?

— Notele pe care le-ați scos acum câteva clipe mi-au părut ciudate… Le-am mai auzit nu demult undeva…

— Unde?…

— Pe sălile Spitalului Central… dincolo de Mandravela… V’ați edificat?…

Am strâns buzele într’un surâs de desfidare.

— Te-ai supărat!… haide să te îmbunez — reluă el blând. Am să-ți cânt ultima mea creație — un boston.

Potop de sunete dulci, luminoase au prins a năvali deodată, frematând adierea plină de speranțe a primăverii. Când ultimele note s’au stins ușor ca un suspin de fericire, o tăcere încapățânată s’a întins voit, un șir de clipe. Era un joc glumeț și crud în detestarea aceasta reciprocă, în care dăinuia o senzație plăcută de desfătare… Tânarul doctor L… era în fond un prieten admirabil. Deaceea propunerea i-am făcut-o simplu, deschis.

— Doctore, mai adineaori am avut un râs curios. Era o mică încercare pentru ceeace vreau să întreprind. Trebue să mă internez pentru o săptămână într’o casă de sănatate. Interesele meseriei mele o cer. Te-aș ruga mult să-mi vii în ajutor. O lume aparte are să mi se deschidă privirilor și din avalanșele de gânduri încâlcite, condeiul are să sculpteze imagini tragi-comice, oglinzi asemănătoare, în parte, vieții multora din afară.

— Și-ai să ai curajul să rămâi acolo în mijlocul făpturilor cu privirile fixe și fraze incoherente, să dormi laolaltă cu ele, fără teamă că în fiece clipă mâini cu degete crispate au să se întindă amenințătoare spre gât?

— De ce încerci să mă sperii? La fiecare pas trebue să fie presărate gărzi. Apoi cred că bolnavii sunt împărțiți pe categorii. N’am să mă încumet să intru în camera celui cu accese furioase. Ai să fii bun să mă întovărășești până la spital. Mă recomanzi și eu încep să joc un rol oarecare. Cu ochii în vag încheg o poveste imbecilă, pe care o repet apoi cu noui adaosuri de câte ori văd pe cineva dornic să mă asculte.

Tovarășul meu luă deodata o înfățișare serioasă. Îi ceream un serviciu nu tocmai ușor. Trebuia să-și înșele colegii simulând un joc, din care putea să iasă cine știe ce neplăceri. Dar lumina glumei îi luci din nou in priviri.

— În definitiv ce se poate întâmpla? Te introduc acolo și te las în grija unui prieten, cu rugămintea să te pună sub observație…

Îi vei spune că ești obsedată de moartea unui iubit…

Că de dimineață până noaptea târziu n’ai altă ocupație decât să mâzgălești pagini întregi de hârtie, scrisori dureroase de dragoste către ființa pe care o socotești disparută. S’a făcut… Când vrei să pornim?

— Cât de curând, chiar mâine dimineață.

Băteam nervos parchetul cu tocul pantofului.

— Ce-i cu dv. doamnă, sunteți cal?

— Da, cal, câine, leu, rinocer… În toate are să trebuiască să mă întrupez. Are să fie un haz pe capul meu…

Vorbiam prostii, datorite totuș situației, în timp ce dinții spaimei apăreau cu colți ascuțiți, apăsându-mi parcă umerii. I-am strâns mâinile.

— Vasăzică ne-am înțeles…

— Da, mâine dimineață.

Afară ningea, dans vaporos de fulgi, imagine care împrumutase din lumina izvorâtă depe clapele pianului cu puțin mai înainte.

✵

O deșteptare de zi fumurie, ca’n zorile unei drame rusești. Totul pare vătuit voalat, strâns într’o mantie de tăcere ca într’un clește. Și’n atmosfera aceasta plutește ceva de neliniște, de profundă îngrijorare. M’am privit în oglindă. O brazdă adânca își aciuase tăișul de linie dreaptă între sprâncene.

Asprimea aerului de afară mi-a taiat brusc svâcnirea bolnavicioasă a gândurilor.

— Toate sunt prostii — mi-am spus.

Trebue să am mintea limpede, pentru a putea lucra cu dibăcie la spital, unde medicii au ascuțișuri de priviri cari răscolesc fiece gest; fiece cuvânt, întruchipând personajul care face parte din galeria de tipuri, asvârlite dincolo de drumul drept al judecății.

Am urcat cele trei trepte atât de cunoscute și-am atins soneria rămânând în așteptare.

Doctorul a apărut trăgându-și o mânecă a paltonului. Ne-am urcat în prima mașină răsărită înainte. Rețeaua străzilor a pierit în curând pe negândite și ne-am trezit deodată pe drumul de țară, dincolo de închisoarea Văcărești.

— Ei acum să vedem, doamnă, procedeul pe care ai să-l întrebuințezi.

Am schițat cu mâna un gest ușor, semn că poate fi liniștit.

— Dv. n’aveți încă ideie de scenele pe care le pot eu juca… Le trăesc c’o sete din care nu lipsește sâmburele unei voluptăți, cu o doză rară de placere și distracție.

Rostiam răspicat cuvintele, în timp ce fiorul unei frici copilărești se cuibăria statornic în ființa mea.

Prin lumina alburie pavilioanele spitalului de boale mintale și-a făcut apariția. Păreau niște vile la ale căror ferestre n’așteptai decât să prindă viață ghirlande mari de flori și verdeață, pentru ca decorul să aibă în el ceva de recreație, de atmosferă proaspătă, veselă. Mașina a stopat la intrarea principală. Portarul s’a uitat o clipă prin fereastră și zărind o figură cunoscută a alergat deschizând larg porțile.

— Gata, s’a isprăvit, ai intrat în imperiul nebuniei… Ia seama, hotărârea pe care ai luat-o te poate pierde și-odată înregimentată în numărul celor 1400 de bolnavi, cu greu mai poți ieși din rândul lor.

— Te rog, lasă glumele.

În fața primei clădiri am coborît intrând într’o sală largă cimentată. Lângă fereastra la care ne-am oprit în așteptarea medicului cunoscut de prietenul meu, era prinsă în perete o tablă. Un bătrân în haine cafenii de dimie, scria ceva cu creta, o înșiruire de litere fără sens, dar c’o caligrafie perfectă. Luminile privirilor mărunte erau cucerite de raze jucăușe de râs. Buzele se căzniau să îngăimeze explicația, dar din ele nu ieșiau decât sunete desperechiate, ca un scâncet întrerupt de șuerăturile bolnave ale pieptului. O femee de serviciu ne pofti în cancelarie, dar în aceiaș clipă medicul își făcu apariția.

— Bonjour dragă G… N’am mai venit de mult să te văd. Ar trebui nici să nu mă servești acum. Uite, ți-am adus pe duduia, o persoană foarte distinsă. Îți atrag atenția că e normală, majoră și vaccinată. A avut nenorocirea să-și piardă logodnicul. Faptul acesta a costat-o mult, c’a rămas de atunci c’o stare de melancolie. Imaginea celui dispărut o obsedează fără încetare și ca să-și astâmpere dorul e silită să-i scrie. Și scrie, scrie kilometri întregi de hârtie și toată această trudă, înțelegi tu, consumă… M’am adresat ție, fiind convins c’ai să reușești să-i îndepărtezi mâhnirea grozavă care o roade.

Medicul mă privi drept, rece. Am strâns dinții într’o grimasă de suferință!

— Îți atrag atenția că duduia nu-și dă durerea în vileag dela prima cunostiință, deși față de tine s’ar cuveni să se poarte deschis.

Îmi scotociam creerul să pot spune ceva potrivit împrejurării, dar toată frământarea fu zadarnică, reușind în schimb să-mi imprime pe chip starea confuză a omului care se luptă cu dușmănia gândurilor.

— Lasă că ne împrietenim noi, nu purta grije. Să mergem în birou.

Cu pași cleioși de robot am parcurs un culoar lung, trecând pragul unei mici încăperi. Doctorul mi-a oferit fotoliul confortabil de trestie din fața biroului.

— Duduia a adus actele?

— În cel mult o săptămână îmi iau însărcinarea să-i pot procura extractul de naștere din orașul în care e născută. Dealtminteri în timpul acesta tu vei fi edificat asupra simptomelor boalei. Ai vreo rezervă liberă?

Aproape că mi-am țipat dorința.

— Eu nu stau singură într’o cameră. Aș muri de frică. Nopțile sunt fără de sfârșit. Vreau să dorm și să mănânc la un loc cu toată lumea.

Mi-am proptit capul în palme ca după o trudă grea. Respirația mi se întețise. Medicul spitalului îmi puse ușor o mână pe umeri.

— Într’un salon cu o sută de persoane, acolo te instalez. N’ai să suferi de plictiseală nici ziua nici noaptea. Cea mai mică neplăcere mi-o comunici mie.

Atinse soneria depe un colț al mesei. O îngrijitoare grasă, puternică, îmbrăcată într’un halat alb își făcu apariția.

— Condu-o pe duduia în salonul no. 5, la patul de lângă România Mare.

— Dar pe preoteasa unde o așezăm? Are să facă scandal.

— După ce-o liniștești, trece-o în patul gol din rezerva d-nei Mappemonde.

Acum totul se sfârșise. Jocul trebuia dus până la urmă.

Am eșit afară în curte, intrând în pavilionul vecin. Un surâs inconștient mi se întipărise într’un colț al gurii.

— România Mare!… Ce-o fi cu ea?…

Am urcat o scară monumentală, pătrunzând într’un fel de anticameră. Norodul tot era acolo în păr. Femei de toate vârstele stăteau în picioare, lipite de perete sau culcate pe jos, turcește. Dela primul pas m’au și observat, țintind spre mine perechile ochilor sticloși, în cari ardeau frânturi din umbra nemistuită a focului de extaz.

— Ah!… făcu una admirativ, în clipa în care își dădu seama de prezența mea. Când ai sosit?

— Chiar în clipa aceasta… — i-am șoptit.

Era o fată tânără, blondă, cu obrajii bucălați. Se apropie de mine și începu să-mi pipăe hainele.

— Ce șoșoni frumoși!…

Îngrijitoarea o dădu în lături. Dar gustul de-a mă atinge se întinse ca o boală molipsitoare. Fiecare avea câte un cuvânt de spus și se născu un vacarm, care degeneră într’un soiu de jelanii și miorlăituri. Iadul se mutase pe pământ. Cuprinsă de spaimă am început să plâng, ferindu-mă în lături. Una mai ales, cu două bonete în culori aprinse, așezată fiecare pe câte o jumătate de cap, își plimba ochii mici și negri ca mărgelele, urmărindu-mă pas cu pas. Dar un ordin pornit din mai multe guri răsună deodată răgușit, aspru:

— Hei, toată lumea în salon, la paturi.

Se făcuse curățenie și pentru ca servitoarele să nu fie împiedicate dela lucru, strânsese cum era obiceiul pe timp de iarna, tot furnicarul gloatei în sala dela intrare, vecină rezervelor. Acum ca o turmă încolțită de câini, năvăliră buluc, cu toate, în marea încăpere, presărându-se printre paturi.

— Aici — îmi indică locul îngrijitoarea… dar în acelaș timp o făptură mititică, cu talia subțire ca o coadă de mătură, luă loc în vârful patului. Ochii de un cenușiu șters, metalic și-i fixase asupra noastră, într’un zâmbet pătruns de mirare.

— Cucoană preoteasă. D. Doctor care-ți poartă atât de mult de grije, te-a mutat într’o rezervă cu „Mappamonda”. Tot te plângi dumneata de frig. Acolo caloriferul îți ține de cald mai dihai ca o zeghe.

— Care zeghe… flutură ea printre dinți. — Unde-i? N’o vad… Ah, uite-o colo între ferestre…

Bolnava dădu drumul unui râs mărunțel, care-i dezveli dinții albi ca de copil.

— Ei, hai, te rog, fii înțelegătoare. Strângeți lucrurile și să mergem la „Mapamonda” în odae.

Dar înfățișarea blândă a preotesei se schimbă brusc. Începu să scrâșnească din dinți, cașicum ar fi tăiat cu ei cioburi de sticlă. Se căsni să adune așternutul în jurul trupului scheletic. Brațele vânjoase ale îngrijitoarei intrară și ele in joc. Bolnava cu fața întoarsă în jos, isbuti să se agațe de barele de fier ale patului.

— Nu merg… nu merg… Eu aici sunt pusă de Maica Domnului. O văd în toate nopțile cum se ridică din ciment și mă binecuvântează. Nu pot părăsi eu locul sfânt, măcar dacă m’ați ucide…

Trupul i se svârcolia acum stăpânit de convulsii. Buzele-i țipau rugi trunchiate, în care pomenia de judecata de apoi și chinurile iadului. Femeea de serviciu o zgudui brutal de umeri.

— Vine d. profesor… îi striga ea în ureche.

La aceste cuvinte trupul bolnavei țâșni în sus cașicum ar fi fost electrizat.

— Hai?… Ce spui?… a sosit câinele?… Unde e?… ca să-i spun ce mă arde… că el mă ține închisă aici între zidurile astea de atâta amar de vreme.

O sudalmă grea căzu ca un bolovan, care aruncat se sparge și împroașcă cu așchii pe toți din jur. La auzul ei, femeile chicotiră tâmp, cu fața luminată de un gând înveselitor. Una din ele repetă expresia indecenta care trecu din gură în gură și începu deodată o vijelie de insulte și măscări, cașicum ar fi luat parte cu toate la un grandios concurs de întrecere. Simțurile de atâta vreme înăbușite își croiau un haotic drum de ieșire, care făcea să ți se zbârlească carnea pe trup.

Femeile de serviciu săriră din toate părțile, vreo jumătate de duzină, răcnind disperate în dreapta și stânga.

— Ho… ho… ho… tacă-vă gurile spurcate.

Preoteasa fu smulsă ca o cârpă și dusă pe umeri spre eșire. Picioarele îi atârnau în jos ca două reteveie. M’am apropiat de pat. Răscoala de pe el scosese la ivială din lucrurile cari aparțineau bătrânei. Visul Maicii Domnului, cu coperțile roase și un ghem încâlcit de lână roșie.

— Trebue schimbat așternutul — îmi atrase atenția femeia de serviciu.

Când totul fu gata m’am așezat pe un colt al patului, pipăindu-mi insistent țeasta, deasupra frunții. Parcă primisem o lovitură cruntă de ciocan.

— Aș vrea puțin aer… i-am spus îngrijitoarei… în timp ce nu-mi puteam opri schimonoseala buzelor lărgite ca după urma unui gest de cocleală.

— O fereastră daca s’ar putea deschide, să-mi plec o clipă capul…

— Stai acolo liniștită… îmi strigă ea deastădată răstit. Și apropiindu-se cu pași bărbătești și gesturi țepene, îmi ridică picioarele în pat, potrivindu-mi perna proaspăt înfățată sub cap.

Una… două… trei… patru… clipele se scurg ca fluturările unor aripi neputincioase, care se isbesc dureros de zăbrelele coliviei. În partea stângă la un metru depărtare ochii îmi rămân ațintiți pe o femeie îmbrăcată în odăjdii. Stă lungită și ea în pat, iar pe pernă alături e o Coroană de carton, împodobită cu horbote și mărgele. M’am ridicat s’o privesc mai bine și curios, atunci m’a zărit pentru întâia oară. Vagabondase poate cu gândurile prin regatul pe care-l stăpânia și acum revenise la realitate.

— Ce-i cu asta?… întrebă ea c’o voce ascuțită. De unde a răsărit în locul preotesei?

— Dar d-ta unde ai fost pana acum?… a întrebat-o îngrijitoarea.

— Eh, nu știi, că doar ești de atâta vreme aici. Eu călăresc de cum se luminează de ziuă. Am pe capul meu treburi cu duiumul. Nu-i puțin lucru să fii România Mare…

Își șterse buzele cu două degete, gest obicinuit mult de femeile dela țară.

— Mi-i o sete măiculiță… uite aici mă arde în capul pieptului. O cinzeacă de rachiu să am acum, toată țara aș colinda-o dela un capăt la altul.

Femeia trecu la cișmea, umplu o cană și i-o aduse în grabă. România Mare întinse cu lăcomie mâna, privi înăuntru mirosind lichidul și strâmbând din nas cu îngrețoșare i-o dădu înapoi.

— Ah… apă chioară… bea-o d-ta și să-ți meargă la inimă.

S’a făcut liniște. Toată lumea parcă a amuțit. Nu… a fost zărită silueta înaltă a doctorului în halat alb și boneta neagră pe cap. A intrat într’una din rezerve. Scot din geanta voluminoasă așezată sub pernă un caet și un capăt de creion. Cu ochii în tavan gândesc la ce-aș putea scri. Nici un gând de seamă nu-mi frământă creerul și mâna nervoasă așterne pe fața albă șiraguri de mici acolade săpate adânc în hârtie. Totuș aș vrea să scriu ceva serios, o frază care să-mi încălzească inima și să-mi limpezească judecata. Hâul din jur luptă să-și caute ascunziș și’n făptura mea.

Alături, România Mare are halucinații. Se ceartă cu un dușman care o sâcâie.

— Nu mă chiamă I. E. M., cum spui… Sunt „Întregirea Neamului”… „Dumnezeirea”…

Mi-a fost dat mie să port semnul sfânt… Coroana.

Spui blestematule c’am fost nevastă de geambaș, care-a stat la gros? Ce general mândru am eu de bărbat! Și când era zi de paradă uite așa mergea. Vru să se dea jos din pat dar picioarele stabile nu-i dădura voe. Scoase câteva scâncete îngăimând.

— Uf… cum mă arde setea… Mi-e tot pieptul o „jărăgae”.

Doctorul mă găsi sorbind divagațiile femeii cu tâmplele albe, care se socotia geniul, întruparea țării.

— Ei, cum o mai duci cu picioarele mătușică?… o întreba el.

— Cum să-mi meargă dacă mi le-ați rupt, ca să mă țineți aici toată viața? Când încep junghiurile vă blestem și eu din adâncul inimii.

Și cașicum potop de ace i-ar fi împuns încheeturile, România Mare se porni pe o serie bogată de blesteme. Ridicată în capul oaselor clătina din cap și vorbia într’una fără să respire, cu vocea din ce în ce mai slăbită, iar după puțină vreme gândurile întunecate i se încâlciră atât de rău, că nu mai pronunța decât fraze trunchiate, șoptite domol printre buzele albe.

Doctorul își făcea vizita de inspecție, înainte de sosirea profesorului.

Peste o jumătate de ceas acesta apăru cu pași mărunți, gesturi nervoase și priviri care parcă străpungeau pe fiecare bolnav până’n adâncul ființei lui. În fața patului meu s’au oprit. M’am prefăcut că dorm. Foaia de hârtie acoperită cu grupuri de acolade căzu jos. Doctorul a ridicat-o aruncându-și ochii pe ea.

— E o bolnavă adusă astăzi de un coleg… dădu el explicație. Suferă de melancolie… are o obsesie…

Dar profesorul voia să se lămurească.

— Sculați-o.

M’am ridicat privind rătăcit în jur.

— Ce-i cu d-ta?

— Nu știu… N’am nimic… Nu sunt bolnavă… M chinuește doar din când în când o tristețe înnăbușitoare. Am avut o nenorocire în viață și de atunci am rămas așa…

— Cum?

— ?…

— Răspunde?

— Dar ce nenorocire ți s’a întâmplat?

Am coborât pleoapele și ca într’o carte am povestit un episod frumos de iubire.

Vorbiam încă, când cei doi trecuseră demult dela patul meu, îndreptându-se spre eșire.

Am îmbrăcat o rochie cenușie strânsă la mijloc cu un șiret. Zâmbind am chemat pe îngrijitoare și i-am pus în mână o piesă de argint, șoptindu-i la ureche.

— Vreau să mă împrietenesc cu lume mai bună… Să am cu cine schimba o vorbă…

— Cum nu, cu madame R… O persoană foarte nobilă. Face mereu spiritism, și-atunci se adună în camera ei multe cuconeturi. Și madame S…, și madame C… tot ce-i mai de viță aici în spital. Haideți cu mine la ea.

Mergeam domol în urma femeii. Fata cu părul blond și obrajii bucălați, care-mi admirase șoșonii la sosire îmi eși în întâmpinare cu un surâs de copil. Am luat-o înainte, dar ea mă ajunse și trăgându-mă de mâneca îmi arătă o punguliță pe care o purta la gât.

— Știi ce-i înăuntru?

— Ce?

— Ceva frumos…

— Desfăcu și-mi arătă o mărgea de sticlă azurie, culoare care aducea atât de bine cu lumina ochilor ei.

Amanta lui Take Ionescu

Cu tulpan alb în cap și umerii acoperiți cu un șal de lână, o femeie cu ochii mari și privirile languroase îmi eși în întâmpinare, deschizându-mi larg ușa camerei ei.

— Intră drăguță cu toată voia… ca la d-ta acasă… Că aici e doar Balamuc… Asta cred c’o știi…

— Eh, să lăsăm noblețea la o parte, că toți suntem din topor în anume împrejurări. În cameră își desfăcu șalul. Prin cămașa deschisă se zărea un piept extirpat. Larga tăetură era marcata din loc în loc de urme de copci.

— Ați fost bolnavă?

— Da, o infirmieră m’a lovit în piept.

D-na R… nu mai păstra amintirea operației de cancer, făcută cu câțiva ani mai înainte.

O priviam fix admirându-i regularitatea trăsăturilor și pielița feții albă și întinsă.

— Dv. trebue să fi fost foarte frumoasă.

— Am fost — strigă ea mândru, bătând din picior — de vreme ce toți boerii țării au luptat să mă învingă. Dar cu mine nu le-a mers. Mi-am păstrat „iubitul” în ciuda tuturora.

— Cine fost cel fericit?

— Mult mai ești iscoditoare.

Cel care doarme în mausoleul dela Sinaia: Take Ionescu, — îmi mărturisi ea oarecum rușinată. L-am zărit la o fereastra, așa l-am cunoscut și ne-am iubit platonic trei ani încheiați. Apoi mi-a spus: — „Tu ai să-mi faci o a doua existență!” Am făcut nunta și ne-a cununat Dumnezeu.

— Nu-ți este dor să-l vezi?

— De unde să-l scot? De acolo de sub piatra din criptă? Cu făptura lui fizică s’a sfârșit. Spiritul lui îl urmăresc acum. Eu sunt mediu bun și el vine cum îl chem. Îmi spune tot ce are să se petreacă… Îmi dă ca un fel de raport… Toată anarhia din țară, cât și grozavul asasinat eu le știam demult… Le-ași fi țipat la drumul mare, să se pătrundă toți de adevăr, dar spune dacă poți ieși de aici!… Trăim mai rău ca la cea mai grozavă închisoare.

O ascultam cu atenția încordată, în timp ce ea mă străpungea cu un ochiu de iscoadă, muncită de bănuiala că n’aș da crezare celor spuse.

— N’ați încercat să-i vorbiți despre aceasta d-lui profesor?

— Ți-ai găsit cu cine să stai de vorbă! Mie îmi trebue un om cu mintea întreagă… Uite, de pildă, astă noapte, „iubitul” meu mi-a făcut o vizită. A intrat de afară prin perete și s’a așezat pe scaunul unde stai acum. Era transparent, puteai privi prin el ca printr’o țiplă. Am întins mâna să-l mângâi, dar a trebuit s’o trag înapoi, cașicum m’ar fi curentat.

(Va urma)

Partea a II-a

(Realitatea ilustrată, anul VIII, No. 366, 31 ianuarie 1934)

Furtună în suflet

Afară dinspre orizontul care părea atât de apropiat, sosiră atingând ireal ferestrele, primii soli ai fluturilor de zăpadă. Din urmă îi ajunseră alții și apoi alții, cu sbor din ce în ce mai des pana ce întreg cuprinsul fu învăluit într’o beție de dans și lumină.

— Ce frumos!

Am rostit cele două cuvinte încet, abia șoptit, cu pleoapele coborîte de uimire. O frântură de fericire năvăli în făptura mea, scăldându-mi chipul în lumina nădejdii. Ce doriam oare, ce așteptam?… Am simțit nevoia să-mi dau în grabă răspunsul, înălțând din umeri. Dar gestul săvârșit cu tot controlul judecății a lăsat în urmă o dâră de neliniște. Ce ar fi — mi-am zis — dacă așa deodată, cașicum ai stinge un chibrit, lumina care-mi călăuzește gândurile ar pieri și m’aș îneca în întunericul inconștienței? Ce răcnet cumplit de spaimă aș scoate, în drumul spre hăurile de încâlceală și semimoarte? Și tragica viziune plăsmuita de hoinăreala bolnavă a gândurilor îmi flutură câteva clipe pe dinainte o stranie epavă omenească, chip palid cu ochii rătăciți și buzele crispate de coșmarul totalei absențe. Ce caut aici în atmosfera în care flutură ca niște aripi uriașe nebunia? Ce vreau dela niște biete făpturi, într’o continuă harță cu judecata? Și un dor adânc răscolitor m’a cuprins deodată, de lumea din afară…

… În câmpie, în grădina cu pomi grei de chiciură, sau pe drumurile largi, mergi ca în vis, cu umerii drepți și ochii aprinși de lumină, sorbind aerul proaspăt, care-ți face impresia c’ar fi lichefiat. Acolo, departe în oraș, miile de globuri ca niște fructe de aur s’au aprins. Bogăția vitrinelor a capătat deodată farmec de poveste. Valurile de mătase, în culori calde, au împrumutat ceva din sufletul și netezimea trupului de femee. Iar căminul îl găsești luminos, înveselitor, cu tovarăși de suflet, cari îți ies în întâmpinare cu surâsul pe buze. Ce splendidă și generoasă e viața!

— Ha!… Ha!… Ha!… Ha!…

Mi-am ascuns nervos, tâmplele în pumni, strângând ochii.

Oh, cum poate cineva să râdă așa răgușit, parcă ar ascuți un tăiș de brici pe o piatră știrbită. Hohotul acesta a venit poate ca un răspuns la avântul meu de admirație în fața vieții. Am privit peste paturi în fund, departe, la celălalt capăt al salonului. O femee cu un șal negru peste umeri se ridicase în picioare și ca depe o estradă își debita sinistrul râs, avalanșă de note roase, înăbușite în răstimpuri de horcăeli. Cât a durat spectacolul grozavei audiții? un minut… două… trei… poate mai mult… Cu capul înfundat în pernă, scrâșnind din dinți îmi înăbușiam fiorii spaimei, cari se împletiau ca niște șerpi, luptând să se transforme într’un țipăt lung, sfredelitor. Când s’a făcut tăcere m’am ridicat, întorcându-mi instinctiv privirile spre capătul largei încăperi, căutând femeiea cu umerii acoperiți cu șal negru. Patul ei era acum gol.

— Unde e?… am întrebat-o pe infirmieră.

— Cine? Artista?…

Am tresărit.

— Care artistă? Cum o chiamă?

— D-ra L… E aici de aproape un an și tot într’un râs și într’un cântec o duce, parc’ar fi mereu pe scenă.

— Nu se poate, nu este ea… și o făptură plină de viață, cu trup mlădios și glas limpede ca de cristal îmi răsari din zăbranicul amintirii.

— Abia m’am întors dela Paris — mi-a spus ea. N’am stat acolo de distracții. Mi-am cultivat vocea. Cred c’am făcut progrese mari.

— Și altceva cu ce te-ai mai întors?

— Rochii, rochii multe… Să le vezi nu te mai saturi de ele. Cele de scenă sunt vaporoase ca spuma. Când vii la teatru?

Am fost chiar în seara aceia.

O sală arhiplină cu un public care se înghesuia până spre rampă. Finalul fiecărei scene era marcat cu ropote vijelioase de aplauze. D-ra L… era punctul de atracție. Când apărea privirile se aprindeau cuprinse de vraje.

— Sunt atât de fericită!… mi se destăinui ea! — că aproape mi-e teamă… Văd că până acum norocul se ține strâns de mine.

Deschise ochii mari, în cari luciau două lumini copilărești. Apoi se aplecă și-mi șopti la ureche.

— Ai auzit de A…

— Cum nu, unul din Rotschilzii noștri.

— Este prietenul meu. Mă adoră!

Acum e în sală. Asistă la fiecare spectacol, c’o regularitate matematică. E atât de amuzant și de bun! Îmi repetă de nesfârșite ori că nu sunt numai un capriciu… Cred și eu, o fată ca mine se întâlnește ușor?

Vorbia repede, cu respirația întretăiată, vrând să spună în câteva cuvinte tot.

— Termin aici seria spectacolelor și plecăm la Biarritz. Peste puțin timp poate nici n’am să mai apar pe scena, dacă lucrurile au să avanseze până unde visez eu.

Întunericul de mormânt al trecutului înghițise tot, ca într’o raclă. Mi-am dat seama de aceasta când infirmiera a adăugat:

— D-ra a jucat la teatrul C… Am văzut-o de atâtea ori când era bine. Azi nici n’o mai cunoști. Așa schimbă boala asta. Obrajii rotunzi i s’au scofâlcit, iar ochii așa de frumoși parca nici n’au fost…

— Cine a adus-o aici?…

— Fratele et, un biet nenorocit și el — băiat tânăr, c’o mână paralizată. Din neam e încuibata boala. Așa a fost și cu bunicul și cu tatăl ei.

Rămăsesem sprijinită de bara de fier a patului, nemai putând îngăima un cuvânt. Și ce-aș fi putut spune în fața unei vieți plină de visuri, năruită atât de tragic. Ha! Ha! Ha!… am pornit eu într’un uragan de râs, înlăuntrul ființei mele. Unde-i iubitul care-i mărturisia ca un obsedat că nu e un capriciu în viața lui. Cum a știut s’o uite, căci ce-a fost pentru el fata aceasta frumoasă, sinceră și atât de veselă? O glumă ușoară, cu atât mai reușită pentru că din ea a putut înmagazina cele mai splendide plăceri. Ce n’as da să-l pot întâlni într’unul din momentele de singurătate și reculegere, să-i pot spune mustrător în șoaptă:

— Multe salutări dela ființa a cărei imagine îți era într’o vreme atât de scumpă. Căci îmi închipui c’ai auzit de locul trist în care se află. A intrat acolo ca într’un mormânt și pentru cei cari din întâmplare o descopăr, ce chinuitor spectacol de jale și desamăgire le oferă. Dar nu înțeleg dece am naivitatea să-ți vorbesc despre ea, când clipele de dragoste sunt aidoma florilor a căror prospețime pălește tot atât de ușor ca ele.

Nu-mi puteam găsi liniște. Trebuia s’o văd. Unde?… Exclus să pot intra în camera în care era izolată și unde râsul ei se isbia neputincios de pereții albi, fără să turbure pe nimeni. Umblam acum dela un capăt la altul al salonului cu brațele încrucișate și chipul încruntat. Apariția doctorului G… a fost o surpriză nespus de plăcută. I-am eșit în întâmpinare prinzându-i prietenos brațul.

— Sunt atât de mâhnită!

— Ce s’a întâmplat? Ai avut vreo neplăcere?… și cu ochii o căută pe infirmieră să-i ceară lămuriri.

— Nu, nimic, am făcut însă o descoperire dureroasă. Și arătând patul gol pe care se ridicase cu hohotul ei atât de ciudat fata de care ani întregi am fost legată prin aceiaș meserie, i-am făcut rugămintea să-mi înlesniască s’o pot vedea. În culoarul strâmt pe care-l parcurgeam a împins o ușe. Bolnava stătea întinsă în pat, cu ochii în vag. Criza se potolise. M’am apropiat atingându-i obrajii cu o ușoară mângâere.

— Ce faci?

Cuvintele mele s’au risipit fără răspuns.

— Privește-mă bine drăguța mea; nu-ți amintești de chipul meu? Poate că m’am schimbat tot atât de mult ca și tine. Viața nu cruță… Ea s’a întors și o lucire i-a străfulgerat o clipă în priviri. Un zâmbet ușor i s’a întipărit pe buze.

— Vorbește… te rog…

Am fost silită să mă dau câțiva pași înapoi, căci cuvintele pornite în sbor încâlcit tăiau parcă aerul învârtejindu-se șuerător. Lumea subconștientului, imperiul atât de temut își desfăcuse granițele și se revărsa în toată voia în torent amețitor. Ce spunea? Nimic nu puteam prinde, înțelege… Doctorul își astupase urechile, grăbind plecarea. Mă țineam acum de el, agățându-mă ca de un punct de salvare, cu spaima că în clipa când are să se îndepărteze de mine n’am să mă simt tocmai bine.

Bărbați nebuni

Să nu se creadă că în spital nu există decât femei a căror minte s’a învăluit în zăbranicul întunericului. Am întâlnit aci bărbați a căror divagații ascultându-le, simțiai că în acelaș timp te va sgudui un hohot de râs și te vor podidi lacrimile.

Jean de Bourbon

Ați întâlnit poate în peregrinările zilnice vreun tânăr cu chipul și ochii triști, adânciți în orbite, muiați totuș într’un zâmbet cald. Așa era bărbatul care a intrat pe ușe. Părul negru pieptănat cu îngrijire și fața proaspăt rasă, îi dădeau un aer distins.

— Ilustrul Jean de Bourbon… făcu recomandația doctorul.

Apoi adresându-se lui:

— Pe d-na n’o cunoști?

Tânărul își sprijini podul palmei în bărbie și mă privi atent.

— Sunt M-me de Pompadour… i-am răspuns zâmbind.

A fost o explozie de bună dispoziție.

— Ah, bonjour marchiză!…

Te-am cunoscut în ziua aceia memorabilă, când ai fost prezentată la Versaille reginei Franței. Erai cu princesa de Conti. Țin minte toată ceremonia. Ai făcut o reverență la ușa regelui, o a doua în mijlocul camerii și a treia alături de Ludovic XV, care roșind ți-a șoptit câteva cuvinte afectuoase. Ai trecut apoi în cabinetul Mariei Leczinska. Eu te urmăriam admirând minunata rochie de brocart și părul pudrat scânteind de diamante. Câtă invidie ai stârnit atunci!

— Și regina ce-a spus? — interveni doctorul.

— Oh, era o persoană foarte cumsecade și cu mult bun simț. Nu-i citiai pe chip nici mânie, nici dispreț, ci numai melancolie și când această dibace comediană i-a făcut și ei cele trei reverențe, ca apoi să-și scoată mănușa mâinii drepte, pentru a lua să-i sărute poala rochiei, ce blând și-a retras regina jupa.

— Vasăzică detești pe marchiză?

— Nu, și-a plătit atât de greu fericirea! Cine a însorit viața neurastenicului Ludovic, cine-i risipia tristețea printr’un cântec, proasta dispoziție printr’o anecdotă? Eu n’o pot asemui decât cu un acrobat, care suspendat in gol, cu mușchii întinși, oasele dislocate și sudoarea pe tâmple, nu încetează totuș a zâmbi…

— Știe să vorbească frumos băiatul ăsta!! rosti doctorul. Ce cunoștințe mai ai tu din istorie? Ia spune!…

— Din istorie?… Vedeți cum vă bateți joc de mine. Pe toți nobilii depe glob eu i-am cunoscut in carne și oase. Am mâncat, am băut, am fost la vânătoare cu ei. Ce epoci de splendoare! Am rămas acum singurul Bourbon din cei veritabili, coborâtori din Robert de Clermont, fiul lui Ludovic cel Sfânt. Pe toți i-am cunoscut…

Cașicum și-ar fi aruncat proaspăt ochii pe un dicționar, tânărul îi clasifică pe ramuri, colindând țările în care această familie se înscăunase.

— Strămoșii au fost regi, prinți, conți, dar dv., cu ce va ocupați?

— Sunt doctor în chirurgie secretă nocturnă și de optsprezece luni decând lucrez aici in spital, n’am luat până acum nici un ban.

— Ai să primești.

— Când? S’au strâns până acum 103.000 lei. Vreau dreptul meu.

— Uite ce e dragă B… eu am dat petiția pe care ai făcut-o d-lui profesor, dar se vede c’a pierdut-o prin mașină, așa c’ai să scrii alta. Tu mai ai și alte meserii, nu te bazezi numai pe chirurgia nocturnă.

— Da, sunt inginer la motoarele de automobile, doctor în drept, avocat legal, chimist cu șase clase de profesorat, farmacist, clasa I.

— Și astea nu-ți aduc nici un câștig?…

— Dacă nu pot pleca de aici! Spuneți vă rog să mi se dea drumul și renunț și la datorie.

— Da, am să pun stăruință.

— Domnule doctor, d-ta care ești un înobilat și te cunosc de peste 60 de ani.

— Dar ce vârstă ai?… l-am întrebat.

— Autentici 122 ani împliniți în Noembrie, dintre cari 35 și șase luni deficitari. Nu toți cred că am atât — adăugă el zâmbind — dar eu sfârșesc repede cu ei, trimițându-i in… iad.

Discuția începea să alunece pe o pantă primejdioasă.

— Cu toate că sunt nobil eu nu pot fi împiedicat să nu-mi ies din răbdări.

— Acum n’ai nici un motiv să fii supărat… i se adresă doctorul. Susțin că un Bourbon veritabil își păstrează în orice împrejurare calmul.

— Să știi că sunt și ca nu ai de-a face cu un excroc ca atâția. Dela un capăt la altul al Franței întâlnești numai Bourboni. Acolo toți se „burbonesc”.

— Astăzi ești indispus. Du-te și te liniștește.

Dar Jean de Bourbon nu voia să pună capăt conversației.

— Ce-i cu el? Cine este?

— Fiul unui biet negustor, care a muncit ca un rob să-și țină băiatul ca să studieze în Franța. Din legăturile c’o actriță pariziană i-a rămas o frumoasă moștenire, căreia nu i-a dat nici o atenție și iată-l de șase ani stând aici. Acum a ajuns în faza de transformare a personalității. Nu-și mai recunoaște originea. Îi spui că ești Henric IV; el te și vede imediat întrupat în el și-ți înșiră evenimente precise, iar îmbinarea cuvintelor e adesea atât de minunată, că-l asculți cu atenție, chiar cu plăcere. E distractiv, nu-i așa?

O victimă electorală

Politicienii noștri au specialitatea de a-și creia un numeros stat major — armată de elită a întrunirilor, adesea singurul piedestal de rezistență și sfidare. Spune d. Ixulescu câteva fraze sforăitoare și, la un semn al celui mai isteț, strigatele de ura și să trăiască pornesc ca o furtună căreia nu-i mai poți stăvili calea. Capetele sunt deobicei grele de vin, căci cum poți altfel ține entuziasmul de un așa calibru? Și finalul pentru cei cu construcția mai șubredă… Balamucul. Acesta a fost cazul lui Ion Dimitrie Băltărețu, pe vremuri casier al unei bănci populare din județul Ialomița. Hăuesc acum sălile spitalului, ca odinioară localurile de întrunire.

— Urra, trăiască d. general Manu, să trăiască și conu Mitiță și d. dr. C…

Așa și-a făcut apariția un bătrân mărunțel, guraliv din cale afară, în cap cu o tichie împodobită cu o cruce neagră și doi nasturi albi.

— Ura, să trăiți, aveți ceva de ordonat?

— Ce-i cu semnul dela pălărie Băltărețule?

— Ce să fie domnule doctor? E doliul după nevasta mea, care n’a mai venit să mă vadă de doi ani. Așa c’am îngropat-o să fiu mai sigur.

— Dar nasturii?

— Ura! Să trăiți! Nasturii „reprezintă” cele două partide sănătoase de altădată, liberal și conservator. A cui e vina că acum sunt șaptezeci și niciunul bun?

— Și din ce partid ai făcut parte?

— Din cel liberal, să trăiți.

— Și cum activai?

— „Semplu” de tot. Noi agenții, cari, trebuiam să fim față la toate întrunirile, murmuram doar atât: Urraaa.

Răcnetul ieșit din pieptul fostului agent electoral a cutremurat încăperea.

— Mai domol, te rog…

Băltărețu isbucni într’un râs, care-i făcea doua gropițe în obrajii grăsulii.

— Hei, așa-i politica boerule. Pentru cine n’o cunoaște e lucru de mirare… Să fi stat cu mine de vorbă altădată!

Acum sunt „desmontat”, decând am intrat pe mâna pedagogilor nebuni. Zic că fac școală cu mine și cum îi mai duc eu de nas! Cu temenele turcești le ies în cale, ca pe vremea tatălui meu, care a fost zapciu.

Băltărețu începe să se învârtească în loc ca un titirez. Într’o mână ține un ciorap alb de lână.

„Celălalt unde o fi?… parascoveniile lui?”

— Ce cauți?

— Perechea ăstuia, să trăiți.

E un chin pe capul meu să stau aici printre nebuni. Sunt niște pezevenchi printre ei, foști tovarăși cu Tomescu și Zdrelea. Fură de potopesc. Ei! capul face capul trage!! Așa spune d. doctor: — Ți-au dat mișeii să bei până te-au alcolizat. Mă rog care mișei? Să vorbească deschis dacă-i dă mâna. Eu n’am cunoscut nici un mișel, tot boeri de viță. Când îți făgăduiau ceva era vorbă, nu fleac… Cucoane, uite c’aș avea nevoe de cutare și cutare. Gata, s’a făcut Băltărețule, că ești harnic și credincios.

Și așa era. Un cuvânt să-mi fi spus, sburam și cei cari nu erau de-ai noștri îi curățam de pe teren… Așa a fost odată că s’a încins o bătălie parcă se tăiase nu știu câți porci. Ce poliție! Ce urlete prin gazete! Ce protesturi!! Era însă cine să ne susțină, nu ca astăzi. Acum lupți și când e la răsplată nu te mai cunoaște…

Băltărețu începu din nou sa se învârtească în loc, scotocindu-se.

— Na, acum mi-am pierdut și servieta cu actele. Spuneți d-le doctor — începu el să scâncească — să nu se mai atingă nimeni de lucrurile mele. Aveam documente în geantă. Cine știe pe ce mâini a intrat. Sunt destui trădători aici printre nebuni.

Cu un zâmbet larg de mirare scoase din buzunarele zdrențuite niște petice albe de hârtie.

— Uite că le-am găsit — declară el mulțumit — ce m’aș fi făcut fără ele!

— Ei acum că ești iar în posesia documentelor, du-te și le pune bine. Ne-am înțeles?

Dar ca și Jean de Bourbon, Băltărețu nu voia să termine așa de ușor o conversație abia începută. Tocmai atunci i se deslegase mai amarnic limba, cu o serie de sudalme întruchipează toiul unei bătălii pe viață și pe moarte, în epocă de pline alegeri.

Napoleon

Un bărbat slab cu pielea măslinie și zâmbet tâmp, înaintă spre noi. Părea un notar sau învățător din cine știe ce sat îndepărtat. Când ajunse în fața doctorului luă o poziție militărească.

— Împărate — îl întrebă doctorul — spune cum ești trecut din eroare în registrele noastre?

— Niță Popescu.

— Și-ai venit să ceri să se facă urgent o rectificare?

— Da și cu tot dreptul, pentrucă m’ați făcut din cal măgar. Cu cine credeți că vă treziți dv.?

Obrajii omulețului s’au aprins ca para. Pleoapele-i tremurau, cașicum l-ar supăra lumina.

— Proașcă fac prin voi. Vă execut!!…

— Majestate, temperează-ți te rog zelul și spune mai bine cum te-ai născut. E o întâmplare care impresionează. Napoleon deveni deodată, blând, gânditor.

…Mazgăliam coli întregi de hârtie din zori și până’n seară — la Prefectura de județ. Petiții și tot petiții, care ajunsese să mă înnăbușe până’n gât. Și cum stăteam așa la masă, cu tocul strâns între degete, am văzut deodată cum marea de coli scrise s’a tras înnapoi, ca’n urma unui reflux. Și deasupra capului am simțit ca o binecuvântare două aripi uriașe. Era un vultur cu coroană pe cap și hlamidă împărătească. Un avânt de vitejie s’a trezit deodată în mine:

Sunt Napoleon — am strigat cu tot entuziasmul ființei mele. Dați-mi sabia și calul să pornesc la bătălie. Și-am început să colind ca bătut de furtună țările și mările. Până în fundul Rusiei am ajuns cu soldații mei dragi. Ce folos, acolo m’a potopit înghețul. Muriau ca muștele grenadirii cei viteji. Ce prăpăd pe sufletul meu Doamne.

Niță Popescu începu să plângă încetișor, cu mâinile la ochi ca un copil. Lăsa apoi să se scurgă câteva clipe de tăcere, ca apoi să continue cu naivitate și umilință:

— Eri a venit nevasta mea aici, să mă vadă. Aprigă femeie! Gura-i mergea ca o meliță, ca și acasă… Cu câte nu mi-a împuiat capul, și are un obiceiu urât, îmi vorbește tare în ureche. Eu atunci simt ca o lovitură de ciocan în țeastă.

— Bine, dar nu ții minte, ai intrat aici văduv?…

— Văduv, văduv, dar nevastă am… mărturisi el plecând pleoapele în jos, rușinat.

Omul care și-a tăiat mână

În aceiaș clipă un bărbat de vreo treizeci de ani cu chipul aprins și părul vâlvoi intră în birou, mișcând cu disperare brațele. O mână îi era retezată dela încheietură:

— Ce faceți cu mine domnule doctor? — răcni el. M’ați adus aici ca să fiu ucis? Stăteam întins în pat, când am simțit deodată un juvăț aruncat după gât. Uite-l…

Omul scoase dintr’un buzunar o bucată de sfoară, fluturând-o prin aer.

— Când eram liber și rătăciam hoinar pe câmpuri, atunci mă urmăria diavolul, pândindu-mi zilele. Dar nu și-o fi vârât coada și aici?…

Doctorul îi luă sfoara din mâna, prefăcându-se că se uită la ea cu atenție.

— Priviți ce groasă e și împletită în trei.

— Isprava e a ta… spune cinstit… îl întrebă medicul, privindu-l în ochi.

— Nu zău… se disculpă acesta.

— Ești un mare hoțoman… cu mâna n’ai făcut tot așa?… Ce-a fost atunci?

— Umblam ca năuc să scap de-un gând care mă îndemna mereu, știți dv. ce să fac?… Când foamea și frigul au început să mă chinuiască amarnic, am ajuns la un schit. Nu-mi dădea prin minte că tocmai acolo și-a făcut culcuș diavolul. Călugării m’au primit bine, dându-mi hrană și locuință, ca oricărui drumeț oropsit. Două săptămâni încheiate am rămas acolo și când am intrat într’a treia m’au izgonit cu pietre, spunând că nu sunt în toate mințile. Și așa era. „Obiceiul urât” se trezise mai amarnic între zidurile Domnului. Nu puteam tăgădui, pentrucă slujitorii lui mă prinseseră chiar asupra faptului. Și-am început din nou viața de câine fugar ziua și noaptea tot prin păduri.

Odată pe la amiază am văzut cum o pisică neagră a ieșit dintr’un tufiș și m’a apucat de degetul cel mic, vârându-și dinții în el. Mi-am dat pe dată seama că-i cel necurat.

(Va urma)

Partea a III-a

(Realitatea ilustrată, anul VIII, No. 367, 7 februarie 1934)

Simulând nebunia reportera „Realității Ilustrate” s’a lăsat internată la Spitalul Central de boli nervoase. A petrecut acolo o săptămână, zi și noapte și a prins aspecte interesante din lumea aceia a minților destrămate.

În precedentele reportaje au defilat rând pe rând diverse tipuri, fiecare având slăbiciunea și caracteristica lui.

Acum este vorba de un bărbat ca de vreo treizeci de ani, cu o mână retezată dela încheetură. El are convingerea că este urmărit la tot pasul de diavol.

Minţile îmi erau rătăcite. Umblam ca năuc pe coclauri. Deodată dintr’un stufiș — zdup — sare o pisică și-și înfige colții în degetul cel mic al mâinii cu pricina. Era diavolul. Întreg corpul mi s’a răcit ca un sloi de ghiață. Am înțeles ce trebue să fac… Mi se cerea să mă pedepsesc singur. Purtam cu mine o „toporișcă", care-mi ajuta să tai crăcile pentru foc. Am scos-o din desagă și mi-am sfârtecat cu ea mâna, desprinzând-o dela încheetură. Ușurarea a sosit numai atunci.

— Mai bine îți tăiai capul netotule… isbucni cu un ton de glumă Napoleon, care stătuse ca împietrit într’un colț în preajma ușii. Tu ai văzut pe diavolul într’o pisică, când trebue să-l cauți în femee… Dela ea ți-a venit pierzarea, bagă-ți bine în minte.

Ilustrație din ediția originală

— Ce-i cu tine? De unde ai răsărit?… îl întrebă cu o mirare ciudată omul fără o mână.

Drept răspuns, celălalt se mulțumi să-i chihotească sâcâitor în nas. Gustul de harță s’a încins pe dată într’un scurt popas de invective. Gardianul răsari în prag ca ars și la un semn al doctorului împinse pe cei doi afară.

În strâmta încăpere, înserarea se strecura tiptil ca o fluturare de voal în cutele căruia pândiau sumedenie de ochi cenușii, îngemănați în spaimă.

Vocea mi-a sunat cu accente de răgușeală și întuneric.

— Domnule doctor, cred că ești convins că sunt normală…

Bărbatul din fața mea mă privi cercetător, ascuțit, cu o umbră ușoară de ironie în zâmbetul din colțul gurii.

— Răspunde te rog… i-am șoptit mușcându-mi buzele.

— Nu poți suporta tăcerea?

— Cea de acum îmi râcâe pe nervi.

— Nu pricep…

— Vrei să-mi strig spaima și disperarea pe care o încerc, alături de vedeniile acestui tragic așezământ?

Privirile doctorului mă țintuiră din nou. Ele parcă îmi batjocoriau semeția încercării, căci cu toată siguranța prietenul meu, medicul L… deși tânăr, poseda totuș o înțelepciune și un tact deosebit, așa că imediat după instalarea mea trebue să-i fi mărturisit adevărul. Altminteri interlocutorul meu n’ar fi avut dece sa-mi povestească despre încercările făcute de câțiva scribi, veniți aici în atmosfera aceasta de halucinații, pentru a prinde material palpitant de roman, hrană lacomă a mulțimei.

— Nimeni n’a reușit… mi-o tăie el scurt.

— Dece?

— E o încercare foarte grea.

— Pentrucă nu stăpânim ciudata lume de chin a gândurilor. A scrie un roman în acest domeniu, e puțin riscat… Te dăruești cu totul vâltorii subconștientului… Eu nu mi-aș lua o astfel de sarcină. E cu totul altceva s’așterni pe hârtie scene triste și hilare, fațete pregnante care conturează cu oarecare precizie niște biete sdrențe umane.

— Aici în spital avem o duduie care a luptat mult să reușească pentru a fi internată. Vrea să scoată la iveală un roman… și prin toate colțurile o vezi luând notițe. Noi am pus-o sub observație…

Am râs c’o poftă deosebită.

— Aș putea s’o văd?

— Ai răbdare, are să-ți iasă în cale, căci nu exista nouă pacientă căreia să nu-i ia chiar din prima zi un fel de interview.

— Doresc să i-l dau chiar acum.

Romanciera

O curiozitate vicleană îmi împingea pașii spre ființa care se închisese de bună voie între zidurile spitalului. Mă interesa structura ei psihică, felul cum primia senzațiile, căci clipă cu clipă asiști la noui surprize, în fața cărora nu poți rămâne absent.

— Nu se poate să nu vă fi ieșit în cale prin reuniunile de familie vreo făptură cu trăsăturile ascuțite și ochi ca de viezure, care parcă s’ar căzni cu fiecare cuvânt smuls, să-ți răscolească până în adâncul ființei. Nu e nici prea urâtă, nici proastă și totuș abia te poți stăpâni să nu-i pălmuești obrajii pătrunși de-un zâmbet de batjocură și sfidare.

Se servia masa când această persoană și-a făcut apariția. Ținea mâinile la spate, strângând între degete un caet gros.

— Ce-i cu d-ta?… mi se adresă ea, făcându-și un loc comod pe un colț al patului.

— Dar cu dumneata ce este?

— Eu sunt de aici…

— Ca și mine.

— Astăzi ai fost adusă?

— Da, ca să fac o cură de însănătoșire a nervilor.

Un talger aruncat pe ciment, întovărășit de un țipăt ascuțit, ca un vârf de ac are se înfige adânc, mă sili să-mi astup urechile. Musafirul de lângă mine nu făcu nici o mișcare. După un șir de clipe își așeză caetul pe genunchi și notă ceva. Am vrut să-mi arunc ochii dar literile erau mărunte ca niște purici.

— Ce meserie ai?… mă întrebă ea muind între buze vârful creionului.

— Cum să-ți explic, lucrez pe ceva fără pondere. Isbutesc să scot câteodată broderii minunate, clădindu-mi piedestalul pe o haină de glumă.

Graba cu care s’a repezit să scrie, ca să nu piardă un cuvânt m’a îndemnat să-mi continui vagabondajul aiurărilor.

— Trăesc de pe urma speculației sufletelor. E o goană disperată pentru căutarea lor și când lipsa de material îmi dă frământări de leu în cușcă, îmi ciopârțesc propriul meu suflet… Izvoare surprinzător de bogate mocnesc acolo, în lumina opacă a indolenței și e deajuns să le turburi apa, pentru ca un mic univers să prindă înfiripare. Ce dorești să-ți mai spun? Te mai interesează ceva? Poate c’ai vrea să afli ce gândesc despre dumneata…?

Ochii fetei s’au aprins de curiozitate.

— Spune?… Ce?…

Răspunsul a fost un zâmbet șugubăț, atârnat de buze ca un mic vasilache.

— Ești lămurită?

Dar „romanciera” avea nevoe de un limbaj lipsit de încrustații. Imitând pe d-na R… i-am spus că o cunosc bine, căci o pot privi ca printr’o țiplă și ea s’a așezat și-a scris: bolnava spune că privește prin mine ca printr’o țiplă…

Ce duh al răutății m’a împins atunci sa fac vânt valului gros de foi cu vârful pantofului. Caetul a descris prin aer o curbă îndrăzneață, prăbușindu-se cu sgomot surd între pături.

— Iartă-mă, dar nu m’am putut opri să plătesc altfel deziluzia încercată. Bănuiam să întâlnesc în persoana dumitale un sac de nervi întinși la maximum și m’am isbit de câteva gâgâeli banale. N’am respect decât pentru condeiul care pătrunde adânc ca o daltă, curățind suprafața înșelătoare a lucrurilor.

Vorbiam repede în timp ce o ajutam să culeagă foile răvășite. Deodată am simțit o adânca părere de rău pentru brutalitatea gestului meu. Dacă e o biată maniacă, stăpânită de ideia de-a închega între foile unei cărți evenimente tragi-comice? Pornirea ei nu e de înfierat.

Lucru curios, nu-i era teamă de mine și cred că acelaș calm îl păstra chiar alături de cei mai recalcitranți pacienți ai spitalului.

— Nu înțeleg — i-am zis — ești un robot? Văd că nu te impresionează nimic.

— M’am obicinuit cu lumea de aici…

Nu contrazic pe nimeni ca să-l ațâț… Ai să vezi c’am să mă împrietenesc și cu dumneata.

— Dac’ai să mă interesezi…

Coșmarul primei nopți

În câmpul neted al conștiinței se făcuse o mică surpătură. Gâtlejul îmi era parcă înveninat de stropul răului aprins o clipă. Cu capul sprijinit pe pernă și podul palmei așezat sub unul din obraji ca o mângâere, am încercat să ațipesc. Caloriferul răspândia o căldură plăcută, prietenoasă, de cămin odihnitor. Apoi curățenia așternutului îmi liniștea trupul și’n starea de semi-somnolență sub perdelele pleoapelor, prinse a lua ființă lungul șirag de cunoștiințe făcute peste zi.

Pe una din ele am omis-o intenționat din povestirea de până acum. Întâlnirea cu personajul de care vreau să vorbesc mă turburase, amintindu-mi de o întâmplare.

Mă cuprinsese așa deodată — sunt câțiva ani de atunci — o mare descurajare. Ideia morții își flutura flamura momitoare, pândindu-mă la fiece pas. Nopțile colindam străzile în neștire, gândind cu ochii arși de friguri la sfârșitul pe care trebue să mi-l aleg. Deobiceiu îmi stăruia în minte paharul cu otravă.

Într’o zi am bătut la ușa unui clairevoyant. Era bătrânelul mărunt, cu părul sur și pielea ca o foaie de pergament, pe care l-am întâlnit aici.

Întâi îi plătiai banii pe care-i punea într’o casetă de tinichea și apoi cu un boț negru de mărimea unei nuci își atingea gura, nasul și pleoapele și cădea în transă. Ochii i se strâmbau. Nările adulmecau aerul, pline de răzvrătire, ca apoi să-ți țipe mesagiile sosite din lumea de dincolo. Primele lui cuvinte au fost: — „Dece vrei să te otrăvești tocmai acum, când porțile vieții ți se deschid larg înainte?” Un sânge străin am simțit atunci cum dă năvală în ființa mea. Am luat-o la fugă spre ușă, cu spaima c’am început sa-mi pierd mințile. În urmă singura explicație pe care mi-am dat-o a fost că omul acesta posedă cel de al șaselea simț. Și-am dorit de multe ori să mă întorc la el, ca să-i ascult profețiile, dar veșnic se interpunea ceva în cale.

Amintirea straniei lui făpturi mi-a rămas atât de vie, c’am încercat și-acum o senzație de spaimă. În spital împrumutase o tăcere apropiată muțeniei, plimbându-se din zori și până’n seară ca o fantomă, prin sălile lungi, cimentate. Nimeni nu reușia să-i smulgă o vorba, nici medicii, nici gardienii, nici bolnavii.

— Individul acesta, de meserie prezicător, când era liber — îmi explică doctorul — avea o clientelă bogată, în majoritate femei. Odată a venit la el, neîntovărășită de nimeni, o fata tânără. Închis cu ea în odaia în care era închipuit un fel de altar, s’a repezit și i-a acoperit corpul cu mușcături, încercând să-i sugă sângele.

Vecinii casei în care locuia abia i-au scos-o din mâini. Îmi închipuiam grozava scenă și un fior de frig am simțit cuprinzându-mi șira spinării.

În apropierea patului meu se produse un sgomot, persistent fâsâit de mătase grea, șopotitoare. Am deschis ochii.

Vecina din dreapta, schelet îmbrăcat într’o foaie subțire de piele, scosese nu știu de unde o pălărie, pe care o tot împodobia cu o panglică lată, de moar.

— Ce faci cu ea?… am întrebat-o.

— Mi-o pun noaptea în cap, să nu răcesc. Sufăr de reumatism.

— Ți-ar ține mai cald o bonetă sau o basma.

— Eu sunt obicinuită cu pălăria de-acasă. După moartea lui maman, rudele, ca să mă distrugă, m’au mutat într’o casă cu egrasie până’n tavan și acolo mi-am betegit capul.

Vecina mea își înveli țeasta aproape cheală cu comica ornamentație, care aducea a ceaun și rămase în capul oaselor.

— Așa mai semăn a fiică de general — vorbi ea cu glas bărbătesc, autoritar. Papa mă adora. Mă numia prințesa, amazoana lui fermecătoare. La baluri elita ofițerimii era numai după trena rochiei mele. Am fost frumoasă și când aveam copil — pe Alfred al meu.

— El unde-i acum?

— Aici în spital, de cincisprezece ani e internat. Lucrează tâmplăria. N’a uitat franțuzește: vorbește tot așa de frumos ca și altădată.

— Tot rudele au fost cele cari i-au distrus și lui viața?

— Nu, aici a fost vina mea și a bietei maman. Era un copil nervos, plin de capricii. Maman îl iubia așa de mult, că-l lăsa s’o tragă de păr și să-i smulgă smocuri întregi. Dacă se cumpăra bere în casă, un pahar era al lui, altfel nu mai putea fi liniște. Îi venia în minte să ceară nu știu câte bastonașe sau berete „marinar”, trebuia să-i împlinim dorința de frica țipetelor lui.

Femeea se opri brusc din povestire și-și cuprinse capul în mâini.

— Iar a început să mă doară amarnic capul ăsta dogit ca o oală veche.

Râse, înveselindu-se o clipă de comparația făcută.

Bietul Alfred tot voia să mi-l taie — când avea cinci ani — și să-l ascundă în closet. Astfel de confesiuni îi făcea el bunicii lui.

Privirile i se înăspriră, devenind de-un cenușiu întunecat, în timp ce vocea i se făcu moale, tânguitoare.

— Mai bine mă ucidea el, mititelul, să nu mai ajung prin mizeria deaici. Ăsta-i pat, asta-i învelitoare pentru o persoană de talia mea? E drept, după moartea lui mama nu mai aveam mijloace să țin servitoare. Pernele și plapoma rămâneau neînfățate cu lunile. Rudele îmi aduceau săpun, dar eu cum n’am pus niciodată mâna în albia de rufe nu puteam să spăl. A venit odată în vizită o rudă și din prag s’a oprit crucindu-se.

— Alice, cum poți locui într’o cameră în care nu se mătură și nu se aerisește cu lunile? Cine avea să facă?… Pe mine maman nu mă pusese să ridic o ață de jos. Eram debilă, aveam mereu amețeli. M’au scos din pension devreme. O nouă grimasă de durere îi boți fata ca o punga.

— Mor… mor… începu să geamă amarnic. Simt cum mi se desface țeasta.

Infirmiera veni în grabă lângă patul ei.

— Haide, haide, lasă prostiile și minciunile. Pune mai bine capul pe pernă și dormi. Îi prinse umerii între degete și încercă s’o lungească în pat.

Femeea începu să boncăluiască, umplând larga încăpere cu jălaniile ei.

— Vezi, poate are ceva…

— Da, are pe dracu. În fiecare seară la ora asta o apucă năbădăile. O zăludă.

Bolnava țâșni din așternut în halatul cenușiu și cu picioarele goale. Pălăria îi intrase bine în cap, acoperindu-i fruntea până aproape de ochi.

Mâinile femeii de serviciu n’au putut-o prinde ca să-i împiedice fuga.

— Se duce la spălătorie să-și pună capul sub robinet. Ai s’o vezi acum venind murată, ca să înceapă să-și usuce pe calorifer cloșca aia de mătase, pe care o pune în cap. Ce pățesc cu ea, când i se năzare să treacă alături în pavilionul bărbaților, ca să stea de vorbă cu fiul ei.

— Și dece n’o lași?

— Ce fiu? N’are nici unul. E fată bătrână. A fost guvernantă și’n urmă damă de companie. Înșiră și ea ce-a văzut și-a auzit prin casele pe unde a fost.

— Uite și-a făcut gustul…

Mi-am aruncat ochii spre ușă. Fosta guvernantă leoarcă de apă venia cu pași țopăitori, desfăcând larg picioarele ca de barză.

— Ți-a trecut capu? am întrebat-o.

— M’am răcorit. Nu mai am nimic. Ce somn am să mai trag acum!

— Tu și somn!… dădu din cap mustrător infirmiera. Până după miezul nopții morișca nu-ți mai are odihnă și mâine când vine domnul doctor în vizită atârni greu ca o piatră.

Mica bae capilară întărise puterile vecinei mele. Cuvintele-i alergau grăbite unul după altul, cu modulații și accente care te îmbiau să crezi în ele.

Dar după un lung șirag, pe care-l socoteai fără capăt, stopă pe negândite, ca peste puțin timp să cadă într’un somn greu cu sforăituri sgomotoase ca de cal. Îi priviam chipul de bătrână saltimbancă. Ochii bulbucați tresăriră de câteva ori. În sărmana ființă oropsită se coborîse lumea visului. Poate că imaginile care se proectau acum pe ecranul minții ei erau singurele dâre slabe de lumină, în potopul de întuneric ce-i învăluise ființa.

Foc!

Îmi pipăiam arcadele ochilor care într’adevăr mă dureau. Nervii ațâțați nu voiau să deschidă drum odihnei. Deși ora trebue să fi fost înaintată, bolnavele nu se hotărau să adoarmă. Una din ele, o persoană tânără, cocoțată în vârful patului, își mișca ritmic partea superioară a corpului, ca o marionetă uriașă. Era gestul pe care-l fac deobicei femeile când sub stăpânirea unei mari dureri nu găsesc altă cale de a o mai alina, decât legănându-și trunchiul, cu aceleași mișcări cu care adormi un prunc. Mai încolo o femee cu ochii închiși mișca neîncetat buzele, fără să rostească tare vreun cuvânt. Fața cu trăsăturile bine întinse, ca o mască, aducea unei moarte. Altcineva în timpul somnului a isbucnit de câteva ori într’un tril tânăr de râs, asemuitor arcului de lumină strălucitoare descrisă de un artificiu. Astfel, mai la fiecare pas, asistai la un nou tic al nervilor, repetat sub acelaș calapod, până la deplina istoveală.

Într’o vreme lucrurile păreau a se liniști. Doar un vaet ușor care aducea pe alocuri a cântec de jale, străpungea domol haina tăcerii. Era o bolnavă care plângea fără lacrimi și notele prelungite la cotituri se pierdeau unduios, cu nuanțe impresionante. Dormitam cu tresăriri de ochi asvârliți în lături și când somnul a apărut a fost parcă o cufundare greoaie, în adânc de pământ.

Un șir de răcnete m’au ridicat în picioare, ca un stâlp.

— Foc!… Foc!… striga cineva, cu o voce ce-o socoteai venită dintr’o lume de groază și pieire: era o femee cu părul sur, despletit, care scotea acest țipăt disperat, ținându-se cu amândouă mâinile de bara patului, ca pentru a prinde mai multă putere. Câteva gardiene au răsărit, îndreptându-se întinse spre ea. Foc! Foc!… răsuna strigătul ei, parcă mai îndârjit. M’am apropiat și eu. În ochii rotunzi, neobicinuit de mari, fixați spre un punct de dincolo de ferestre, citiai viziunea grandioasă a unui incendiu uriaș. Niciodată o minte întreaga nu poate ajunge pe scenă la o astfel de desăvârșire. Chiar imaginația, oricât de aprinsă, a celui care scrie nu poate da culoarea acelor ochi ca două globuri întunecate de sticlă, pătrunși de straniul plin de măreție al rătăcirii. Foc! Foc! continua ea să strige cu puteri mărite și când vocea i se transforma în urlet, corpul i se sgârci într’un fel de ghem, ca să se întindă apoi moale ca o cârpă în lungul patului.

— Gata — vorbi una din femeile de pază — a terminat acum.

Așezată cu fața în sus, bolnava gâfâia din greu și când lucrurile se socotiau liniștite, izvorî o nouă criză mai puternică, mai plină de spaimă. Bolnavele începeau să se agite. Infirmierele strigau la ele interzicându-le ridicarea din paturi, dar vorbele sunau în zadar. Femeea fusese dusă din salon. Strigătele ei au mai răsunat încă multă vreme în urechile tuturora.

Ascultam pălăvrăgeala femeilor de serviciu care cunosc cu deamănuntul povestea fiecăruia. Femeia se dusese într’o dimineață în oraș să facă niște cumpărături, încuind în casă pe o fetiță a ei de trei ani, care dormia. Era ger afară, focul ardea în sobă, bine întețit la plecare. Copilul s’a sculat și-a început să se joace, scoțând tăciunii din mașină și presărându-i prin odae. A luat imediat foc, arzând ca un șoarece și când flăcările au cuprins bine întreaga locuință cu pereții lucrați din paiantă, atunci au prins de veste și vecinii. Mama a ajuns acasă când focul îi mistuise copil și avut și’n clipa când și-a dat seamă de tragedia petrecută, un țipăt lung de groază a ieșit din pieptul ei — foc! — răvășindu-i anemica flacără a înțelegerii, scoțând-o astfel din rândul celorlalți oameni.

O ondulație permanentă fatală

Noaptea prindea să capete durată de vecinicie. Am încercat să scriu ceva, dar gândurile veniau atât de pâcloase și de negre că din ele nu se putea închega decât un imn al nebuniei și al morței. Am aruncat cu scârbă foaia de hârtie. Era oboseala care-mi dădea senzația de desgust, cuibărită în colțul buzelor. Începusem să dau târcoale unei infirmiere guralive, căreia nu-i prea păsa de somn și-am trecut cu ea în culoarul dela intrare, ca să putem vorbi în liniște. Ușa dela o încăpere s’a crăpat puțin și-un cap de fată tânără s’a ivit în deschizătură.

— Nici domnișoara nu doarme — vorbi infirmiera. Ce vrei, e fericită, mâine părăsește spitalul. Nu-i vorbă nici n’a stat mult aici, ca să aibe timp să se plictisească.

Fata care auzise discuția ieși în prag.

— Ce tot înșiri la fleacuri?… spuse ea cu accent de glumă. M’am făcut bine aici, dar în clipa în care mi-am dat seama unde mă aflu era să mă îmbolnăvesc din nou.

Am trecut în odăița ei, așezându-ne toate trei în latul patului. Fata începu să povestească cu o naivitate firească celor nouăsprezece ani:

— În vara aceasta, după ce mi-am luat bacalaureatul, înainte de a pleca la mare, m’am dus la un coafor să-mi fac ondulații permanente. Cred că aparatul nu funcționa bine, căci peste câteva ore când lucrul s’a sfârșit și m’am ridicat depe scaun, mi-am simțit capul încercuit de dureri sălbatece. Pe stradă mă opriam la fiece pas, gata să mă prăbușesc. Nici când chinul acesta a încetat, nu mă simțiam la largul meu. Lipsia parcă ceva din mine. Pe plajă fugiam de torentul de viață, pentru a căuta câte un loc retras, depărtat de mulțime. Ore întregi rămâneam cu ochii pierduți în largul mării, fără gânduri, aproape absentă. Apoi deodată am simțit dorința să-mi părăsesc familia și fără știrea lor să mă întorc în oraș. În lipsa celor de acasă mi-am făcut bagajul și cu primul tren am pornit spre Capitală. Cea dintâi fază a boalei a apărut în vagon. Am uitat unde locuiesc și orice efort era zadarnic. Îmi strângeam tâmplele între pumni, plângând în hohote, dar deslegarea nu venia. Vedeam toată mișcarea din jur — pe un ofițer mai ales care încerca să mă consoleze. Alături a înnebunit o fată — am auzit pe cineva vorbind tare în compartimentul vecin.

(Va urma)

Partea a IV-a

(Realitatea ilustrată, anul VIII, No. 368, 12 februarie 1934)

Simulând nebunia reportera „Realității Ilustrate” s’a lăsat internată la Spitalul General de boli nervoase. A petrecut acolo o săptămână, zi și noapte și a prins aspecte interesante din lumea aceia a minților destrămate.

În precedentele reportaje au defilat rând pe rând diverse tipuri, fiecare, având slăbiciunea și caracteristica lui.

Acum este vorba de o pacientă care-și petrece ultima noapte în spital. Starea ei a pornit dela o ondulație permanentă de pe urma căreia a fost cuprinsă de dureri groaznice de cap.

— Nu mi-am pierdut mințile, — am început să strig cu disperare. — E numai un lapsus neobicinuit. Am să colind orașul dela un capăt la altul și nu se poate să nu-mi recunosc strada, casa în care locuiesc.

Se lăsase noapte. O spaimă teribilă m’a cuprins deodată. Aveam impresia că vagonul a deraiat depe șine. Auziam trosnetul scândurilor cari se disloacă lăsând goluri prin care se vedea fuga pământului cenușiu. Pe urmă s’a făcut deodată un întuneric opac și n’am mai știut ce-i cu mine.

M’am trezit aci în încăperea asta cu pereții albi. Nu vedeam decât pe medici și pe d. profesor. Stăteau mult de vorbă cu mine.

Ilustrație din ediția originală

Ochii fetei se umplură de lacrimi.

— Cu ce pot plăti celor cari au depus atâta trudă, în special d-lui profesor Obreja — reîntoarcerea în mijlocul alor mei, a societății?

Am părăsit-o, cu sfatul să închidă oricât de puțin pleoapele, ca a doua zi când va păși dincolo de zidurile spitalului să aibă puterea de a gusta din plin farmecul libertății și al frumuseții vieții.

Trădătorii

Adâncul nopții îi întinsese însfârșit dulama grea de liniște și’n larga încăpere cu câteva duzini de pături. Nu mă hotăram încă să intru în așternut. Am făcut câțiva pași până la cea mai apropiată fereastră. Ninsoarea se potolise, zăpada așternută dând impresia unui strat gros de vată din care izvora parcă o lumina albăstrie ca de vis. Când m’am întors, nu m’am putut opri să nu scot un mic țipăt. O femee se ridicase din așternut în patru labe și tot în această poziție s’a dat jos. Pătura îi acoperise întreg corpul, cu cap cu tot, și când a început să meargă ca un câine sau alt patruped, îmi strecură atâta groază, c’am luat-o la fugă într’o direcție opusă.

S’a cuibărit într’un colț, și a stat aciuată acolo multă vreme. Asculta ceva cu atenția încordată, căci își pusese mâna la lobul urechii din dreapta. Peste puțin își duse palma și la cealaltă ureche. Ochii priviau fix înainte, emițând unde care trebuiau parcă să impună cine știe ce hotărâri grozave. Vocea a țipat străpungător unor făpturi din lumea umbrelor.

— Spuneți c’am făcut petiție către rege?… mișeilor si trădătorilor. Prin ce mijloace satanice ați putut afla ceeace făptuiesc eu în taină? Dar aveți să vedeți și voi puterile mele!

Mi s’a explicat ce era cu ea.

Peste zi, această femeie ceruse toc și hârtie și făcuse o petiție care capul statului, pe care-l ruga să intervină pentru a fi pusă în drepturile ei de unică moștenitoare a unei mari averi, smulsă pe nedrept de străini. Aceștia formau o bandă foarte periculoasă, care nu-i dădeau răgaz zi și noapte, urmărindu-i distrugerea. Ei îi aflau prin mijloace neobicinuite până și cel mai ascuns gând.

— Ați cumpărat servitorii spitalului — strigă ea sălbatec, — plătindu-i cu purcoae de bani, ca să-mi pună otravă în mâncare. Eu am simțit si nu gust nimic, până nu-i pun pe ei să mănânce întâi. De ce să mă svârcolesc în chinuri ca un șarpe pe podele, pentru placul vostru?

O vreme bolnava tăcu. Asculta, asculta mereu cu încordare, ca să pornească apoi într’o nouă serie de amenințări.

— Ați cumpărat chiar justiția, ca cei din urmă criminali și m’ați adus aici, pregătindu-mi pieirea. Dar am s’ajung cu vaetele durerilor și nedreptatilor la care sunt supusă, până la cel care poartă pe cap coroana și daca nu-mi este glasul ascultat, merg și mai sus — chiar până la Dumnezeu.

A rostit cel din urmă cuvânt grav, sacerdotal și nasul lung ascuțit îi dădea un aer de paiață tristă, chinuită. Cu mare greutate a fost adusă din nou în patul ei. O infirmieră i se așezase acum lângă căpătâi, căsnindu-se s’o convingă că petiția pe care o făcuse bolnava peste zi o are încă sub pernă, așa că nimeni nu putea ști ce-i scris în ea.

— Sunt ochi cari văd prin pereți, prin fier, prin lemne, prin stofe oricât de groase și dușmanii mei poartă cu ei o astfel de zestre, primită în dar dela cel cu coarne și șchiop de-un picior.

Zorile — Cucoana Preoteasă

O deșteptare la viața mohorîtă, amenințătoare. Becurile s’au stins și’n lumina alburie care pătrunde prin ferestre se întruchipă în forme infinit de variate lumea bogată a fantomelor. Erau plăsmuielile imaginației îmbolnăvită de chin și neodihnă. Un somnifer puternic ar veni acum ca o binecuvântare. M’aș coborî adânc în lumea odihnei fără vise și trupul astfel întărit s’ar deștepta plin de sănătate și putere de viață. Dar ce-i cu femeea cu obrajii bucălați ca de copil și părul cârlionțat? Îi mai lipsește o mușcată la ureche și să-și așeze capul între ghivecile cu flori dela fereastră și ai în față imaginea veselă și sănătoasă a unei orășence de suburbie. Își potrivește jacheta de lână cu mare grije în jurul pieptului, apoi privește bănuitor în jur, încrețindu-și fruntea.

— Iar nu v’astâmpărați limbile? — se adresează ea, răstit, celor din jur. Vă agățați de mine ca de un spin. Spuneți într’una că n’am fost fată când m’a luat părintele. Eram mai curată ca un copil, să știți și voi. Zvonul știu eu dela cine a pornit întâi. Dela mama lui; „potopi-o-ar” Dumnezeu, că e o „gheșperiță” și e rea! Odată a intrat în altar ca să fure untdelemn. A prins-o dascălul și-a umplut tot satul.

— Hai, hai, taci din gură. Văd c’ai poftă de vorbă de dimineață… o luă la rost infirmiera. — Du-te mai bine și te spală.

— Mă duc, dar nu vreau să aud în urma mea gurile rele, muiate în venin, bârfindu-mă.

Cucoana preoteasă își pune o haină pe umeri și pornește, dar la câțiva pași rămâne iar locului. A auzit voci cunoscute care-i strecoară din nou fiorul dușmănos al harței.

— Ce e?

— N’auzi ce-mi aruncă iar în spinare? Zic c’am făcut înadins sărituri și-am luat tot felul de burueni, ca să-mi ucid copilul din mine și să rămân mereu subțire și cu sânii frumoși. Nici nu-mi trecea prin cap c’ar putea să mă placă altul, când părintele era plecat la oraș după treburi. Numai ea, bătrâna viespe, mama lui a pus la cale totul. L-a chemat acasă la noi pe învățător tocmai pe înserat, când știa că e vremea să sosească Sfinția-Sa și făcându-și de lucru prin pridvor ne-a lăsat singuri. Stăteam liniștiți de vorbă, când a intrat pe ușe părintele, galben ca ceara și cu ochii înegurați:

— Cum ți-ai putut bate joc bIestemato de cinstea și încrederea mea?

Nu mi-am dat socoteala ce s’a întâmplat, până n’a apărut pe ușe bătrâna. Atunci n’am spus un cuvânt și m’am repezit la gâtul ei s’o sugrum. Dar avusese grije să-mi fure puterea cu vrăjile ei blestemate, c’am rămas deodată cu degetele moi ca de cârpă.

Tinerica cu părul cârlionțat are multe de spus — tot blestemății, care i se aruncă degeaba în spinare. Toți o înegresc și fac din ea o iasmă. Dar n’are de gând să tacă, până când „pliscurile” nu se închid. A venit soacră-sa și la spital după ea și-a presărat în toate colțurile minciuni. În față însă, se prefăcea că-i vorbește domol, cu blândețe, dar a luat-o nora la niște ocări și blesteme, să se ducă buhu…

Ferchezuiala de dimineață

Lumina albă a zilei s’a revărsat ca o cascadă, umplând cuprinsul de freamăt si mișcare. Bolnavele sunt trimise în spălătorie, cele mai îndărătnice fiind duse din urmă, de femeile de serviciu.

O fetișcană fuge îngrozită de apă. Spune că șuvița care curge din robinet e argint viu și nu vrea să-i furnice prin trup, să nu-și mai găsească liniște.

— O nebună — mărturisește ea — i-a aruncat în necaz câteva picături și locul unde au căzut a început s’o mănânce atât de cumplit, c’a trebuit să se scarpine până la sânge. Nu se poate face mare lucru cu ea decât în zilele de bae, când este așezată cu deasila sub duș, iar o infirmieră zdravănă, o freacă bine cu săpun. În celelalte zile, prosopul muiat în apă și săpunit, ca să fie apoi trecut pe față pe gât și pe mâini, constituie singura spălătură.

Se servește ceaiul, apoi întreg poporul este strâns în mica sală dela intrare. Ferestrele se deschid larg și paturile sunt scuturate c’o deosebită îngrijire. Jos, cimentul lucește ca sticla. Dacă făpturile care locuesc aici n’ar avea mințile rătăcite, trupurile lor ar găsi odihnă și întremare.

Mireasa principelui Bibescu

Am legat cunoștință cu o bătrână de peste șaptezeci de ani. E încă în putere, cu trăsăturile chipului bine reliefate. Ochii verzi, mari, trebue să fi fost odinioară din cale afară de frumoși. Face de nesfârșite ori drumul între pat și fereastră și când se uită afară, lumini ciudate de dragoste și fericire îi năpădesc privirile.

— Vine… vine… strigă ea cuprinsă de veselie, apăsându-și mâinile în dreptul pieptului, ca pentru a-i opri bătăile prea repezi.

— Cine vine?…

— Mirele meu cel frumos… principele…

— Care principe?

— Bibescu, —  nu știi?… E în faetonul căptușit cu mătase, tras de opt cai albi, cu zăbale și hamuri de argint.

Bătrâna își trece ușor ca o mângâere, mâinile cu pielea pungită peste chip. Suspină prelung, ca o împlinire a unui dor așteptat demult.

— Frumusețea și tinerețea mea, principe, te-au atras… Așteaptă numai o clipă să-mi pun voalul de mireasă și coroana de lămâiță. Trebue să mi le potrivesc bine că-i lung drumul și în câmpie vântul are să-și facă de lucru încercând să mi le desfacă. Ai văzut pantofii mei de atlaz?… Îți plac?…

Bătrâna ridică un picior în sus, scoțând la ivială papucul din piele de vițel, pus peste ciorapul de lână groasă. A rămas apoi în loc, dreaptă, nemișcată, ca o statue. Întinde brațele și cu palmele desfăcute desmiardă parcă ceva.

— Ce fragezi și catifelați îți sunt obrajii, iubitul meu drag. Și hainele din fire de aur lucesc mai grozav ca soarele.

Bătrâna pipăe o umbră și jocul acesta trist se prelungește adesea ore întregi. Toate dorințele de dragoste, cu splendorile visurilor nutrite în lungul tinereți, acum parcă-și găsesc înfăptuire.

Mângâie perna șoptind cele mai calde cuvinte de afecție. Să nu încerci s’o turburi, din gândurile ei atât de dragi. Fața i se schimonosește pe dată într’un scâncet de copil pe care l-ai supărat și n’o mai poți împăca cu nimic. S’a spart o jucărie scumpă și trebue să treacă un timp pentru ca visul acesta atât de frumos să prindă din nou înfăptuire.

Vorbirea în oglindă

La câțiva pași de bătrână, două femei își aruncau din când în când cuvinte, într’o limbă ciudată, pe care n’o mai auzisem niciodată.

— Era ăs ăniv aravămirp…

— Metnus road ni Eilirpa.

M’am învârtit multă vrerne prin preajma lor.

— Bulgăroaice?… le-am întrebat.

— Șa… dădu una din ele negativ din cap, scoțând un sunet ajutător de sub limbă.

Mă uitam lung, neștiind ce să cred. Ceeace mă isbia era efortul pe care-l puneau înainte de-a scoate un cuvânt, chiar de câteva litere.

— Nu te mai căsni… — îmi atrase atenția o infirmieră, că până nu le știi șmecheria nu înțelegi nimic. Ce-a pățit la început d. profesor până le-a „dibuit”. N’a fost ușor deloc.

— Urdnaxela Ajerbo…

— Ai văzut, a întors pe dos numele d-lui profesor. Așa fac cu toate cuvintele. Să le ucizi nu scoți dela ele altceva decât vorbirea asta păsărească.

Mi-am amintit că în copilărie cu toții facem astfel de grele încercări. Joc nevinovat, care se vede însă că a luat naștere în mințile atinse de germenul nebuniei, plămădind astfel o nouă limbă de înțelegere.

Marea Roșie

Ce gol nesfârșit îți deschide lumea aceasta a dezorientării! Strângi pumnii până-ți simți unghiile în carne, căci durerea sufletească aduce după ea nevoia celeilalte suferinți.

O femeie tânără mi-a atras privirile. Parc’am mai întâlnit odată obrazul acesta oval, cu nasul și gura frumos conturate. Buclele părului bat într’un roșu de aramă. Stă nemișcată cu capul pe pernă fără nici o sclipire de interes pentru ceeace se petrece în jur.

— Îmi pare că te cunosc… Cum te numești mata?… am întrebat-o, aplecându-mă ușor asupra ei.

— Marea roșie… fu răspunsul scurt, concis.

M’am dat puțin în lături.

— Totuș eu îmi amintesc că te chiamă altfel…

— Eu sunt apă…

Surâse lung, după ce pronunță ultimul cuvânt. Mi-am aruncat ochii pe foaia de observație: Marilena X, 33 ani.

— Între Sinai și Bab-el-Mandeb se întinde țara mea. E o fâșie ca o lamă de cuțit, așa o vezi pe hartă, dar când ajungi acolo îți dai seamă că n’o poți cuprinde cu ochii. Și-i numai de sânge… L-am târât tot după mine… adăugă ea, îndepărtând buzele de dinți într’o strâmbătură de grozav desgust. Deodată, ochii i se umplură de lacrimi. Boabele coborîră în lungul feții întinsă, marmorată.

— Nu vreau să te văd plângând… i-am spus încet, rugător.

— Dacă sunt ucisă… ce mai pot spera?…

— E numai o părere… Eu văd că trăești, că ești tânără și sănătoasă.

— Așa cum sunt, o duc o veșnicie. Dar unde-i sufletul?… S’a stins… a sburat… și fără el sunt ca și moartă. Un vârf de pumnal s’a înfipt până în adâncul lui.

Cașicum ar izvorî pe neașteptate o flacără de lumină, așa mi-am amintit de povestea acestei femei. Se măritase târziu, cu un ofițer de marină, o dragoste pe care o așteptase ani de zile, depe când era încă pe băncile liceului. Dar traiul era greu și după căsătorie, bărbatul fiind mereu plecat pe drumurile apelor, se mulțumia doar cu scrisorile sosite din câte un capăt al lumii. Când se întorcea din lungile călătorii, lumina fericirii plutia în casa înegurată până atunci de liniștea grea a unui suflet singuratic. Dar cât de ușor se scurge vremea în uitare și cât de puține sunt clipele de fericire? Ea se pătrundea de ele adânc, cașicum nici nu i s’ar cuveni să aibe parte până la capăt de un bun atât de înalt și bărbatul iar pleca, ca să revină după luni de așteptare. Dar deodată a sosit o veste fulgerătoare. Omul atât de adorat murise violent, la o petrecere, într’un port depe coastele Mării Roșii. Îi plăcea viața de speluncă, cu bărbați grosolani și femei certate cu morala.

Am întâlnit-o în casa unei rude, după tragicul eveniment. Era în doliu mare, vorbesc de cel al sufletului. Depe atunci sănătatea minții avea șovăeli. Incoherența se vădia des. Îți dădeai seama că gândurile îi sunt duse acolo, departe, unde bărbatul ei își găsise sfârșitul. Deaici legătura cu Marea Roșie, atât de fatală destinului vieții ei.

Miros de cadavru, de cocleală și otravă

De ce-și schimonosește chipul atât de cumplit femeea aceea cu tâmplele albe ca argintul și gâtul ei o mână de vine și sbârcituri? Miroase aerul aspirându-l puternic pe nări, cotrobăind în același timp pe sub pat și prin împrejurimi.

— Iar mi-au adus vreo halcă de mort, ca să mă chinuiască — se jeluește ea cu disperare.

— Ți se pare babo… nu-i nimic… nu vezi și d-ta…

— Dar dacă mirosul pe mine nu mă înșeală, ce aveți să-mi spuneți? E stârv curat. Simt aerul putred, care-mi pătrunde până’n fundul plămânilor.

Infirmiera înalță din umeri; n’are ce să mai spună.

Bătrânei i se face rău, îi vine sa vomiteze. Icniturile ei te umplu de scârbă. Puțin după aceia bolnava pare a se liniști. Dar deodată devine răutăcioasă, agresivă. Dușmanii au luat stârvul și-au îmbâcsit acum aerul cu miros de cocleală.

— Ptiu!… parc’ar fi băut din apa verzuie întinsă ca o pojghiță pe fundul vasului de aramă. Și cum pătrunde de iute prin gâtlej și se varsă în stomac, unde și-a făcut o băltoacă.

Nu trece mult și mirosul se schimbă…

— A-ha!… acum au turnat otravă… nu mai e nici o scăpare…

Cuprinsă de spaima morții își acoperă fața, scoțând țipete ca niște sfredele. Se frământa cu disperare în pat, răvășindu-și așternutul.

— A sosit pieirea… Apără-mă Doamne și nu ajuta celor răi și vicleni să-și ajungă scopul…

Clătinându-și trupul începe să boscorodească frânturi de rugăciuni, până când vocea i se face din ce în ce mai slabă, înăbușindu-se în șoapte. Pier apoi și ele și doar buzele se mai mișcă domol, din ce în ce mai încet, până când liniștea pune însfârșit stăpânire pe ființa ei.

Posedata

Ma doare cumplit capul. Sunt prea multe imagini azvârlite una peste alta într’o desordine chinuitoare. Nici nu știu ce are să mai poată ieși din ele, cum am să le ordonez.

O fată s’a apropiat de mine și mi-a șoptit că are pe diavolul într’însa. Se prefăcuse în șarpe și s’a vârît într’o oală cu lapte, iar ea l-a înghițit. Acum îi face propuneri de dragoste, împuindu-i capul cu tot felul de fleacuri… Fata lasă privirile în jos.

— Ce-ți spune?

— Ca orice ibovnic. Că-i sunt dragă ca ochii din cap și că orice aș face nu pot scăpa de el. Îl simt cum se încolăcește în trup, aprins de dorinți, plimbându-se printre măruntaie în toată voia. Știu că un cuvânt dacă i-aș spune, târgul ar fi încheiat…

— Și atunci?

Umerii i se cutremură de frică.

— M’aș iubi cu încornoratul. Uf! Ce groază! Parcă îi simt brațele păroase și mâinile cu unghii lungi, cuprinzându-mi mijlocul.

Își scutură șoldurile, cașicum ar vrea să se desfacă de ceva care o încercuește.

— Auzi… auzi… nici ziua nu-mi dă răgaz. Încearcă să mă momească cu făgădueli. Zice c’are să-mi aducă cele mai mândre giuvaericale. Cât despre rochii n’are să mă întreacă vreo altă fată. Oh, câtă tărie trebue să porți în tine, ca să nu cazi în ispită…

Dar tânăra și-a schimbat deodată atitudinea demnă de până acum. Spune că diavolul prefăcut în șarpe a intrat în corpul ei și că de atunci nu mai e fată. Prin urmare nu mai are ce aștepta, așa că la noapte are să-l poftească în așternut. Drac, om, nu-i tot una?…

— Are să-ți convină pe urma să mergi în iad după el?

— Care iad, când cel pământesc e mai grozav decât toate.

I-a spus-o asta ei un om bătrân, care știa multe…

Îmi veni în minte că o astfel de ființă, cu câteva secole în urmă ar fi fost arsă pe rug, și o priviam, cuprinzând-o toată: gura mică, cu buzele roșii și ochii umezi de făptură proaspătă. Era vorba aici de o dedublare a personalității, cum spune Ribot, în cartea lui asupra personalității: — „C’est mon autre moi-même”.

Acum fata își lipește de perete latul sănătos, bine făcut al spatelui. Ciulește urechile, încercând să-și acopere cu palmele destinse pântecul. E o mișcare de pronunțat senzualism. Privirile i se sting și printre buze scoate un șuvoi de cuvinte aidoma suspinelor.

— Numai puțină răbdare, că acum sosește noaptea și avem să fim singuri amândoi. Ah! nu te încolăci așa de sălbatec tocmai în dreptul inimii, că-mi îngreuezi răsuflarea. Mor… mor…

Fata se prăvălește jos ca un pachet. E ridicată de infirmieră. Pe dată își revine, cașicum n’ar mai avea nimic și totul n’ar fi fost decât o scenă — bineînțeles cu un sâmbure puternic de realitate, jucată înadins în fața mea.

Când animalele au trecut de granițele junglei

Ziua își urmează cursul, cu lumina ei netedă, rece, străină și totuș atât de frumoasă. O privești în haosul acesta de rătăcire și te supără claritatea ei. E ca o femee încărcată de splendoare, dar cu inima un bulgăre de ghiață. Sunt bolnavi cari în fața măreției luminii închid ochii, căci n’o pot înfrunta. Pentru ceva prea mare și prea limpede îți trebue pregătire. Deaceea m’am mulțumit și eu cu învelișul de catifea roșie al pleoapelor. Dar aici e țara veșnicilor surprize, cari alungă chiar cea mai ușoară încercare de odihnă.

D-ra G… își făcea plimbarea obicinuită pe sală, prin fața camerii ei, când deodată s’a dat în lături isbindu-se cu capul de unul din pereți. Ochii i se rotiau in orbite, căci ecranul privirilor înregistrau clipe grozave. În față i-a răsărit deodată cu pași de pisică un tigru. Își freacă momitor trupul de picioarele ei, apoi se înalță în două labe și o privește fix, până în fundul ochilor.

— Nu te mai uita așa la mine! strigă ea, acoperindu-și fața. Dar tigrul e răutăcios, n’o ascultă și drept răspuns își înfige colții într’un umăr. Gura fiarei s’a umplut de sânge proaspăt, pe care și-l linge cu poftă depe buze.

Nu-i numai atâta. Dela capătul celălalt al peretelui vin mici țipete. Parcă s’a încins la joc o ceată de copii de-o șchioapă.

…Nu… nu… nu se poate… s’a înșelat… Cu toții au cozi și corpul acoperit cu păr.

— Sunt maimuțe… răcnește ea bălăbănind brațele. Uite cum vin… și sunt atât de multe, o armată întreagă… toată jungla…

Tabără pe ea, i se urcă pe cap, o mușcă fără încetare, ea căsnindu-se să-și smulgă depe trup marea de jivine, așa cum rupi mușchiul depe scoarța copacului bătrân. Dar fiindcă truda-i rămâne zadarnică, răcnește din ce în ce mai cumplit.

Trecuse miezul zilei și țipetele ei stăvilite de pereții camerei de izolare tot mai răsunau, tăind amenințător aerul.

(Va urma).

Partea a V-a

(Realitatea ilustrată, anul VIII, No. 370, 26 februarie 1934)

Simulând nebunia, reportera „Realității Ilustrate” s’a lăsat internată la Spitalul Central de boli nervoase. A petrecut acolo o săptămână zi și noapte și a prins aspecte interesante din lumea aceia a minților destrămate.

În precedentele reportaje au defilat rând pe rând diverse tipuri, fiecare având slăbiciunea și caracteristica lui.

Acum este vorba de o tânără domnișoară care se crede atacată în permanență de fiare sălbatice.

O vizită neașteptată

Aidoma unor raze de soare jucăușe tresar și se învolburează gândurile. Oprindu-se câteva clipe lângă patul meu doctorul mi-a comunicat surăzând:

— A telefonat L… vine după amiază.

Am avut impresia că glumește.

— Vine într’adevăr? — am strigat după el. — Nici nu se putea o veste mai plăcută. Bucuria s’a deslănțuit vertiginos ca un șuvoi cald de lumină care a năpădit tainițe reci și mohorîte.

Mi-am înfundat capul în pernă, din nevoia de a fi numai cu mine. Îmi simțiam umerii cum se destind de încredere și mulțumire și’n sinea mea convorbirea care trebuia să aibă loc a și început să prindă întruchipare.

— Ai îmagazinat lucruri interesante?

— Vălmășag de icoane ale groazei și nefericirei.

— Și cum te simți?

Dece-am icnit într’un râs nervos?

— Nu-mi citești în privire o umbră din pecetea spaimei? E puțin îngrijorător… O purtam ascunsă demult în mine și acum a eșit la lumină…

Nu e bine să Iași gândurile să vagabondeze. Le desfaci înainte un drum larg și ele se pierd, purtându-te pe căi pline de râpe și întortocheturi, ca să-ți arunce apoi în față mâhnirea unei vieți grele fără rost. Lacrimi fierbinți mi-au năpădit pleoapele. M’am întrebat dece plâng și până să-mi dau un răspuns clar a și prins a flutura deasupra mea cortina odihnitoare a somnului. Oh, dar câtă bizarerie!… Coborâre în misterul liniștei cu inima strânsă în platoșa atât de rece a tristeței, pentru ca dincolo în lumea visurilor să se desfășoare una din cele mai proaspete și suave imagini.

…La căpătâiul meu fereastra s’a deschis larg și o boare caldă de vânt a fălfâit perdeaua albă.

— A venit însfârșit primăvara!… am strigat și vocea căpătase ca prin farmec o sonoritate neobicinuită. Mi-am aplecat pieptul în afară. Cerul de sineală aprinsă binecuvânta cu sulițe de aur pomii în vestminte de mintă și privirile amețite de beția frumuseții s’au plimbat până departe, pe sub arcadele care scuturau la cea mai mică adiere petale roz și albe.

— Nu se poate — mi-am șoptit cu îndoială. — Totul trebue să fie o nălucire — Fata morgana…

O mână mi se așezase pe umăr. Am tresărit ridicându-mă în genunchi, în mijlocul patului. — Ah!…

Prietenul așteptat stătea în picioare, privindu-mă cu o curiozitate deosebită.

— Te-ai speriat?

— Nu… visam că trecuse iarna. Era așa de frumos!

— Cum văd mediul n’a avut tocmai un efect dezastruos, după cum bănuiam. Te-ai aclimatizat cu ușurință, dacă mai poți avea aici visuri frumoase.

— Sunt afinități pe cari nu le-ai prevăzut.

Mințiam și el știa bine aceasta. Vedeam după priviri și jocul de glumă al intonațiilor.

— Ce lung mi se pare timpul scurs decând am intrat aici! Am impresia că acolo, afară, în oraș, trebue să se fi întâmplat ceva deosebit.

— Și ce anume?

— Știu eu? Vecinic simt aceeaș spaimă în fața nesiguranței vieții.

O coaliție gigantică

Am întâlnit adesea prin ziarele și revistele ilustrate fotografia unei ex-regine al cărei soț și fiu au fost asasinați de anarhiști, iar cel de al doilea copil i-a murit în anii din urmă, încă în plină tinerețe. Cu această nefericită femeie semăna ca două picături de apă pacienta de care vreau să vă vorbesc. Acelaș trup înalt și subțire și aproape acelaș chip prelung cu trăsăturile masculinizate. O cheamă cucoana Profirița și ea spune că din ură au numit-o oamenii așa, căci în realitate ea este regina Kunigunda. Ochii privesc pieziș căutând stăruitor harță. Îl trece pe fiecare in revistă, căci oricine fără excepție, e un nou și periculos dușman, ridicat contra ei.

— Aveți niște ghiare de foc, în loc de inimi și cu ele mă înțepați desmetic — striga ea cuprinzând cu privirile întreaga încăpere. Deaceea nici nu-mi pot găsi o clipă liniște. Nu știu în ce ungher mă mai pot ascunde.

Am avut nesocotința să privesc atent spre ea, ca să mă împroaște pe dată cu un uragan de învinuiri.

— Aha! am dat însfârșit peste sufletul negru care mi-a adus pe cap toate nenorocirile. Trăiam în liniște, în belșug și’n glorie… Regina Kunigunda ținea în mâini frânele unei puternice domnii. Îmi vedeam de grămada treburilor, dând porunci și supraveghiând împlinirea lor, fără să-mi dau seama că jos la talpa țării un geniu al răului ațâță oamenii nevoiași contra mea. Când mârșavul scop a fost ajuns, fiara propovăduitoare de ură a trecut la oraș, unde lucrurile au mers mai ușor, căci aici oamenii însetați după noui schimbări au fost cu toții într’un glas:

Jos cu Kunigunda — în noroi cu ea!

Mi-au tăiat coadele, podoabele grele, cari atârnau până mai jos de genunchi și m’au lăsat cu ciuful ăsta.

Femeia își despleti mica șuviță de par, trecându-și peste ea palmele cu un gest de desmierdare maternă.

— Cum să uit? — țipă ea. A fost aici potop de ură, adunată dela suflet la suflet, ca să fie revărsată apoi fără milă asupra mea.

— Las-o mai domol cucoană Profirițo — încearcă s’o împace infirmiera. Aici nu poți avea nimic cu nimeni.

— N’am eu, dar toată lumea ce crezi că pândește? E un blestem să nu mă priviască nimeni cu ochi buni. Chiar dumneata, care te prefaci că vrei să domolești lucrurile, ascunzi numai viclenie și răutate.

Rămăsesem sprijinită cu coatele de bara patului. Adresându-mă doctorului L… i-am spus:

— Odată cineva trecut pe aici, viața din afară îi apare cu totul într’o altă lumină. Vede firul subțire de legătură, care unește cele doua tabere… Mai adineaori îți mărturisiam neliniștea pe care o încerc îndată ce părăsesc locul în care viața mea își are un rost. Mă chinuește bănuiala că acolo se petrec schimbări capitale, îmi imaginez chiar scene, ca la înapoiere, cu respirația întretăiată, să aștept să mi se comunice înfăptuirea lui. Ai să spui că la mine fundamentala deosebire cu cei de aici este controlul pe care-l exercit asupra faptelor mele. Teama în mic încercată de mine și mulți alții, față de oameni și evenimentele care decurg din voința lor, la femeea care se crede regina Kunigunda a luat porporții catastrofale. Toți cei hârșiți de chinuri suntem niște bieți candidați la boala care-i cu atât mai cruntă, cu cât în ea elementul tragic cu cel comic sunt strâns împletite.

— Cât de aprinsă e setea de farsă în dumneata! rosti prietenul meu, aproape dojenitor. Ai un organism sănătos, care n’a avut deaface nici cu alcoolul, nici cu sifilisul. Nouăzeci la sută din cei de aici sunt victimele celor doua flageluri. Nervii îți sunt destinși, pentrucă singură te montezi.

— Și-ai vrea să trăesc evenimentele cu dramul de sărăcie al burghezului care dormitează între masă și așternut?

— Nu, dar nu face cabotinaj…

Apărută cu câteva secole în urma inchiziției

Ce palid obraz are tânăra femeie! Nici o picătură de sânge nu-și strecoară șuvița pe subt el și totuș în culoare e ceva nobil, plăcut ochiului. Și ce dureroase îi sunt privirile, în care parcă lumina are de gând să se stingă treptat, ca un minunat apus.

Mâinile cu degetele lungi sunt ca la acele sculpturi de sfinte din bisericile medievale, în care artistul a pus în forma marmorei stropul din frumusețea sufletului. Făptura aceasta prinsă în atare clipe de liniște e imaginea unui pastel coborît ca prin farmec din rama aurită a unei sumbre săli de expoziție. Dar iată că începe să miște încet buzele. E un susur de cântec, sau o frântură de rugăciune? Ochii îi deschide larg și’n ei s’au aprins deodată lumini ciudate. Bolnava se roagă, dar puțini au putut auzi intonații atât de fierbinți, care pot fi asemuite cu cele mai calde mărturisiri de dragoste. Ea îl iubește pe Christ, cu doruri mult prea omenești. Buza de jos i se coboară, când pomenește de gura lui, a cărei sete a fost potolită cu buretele muiat în oțet și-și întinde larg brațele, chemându-l de nesfârșite ori pe nume. Dacă cumva încerci s’o întrerupi punându-i vre-o întrebare, nu-ți răspunde, cașicum vocea omenească n’ar ajunge până la ea. Înșiră într’una rugăciuni, care nu se rostesc în nici o biserică, făurite din mintea ei bolnavă.

Dar scena se schimbă. Seninătatea dispare, o grimasă de chin și desnădejde răvășindu-i trăsăturile. Începe să se tânguie, cu o voce stinsă, plină de înfiorare:

— Te-am chemat fără încetare, zi și noapte, să-mi vii în ajutor. Nu știu ce să cred! Poate că nici nu exiști…

Ultimele cuvinte le-a țipat, acoperindu-și chipul. Vedeai procesul care se petrece în adâncul ființei ei; un uragan de spaimă în fața presentimentului nimicniciei unei credințe.

Pe dată însă își revine.

— Ce-am spus?…

Cum a îndrăznit să pună la îndoială fundamentul pe care a crescut frumusețea sufletului omenesc, potopul de lumină de care mulțimile se agață cu însetare? A păcătuit mai cumplit ca cel mai îndârjit păgân… Bolnava sbucnește în plâns, prăbușindu-se la pământ, într’o atitudine de prosternare. Împăcarea și odihna nu sosesc însă. Scrâșnind din dinți, ea cere să fie pedepsită, pentruc’a călcat în picioare imaginea celui care a fost răstignit.

— Sunt o năpârcă — țipă ea în delir. Duceți-mă afară din oraș și ucideți-mă cu pietre, sau pregătiți-mi rugul, ca să fiu arsă de vie. Numai cele mai grozave chinuri mă pot răscumpăra, aducându-mi ușurarea.

Am închis ochii. Ororile inchiziției au prins a se desfășura în fața mea cu grozavele ei rătăciri. Vedeam mulțimea „melancolicilor” — căci boala aceasta se întinsese într’o vreme ca o molimă — cari-și strigau în delir păcate imaginare, cerând ispășire. Și preoții, avizi de crimă, dăruiau moartea din plin, în numele celuia care propovăduise mila și ertarea.

Prietenul meu era profund impresionat. Înfățișarea femeii avea ceva din poezia unui dureros amurg de toamnă și acum, când se liniștise, întinsă în pat, i se deslușiau liniile precise ale profilului ca de medalie. Trecu la căpătâiul ei, încercând să-i smulgă oarecari mărturisiri, dar buzele rămaseră încleștate, zăvorîte.

Diplomatul

Am părăsit pavilionul femeilor, să putem închiega în liniște o mică convorbire, înainte de despărțire. Ce proaspăt și înviorător era aerul! Parcă nu-i mai cunoșteam aroma de sănătate pe care nările știu s’o adulmece cu atâta farmec.

În clădirea de alături, jos la intrare, e o sală mare cimentată. Acolo ne-a eșit în întâmpinare un bărbat mărunțel, slab, de un blond șters. Poartă în cap o pălărie a cărei formă chinuită se căsnește să se apropie de bicorn. Mijlocul îi este încins cu o fâșie lată de pânză de care stă prinsă dintr’o parte, un fel de teasc. Salutând ceremonios, se recomandă singur:

— D… V… consul.

— Interesant costum! — îi atrag atenția.

— Pe cel veritabil îl păstrez… Adică drept să vă spun nu l-am făcut niciodată. Ce s’ajungă cele câteva mii de lei pe cari le iau la capătul lunii.

— Ce spui?! Știam că d-voastră sunteți plătiți regește?

— Da, când plecam în misii. Dar cine să pună întâi mana pe ele? Pe mine, ca ardelean, mă tot țineau cam pe la coadă. Îmi dădeau a înțelege că n’aș cam fi de „bonton”, așa cum se cere la ministerul nostru. Naiba să-i mai înțeleagă cu pretențiile lor. Știu că sunt un dansator neîntrecut. O fosilă dela direcția protocolului îmi vorbia într’o zi de reuniunile unde dansul ocupă primul loc. Da —  am încheiat scurt — cred că știi să „valsezi” minunat. Eu joc o „rumbă”… Aveam ca parteneră pe domnișoara general C., o copilă abia de douăzeci de ani, frumoasă și foarte cultă. Ce nu citise? Prin toate te trecea. Dar eu mă țineam bine de tot. Vorbia despre muzică și dădeam cele mai prompte răspunsuri, trecea la literatură, nu mă lăsam mai pe jos. Era între noi un examen, din care amândoi eșiam neîntrecuți. Dar într’o zi a apărut un dobitoc de căpitan care după ce-a dansat cu ea, a început să se laude către cei din jur:

„Ați văzut?… eram perechea cea mai potrivită. Și ce minunat se asorta uniforma mea cu rochia ei!”

L-am chemat frumos într’o cameră alăturată, prefăcându-mă că vreau să-i comunic ceva și fără să-i spun un cuvânt, i-am tras două perechi de palme. Nici el nu s’a lăsat, căci mi le-a înapoiat pe dată. Casa generalului mi-a fost deatunci închisă și puțin timp după eveniment s’a primit la Minister o anonimă, prin care se atrăgea atenția asupra anumitor însărcinări ce n’ar mai trebui să-mi fie date, ca un străin care-am făcut serviciul militar sub drapelul altei țări. Hârtia a fost înregistrată, păstrându-se taină asupra ei.

D. Consul vorbia repede, cu accent puțin stricat.

Dar dușmanii nu mă lăsau o clipă în pace. Într’o zi am fost invitat la o recepție, dată de-un mare avocat. Eu nu eram ghicitor să știu că el are o fată de măritat, dacă nimeni nu-mi spusese.

Când s’a interesat ce-i cu mine, a primit informații că sunt un farsor; eu care am doctoratul dela Budapesta și trei licențe. S’a scris și prin gazetele dela noi atunci când mi-am sfârșit examenele și mi-au făcut prietenii o primire triumfală, la sosirea mea în gară.

— Dar aici cu ce prilej ai ajuns? Ești trimis cumva în vreo misie?

Diplomatul avu un surâs jenat. Își întoarse privirile în altă parte, cașicum s’ar fi căsnit să-și ascundă un gând neplăcut.

Apoi se răsgândi, mărturisind deschis:

— Nu mă simțiam tocmai bine. Așa c’am venit să mă întremez, înainte de-a mi se da un post la o legație în străinătate. Aș prefera Parisul. Visul meu cel mai scump. În așteptarea evenimentelor ce-au să survină, lucrez un roman. O operă care sper că va face mare senzație. E vorba de o afacere tenebroasă, cu crime descoperite la fiece pas cu o abilitate de detectiv, de-un tânăr diplomat Rorel. I-am dăruit din ființa mea toată seva inteligenței, tot mănunchiul de sentimente delicate, așa că personagiul principal să se înalțe, ca într’o aureolă. Mă duc să-l aduc, ca să vă ofer prilejul să-l puteți savura în toată frumusețea lui.

Dar îndată după dispariția consulului, am zărit cu plăcută surprindere silueta înaltă a d-rului G…

— Am avut până acum o distinsă tovărășie — i-am spus râzând — pe un domn diplomat și romancier.

— Ah, pe nenorocitul acela de funcționar dela Ministerul de Externe. Dorul după onorurile diplomației l-au adus aici la spital. Au mai fost e drept și alte cauze care i-au grăbit drumul. Ceeace-i interesant la el, e un album ticsit cu fotografii, toate fostele lui amante. Îl ține subt pernă.

— Și sunt multe femei înăuntru?

— Un număr destul de interesant…

Viziune de coșmar

Doctorul trebuia să-și îndeplinească obligațiile profesionale. Ușa unei mici încăperi se deschide amenințător. Un bărbat în floarea vârstei, cu chipul împurpurat și respirația grea începe să se jeluiască.

— Ce aveți de gând să faceți cu mine, domnule doctor? Mă lăsați așa fără nici o milă, pradă nebunilor? Uite chiar mai adineaori eram să fiu ucis ca un pui de găină. Un bolnav tăbărâse pe mine și nici una, nici două, gata să-și încleșteze mâinile în jurul gâtului meu. Ce pot face, când viața nu mi-e în siguranță, dela o clipă la alta?

Dar ușa de alături este în realitate încuiată. Bolnavul are halucinații, e periculos. Vede șoareci, broaște și tot felul de gângănii cum năpădesc de prin tocurile ușilor, ale ferestrei, de prin pereți și vin întins spre el, ca să i se strecoare apoi sub piele. Ce țipăt de groază scoate, când simte răceala spinărilor umede și mersul dibuit al miilor de picioare furnicându-i întreg trupul. Aude hohotind un râs batjocoritor și el se ridică să lovească în dușman. Dar acesta a și avut timp să fugă în odaia de alături. Vrea să-l urmărească și sgâlțâie cu putere clanța ușii, iar când vede că totul e zadarnic, bate cu pumnii de nesfârșite ori, urlându-și disperarea.

Dar iată o încăpere mare, cu două șiruri lungi de paturi. Este salonul imbecililor și a celor cu idioție mongoliană. Nu auzi aici o frază care să-și urmeze drumul clar. Totul e întretăiat, ciuntit, scâlciat. Imaginea lor e o puternică icoană de apocalips. La optsprezece ani, bolnavul este adesea un pitic. Îl întrebi ce vârstă are și el răspunde mozolind greu cuvintele printre buze:

— Opt ani.

Cu câțiva ani mai înainte când a fost internat, el răspundea că are numai doi ani. Și ce ticuri ciudate au! Dau din cap și se închină cu toracele, cașicum ar îndeplini cu o rară conștiinciozitate din ritul unei credințe plină de întuneric.

Unii mestecă din gură la nesfârșit, alții scârțâie din dinți cu furie. E un spectacol oribil, pe care nu-l poți svârli repede în uitare. Dar culmea o formează o apariție desgustătoare și dureroasă, o făptură de un palid măsliniu, cu privirile încrucișate, nasul turtit și o gură largă, în care limba uriașe abia mai poate încăpea.

— Idioție mongoliană — rostește doctorul — și mica ființă scoate sunete nedeslușite, ecou depărtat al unei conștiințe învăluită în întuneric.

În bucătărie

Un bătrân care-și așează cum se deșteaptă, un scaun într’un ungher al sălii, unde nu poate stingheri pe nimeni. E întors cu fața spre perete, fără să-l intereseze mișcarea din jur.

— De ce stai acolo moșule?

— Sunt doar la mine în bucătărie.

— În bucătărie?

— Da, dumneaei e soția mea, tocmai s’a așezat să frigă niște pui. Ia auzi-i cum sfărâie în tigaie!

Omul nostru ascultă și o plăcere deosebită i se întipărește pe chip. Ochii îi strălucesc de plăcere.

— Eri am avut sarmale. Răspândiau un miros pe aici pe săli! Mi-era teamă să nu facă domnul doctor scandal. Nu de altceva, dar îmi ia scaunul și eu trebue să-mi aștept atunci mâncarea în picioare.

Dar bătrânului nu-i place să lege cu nimeni o conversație, care să-i răpească prea mult timp. Nu vrea să fie întrerupt din delicioasa lui așteptare, în care gustă senzații atât de plăcute. Se întoarce din nou cu fața spre perete, refuzând să mai dea vreun semn de viață. Iar când simte că „vecinătatea” curioasă îi apasă supărător umerii, se întoarce și strigă răstit:

— Curățați vă rog locul din jur, că n’am nimic de împărțit cu nimeni. Cine vrea; să-și facă singur bucătăria lui… Are toată libertatea…

Continua schimbare de decor

Străbate cu pași mari lungile culoaruri, un tânăr înalt, bine făcut. Fața cu trăsăturile plăcute pare pătrunsă de tristețe. Apariția unei femei nu-l interesează și-și urmează drumul, mereu acelaș, fără nici o întrerupere.

— Ce este cu el?… am întrebat încet pe doctor.

— Un avocat care avea mania mutării. Își schimba locuința la început în fiecare lună, apoi în fiecare săptămână, ca să ajungă să-și închirieze o nouă cameră în fiecare zi. Când n’a mai avut parale s’a mutat la noi… la spital. Acuma-i liniștit… Nu supără pe nimeni, abia dacă aruncă din când în când câte un cuvânt, și așa cum îl vezi se plimbă fără încetare, uitând de masă, de odihnă, de tot ce se petrece în jur. O singură dată a avut o zi eșită din comun, când a prima vizita unei femei. A stat liniștit de vorbă cu ea, iar la despărțire a ținut s’o întovărășească, nu numai până la ușa vorbitorului, ci dincolo de ziduri, până în oraș…

Femeia se speriase, îi era teamă. Tovărășia lui n’o încânta de loc. Începuse să plângă. Cu greu i-am smuls-o din mâini. Câțiva gardieni au avut atunci mult de lucru.

— Apoi ?

— Lucrurile și-au urmat cursul normal cașicum nimic nu s’ar fi întâmplat.

(Va urma).

Partea a VI-a

(Realitatea ilustrată, anul VIII, No. 371, 5 martie 1934)

Simulând nebunia, reportera „Realității Ilustrate” s’a lăsat internată la Spitalul Central de boli nervoase. A petrecut acolo o săptămână zi și noapte și a prins aspecte interesante din lumea aceia a minților destrămate.

În precedentele reportaje au defilat rând pe rând diverse tipuri, fiecare având slăbiciunea și caracteristica lui.

Acum este vorba de o aristocrată nefericită și de o pretendentă la tronul Albaniei.

Umbra aristocratei

Reușești treptat să suporți cele mai grozave priveliști. Urcam acum cu umerii ușori scările care duceau spre salonul în care locuiam. Cu foșnet bogat de dessous-uri mătăsoase cineva mă ajunge din urmă. Era o doamnă cu părul alb, pieptănat după moda de altădată. Aveai impresia că vine dela un bal sau dela o vizită de gală de acum trei decenii.

— Vai! — mi se adresă ea, frângându-și mâinile albe — o splendidă tinerețe și-a înecat visurile în sânge. Prințul Sturza a ținut să-și însoare cu sila băiatul. Era colat c’o fată de origină joasă.

Doamna se opri deodată din povestire. Șirul ideilor se rupsese brusc. Își apăsă fruntea cu degetele desfăcute strângând ploapele.

— S’au dus… au sburat… rosti ea cu intonații de copil care se joacă. Gândurile sunt niște păsări viclene. Îmi dau cumplit de lucru. Pun mâna pe ele și când mă uit în pumn nu mai e nimic…

— Ați început — i-am spus — să povestiți o întâmplare extrem de pasionantă. Prințul Sturza…

— Și-a ucis fiul — rosti ea rar cu privirile încruntate. I-a impus să ia de soție o persoană cu care n’avea nimic comun, părăsind ființa adorată la care el se uita ca la un soare. Am fost invitata tragicei nunți. Michel avea în el stofă de erou. La ceremonia religioasă în biserică, nu puteai citi nimic pe chip. În adânc, acolo era furtuna și desnădejdea. Când l-am felicitat mâinile îi erau reci ca de ghiață. Simțiam dorința să-i mângâi umerii, să-l acopăr cu îmbrățișări frățești. Aveam presentimentul finalului apropiat. Ajunși cu toții acasă deodată din mijlocul petrecerii Michel a dispărut. Dansase cu mireasa, i-a sărutat mâinile și lăsând-o într’un grup vesel s’a amestecat prin mulțimea invitaților. Purta la el revolverul cu care-și pecetluise soarta. Odată ieșit pe poartă s’a îndreptat spre locuința iubitei. A găsit-o la fereastră cu chipul scăldat în lacrimi și din prag a scos fulgerător arma slobozind în ea primele gloanțe. Cele din urmă și le-a dăruit sie-și și astfel cât ai clipi două vieți tinere, care puteau fi atât de fericite s’au preschimbat în două cadavre.

Lacrimi mari ca diamante grele răsăriră în colțul ochilor. Sunt făpturi care plâng minunat, făcând din imaginea întristării un splendid tablou al blândeții și duioșiei. Fără vrere m’am trezit că-mi adâncesc privirile în ochii ei, până departe acolo unde nu mai exista drum. Un fir ascuțit de ghiață s’a oglindit în mine.

— De ce mă spionezi?… m’a întrebat ea rece.

Am clătinat capul în semn de negare.

— Știu ce gândești… Crezi că sunt nebună… Așa mă socotesc toți ai mei, din răutate, cu gândul să pună mai repede stăpânire pe avere. E drept nervii îmi sunt puțin sdruncinați. Am trecut prin întâmplări grozave. Mama mea, mândrie a boerimei noastre și-a încheiat tragic viața, în plină înflorire. Într’o dimineață simțind c’o doare capul a cerut tatălui meu chinină! Printr’o întâmplare, inexplicabilă praful dat conținea o puternică substanță toxică. În chinuri cumplite mama și-a dat sfârșitul. Trebue să știi de cine e vorba.

Și-a rostit numele cunoscut de un șirag de generații, nume purtat de cărturari, sfetnici, poeți. Mi-am dat seama pe dată cine stă în fața mea. O făptură cu însușiri minunate, crescută ca o mică principesă, să zacă între zidurile unui spital de nebuni… Am simțit dorința să plâng. Îi cercetam acum veșmintele, tot felul de nimicuri de altădată, cari dădeau un farmec rar femeii.

Azi e ziua morții fiului meu — șopti ea — și-a trebuit să mă duc la mormântul lui. Nu-i departe de-aici, și-mi arătă cu brațul spre spatele clădirii. Zăpada s’a așezat în strat gros. Am răcâit cu degetele până mi le-am însângerat. Voiam să dau de pământ ca să mă simt mai aproape de el.

Un val de plâns a bufnit-o deodată.

— Era cam tot pe vremea asta spre amurg — acum zece ani — vorbi ea. În camera mea, pe o canapea, la câțiva pași — ședea fiul meu Șerban. Cântasem la pian câteva lucruri ușoare, care pe el  îl amuzau, când deodată degetele, cașicum ar fi fost conduse de-o putere nevăzută, atacară primele note din marșul funebru a lui Chopin. M’am oprit imediat. „Ce-a fost asta? Curios, Șerban, nici nu mi-am dat seama ce cânt”. Băiatul nu mi-a răspuns. Am întors capul spre el, ședea lungit pe canapea parcă dormea. Am vrut să-l învelesc și când am încercat să-i așez pledul în jurul trupului m’am dat înapoi îngrozită. Era țeapăn. Murise. Suferia de cord.

Cu potopul de vorbe ajunsesem cu încetul la capătul scării. Camera ei era în imediată vecinătate.

— N’ai fi dispusă să-mi faci o vizită? mă invită, cu vocea rugătoare. Mă simt extrem de izolată aci. La fiecare pas tot lume din popor. Nu pot suporta expresiile lor, oricât efort aș face. Mă închid în odaia mea și nu dau semne de viață. Auzi… astupă-ți urechile, scumpa mea.

Într’adevăr dinspre salonul meu, voci ascuțite se încăeraseră într’un potop de invective. Tovarășea mea o lua la fugă, cu țipete scurte și mișcări repezi ca de fecioară al cărui auz nu vrea fie profanat.

Pregătiri ciudate

Zarva s’a iscat din pălăvrăgeala unei femei, care cocoțată în vârful patului a început să povestească, cu o rară bogăție de amănunte o vizită primită de ea în noaptea trecută. N’a vorbit până acum pentrucă gândurile îi erau risipite de lumină, dar odată cu venirea întunericului trebue să dea pe față tot. Ochii mici ca două migdale strălucesc ciudat.

— Dormiam adânc, când deodată am simțit în preajma mea prezența unei alte ființe. M’am uitat printre gene și-am văzut un bărbat înalt, frumos, cu umerii lați și brațe vânjoase. O mare fericire m’a cuprins pe dată. Cine să fie? — mi-am zis — și-am început să-mi cercetez toate cunoștințele.

Am avut procese multe, așa că tot prin tribunal mi-am făcut veacul. Ași! nu putea fi niciunul din avocații pe cari-i știam. Era un străin. Deaceia și farmecul a fost mai mare. Și-a început să mă desmierde și să-mi acopere trupul cu sărutări.

Femeia descrie amănunțit punct cu punct anume scene din poemele domeniului erotic.

A fost o noapte de chin nespus de dulce, un început doar căci bărbatul trebue să mai revie.

Dar acum începe jocul. Nu-l poate primi cu atâta ușurință. Străinul trebue să întâmpine stavile. Și femeia ca un început al rezistenței începe să-și prindă una de alta poalele rochiei. Acul alerga grăbit și o fată chlorotică cu părul de un blond cenușiu îi imită gestul.

— Dacă un bărbat a venit la d-ta care nu ești așa de tânără, cum n’are să-și oprească pașii și lângă patul meu. Deaceia iau măsuri, căci nu vreau să-i aparțin. Nu pot primi alături un om pe care nu-l cunosc. N’am astfel de curiozități.

— Parcă bărbații nu sunt toți la fel, ori i-ai cunoaște ori nu… interveni o alta.

Dar fata parcă nici nu auzia, continuând a-și coase cu furie vestmintele în jurul trupului. O infirmieră interveni. A fost de-ajuns să se dea puțină atenție acestui fapt, ca alte femei din jur să se pregătească și ele de apărare.

— Un bărbat a îndrăsnit să calce noaptea, aici între noi. Fără îndoială ca n’are să fie primul. Și alții au să-i urmeze pașii. Nu vrem să ne lăsăm fără apărare. Și începură și ele preparativele ca în fața unui atac neprevăzut.

Acum mințile s’au aprins chinuite numai de acelaș gând — bărbatul. În imaginația lor ia înfățișare de titan, gata să le înăbușe în îmbrățișări fără de capăt. Într’un chicot scurt o femeie și-a înfipt dinții în pernă. Dar prima mușcătură nu e deajuns, urmează o alta și o alta, răspândind în jur o ploaie de fulgi. Își scaldă apoi în ei pieptul, brațele, mâinile cu podul palmei întins și degetele rășchirate. E o baie de sensualism a cărui față se schimbă deodată. Trupul simte nevoia de a fi brutalizat, și atunci mâinile și dinții ei îndeplinesc acest oficiu. Brațe mai puternice îi opresc însă orice mișcare.

Și ea se mulțumește doar cu un șirag de gemete, în care citești toată tragedia simțurilor înăbușite vreme îndelungată.

Pretendenta la tronul Albaniei

Încă de după amiază salonul s’a îmbogățit cu o nouă pacientă — o persoană în vârstă, bine făcută, cu trăsături în care dalta vremii s’a încrustat adânc. Ține privirile vecinic încruntate, cași cum o povară grea i-ar stărui pe suflet. Patul nu i se pare comod și stă cu încăpățânare vreme îndelungată în picioare la căpătâiul lui.

— Acasă — spune ea cu dinții strânși — aveam unul în care mă puteam întinde pe el și’n lat fără să-mi atârne picioarele. Asta-i fleac — să se culce în el femei slabe ca știucile, nu eu. Și apoi aveam o saltea de puf, că mă’nfundam în ea.

— Cucoană Anastasia — îmi spuneau prietenele — știu că te odihnești bine.

— Viața nu-i o vecinicie — le răspundeam. Și-acum uite unde am ajuns.

Drept răzbunare ea dădu câteva picioare patului.

— Hei, ce-i cu d-ta? se răsti la ea infirmiera, vrând s’o îmblânzească. Ai venit aici ca să faci pagubă? Vezi că…

— Ce să văd? Știi tu cine sunt eu?

Îngrijitoarea se feri s’o întărîte.

— Oricine ai fi, nu-i frumos să faci scandal. Stai jos.

Cucoana Anastasia trecu la fereastră, cași cum atingerea de pat i-ar cauza vreun rău.

La a doua invitație a îngrijitoarei îi răspunse răstit.

— Eu îți fac pe plac, dar când m’oi trânti în el îl dărâm.

— Ei, hai, să văd minunea asta.

— Poftim.

Somiera s’a legănat doar puțin sub apăsarea grea a trupului.

— Grele vremuri am ajuns!… își șopti ea, ca o consolare.

— Dacă ai acoperământ și hrană, de ce te plângi?… îi atrase atenția o femeie din vecinătatea ei.

— Au și porcii ceeace spui d-ta. Dar nu pentru asta am fost eu născută.

— Toți ne umplem în tinerețe capul cu visuri.

— La mine n’au avut nici un amestec. Negru pe alb… documente zdrobitoare. Sunt de drept moștenitoarea tronului Albaniei. E lucrătură mare, e hei! c’am ajuns eu aici… Dar lucrurile au să se dea pe față, și-o Europă întreagă are să vorbească de procesul pe care am să-l deschid. Într’adins m’am lăsat acum atrasă în cursă. Vreau să mă conving până unde poate ajunge mârșăvia oamenilor politici. E unul mai ales aici în țară, al cărui cap n’are să mai stea mult pe umeri. El e cel care-mi îngrădește la fiece pas drumul.

Cucoana Anastasia strânge pumnii și bufnește ca o locomotivă. Hotărât, nu poate sta locului.

— Să știi că ai un tron și că un venetic ți l-a uzurpat, nu-i lucru de glumă!… În plimbarea țanțoșă printre paturi se încrucișează cu o altă bolnavă și-i gata să se ia la bătaie. Vrea drumul liber să-și poată aduna gândurile, ca să culeagă din ele hotărârea ce trebue s’o ia.

— E vorba doar de o țară. Nu de-o prăjină de pământ.

Frântură de odihnă

Urmăriam cu coada ochiului șiragul nesfârșit al plimbărilor pretendentei la tronul Albaniei. Pășia larg, mișcând din umeri, cașicum și-ar fi dat răspuns la anume întrebări. Încet pleoapele mi-au căzut grele, împresurându-mi trupul în imperiul de odihnă atât de apropiat lumii vecinice. Nici un gând, nici o imagine nu și-a strecurat lumina de fulger. Adânc nesfârșit de întuneric și tăcere. Coborâre în adânc de unde trupul pompează noui puteri de viață, după un somn sănătos stăpânești clipele, orice surpriză ți-ar aduce ele. E o nouă haina pe care ai îmbrăcat-o și’n ea e atât izvor de energie, că mica făptură omenească împrumută cutezanța să poată înfrunta universul.

Cât timp să se fi scurs până când m’am deșteptat? Lângă mine își făcuse loc o altă ființa. Era o femeie cu un cap neobicinuit. Ochii mărunți privindu-se cruciș, nasul turtit, gura mare din care se vedea ieșind vârful limbei. Un astfel de exemplar îl întâlnisem în timpul zilei într’un salon din pavilionul bărbaților.

— Idioție mongoliană — mi-am zis — o reminiscență a ceeace auzisem. Dar străina a fost trasă imediat jos de femeea de gardă.

— Ce este — am întrebat.

— Nimic — toanta asta a uitat unde i-e patul. Cam în fiecare noapte face așa, trebue să fim veșnic cu ochii pe ea.

Poeta

Din timpul zilei rămăsese o rezervă liberă. Ea fusese mai înainte locuită de domnișoara care se socotia o victimă a ondulației permanente. Acum ședea în ea o făptură cu trupul micuț și pielea feții închisă ca a unei țigăncușe. Ochii mari, negri, gata parcă să-i cuprindă întreg chipul, ardeau cu o lumină deosebită, cea a ființelor a căror lume e plămădită numai din înfrângeri și renunțări. Nu putea să doarmă. Nu se simția bine. I se părea că între patru pereți goi aerul are s’o înăbușe. Deaceea ieșise pe sală. Acolo ne-am întâlnit. Voia să citească ceva, dar n’avea nimic la îndemână. Mâine familia avea să-i aducă totul: cărți, reviste, caetul ei de versuri gata să fie dat la tipărit. Fără căldură ea nu poate trăi. A fost profesoară la un orfelinat în orașul T… Erau adunați acolo toți copiii găsiți, o turmă de sălbateci răi, sgomotoși, cu privirile speriate, cașicum la fiecare mișcare ar fi fost înghiontiți, biciuiți. Ea s’a dedicat creșterii lor cu trup și suflet. Cunoștea doar gicantica operă a lui Pestalozzi. Și-a încercat cu grele eforturi să încălzească sufletele câtorva zeci de copii oropsiți, împingându-i pe un drum luminos. Dar acolo in orașul depărtat, în care inspectorii ministerului se abăteau cu alte planuri, atmosfera era dușmană câmpului ei de lucru. Jaf și neglijență, iar copilul un instrument de speculă. I se storcea și rodul muncii, se dosiau și banii dați de caritate pentru întreținerea lui. Melancolia punea stăpânire pe ea încetul cu încetul. De multe ori rămânea ore dea-rândul în câte un colț cu chipul încruntat.

— Ce faci aici?… o întrebau colegele intrigate.

— Versuri…

Și cu ochii închiși recita:

„Mi-e dor de-o iubire bolnavă

Născută într’un amurg de brumar,

Duios să-mi aștearnă pe suflet,

Marama tristeții ca dar.”

Dar într’o zi a venit la școală un nou profesor. Își luase abia licența în teologie și cum breasla preoțească era depărtată de el ca cerul de pământ, aștepta să i se ivească un post în învățământ. Ea începuse să creadă în el: era singurul bărbat pe care împrejurările i-l apropiase. Acum se trudea să-i dăruiască lui cele mai frumoase versuri:

„Prietene cu pleoapele cernite

de agonia visurilor prea semețe,

Iubirea mea ți-a ridicat un templu

cu perspective largi spre infinit…”

era începutul poemului la care ea scria, când deodată a făcut descoperirea că teologul lucrează pe mai multe fronturi, în care intra directoarea și câteva profesoare. Un fel de pașă cu haremuri, cuibărit într’o sărmană școală de orfani. Demascarea i-a adus pierderea postului, căci chiar el, omul care se înfruptase adânc din învățăturile Domnului, a iscălit petiția de pâră contra profesoarei „pătrunsă până în adâncul ființei ei de sămânța răului”.

Ce limpede mi-a așternut fata povestea! Cum ai putea crede că mintea îi este rătăcită.

— Nu — îmi dădu ea explicații. N’am nimic altceva decât că în anume momente simt dorința să mă afund în singurătate ca într’o baie. Ore, chiar zile întregi, nu-mi scoți cuvântul cu cleștele. Singura senzație pe care o am e că în jur se face întuneric. Atât. Poate chiar, dacă n’ar fi apărut abjectul teolog în viața mea, tot la acest final ajungeam. Am purtat tristețea în mine cum am deschis ochii la lumină. Cred că mi-a fost strecurată în sânge. Împrejurări mai prielnice de viață mi-ar fi risipit-o, dar așa…

— De ce-ai urmărit în cei câțiva ani de viață numai frumosul, când vedeai că el îți aduce atâta mâhnire?

(Va urma).

Partea a VII-a

(Realitatea ilustrată, anul VIII, No. 372, 12 martie 1934)

Simulând nebunia, reportera „Realității Ilustrate” s’a lăsat internată la Spitalul Central de boli nervoase. A petrecut acolo o săptămână zi și noapte și a prins aspecte interesante din lumea aceia a minților destrămate.

În precedentele reportaje au defilat rând pe rând diverse tipuri, fiecare având slăbiciunea și caracteristica lui.

Acum este vorba de o femee care este… pretendentă la tronul Albaniei.

— Cu răul în tine, crede-mă, îți pierzi mai ușor echilibrul. Acum îmi dau silința să nu mai am nici un gând despre nimic. Astăzi la sosirea mea aici am întârziat câteva clipe pe sălile de la intrare. Un pensionar al spitalului mi-a întins un caet, opera lui se vede. N’am avut timp decât să-mi arunc ochii pe o singură strofă intitulată:

PĂMÂNTUL.

„Vremea e o carte,

Dumnezeu a fost zețar

Iar în carte e pământul,

O eroare de tipar”.

Oricât ai fi de pregătit, nu poți suporta urlete de fiară înjunghiată. Cu ele s’a deșteptat din somn Bertha S… o nemțoaică roșcovană, cu părul lins de culoarea fânului proaspăt cosit. Privirile sticloase aveau înaintea lor ceva și doar din cuvintele ei au dedus ce se întâmplase odinioară. Cu brațele bălăbănind prin aer se apăra plângând cu disperare:

— Eu n’am purtat nici o vină, Gustav. Ți-am fost soție credincioasă și vrednică, cu toate că erai mereu cu băutura dinainte. Nu-ți închipui cât e de neplăcut să ai un bărbat pe care nu-l vezi niciodată treaz. Mereu te aduceau prietenii pe brațe și într’o zi am zis și eu la mare necaz:

— Ah, mai bine mi l-ați aduce mort, să scap de o așa pacoste.

Am avut gura blestemată atunci, căci tocmai așa s’a întâmplat după puțin timp. Parcă văd și acum. Prietenii tăi te-au adus pe brațe ca de obiceiu și eu iar am eșit înainte cu scandalul.

— Liniștește-te — mi-au spus ei — că de astădată dorința ți s’a împlinit. L-a luat însfârșit cel de sus.

Am amuțit și desnădejdea care m’a cuprins n’a mai cunoscut margini. Te purtasem doar alături de mine o viață întreagă. Acum vii și-mi ceri socoteală, cașicum eu te-aș fi vârît în mormânt!

Bertha S… nu mai plângea, horcăia, smulgându-și cu furie părul. A trebuit să fie luată pe sus și dusă cu sila într’o cameră separată.

Un ciudat candidat la căsătorie

Am cunoscut nu de mult pe mama unui medic, care în timp ce fiul ei își făcea un mic stagiu la balamuc, pe urma unei neglijențe de neiertat, îi căuta o partidă de căsătorie.

Mică, adusă din umeri, cu ochii ca două picături de smoală, bătrâna cerceta cu mult zel familiile ale căror fete cu dotă aveau vârsta măritișului.

— Am un băiat! — se lăuda ea.

— Unde e?… să-i facem și noi cunoștință.

— E plecat în voiaj… dar are să sosească în curând. Nu-l mai las acum din mână, trebue să-și facă un cămin.

S’a întâmplat însă ca doctorul să evadeze din spital și după câteva ore de hoinăreală prin oraș, să-și aducă aminte și de casa părintească. Doamna G… tocmai avea invitați. Vă închipuiți încurcătura, care se mări, atunci când șoferul își formulă pretențiile.

— Treaba dumitale — i-a răspuns ea — nu ți-ai dat seama că ai de-aface c’un nebun?

— De unde cucoană, ca vorbia la fel ca toți oamenii.

M’am întâlnit apoi cu medicul bolnav la spital. Vorbia liniștit. Îl chinuia numai dorul plecării.

— Nu pot trăi departe de viață — se plângea el. Să-i simt pulsația și pe urmă pot fi trimis pentru o vreme și’n inima pământului. Când eram în serviciu la sanatoriul de lângă C… lucrurile mergeau și mai greu. Izolarea îmi dădea coșmaruri. Mereu acelaș decor, frumos, dar prea grav. Era un parc imens cu copaci seculari și alei sumbre, deschizându-se doar pe alocuri în câte o frântură de pajiște. Rătăciam pe acolo la întâmplare ore dearândul.

— Dar erau atâția oameni în jur, bolnavii cari trebuiau să te intereseze în primul rând.

Doctorul dădu trist din cap.

— Eu eram mai bolnav decât toți. Îți dai seama ce însemna să te simți murdar, năclăit până’n gât. Și răul să-ți vină tocmai dela ființa pe care o înconjuri într’o aureolă de vis.

— Nu înțeleg — i-am spus.

— Mai bine. Eu fug de amintiri.

— Cum?

Schiță cu mâna gestul prin care se înțelegea că o ia razna în anume momente.

— Nimic nu mă poate opri. Trebue atunci să văd mișcare, să aud muzică, să simt aerul proaspăt cum îmi scaldă plămânii în viteza mașinii.

În adevăr, la doctorul G… primele simptome ale minții care se rătăcia s’au manifestat prin desele hoinăreli fără rost. Pleca de acasă ziua, noaptea, la întâmplare și când se întorcea era zdrobit de oboseală, cu privirile stinse, prăbușindu-se fără un cuvânt într’un somn adânc, ca de piatră. Făcuse și în spital astfel de încercări, dar gardieni erau acum cerberi neîmblânziți. Deaceea le purta o ură surdă. Unuia din ei i-a repezit un scaun în cap.

— Sunt atât de enervanți slugoii ăștia — a strigat el. Dintr’un om liniștit ajung să te facă fiară.

Medicii sperau să-l facă bine, de aici și planurile mamei pentru înjghebarea imediată a unui cămin. Că se aflase pe ici, colo adevărul, ce-are aface? Lumea nu-i doar atât de mică și svonul n’are sbor de gând.

Sfaturile prietenului

Venia adesea în camera doctorului un bărbat înalt, slăbănog, cu picioarele întoarse ca două puncte de întrebare. Fumau câte o țigară împreună, discutând lucruri mărunte. Acum G… ține să-i mărturisească un gând mare, care-l frământa. Cum i se dă drumul din spital are să se însoare.

Celălalt sări ca ars.

— Dacă-ți dorești nenorocirea, fă prostia asta. Dar mai înainte uită-te la mine.

Marador, căci așa se numia făptura de uriaș firav, îl privi fix, în timp ce mâinile și picioarele se bălăbăniră de câteva ori ca la un om beat.

— Sunt victima femeii. Ea m’a întors și m’a sucit, până m’a adus aici unde sunt. Înțelegi… Din funcționar bugetar, am ajuns pensionar la balamuc și asta numai din cauza supărărilor.

Și Marador își povesti pentru a nu știu câta oară trista odisee a însurătorii lui:

— Am căutat înadins o femee urâtă, ca să nu mai ispitească pe alți bărbați și să fiu sigur de ea. Nouăzeci de mii de lei am cheltuit numai cu nunta. Voiam să mă impun în fața familiei ei. I-am făcut trusou, toalete cum n’a mai apucat de când e, am mobilat casa umplând-o apoi cu alimente și combustibil. Stăteau lemnele prin curte, că pivnița era tixită. Dar într’o zi să vezi surpriză! Venisem cu puțin chef acasă și-am bătut cu bastonul la geamul dinspre stradă. Deodată observ că lipsește perdeaua. Un fior mi-a trecut prin șira spinării. Trec în curte. Nici lemnele nu mai existau. Măi să fie al dracului! Mă reped ca un nebun în casă și rămân împietrit. Pereții goi pușcă. O vecină m’a deslușit. Au venit rudele cu două camioane mari și unde-au prins a pune cu toții mâna la cărat. Nevastă-mea din mototoală cum era, devenise sprințară ca o căpriță.

Marador își trece o mână peste frunte să-și șteargă broboane de sudoare imaginară. Trăsăturile chipului se întunecă.

— Totul fusese cumpărat pe datorie, — rostește oftând.

Amintirea grelei poveri îi răscolește din nou sângele, ca să își descarce nervii isbește cu furie în ușe.

— Nu crede că m’am lăsat nici eu. Am alergat după ea ca să mă răzbun. Și cum mi-a venit în față, m’am și repezit la gâtul ei. A scăpat, n’a scăpat, nu știu… Cine să-mi spună adevărul, când aici toți răspund alandala?

Dar doctorul nu-i mai asculta de mult povestirea, ciulia într’una urechile. Pe sală cineva ținea o cuvântare. Vorbele venite în sbor aveau în ele ceva mai vesel și semeț, din cale afară de distractiv.

Omul de pe vremea lui Vlad Țepeș

Un bătrân slab, cu ochii cenușii. S. R. e decanul spitalului. Din 1896 a fost internat, până astăzi, de douăzeci și cinci de ori. Se socotește unul din sfetnicii lui Vlad Țepeș.

— Caut oameni de seamă de pe vremea mea și văd că pă toți i-a curățat coasa morții. A lăsat locul buruenilor — spune el cu ciudă. Halal să ne fie. S’a uitat că’n țara românească a fost o vreme când puteai lăsa paraua în mijlocul drumului și nimeni nu s’atingea de ea.

— Și-ai apucat pe atunci moșule? l-am întrebat.

— Am apucat. La toate răscrucile te isbiai de oameni trași în țeapă, mulți negustori cari dădeau lipsă la oca, și din ei cari impilau și trântori și mincinoși, tot ce face umbră degeaba pământului.

Abia spre seară s’a spart gașca nebunilor, când intrând printre ei un preot de curând venit, a început să-i binecuvânteze cu un pămătuf de cârpă, muiat într’o cutie de conserve plină cu apă.

— Piei drace, țipau ei ștergându-se.

Și preotul nu se lăsa, urmărindu-i c’o furie neîmblânzită. Intona pe nas frânturi din psalmi și deodată când nimeni nu se aștepta, trecu la un cântec cunoscut, astăzi pe toate buzele:

„Femeea, eterna poveste

Nu’ntreba cine este…”

— Bravo părințele — i se adresă Mână Lungă, smulgându-i ciudatul potcap confecționat de mâna celui care-l purta.

— Ai știut să te împaci și cu harul, ținând seama și de bunătățile lumii.

— Mai dihai cu cele din urmă băete, că numai cu ele te-alegi. Ce-i dincolo?… Cine s’a întors ca să ne poată spune?

Mână Lungă sbucni într’un râs ușurel.

— Știi că-mi placi părințele. Te pomenești că din astea înșirai Duminica credincioșilor.

— Păi cred și eu! N’aveam să mă iau după toate palavrele.

Copii de-un caraghioslâlc tragic, iată grupul de nebuni ieșiți în cale în ziua plecării mele. Când noaptea s’a coborît n’a mai rămas pe culoarul lung decât un singur om.

— Mamă! mi-a șoptit el.

Ce dor trebue să-i fie omului acestuia, cu tâmple albe, de cea care i-a dăruit viață… mi-am zis.

Un gardian a trecut din întâmplare pe acolo.

— Mamă… s’a adresat el cu o voce stinsă și acestuia.

Pe urmă a venit un medic, devenind și el mama lui.

— Ia uită-te bine la mine. Ce tot bați câmpii? Pot eu să-ți fiu mamă?

— Dac’ așa văd…?!

Omul plecă capul jos, ca un vinovat. L-am lăsat așa și la câteva zeci de pași, când m’am uitat înapoi, era tot în aceeaș poziție.

Epilog

Mă hotărâsem să trec în pavilionul de alături, când am zărit pe d-rul G… intrând în cancelarie.

L-am ajuns imediat.

— Bonsoir.

Ca și altădată m’a întrebat:

— Ți s’a întâmplat ceva?

— Nu, vreau să plec…

— Cum te-ai decis așa deodată, noaptea?…

— Ai dreptate, dorința chiar acum a izvorît în mine. Simt că nu mai pot rămâne. Mi s’a făcut dor de ceilalți oameni.

— Și-i atât de mare nevoia de a-i vedea încât nu poți aștepta o singură noapte?

— Ar fi pentru mine atât de plăcut să mă întorc acum în oraș.

— Bine…

D-rul G… atinsese culmea bunătății și a îngăduinții. N’a rostit măcar un cuvânt de reproș față de scena intrării mele în spital.

— Socotești c’ai cules cel puțin material interesant?

— Aș, am dat eu din cap cu tristețe — mici lucruri naive, prinse la întâmplare.

Desnădejdea cuprinsă în aceste ziduri nu se așterne pe hârtie dela o zi la alta. Acum mă stăpânește chiar regretul c’am început un lucru peste înfăptuirea căreia va trebui să trec cu pleoapele coborîte. Poate că într’o zi revenind aici să pot înfăptui ceeace-am năzuit în primele clipe, când nu-mi dădeam încă socoteala de greutatea sarcinei.