Închisorile mele/La Vaț

 

I

Iubite amice,

T. Maiorescu avea toată dreptatea când în scrisoarea sa din Mai 1887 zicea că rezultatul politicii susținute în coloanele Tribunei nu atârnă de noi, ci de niște mari evenimente, care se vor întâmpla «după niște împrejurări asupra formei și efectului cărora activitatea dumitale nu poate avea nici o înrâurire».

El nu ținea însă seamă că atârna de noi să ne pregătim pentru acele «mari evenimente» și că era o adevărată calamitate națională dacă «marile evenimente» ne găseau nepregătiți. Urma deci să ne pregătim lucrând cu încordarea tuturor puterilor noastre pentru restabilirea unității în viața culturală a românilor. Noi toți cei ce osteneam și aduceam jertfe pentru susținerea Tribunei aveam în vedere efectul cultural al lucrării noastre. Pentru ca să putem însă obține efectul acesta, trebuia să facem și politică, și anume politica pe care o socoteam potrivită cu simțământul comun.

în privința aceasta eram dumiriți încă la 1871, când cu serbarea de la Putna.

Sosiți la mănăstire, membrii deputați de la Iași n-au voit să se dea jos din trăsuri decât după ce președintele lor, Mihail Kogălniceanu, va fi primit lămuriri satisfăcătoare în ceea ce privește rostul politic al serbării.

I-am dat răspunsul că preocupările noastre sunt culturale, iar nu politice. «Românii din Monarhia habsburgică, am adăugat, nefiind în stare să hotărască mersul desfășurării în viața patriei lor, au să profite de împrejurări, ca să se dezvolte în viața lor economică și în cea culturală, au deci să-și facă în toate împrejurările datoria față cu patria și față cu monarhul lor.»

Același răspuns l-am dat și lui Ioan Brătianu, care-și dăduse pe față temerea ca nu cumva pe urma mișcării pornite de Tribuna să i se creeze guvernului român greutăți.

Cu atât mai vârtos am ținut să spunem aceasta și iar s-o spunem în coloanele Tribunei, în care combăteam politica guvernului ungar ca nefiind potrivită cu adevăratele interese ale monarhiei.

Lumea e însă atât de deprinsă cu minciuna și cu reaua credință, încât erau între români o mulțime de oameni care nu se îndoiau că una gândim și alta zicem și ne puneau în rândul celor ce sub masca loialității fac cea mai îndârjită propagandă iredentistă.

Vor fi fost și între maghiari oameni care judecau tot așa; nu-mi aduc însă aminte să mi se fi întâmplat vreodată ca vreunul dintre maghiarii cu care am stat de vorbă să fi pus la îndoială buna-noastră credință. Ceea ce pe maghiari îi scotea din răbdare erau efectele culturale ale mișcării pornite prin Tribuna, prin Biblioteca Tribunei și prin Foaia Poporului.

De aceea a fost Tribuna arsă în piața Clujului, și cea mai însemnată urmare a mișcării naționale pornite de noi a fost înființarea societății Emke pentru propagarea în Ardeal a culturii maghiare.

Când cu unul dintre procesele de presă ale mele acuzatorul, vestitul procuror regal Iesenszky, a stăruit ca jurații să-și dea bine seama despre efectele morale ale scrisei mele, căci eu sunt om care scrie având mereu în fața sa codul penal, și astfel nu se dă de gol intrând în conflict învederat cu textul legii. Tot atunci a scăpat vorba că nu e patriotism devotamentul meu față cu monarhul, pe care nu-l punea la îndoială.

Nici c-am fost vreodată tras în judecată pentru lipsă de patriotism. Eram socotit primejdios ca dușman al poporului maghiar, ceea ce, de asemenea, nu eram. În urma asmuțirilor neîncetate însă, oamenii erau atât de dezbrăcați de firea omenească, încât nu mai erau în stare să înțeleagă că mișcarea pornită de noi purcedea din cea mai curată iubire de oameni, că noi susțineam cauza română pentru că li se făcea românilor o mare nedreptate și că am fi susținut cu același zel și cauza maghiarilor, dacă lor li s-ar fi făcut aceeași nedreptate. Ne luptam pentru asigurarea pașnicei viețuiri împreună a neamurilor de oameni pe care soarta le-a aruncat pe aceeași bucată de pământ.

Ți le spusei, iubite amice, toate acestea pentru ca să poți judeca în cunoștință de cauză asupra lumii în mijlocul căreia trăiam.

Eu am avut trei procese de presă.

Primul a fost judecat în fața curții cu jurați din Sibiu.

Doi făcători de rele, amândoi sași din Sibiu, au fost judecați și osândiți la moarte într-un proces pertractat la Sibiu în limba maghiară. Punând președintele unuia dintre dânșii întrebarea dacă mai are ori nu ceva de adăugat la cele spuse de apărătorul său, acuzatul a răspuns: De unde aș putea să știu, dacă am ori nu ceva de adăugat după ce întreaga pertractare s-a petrecut într-o limbă pe care n-o înțeleg!?

Eu am fost tras în judecată pentru că am zis că e nu numai o nedreptate, ci totodată și o lipsă de bun simț, ca într-un oraș în care timp de șapte sute de ani s-a judecat nemțește și ai cărui cetățeni vorbesc și azi numai nemțește, guvernul să-l facă pe poporul maghiar urgisit impunând la judecător limba maghiară.

Deoarece jurații, aproape toți sași, m-au găsit nevinovat, curtea cu jurați din Sibiu a fost desființată.

Al doilea proces a fost judecat în fața curții cu jurați din Cluj, unde jurații erau maghiari.

Eu ca director și Corneliu Pop Păcuraru ca redactor responsabil am fost trași în judecată pentru un articol în care se zicea că guvernele ce s-au succedat în Ungaria constituțională atât de rău au condus treburile, încât românii nici după zeci de ani nu știu de un Rege al Ungariei, ci numai de împărat.

Eu am scăpat, dar Pop Păcuraru a fost osândit la un an, pe care l-a și împlinit în temnița de la Năsăud.

Al treilea proces de presă l-am avut tot la Cluj, pentru un articol în care arătam cuvintele în virtutea cărora generalul Traian Doda avea dreptate când a zis că nu e în viața constituțională a Ungariei loc și pentru români.

Cred de cuviință a-ți spune că nu am fost dus, ci m-am dus la Cluj și m-am prezentat în biroul președintelui, care m-a primit cu toată bunăvoința și m-a încredințat că va face tot ceea ce atârnă de dânsul ca-n timpul procesului să nu fiu jignit de nimeni. S-a și ținut apoi de vorbă până în cele mai mici amănunte. Într-un rând acuzatorul și-a pierdut bunul cumpăt și a zis că ziariștii români sunt plătiți să scrie ceea ce scriu. «Rog pe domnul procuror regal să țină seamă de sfințenia forului judecătoresc și să-și cumpănească vorbele mai înainte de a le fi rostit», i-a zis președintele.

Mai înainte de a fi rostit apoi sentința, el a ținut să declare că simpatiile cetățenești ale judecătorilor și onorabilitatea acuzatului rămân nealterate.

Făcând recurs în casație, nu numai că m-am întors nesupărat de nimeni acasă, ci mi s-a mai și dat voie să plec la București cu soția mea, care ținea să-și vadă familia mai înainte de a mă fi însoțit la Vaț, unde avea să stea timp de un an în mijlocul unei lumi pentru ea străină.

După ce recursul mi-a fost respins, mi s-a cerut să spun când anume voiesc să mă prezint la direcțiunea temniței de la Vaț, ca să-mi încep anul la care eram - acum definitiv - osândit.

în ziua de mine însumi hotărâtă m-am prezentat apoi în penitenciarul de la Vaț, unde eram așteptat.

în fața marii zidiri a penitenciarului, peste drum, se afla o casă mai mică, luată, pare-mi-se, cu chirie, pentru cei osândiți la așa- zisa temniță de stat, fie pentru duel, fie pentru delicte politice.

Mi s-a pus în casa aceasta la dispoziție un ietăcel cu o singură fereastră, care dădea într-o curte curată, lungă de vreo 20 și lată de vreo 15 metri. Aveam în acel ietăcel un pat cu saltea de păr de cal, cu pernă de puf și cu plapumă, o măsuță, două scaune, o garderobă pentru haine și albituri, toate în stare bună, curate și bine întreținute.

Serviciul mi-l facea unul dintre cei de peste drum, pe care-l plăteam cu luna după taxa stabilită în regulament. Tot acesta aducea mâncarea de la vreunul dintre restaurantele mai apropiate. Mie îndeosebi îmi trimitea mâncarea soția mea, care închiriase în apropiere o odaie mobilată.

Pentru iatac plăteam o mică chirie. Dacă se întâmpla ca vreunul dintre cei osândiți să nu fie în stare a plăti pentru chirie, mâncare și serviciu, plătea comuna în care-și avea domiciliul.

Seara eram închiși fiecare în iatacul său, iar dimineața la șase ni se dădea drumul și puteam să ne petrecem toată ziua timpul împreună.

Soția mea avea voie să stea cu mine tot timpul cât nu eram închis în iatac. Copilul, un băiețel de vreo doi ani, stătea de obicei toată ziua la mine, iar servitoarea noastră putea oricând să intre ori să iasă.

Cei ce voiau să ne viziteze aveau să ceară voie de la direcția penitenciarului și puteau să stea cu noi în tot timpul cât nu eram închiși, nu însă și în timpul mesei.

După-amiaza, de la două până la cinci, aveam voie să trecem în grădina din fund, unde eu cultivam câteva straturi de flori.

Puteam să primim ziare și reviste, să citim și să scriem orice, și îndeosebi eu în timpul petrecut la Vaț am colaborat la Tribuna și mi-am urmat lucrarea ca secretar al comisiei însărcinate cu publicarea documentelor istorice rămase de la Baronul Eudoxie Hurmuzachi.

Baronul Hurmuzachi dăduse număr fiecăruia dintre documente în șirul în care au fost copiate și-și făcuse un catalog de bilete, pe care era arătat numărul documentului, paginile manuscrisului, data documentului și un extras făcut în limba germană despre conținutul lui.

După hotărârea luată de Comisie (M. Kogălniceanu, T. Rosetti, D. A. Sturdza, A. Odobescu și B. P. Hașdeu) eu trebuia să mă mărginesc a așeza documentele în șir cronologic și a traduce exact extrasul făcut de Baronul Hurmuzachi, să dau manuscrisul la tipar și să fac corecturile după manuscris. Numai documentele scrise în limba maghiară aveam să le traduc în românește.

În timpul petrecut la Sibiu mă duceam deci din când în când la București, ca să pregătesc manuscrisul pentru tipar, să citim traducerile extraselor cu domnii Kogălniceanu, Sturdza și Rosetti, care știau bine nemțește, și să dau manuscrisul la tipografia Socec, care-mi trimitea apoi corecturile la Sibiu. Acum mi le trimitea la Vaț unde puteam, slavă Domnului, să lucrez în toată liniștea.

Cei mai mulți dintre tovarășii de suferință, pe care i-am avut la Vaț, erau osândiți pentru duel pe câteva săptămâni; mai rar pe două-trei luni, unul singur pe un an. Pentru delicte politice am avut doi români, Ștefan Babancu de la Gazeta Transilvaniei și Ștefan Albu de la Rumanische Revue, și un slovac, parohul Andrei Roico, un antisemit.

Li se ura din când în când oamenilor acolo în închisoarea aceea, dar n-aveau de altminteri cuvinte de a se plânge - decât poate că le erau prea multe bacșișurile ce erau nevoiți să le dea ca să fie bine serviți.

Dincolo, peste drum, era și o capelă ortodoxă, care se ținea de episcopia sârbească de Buda. Slujba o făcea un preot sârbesc, care știa și românește, și într-o strană se cânta românește, iar în cealaltă sârbește. Noi mergeam duminicile și zilele de sărbători la liturghie mai ales să ascultăm corurile, care erau foarte bine organizate.

Preotul îi vizita regulat pe bolnavii din infirmeria penitenciarului, ca să le dea mângâierile credinței, și prohodia pe morții de legea ortodoxă.

În mica noastră închisoare era o mișcare neîncetată: unii ieșeau după ce și-au împlinit pedeapsa, iar alții intrau ca să și-o împlinească. Se întâmpla câteodată să rămânem numai vreo cinci care aveam pedeapsă mai lungă, iar apoi ne spoream, însă niciodată numărul nostru n-a trecut peste patrusprezece inși.

Eu îndeosebi am fost crescut în casa părintească să fiu om al bunei rânduieli, care se potrivește totdeauna cu împrejurările în care e nevoit a-și petrece viața. M-am supus dar până în cele mai mici amănunte dispozițiilor luate de vremelnica stăpânire, m-am mulțumit cu ceea ce mi se dădea, n-am abuzat de bunăvoința nimănui și astfel am avut mereu parte de libertate mai multă decât mi s-ar fi cuvenit.

O plăcere nu e să stai închis între patru pereți apropiați unul de altul și să nu ieși în lume timp de o vară, o toamnă, o iarnă și o primăvară pe deasupra. Chiar mai înainte de a mă fi prezentat la judecătorul de instrucție din Sibiu m-am împăcat cu gândul că are să fie așa, dacă nu chiar mai rău; în loc de a fi mâhnit de cele ce se petreceau, număram zilele care trec și mă bucuram că cele rămase sunt azi mai puține decât ieri.

Cu sănătatea am dus-o destul de bine. Abia în timpul celor din urmă câteva luni am început să sufăr de ochi și de stomac. Deprins adică în timpul petrecut la Sibiu să umblu mult la aer curat și la verdeață, trebuia neapărat să tânjesc în curtea cea strâmtă unde nu aveam decât pereți albi în fața mea. Îmi mai era apoi greu că-mi știam soția și copilul în mijlocul unei lumi străine, cu care nu se puteau înțelege și de la care nu se prea puteau aștepta la bunăvoință. Ne vedeam, ce-i drept, în fiecare zi și stăteam mult împreună, dar partea cea mai mare a timpului tot despărțiți o petreceam, și dacă eu eram bine adăpostit în închisoare, lor li se puteau întâmpla atât de multe în mijlocul unei lumi pline de câini, gata în fiecare clipă să muște, și de oameni porniți mereu spre fapte rele, iar eu le vedeam toate mărite când grijile vii mă lipseau noaptea de dulceața somnului.

Vei fi știind, poate, că prin preajma Dunării sunt scorpii, iar soția mea locuia pe țărmul Dunării. Într-o noapte o scropie s-a lăsat de pe tavan și a căzut în culcușul în care avea băiețelul lângă dânsa. Speriată din somn, a dat cu palma înfășurată în cearșaf și a strivit insecta, încât nu 1 s-a întâmplat nici o nenorocire. A rămas însă pe urma spaimei temerea că nenorocirea ar putea să i se întâmple mâine ori poimâine, iar temerea aceasta era încă mai vie în sufletul meu, care-mi petreceam nopțile închis în ietăcelul din curtea încuiată cu zăvor îndoit.

Dar dacă mâine cade altă scorpie, care nu e strivită? Dar dacă copilul scapă pe poartă, aleargă la Dunărea apropiată și cade în apa adâncă?

Dar dacă trece drumul și e călcat de vreo trăsură? Dar dacă vreunul dintre câinii din vecini sare la el și-l mușcă? Dar dacă vreunul dintre atât de mulții făcători de rele sparge fereastra dinspre țărmul Dunării și intră în casă să-i jefuiască?

Sunt atât de multe nenorocirile care se pot întâmpla, și eu nu mi le gândeam, ci le vedeam în gândul meu ca aievea, încât nu o dată am avut halucinația că auzeam sunând clopotul de la poarta închisorii, auzeam pașii gardianului care se ducea să descuie, auzeam sunând cheia cea mare în broască, chiar vocea celui ce aduce vestea cea rea o auzeam, și numai anevoie mă dezmeticeam, încredințându-mă că toate sunt aiureli de ale mele.

încă mai greu mi-a fost spre sfârșitul anului, când pe lângă băiețel mai aveam și o fetiță nou-născută. Nu avea decât vreo două luni când s-a îmbolnăvit de tuse măgărească. Medicul a stăruit ca soția mea să plece fără întârziere la țară, ca să schimbe aerul. Ea a plecat cu copiii și acum nu ne mai puteam vedea în fiecare zi, ba treceau zile și iar zile fără ca să primim știri unul de la altul, iar știrile nu erau totdeauna liniștitoare.

într-una din zile ea stătea cu copiii la umbra unui copac din curtea șvabului, la care-și închiriase o odaie, și se uita cum rândunelele își hrăneau puișorii dintr-un cuib de sub streașina casei. Deodată ieși din podul casei la iveală un șarpe destul de gros, care se apropie târâș de cuib. Pe când rândunelele zburau de ici până colo scoțând țipete de deznădăjduire, șarpele a scos un pui din cuib și l-a înghițit în toată tihna.

E ușor lucru să scrii aceasta și încă mai ușor s-o citești de pe hârtia nepăsătoare; ai însă, iubite amice, să-ți dai seama ce trebuia să simtă când o vede cu ochii ei femeia care are în mijlocul unei lumi străine doi copii mici și-și știe soțul în temniță.

Era, parcă, ceva nesuferit de urât, și ea mi-a scris că n-o mai iartă firea să rămână acolo, că trebuie neapărat să se întoarcă, m-a încredințat că e nesuferit acolo zăduful, că pădurea e mâncată de omizi și plină de șerpi, că satul e plin de câini răi și că nu întâlnește în calea ei decât oameni ursuzi, cu care nu poate să se înțeleagă.

Cu atât mai greu și mai urât era pentru mine, în sufletul căruia toate se plăsmuiau umflate.

Vei fi dând, poate, cu socoteală că nu ar fi trebuit să-mi iau la Vaț și atunci încă mica familie.

Lucrul acesta îndeosebi nouă ne era cu desăvârșire peste putință și, dacă e vorba, chiar și la Vaț găseam nu numai maghiari, slovaci și șvabi, ci și oameni.

II

Iubite amice,

Îmi vine să-ți aduc aminte de vorba «Fă-mă, mamă, cu noroc și apoi m-aruncă-n foc».

S-a nimerit adică, norocul meu, că director al penitenciarului din Vaț era domnul Kovâcs, un om acum bătrân, care a stat și el, când cu revoluția de la 1848, timp de vreo opt ani în temniță și astfel cunoștea din propria lui intuiție amarul zilelor trăite la «răcoare».

Aflând că a venit la Vaț și soția mea împreună cu copilul nostru, el dădea cu socoteală că mi s-a croit o prea aspră pedeapsă și mă socotea vinovat de a fi pierdut din vedere că soția mea, deși nevinovată, are să sufere de pe urma faptei mele chiar mai mult decât mine însumi.

Nu era tocmai așa.

În adevăr, redactorul răspunzător de atunci al Tribunei primise răspunderea pentru articolul «incriminat», ba se declarase chiar autor și procesul nu fusese pornit contra mea. Se știa însă că în adevăr eu scrisesem articolul și mai ales adversarii români ai Tribunei o spuneau aceasta cu multă stăruință. Ținând deci seamă de efectele morale ale procesului, noi amândoi, adică nu numai eu, ci și soția mea, nu puteam să ne împăcăm cu gândul ca altul să sufere pedeapsa pentru fapta săvârșită de mine. M-am dus dar la judecătorul de instrucție și am mărturisit că eu sunt autorul articolului incriminat.

Am făcut aceasta cu toate că tovarășii mei de luptă mă rugau să n-o fac, căci fără mine Tribuna n-o să poată merge înainte, am făcut-o cu toate că comitetul societății care edita Tribuna a declarat că n-o să-mi poată plăti onorariul pe timpul cât voi sta în temniță.

Domnul Kovâcs, deși maghiar neaoș, era viu atins de lămuririle ce i-am dat și m-a încredințat că se simte dator a priveghea ca nimeni să nu supere familia mea în timpul pe care va fi nevoită să-l petreacă la Vaț.

Mai era apoi și că domnul Kovâcs nu putea să uite că la 13 August 1849 oștirile maghiare au capitulat la Șiria în fața generalului rusesc Paschievici. N-o uitam aceasta nici eu, șirianul de baștină, și dacă el nu putea să-i ierte pe ruși, eu nu-i iertam pe maghiarii care nu voiau să înțeleagă că aliații lor firești contra rușilor sunt românii, care n-au nici ei dușman mai primejdios de cum le sunt slavii, de care sunt înconjurați din toate părțile.

Ne-am făcut, bătrânul acela și eu, chiar de la început prieteni buni și am petrecut, pe cât ne iertau împrejurările, ore plăcute împreună.

Îl interesau, între altele, și documentele istorice care se publicau sub îngrijirea mea și nu-mi aduc aminte să fi primit vreodată de la tipografia Socec et Comp. corecturi în care documentele scrise în limba maghiară, în cea germană ori în cea latinească să nu fi fost corectate în trecerea lor prin cancelaria direcțiunii, încât eu aveam să le fac numai revizuirea.

Se mai interesa și de viața mea sufletească, ținea mereu să știe cum îmi petrec timpul, ce lucrez, și nu era carte fie maghiară, fie nemțească, pe care nu mi-o trimitea și mie, dacă îi plăcea lui. Avea slăbiciune pentru științele naturale, botanică, zoologie, în genere fiziologie și fizică, ramuri de știință asupra cărora m-am dumirit și eu în timpul petrecut la Vaț, când am scris puțin, dar am învățat multe citind.

Penitenciarul se află pe țărmul Dunării, în mijlocul căreia se întinde o insulă acoperită de zăvoaie cu luminișuri. Câteodată, fund ziua frumoasă, treceam însoțit de gardian în penitenciar și prin penitenciar la marginea Dunării, unde mă aștepta soția mea cu copilul și cu servitoarea. Mă urcam apoi într-o luntriță și doi vâslași ne treceau pe insulă, unde petreceam până pe înserate în toată libertatea.

Nu era aceasta un fel de «favor», de care mi se făcea numai mie parte, ci o ușurare de care se bucurau și alții dintre cei osândiți a sta timp mai îndelungat în temniță, căci pedeapsa nu era croită în vederea ruinei trupești și sufletești, nici mai ales spre a-l demoraliza pe cel osândit făcându-l mai vârtos dușman al societății.

Au urmat însă posomorâtele zile de toamnă și geroasele zile de iarnă, pe care eram nevoit a le petrece în iatacul meu strâmt, și viața îmi era cu atât mai grea, cu cât soția mea se afla în stare binecuvântată. Cu cât mai mult se apropia timpul nașterii, cu atât mai chinuit eram de îngrijorare și de temeri.

I-am spus aceasta directorului. El și-a exprimat via părere de rău că nu are căderea de a-mi da voie să petrec timpul lehuziei la patul soției mele, și m-a sfătuit să mă adresez la ministrul de interne, care după părerea lui avea să-mi dea voie.

Eu nu puteam să fac aceasta câtă vreme nu eram sigur că ministrul, atunci Coloman Tisza, în adevăr îmi va da voie.

E lipsă nu numai de demnitate, ci și de bun simț să ceri de la cineva ceea ce nu poate ori chiar nu voiește să-ți dea.

Directorul s-a dus deci la Budapesta, a trecut pe la minister și a luat cuvenitele informații, apoi mi-a spus să dau cererea, ceea ce am și făcut.

Drept răspuns direcția a primit ordin telegrafic ca medicul penitenciarului să viziteze fără întârziere pe soția mea și să o aibă sub îngrijirea sa tot timpul cât va fi nevoie de aceasta, iar când el va crede de cuviință, fie ziuă, fie noapte, eu să fiu pus în libertate și liber să rămân în tot timpul lehuziei.

Așa s-au și petrecut lucrurile. Timp de două săptămâni m-am bucurat de libertate deplină, am stat în familia mea și-am umblat în treburile casei fără ca să fiu însoțit de vreun agent ori să fiu pus în orice fel sub pază polițială, iar după două săptămâni s-a făcut botezul copilului, la care au asistat vreo douăzeci dintre tinerii de la Universitatea din Budapesta, apoi m-am întors iar în ietăcelul în care aveam să mai stau vreo șase luni de zile.

Se cuvine, iubite amice, să-ți mai spun că eu am ieșit din închisoare în noaptea zilei de Bobotează, deci în ziua de Sf. Ioan. Am primit de ziua aceasta câteva sute de depeșe cu mii de subscrieri: toate mi-au fost trimise acasă. Mi-a trimis generalul Traian Doda un țap de căprioară; l-am primit. Am mai primit câțiva curcani, câteva gâște, costițe afumate, mușchi de purcel, un butoiaș din vestitul vin de Măderat, alt butoiaș din încă mai vestitul vin de Miniș. Mai trăiesc încă mulți dintre cei ce când cu botezul s-au împărtășit din toate aceste bunătăți.

Nu era însă, așa se vede, nici acesta un fel de «favor», căci la sfârșitul anului, când mă pregăteam să ies din temniță, am primit din partea direcțiunii înștiințarea că după dispozițiile luate de minister mai am să stau închis timp de două săptămâni, pe care când cu norocul din familia mea le-am petrecut în libertate.

Așa s-a întâmplat că eu am plătit în închisoarea de la Vaț chiria pentru un an și două săptămâni pentru ca nu cumva statul ungar să rămână în pagubă.

Mă vei înțelege, iubite amice, și mă vei și crede, dacă-ți spun, că aceste două săptămâni au fost pentru mine cea mai nesuferită parte a pedepsei prin care am avut să-mi ispășesc păcatul gazetăresc.

III

Iubite amice,

După ce am ajuns odată să-ți vorbesc despre cele pățite de mine la Vaț, n-aș fi în propriul meu gând om cumsecade, dacă nu ți-aș spune și unele lucruri mai intime, care aruncă o vie lumină asupra lumii de atunci.

Eu încă mai înainte de a fi izbucnit războiul de la 1877 m-am bucurat de bunăvoința Reginei Elisabeta și pe urmă și de a Regelui Carol, nu însă ca scriitor, nici ca om politic, ceea ce niciodată n-am fost, ci ca tânăr cu inima deschisă.

Nu mă simțeam deloc bine în mijlocul lumii de care dânșii erau înconjurați, și chiar când cu prima audiență pe care mi-a acordat-o Elisabeta Doamna nu m-am sfiit să mărturisesc aceasta. Ea a râs cu multă poftă, cum numai puține femei știu să râdă, și m-a întrebat de ce. l-am spus că, după cum mi se pare mie, oamenii sunt fățarnici, se mint și se amăgesc unii pe alții, își râd și se măgulesc în față, iar în dos se grăiesc de rău și-și dau silința de a se surpa. Totul e spoială la dânșii; fiecare își dă silința să pară ceea ce în adevăr nu este.

«Fără de asemenea forme viața socială ar fi peste putință», mi-a zis ea, dar din toate purtările ei se învedera că bine nu se simte nici ea în mijlocul lumii în care-și petrecea viața și nu părea câtuși de puțin supărată de a fi dat de cineva care-i vorbește cu inima deschisă, parcă n-ar fi Doamna țării.

Câtva timp în urmă am fost primit în audiență de către Vodă, care dorea să fie informat despre starea în care se află publicarea documentelor istorice rămase de la Baronul Hurmuzachi. Am vorbit însă mai mult despre starea economică, culturală și morală a românilor din monarhia habsburgică, asupra căreia ținea să fie informat până în cele mai mici amănunte.

Mai înainte de a părăsi apoi palatul, am trecut și pe la Doamna, căreia îi plăcea să stea de vorbă despre toate și despre nimic.

În urmă generalul Davila a stăruit să dau lecții la «Azilul Elena Doamna», de care Regina Elisabeta se interesa foarte mult, iar după plecarea mea la Sibiu veneam din când în când fie la București, fie mai ales la Sinaia, ca să fac dare de seamă despre mersul publicării documentelor adunate de Baronul Hurmuzachi.

Venea, se înțelege, vorba și la stările culturale, ba chiar și la cele politice din Ardeal, și Regele ne îndemna să stăruim în politica dinastică a lui Șaguna.

Noi, prietenii mei din Sibiu și eu, dădeam cu socoteală că el nu putea să facă altfel și stăteam la îndoială în ceea ce privește buna lui credință față cu curtea din Viena.

Îndoiala aceasta a încetat când cu venirea împăratului Francisc Iosif I în Ardeal, ca să ia parte la manevrele din valea Hațegului. Se zicea adică, cu multă stăruință, că cu ocazia aceasta Regele Carol I va veni și el în Ardeal, ca să se întâlnească cu împăratul.

Eu m-am dus deci la Sinaia, ca să mă încredințez dacă știrea răspândită în coloanele ziarelor maghiare e, ori nu, întemeiată, și am fost oprit la masă. În timpul mesei am adus vorba de venirea în Ardeal a «Majestății Sale Regelui nostru» și am adăugat:

«Se zice că și Majestatea Voastră o să veniți.»

«Pentru mine - a zis Regele Carol zâmbind - Francisc Iosif nu e Rege, ci împărat, și când vreau să mă întâlnesc cu împăratul, nu mă duc nici la Budapesta, nici în Ardeal, ci fie la Viena, fie în Galiția, fie la Innsbruck.»

«Se poate spune aceasta?» - am întrebat eu.

«Eu știu foarte bine că dumneata ești și ziarist - a răspuns el - și nu-ți spun lucruri pe care țin să nu le afle și alții.»

Am luat deci în coloanele Tribunei notiță despre ceea ce mi-a spus Regele.

Deoarece s-a făcut mult zgomot împrejurul acestei notițe și unii puneau la îndoială exactitatea celor cuprinse în ea, mi s-a trimis vorbă să vin la București și să cer audiență.

Am făcut aceasta și nu numai că am fost primit, dar ziua următoare ziarele din București au luat notiță că am fost primit de către Rege în o mai lungă audiență.

Aceasta a fost, dacă e vorba, singura audiență în adevăratul înțeles pe care am avut-o la Palat. Nici mai înainte, nici mai târziu nu s-a întâmplat niciodată să fiu pus în rândul celor ce au avut onoarea de a fi primiți fie de către Rege, fie de către Regină. Era un lucru lipsit cu desăvârșire de orice importanță. Nici supus nu le eram, nici în vreo altfel de legătură cu dânșii nu intrasem, și mai ales după ce am fost osândit și am intrat în temniță îndeosebi Regele Carol avea destule cuvinte de a nu face pe nimeni să creadă că stau sub înrâurirea lui.

Lucrul de mare însemnătate, asupra căruia vreau să te dumiresc, este că el și Regina vedeau cu totul altfel lucrurile.

Eu intrasem în temniță vara, iar toamna (1888) Regele și Regina, călătorind spre Apus, s-au oprit la Viena și s-au întâlnit cu împăratul.

Mă vei crede, dacă-ți spun, că nu mi-a trecut prin minte gândul că Regele Carol îi va vorbi împăratului și despre mine, cetățeanul monarhiei austro-ungare, pe care judecătorii îl osândiseră în numele lui pentru fapte neiertate.

A doua zi după plecarea din Viena a Regelui Carol, soția mea a fost însă vizitată de către un consilier ministerial, care s-a interesat cum îi merge și a îndemnat-o să adreseze guvernului o cerere de grațiere. Soția mea i-a dat răspunsul că așa ceva numai cu autorizație primită de la mine ar putea să facă.

Am fost eu îndemnat să fac cererea.

Acum trebuie să cred că m-am înșelat presupunând că fie Regele Carol, fie mai ales Regina Elisabeta se va sfii a-i vorbi împăratului despre noi. Am dat deci răspunsul că eu toată viața mea i-am fost monarhului meu cel mai credincios supus și astfel sunt gata să-i fac cererea, nu pot însă să-i adresez o cerere guvernului, care poate să facă raport de grațiere și fără ca să fi primit o cerere.

«Cred că guvernul nu va face raportul fără ca să fi primit cererea», mi s-a zis.

«Atunci o să mai stau încă vreo nouă luni, ca să-mi împlinesc anul», am răspuns eu și am rămas la Vaț.

După ce mi-am împlinit anul și cele două săptămâni pe deasupra, am petrecut câteva săptămâni la Graefenberg, unde bunul meu prieten Dr. Ioan Hosanu a fost timp îndelungat medic al stabilimentului de hidroterapie înființat de Priesnitz, apoi m-am întors la Sibiu și câtva timp în urmă m-am dus la Sinaia, unde am fost oprit la masă.

Se afla, din întâmplare, acolo unul din prietenii de tinerețe ai Regelui Carol, ducele Bernhard de Weimar, împreună cu soția sa, sora împăratului Wilhelm II. Prezentându-mă înalților săi oaspeți, Regele m-a îndrumat să fac o dare de seamă despre starea în care se află românii de peste Carpafi și despre nedreptățile ce li se fac atât lor, cât și sașilor, care atunci erau aliații românilor în luptele politice.

«Silințele împăratului de a îndruma guvernul din Budapesta spre o politică mai rațională au rămas până acum zadarnice», a zis Regele Carol, apoi i-a povestit oaspetelui său cum a stăruit pentru grațierea mea când cu trecerea prin Viena.

«Și-ți închipui cât de grea trebuie să fie poziția împăratului față de domnul Tisza», a adăugat el. «Mi-a făgăduit că va cere să i se facă raport de grațiere și n-a îndrăznit să-i vorbească lui Tisza».

«Eu cred că da», am zis eu și am povestit cele petrecute când cu vorba despre cererea de grațiere.

Abia acum eram pe deplin încredințat despre intimitatea raporturilor dintre curtea din Viena și cea din București și despre silințele celor doi monarhi de a frânge cerbicia oamenilor politici ai maghiarilor.