Îndreptări

←

Îndreptări
de Duiliu Zamfirescu

→

Editura Librăriei Leon Alcalay, 1908

29774ÎndreptăriDuiliu Zamfirescu

„BIBLIOTECA PENTRU TOȚI”

DUILIU ZAMFIRESCU

„INDREPTĂRI”

— ROMAN —

(al 4-a din seria Comăneștenilor)

BUCUREȘTI

EDITURA LIBRĂRIEI LEON ALCALAY
No. 37, Calea Victoriei, No. 37
1908

pagină

ÎNDREPTĂRI

— ROMAN —

Sub lumina discretă a lămpii, Generalul Villara era gata să adoarmă, cu jurnalul în mână. Strâns în uniforma sa de cavalerie, croită după reglemente, de-abia putea îndoi picioarele de la genuchi: de aceea le ținea mai totdeauna întinse, iar acum, mai întinse decât oricând, intrând cu vârfurile cismelor sub canapea.

— Iorgule, ce faci !

El tresări, adunându-și ochelarii de pe jos:

— Nu mai e chip să găsești un om cum se cade. Toți și-au schimonosit numele: fiindcă s’a potrivit la unul de talent, patruzeci alții vin să ne ambeteze cu moftologiile lor: „Delaurlați, Delafurceni, Delahingheri„. Și-s toți poeți pesimiști, Domnule, și cu lamentații prin prejur! D’apoi și când ți-i prind la voluntariat! Umflă-l Mitreo!.. că-i de ăi cu „delafurceni”. Scurt comanda!.. Apoi se sculă, se scutură de somn și de îmbâcseală, își încheiă tunica și eși zicând :

— Mergem, fată hăi ? Imbracă-te că viu. întrebarea asta hăitâ era adresată unei fete tinere, fiică a unui preot din Transilvania, a cărei mamă fusese în școală, la Viena cu Ana Villara, nevasta Generalului. Porția Hulduleac, întoarsă acasă, se măritase modest cu părintele Moise Lupu, aducând intensitatea voinței sale, de obârșie daco-romană, până în vremile noastre și pănă în treburile patriotice ale bărbatului său, pe când Ana Villara, după scurta și fugara iubire pentru Mihai Comăneșteanu, se măritase cu o rudă a sa și era astăzi nevastă de General. Chip interesant, suflet muncit și bănuitor, Ana Villara păstra, în firea sa necumpănită, o amintire neștearsă prietenei de școală, fetei sănătoase și rumene, ce lupta, alături de bărbat, împotriva asupririlor,—iar acum ocrotea pe fiica acesteia, elevă într’un azil din București. Fata se chema ca mamă-sa, Porția, nume pretențios și naiv, care ascundea, în familia ei, ca în toate familiile românești de peste munți, trebuința sufletească de o zilnică amintire a originei lor. Fata era în vârsta nehotărârii formelor, tăiată din greu, îmbrăcată din puțin, dar încântătoare prin tinerețea vajnică ce-i sta întipărită în obraz, prin deplina nevinovăție a gândirilor și mai cu seamă prin limba fermecătoare pe care o vorbea. Toți în casa Generalului zâmbeau de grijea cu care învârtea ea frazele, ca nu care cumva să pătrunză vre-o vorbă străină în graiu, dar toți erau înrâuriți de sinceritatea felului ei de a fi.

Pe când Generalul eșea, fata jucâ șah eu Alexandru Comăneșteanu, fiul Sașei acum Locotenent în artilerie. Fata făcuse o mișcare greșită, primejduind unul din turnuri. Locotenentul stăruia să anuleze mișcarea.

— Nu se poate, Domnule: am greșit, urmează să fiu pedepsită.

Se făcuse roșie și zâmbea, ridicându-și părul de pe fruntea netedă.

— Ei, Mio, tare mai ești pedantă, dragă, zise Ana.

Locotenentul se uită la ele amândouă neînțelegând către cine se îndrepta numele acela nou.

— Alexandru nu știe. Am descoperit că domnișoara se chiamă Mia.

— Așa îmi zice tata, explică Porția. Mia, adică sua; amintiri italienești de la Propaganda, adaogă ea, dând din cap cu șiretenie. Apoi urmă cu necazul turnului :

— Așa eram prinsă în gânduri despre doamna asta de Regină, că n’am păzit turla. Vă rog s’o luați, Domnule.

Tocmai se întorcea Generalul, împintenat, parfumat, cu felul de tinerețe străină, pe care’l dă uniforma bărbaților ce se îngrijesc :

— Hai fată, hai !

— Așteaptă un moment, să sfârșească partida, zise Ana.

— Nu pot, dragă, că și eu am partida mea, care mă așteaptă. S’o ducă Alecu. Vrei, căpitane ?

— Bucuros.

— Bucuros, ha ?.. Bravo, ai noștri !

Apoi îl bătu pe umeri Scrâșnind din dinți.

— Așa te vreau, voinic și bărbat. Hai cu mine la club.

— Bucuros, D-le General.

Ana se uită la bărbatu-său lung. El se răsgândi:

— Nu se poate, că rămâne nevasta singură. Hai, Porțio dragă,

Apoi o bătu și pe dânsa pe spate, râzând :

— Ce Porție !.. Două porții !..

Fata se îmbrăcă, sărută mâna Anei, își luă rămas bun de la Locotenent, care trebuia să plece, și voi să iasă. Ana o opri.

— Mio dragă, nu Trei să vii și tu cu noi la țară de sărbătorile Crăciunului?

— De, doamnă, știu eu... Să scriu acasă. — Lasă că scriu eu Porției... Bonsoir dragă.

După ce Generalul și Porția eșiră, Ana se sculă de unde ședea și veni lângă tânăr.

Ii puse amândouă mânile pe umeri și se plecă binișor spre dânsul. Cum însă și el o luase de mijloc ea îi desfăcu brațele de după talie, i le așeză pe masă și se uită lung în ochii lui, tremurând:

— Unde ai fost aseară, de n’ai venit ?

— Ne-am plimbat.

— Nu spui adevărul !

— Ba tot adevărul.

— Și după ce v’ați plimbat, unde ai fost ?

— Asta-i altă întrebare... Iar ne-am plimbat.

Ana se uita la dânsul, cu ochii aprinși de răutate;

— Nu știi nici cel puțin să minți bine.

— Nu. Și nici nu țiu.

Ea se așezase din nou jos și urmă a se uita la dânsul țintă, mișcând nervos din vârful piciorului:

— Dacă glumești, gluma e de rău gust.

De ce nu spui că ai fost acasă?

— Fiindcă n’am fost acasă.

— Atunci unde ai fost ?

— M’am plimbat.

— Pe unde ?

— A venit Generalul la mine și am e șit amândoi să umblăm pe jos,—ceea ce mi-a făcut mult bine, fiindcă stătusem toată ziua închis în casă.

— Pentru ce-a venit Iorgu la d-ta ?

El se sculă, pierzându-și răbdarea:

— De unde știu eu ?.. Fiind-că așa a vrut.

Ea tăcu un moment, gândindu-se: apoi sună și zise feciorului să le dea dulceață.

— Iar ai fost la Prințesa Smaranda.

— Da, am fost.

— Atunci de cfe nu spui drept?

— Fiindcă nici nu mă gândeam că te poate interesa.

— Ce era? iar Liga?.. Sau literatură românească?..

— Și una și alta.

— Va să zică în calitatea d-tale de june român boier vrei să joci rolul de protector al literilor și fraților ghe ghincolo?.. Prințesa Smaranda înțelege grozav literatura românească, iar d-ta înțelegi pe Prințesa,—de unde, deci, înțelegi literatura... Dacă n’ar fi umoristic, ar fi de plâns.

Tânărul își luă chipiul și foarte politicos se închină înaintea ei:

— Astă seară nu se poate vorbi cu d-ta... Mă tem să nu te supăr mai mult și de aceea mă duc.

— Cum poftești. El îi luă o mână să i-o sărute.

— Iar ai vre-un congres patriotic urgent ?..

— Nu am nici un congres... și mă mâhnești că râzi de asemenea lucruri. Eu nu știu ce fel de fire ești: îți trebue totdeauna ceva pentru care să suferi sau prin care să faci pe alții să sufere.

Ana rămase de odată locului, încremenită de cuvintele foarte simple dar foarte drepte ale tânărului. Așa era. își duse încet mâna la gură, gândindu-se:

— Ce să fac ? Văd și eu că-i așa, și invidiez pe cei ce pot fi altfel. Dar dacă mă înțelegi, trebue să mă compătimești. Iartă- mâ și șezi.

Ii luă chipiul din mână și-l aruncă pe canapea.

— Șezi.

El înălță din umeri și șezu:

— Mă mir câte odată cum ai putut prinde dragoste de mama copilei ăștia... Aceea, de sigur, nu-ți seamănă.

— Aceea seamănă cu d-voastră, patrioții...

Comăneșteanu se uită în ochii ei.

— Să mă duc ori să stau ?

— Cum poftești.

— Uite, Ana, stau, ca să nu te las cu părerea de rău de-a fi comis o impoliteță. Ea tăcu, privindu-și mâinele. Intră fecio¬ rul și le aduse dulceață.

— La urma urmei, zise ea, părând a se hotărâ și servind pe tânăr, sunt ceeace sunt și nu mă pot schimba.... închide ochii.

— De ce ? intreabă el mirat.

— Atâtea lucruri îmi adugi aminte !... Semeni cu mama dumitale cum n’am mai văzut ! Așteaptă-mă uii moment: viu numai decât.

Curioasă era, curioasă și par’că în advăr nefericită. Bănuitoare și deci adese nedreaptă cu cei pe cari ’i iubea, mândră până la exces cu ceilalți, complicată cu sine, își trecea viața chibzuind iar nu trăind. Măritată cu un bărbat a cărui fire era tocmai contrariul de ceeace era firea ei, fără copii, preocupată de a-și păstra averea și a o apăra împotriva Generalului, devenise pe neșimțite mică la suflet și cicălitoare, deși avea un fond de adevărată nobleță de gândire. In viața ei casnică fusese cinstită fără merit, căci mândria o scutea de greșeli și îndepărta pe bărbați de dânsa, — ceeace n’o împiedica de-a suferi de multele și nenumăratele înfruptări ale Generalului din binele aproapelui.

De câțiva ani, de când ofiițerul din școala de aplicație se făcea din ce în ce mai înalt și semănâ. tot mai inult cu visurile ei din prima tinerețe’ Ana se simțea luată de apă. Ceeace la început era un sentiment aproape wnaterp, devenise cu vremea o stare sufletească complicată: îi era drag ca un copil pe care aproape îl crescuse, încercând să-l facă după chipul și asemănarea ei, și-i mai era drag ca bărbat care creștea cu personalitatea lui, după legile însușirilor sale firești, cu totul deosebite de ale ei. In vremile din urmă se hotărâse ca tânărul să plece, la Fontainebleau, pe vara viitoare. La ideea'de a nu-l mai vedea, înțelesese că-l iubea cu adevărat. De atunci începuse a se chinui și ipai mult și chinul și pe dânsul. II ținea de scurt; vrea să știe tot ce face și unde se duce. Smaranda Dudescu, care pretfridea că se coboară din neamul Basarabilor Drăculești, era obiectul sarcasmului Anei. Prințesa, cum o chemâ toată lumea, putea fi luată ca tip al unei stări sufletești, ce, pe nesimțite, se deștfeptă în clasele de sus ale societății noastre. Născută în străinătate, crescută în străinătate, vorbind limbile streine mai bine de cât propria sa limbă, Prințesa își adusese deodată aminte că este româncă și româncă neaoșe, de neam mare, și se pusese a vorbi numai românește, a se ocupa de Ligă, a d? serate literare, în cari o întreagă clasă a societății făcea cunoștință pentru întâiași dată cu scriitorii și poeții ro mâni. Curios efect al bătăliei de la Grîvița și al luptelor de la Plevna, unde sângele generos al dorobanților, vărsat pentru apărarea țării, avea să deștepte atâtea conștiințe amorțite!...

In fine, Ana veni, cu o carte în mână:

— Am să mă sprijin pe autori, zise râzând.

Apoi, așezându-se lângă tânăr, deschise un ceaslov plin de icoane și de sfinți bizantini :

— Fiind că te miri adesea de firea mea și chiar pari câte odată a mă privi de sus, din înaltul nobleței d-tale... și al prințesei Smaranda, o să-ți citesc o pagină din cartea asta. Eu sunt astăzi româncă, fiindcă asta vreau să fiu. Dar tot sufletul meu e de greacă, greacă din Imperiul roman de Orient, coborâtoare din Porphyrogeniți, nepoată ori strănepoată a lui Vasile II cel Mare... De geaba zâmbești.

— Hai să zicem că te cobori din Paleologi ori Cantacuzinești, că din aceștia tot mai sunt...

— Vezi că nu stii istoria. Porphyrogeniții se chemau toți prinții imperiali, adică născuți în apartamentul de porfir.

Comăneșteanu se sculă și se închină înaintea ei, par’că în adevăr ar fi fost născută în purpură. — Te rog să fii mai serios. Ascultă:

„Atâta era de mare înrâurirea ideii grecești, încât împăratul merse în pelerinagiu la Acropolea Athenei. Parthenonul, opera de cincisprezece ori seculară a lui Ictinos și Callicrates, trebuia să străluciască atunci din candida splendoare a marmurelor sale, a sculpturilor neatinse încă din frize și metope, a triumfalei sărbători a Panatheneelor. Venețienii, Turcii și Englejii nu trecuseră încă pe acolo. Tinerețea eternă a templului Athenei, după vreme de cincisprezece veacuri, rămăsese tot așa de incântătoare ca la început. Singura schimbare ce se adusese monumentului era transformarea lui, xîncă din veacul al V-lea, în biserică creștină. Cultul fecioarei Maria urmase firesc cultului fecioarei Pallas. Îndoita sfințenie a locului atrăgea la sine pe Elini ca și pe barbarii apusului. In acest sanctuar etern al rasei grecești, se îngenuchiă împăratul victorios, Vasile II, armean de origină, elin prin limbă și prin inimă. In limba greacă răsunară cânturile bisericești. Cu giuvaerurile și vasele sacre hrăpite tezaurului din Ochrida fu înbogățit altarul Panaghiei, al acelei „Notre-Dame d’Athenes“, cum o numiră mai pe urmă cruciații apusului și baronii francezi ai Achaiei".

Ana rămase un moment încurcată. Bucata aceea de literatură i se părea mai puțin frumoasă, acum când o citea cu glas mare, stând de sine, fără legătură cu ce fusese înainte și cu ce venea pe urmă.

— Poate că dumneata nu mă înțelegi, zise ea încurcată.

— Ba te înțeleg prea bine.

— Nu vreau să mă mândresc. Vreau să explic. Ceeace era împăratul acesta, erau toate familiile de atunci, și sunt astăzi toți urmașii lor, rătăciți prin lume: cari Greci, cari Armeni, cari Bulgari, prinși în adâncimea ideii eline și deveniți elini cu sufletul și aspirațiile lor. Çeice au moștenit, prin sânge și prin tradiții, năzuințele strămoșilor acestora, nu se pot asemăna cu d-voastră: unii pot fi stricați, alții decăzuți și șireți, alții nobili cu adevărat,— dar toți sunt mândri și mai cu seamă toți sunt complicați. Mă înțelegi?

— Te înțeleg foarte bine. Numai ași avea de adăogat că dacă e, un merit să te cobori din părinți iluștri, și noi avem acest merit.

— Vezi? Zici că mă înțelegi... Nu e nici un meriți nici an nemerit. E un fapt. D-voastră vă puteți coborâ, dacă voiți, cu toții din Traian. Nu ați avut însă totdeauna conștiința originii d-voastră. A fost chiar un timp, și poate cel mai interesant, în care n’ați avut-o de loc: acela al formațiunii poporului românesc așa cum s’a transmis el până în zilele noastre. Și în asta constă diferențiarea... Râzi, fiindcă vorbesc ca o carte. Cu toate astea așa e: propriu zis rase noi nu există. Poate, cel mult, să existe încrucișări noui de rase. Ceeace constitue bătrânețea sau tinerețea popoarelor este memoria lor, cu alte cuvinte conștiința vieții. Eu am conștiința că trăesc de mii de ani, din generații’ în generații; ași putea zice chiar că o sitmt această conștiință, în neliniștea mea sufletească, în contrazicerile dorințelor mele, în auto-critica din fiece minută a vieții mele, în fine în lipsa totală de ceeace se numește naivitate...;

Vorbind astfel, se uita la dânsul cu felul de mulțumire al oamenilor ce se cred nepricepuți de semenii lor și cărora li se pare câ au găsit o explicație.

— Mă înțelegi acuma?

— Te înțeleleg.

— Și pe când eu sunt așa, d-ta ești altfel — d-ta și amica mea Porția și fica ei Mia: d-voastră, aceștia, vă mergeți drumul în pace, fără nedomiriri, fără îndoeli... Ce te uiți așa la mine ? zise ea, atingându-l cu mâna peste obraz.

El, în adevăr, se uita la dânsa, g'ata par’că s’o întrebe dacă nu care cumva și vârsta fiecăruia putea fi pricina acestor deosebiri; dar nu o întrebă și tăcu. Ea părea a-l înțelege :

— Spunel Ce te uiți la mine atât de curios?

— Mă uit, zise el încet, fiindcă adesea mi se face milă de d-ta. Iți trăești viața în gând, în loc de a o trăi în traiu. Dă-mi o mână și lasămi-o să ți-o sărut. Ar fi o îndreptare...

Ana, la atingerea mânei lui, păru a avea deodată revelațiunea zădărniciei teoriilor ei. Ii lăsă mâna în voe și își rezemă fruntea pe cartea în care citise. Par’că o pace binefăcătoare se lăsa în gândurile ei.

— Scoală-te, zise ea tânărului, care-i sta acum alături, în genuchi. Și mila e ceva, — cam puțin, dar în fine e... Ce amintire dureroasă îmi trece prin minte! Sărmana Natalia Canta!...

Dar nu apucă să sfârșească bine numele ce rostea și ușa se deschise cu zgomot, iar unul din soldații de ordonanță intră ca o vijelie:

— Cuconiță, vine D-nu General!

Ana sărise în picioare și se uita la dânsul cu ochii aprinși de mânie. Era atât de furioasă că părea încremenită. In sfârșit își regăsi glasul, și privindu-l lung, rosti silabă cu silabă:

— Eși afară dobitocule! Soldatul, rușinat și umilit, se întoarse de unde venise, pe când Ana se ducea înaintea lui bărbatu-său, fără măcar a arunca o privire către tânăr. El își reluase locul pe scaun și răsfoia cartea Anei într’aiuri. Trecură câteva clipe lungi, minute teribile, în cari individualitatea amenințată nu poate înjgheba nici o idee limpede.

In cele din urmă se auzi glasul Generalului răzând ca în vremea cea bună. Ușa se deschise și ei amândoi, Ana și bărbatu-său, intrară la braț. Generalul râdea să se topească.

— Bravo, Alecule! striga el, bătând din palme. Bravo neică! Intri și tu în tagma noastră, a proștilor!.. Că Domnul a zis : „creșteți și vă înmulțiți, nătărăilor", iar Porția este o porție și jumătate!...

Și iar râdea plecându-se pe genuchi, și pocnind din palme. Ana îl lăsase de braț, rămasă cu un pas înapoi, și se uita la Comăneșteanu țintă. Acesta, încurcat, privea la ei ca la niștș comedianți. Ce voiau să zică?

— Da bine, frate, că m’am întors acasă!... Ei, scrim numai decât părintelui Lupu...

— Despre ce? întrebă tânărul începând să înțeleagă.

— Cum despre ce? Știu că n’o să-ți dau eu consimțământul, că fata nu-i a mea, nei-culiță.

Apoi iar se porni pe râs, bătându-l pe umeri:

— Bravo ai noștri! Așa mi te voi: june însurățel, cu zgarda de gât.

— Da nici n’am gândit, D-le General!

— Nu-mi umbla cu fleacuri, că mi-a spus mie Ana... Scurt comanda!

Comăneșteanu se uită un moment la dânsul, zicându-și, par’că fără voia lui: — uite ce prost e! Ana veni binișor spre el și-l atinse pe braț, vorbind încet și rătăcit:

— Ți-am spus să te gândești bine. Nu tăgădui, fiindcă am martori că mă rugai în genuchi să-ți dau pe Mia... Par’că Mia ar fi a mea!

Tânărul, încremenit de atâta îndrăzneală, rămăsese mut.

— Hai, Alecule, că mai vorbim... Mă duc să-mi iau portabacul. Nu te neliniști, că scriu chiar astăseară părintelui Lupu.

Intr’o clipă Ana fu lângă dânsul, strângându-i mâinele în mâinele ei:

— Scapă-mă! Te rog, te implor, nu mă lăsa în bajocura slugilor!... Am să-l vâr în pușcărie pe mizerabilul acela.

Tremură, se făcuse galbenă și par’că chiar urâtă. Vanitatea rănită strâmbase armonia liniilor figurii. — Du-te, te rog...

Și fiindcă el nu se putea urni de loc, înmărmurit de enormitatea sacrificiului ce i se cerea, pentru a înlătura bănuiala unei slugi,—se duse ea.

Rămas singur, indignat de purtarea ei, se resculă într’însul sentimentul de dreptate și, fără a se gândi ce face, Iovi în masă cu latul palmei și zise tare :

— Nu e adevărat!

Atunci Ana, din odaea ei, veni din nou către dânsul.

— Să știi că nu mă mai vezi. Dacă nu te poți ridica peste un moment de slăbiciune, nu ai sufletul unui adevărat bărbat!

— Bine, îmi ceri prea mult!,.

— Așa îți pare acum. Vei vedea mai târziu că nu-ți cer așa de mult...

Se auzea vocea Generalului din antica¬ meră. Tânărul plecă, iar Ana ieși după dânșii, petrecându-i, par’că nu s’ar fi întâmplat nimic cu ei.

II

Se ridica luna pe dealurile Ciulniței, luminând câmpurile întinse. Zăpada rotunjea colnicele, umplea afundăturile, par’ că un vis ar fi învăluit toată firea în nerea-litate. Sania mergea pe pârtia bătătorită, alunecând și ea ca o închipuire. Muchea grindurilor da la iveală câte o colibă fumurie, căpițe de fân, șire de pae, cari, în singurătatea dimineții, păreau namile din povești.

Locotenentul se uită pe gânduri în slava cerului.

Dacă n’ar fi fost clopoțeii de la cai, mersul lui pe întinderea câmpului i s’ar fi părut ridicat în vermuri depărtate. Scoase capul din gulerițl blănii și se uită spre răsărit: o dungă de lumină, par’că mai mult bănuită decât adevărată, năzuia să lupte cu luna, In trecerea neclarificată a imaginelor, i se păru că vede pe culmea unui grind un șir de umbre, ce se scoborau dincolo pe vale.

— Semn de iarnă grea: ies lupii în hăiticuri.

— Pe ce drum suntem, Baciule?

— Pe drumul nostru, Coane.

Baciul îmbătrânise. De când se întorsese a două oară în curtea lui Mateiu Damian, nu se mai dusese de la el. Cam trist, cam singuratic, se ținea încă drept bătrânul. Fusese ridicat la rangul de morar, apoi de îngriji¬ tor de moșie ; iar acum, de când curtea de la Comănești rămânea tot mai singură, la acela de pușcaș.

E drept că văzuse multe, multe petrecuse și de multe suferise Baciul. După războiu, când sămânța de viață nouă încolțea în toate inimile, la Comănești se ofilea floarea locului, stăpâna văilor, doamna lor a tuturor. Moartea lui Mihai Comăneșteanu zdruncinase din temelii alcătuirea sufletească a surorii sale. Sașa trăise câțiva ani ca o închipuire de poveste, plecată spre șoaptele unei lumi nevăzute, bună, blândă ca în totdeauna, până ce se stinsese. Bărbatu-său părea pornit și el pe același drum. Inconjurat de tot ce fusese drag neveste-sii, trăia singur la Comănești, luminându-și viața prezentă cu icoanele trecutului.

Cei doi băieți, Alexandru și Mitică, crescuseră și se făcuseră oameni. Cel mai mare intrase în școala militară, contra voinței părinților, cu încăpățânarea blajină a naturilor timide; eșise sub-locotenent în artilerie ; făcuse școala de aplicație,—iar acum, locotenent, ales pentru a fi trimis la Fontainebleau, venea să treacă sărbătorile cu tată-său. Cel mai mic era deja în străinătate, unde sfârșea dreptul, vioiu, harnic, plin de gânduri bune pentru viitor.

Dar de chipul celui mai mare se legau amintiri scumpe tuturor. El moștenise figura mă-sei, moștenise numele ei și, mai mult decât toate, moștenise de la unchiu-său, mortul în războiu, aureola de speranțe ce pun unele familii pe fruntea unui copil. Tată-său îl privea lung, se perdea câte odată în gânduri nesfârșite despre taina de simpatie cu care înconjură natura unele chipuri omenești, și niciodată nu-i trecuse prin minte să-i pară rău că fiu-său lăsase numele părintesc spre a adopta pe acela de Comăneșteanu.

Când dar locotenentul se dete jos din sanie, în bruma dimineții de iarnă, tatăl său îi eși înainte și îl strânse la piept, tremurând. Baciul se rotea prin cerdac, pe la geamuri, pe când feciorul ridica blana din spatele tânărului. Atunci apăru militarul voinic, nalt și mlădios, zâmbind de bucurie. Tatăl său bufnea într’aiuri, înnecat de emoțiune. In chipul tânărului, blond, cu ochii negri, trăia imaginea mă-șei cu atât de vie asemănare, în cât par'că o glumă a naturii ar fi ridicat capul de pe umeri de femee și l-ar fi pus pe umerii puternici ai bărbatului. Tată-său nu mai putea rosti nici un cuvânt. Deschise ușa de geamuri pe la care se învârtea Baciul și-i făcu semn să intre. Bătrânul pușcaș rămăsese în picioare, uitân-du-se lung la tânăr.

— Ă, Doamne, boerule, că mult îi mai seamănă răposatei Cucoane?.. Adevărat Sulfină!

Numele rămăsese tânărului de la maicăsa. Pe când era copil, Sașa îl chema Sulfiniță, din cine știe ce apropiere tainică între băiat și floare. Iar acum, când vremea trecuse, Baciul găsea și el că floarea înfloreă:

— Sulfină, coane, încheiă Baciul: floare curată!

Ca să facă plăcere lui tată-său, tânărul intră la dânsul în odae să se culce. Innă-untru era cald. Se dezbrăcă pe jumătate și, prins de gânduri, se rezemă de sobă. In casa aceea în care crescuse, în mijlocul lucrurilor ce-l întovărășiseră de când deschisese ochii, domneă pacea unui trecut plin de tinerețe și de durere. Acolo murise mamă-sa, acolo văzuse ca prin vis pe un-chiu-său, acolo se născuse el; tot ce era acum împrejurul lui fusese și altă dată: statornicia lucrurilor, în care sufletul cel mai turburat își găsește liniștea.

I se păru că-i e frig și își puse pe dânsul o haină. In fuga mișcărilor își ridică brațul așa cum făcea câte odată Mia. Pentru întăiași dată se gândea la dânsa, de când se despărțise de Ana. Mia!.. Ana!.. Ce de impresii venetice, în mijlocul acelor nevinovate și tăcute mărturii ale vieții lui lăuntrice! Tot ce era acolo îi vorbea limba iubirii părintești, graiul simțirilor adevărate, pe cari numai moartea le curmă. P’arcă acolo, și Ana și Mia și prieteni și tot ce era fierberea vieții de acum, devenea străin, devenea mincinos...

Ana!... Cartea cu icoanele grecești !... Ei, și ?...

Era muncit de nedreapta hotărâre a Anei.

Nu e iertat nimănui să robească pe aproapele său pentru a hrăni o zadarnică închipuire de sine. Vantitatea Anei și libertatea lui! Dar negreșit că libertatea lui era mai scumpă decât tot. Ce i se putea întâmplă?

Să se bată cu Generalul sau să-l desprețuiască Ana... La urma urmei putea să-l și desprețuiască, că doar nu putem împedică pe oameni să cugete ori să simtă cum vor. Făcu un pas către masă, spre a răsuci cheia de la lampă, a cărei flacăre se micșoră. O rază de lumină cădea pe geamul unui portret. Lăsă lampa și se apropie de portret. Erau două: unul înfățișă chipul senin al mă-sei, celălalt pe al lui unchiu-său.

Intre lumina crepusculară a dimineții de iarnă, ce de-abia se cernea prin ferestre, și lumina slabă a lămpii, se înfiripă o lume nouă, în care cele două icoane de pe părete păreau a se însufleți. Din fruntea bărbătească a unchiului se desprindea seninătatea, înrâurirea unei vieți ce se jertfise de bună voe pentru împlinirea datoriei, liniștea clasică a figurilor intrate în pacea etemităței; pe când din obrazul oval al mame-sii pornea raza caldă a gândurilor materne, surâsul vag și bine voitor al mângâerii. Intre cele două imagini iubite, el, realitatea și tinerețea, se simțea învăluit de puterea lor de umbre, ridicat de pe pământ și așezat între ele amândouă, și de acolo privind înapoi, spre el, omul cel adevărat. Atunci, fără un moment de îndoială, personalitatea lui i se înfățișă mânjită și degradată. Intre cei doi Comăneșteni, unul mort pentru iubirea de țară, celălalt refugiat par’că în nerealitate, se formă o atmosferă de idealitate binefăcătoare în care viața lui reală se purifică.

Se așeză pe un scaun, ca și cum s’ar fi coborât pe pământ, și urmă a se gândi. Trebuia să se sacrifice pentru Ana...

Dar problema, scoasă din generalități și redusă astfel la valoarea ei proprie, îi păru că nu stă în picioare față cu judecata sănătoasă. Să-și jertfească el libertatea pentru vanitatea nejustificată a unei femei!... Nu era logic.

Nu era. Dar adevărata frumusețe a sufletului Stă tocmai în împlinirea unor datorii ce mai întotdeauna par nelogice. Nu e logic să sufere el, ca să nu sufere ea; dar e foarte frumos.

Și atunci părft hotărât,—când deodată îi veni în minte altă întrebare: dar Mia, fata nevinovată?..

Aci era întuneric complet.

Se aruncă pe pat, ostenit simțind că-i hue capul.

In încurcătura gândurilor, i se păru că umblă cineva pe la ușe. Atunci strigă pe fecior; dar în locul lui se ivi figura lui tată-său.

— Nu dormi ?

— Intră, tată. Nu dorm.

Doctorul Damian intră lung, purtând într’o mână un pahar cu ceaiu, după moda românească.

— Mi s’a părut că nu dormi, băete, și ți-am adus ceaiul, dacă mai ești deprins cu el. Ți l-am făcut eu, așâ cum știu că-ți plăcea...

Deodată toate gândurile părură a se po¬ toli față de blajina figură a lui tată-său.

— Da nu te-ai culcat.

— Nu.

— De ce ? Te simți poate prea obosit.

— Nu. Mă simt, dimpotrivă; odihnit cu trupul și cu sufletul, ca în totdeauna când viu aici.

Doctorul dete din cap. Se uită în ochii lui fiu-său, gata par’că să-i facă o întrebare ce nu luâ formă. In fine se hotărâ a-i zice :

— Când pleci ? — Ar trebui să plec din vreme, pentru ca să mă pot deprinde cu viața de acolo și să mâ pregătesc de școala pólitechnică.

— Bine,

— Așa ar trebui. Insă cine știe cum s’o întâmpla.

— Pentru ce ?

— Pentru că e mult mai greu a face decât a zice. Nu mă pot despărți de țară, cu toate cusururile ce i le recunosc. D-ta ce crezi ?

— Eu, ce să cred... Bine ar fi și așâ. Dar trebue să înveți și să vezi lume. Pentru oamenii moderni, călătoriile sunt neapărat trebuitoare. Pentru oamenii de caracter mai puțin.

Tânărul se uită lung la el:

— Dumneata rămâi singur.

— Cam singur. Dar nu trebue să te în¬ grijești de mine. Eu sunt trecutul,— tu ești viitorul. Eu te urmăresc peste tot cu gândul și sunt prea fericit când te știu sănătos.

Comăneșteanu luase mâna lui tată-său:

— Dar dacă nu m’ași mai duce ?...

Mâna doctorului tremură.

— Dacă nu te-ai mai duce !... zise el lung.

— Da, repetă tânărul, dacă nu m’ași mai duce!... dacă ași rămânea aici... și mai mult: dacă m’ași însurâ.... ce-ai zice?

— Ce să zic ?... — Nu ai fi mulțumit ?

— Ba da, — pentru mine.

— Și pentru mine?

— Da...

Comăneșteanu începu a râde, fericit de-a simți bucuria lăuntrică a lui tată-său, care lupta cu gândul datoriei părintești. Amândoi se socoteau obligați să-și ascundă năzuințele personale, părintele voind a îndemnă pe fiu să meargă în stăinătate, deși dorea tocmai contrariul; fiul părând hotărât să rămână în țară și să se însoare, deși poate că dorea altceva.

Tânărul deveni deodată serios:

— Ascultă-mă, tată. Eu văd și înțeleg foarte multe lucruri; nu am însă destulă voință spre a îndreptă greșelile noastre ale tuturor. De ce ai zis că pentru oamenii de caracter călătoriile nu sunt trebuincioase?

— Am zis așâ o vorbă în vânt.

— Ba nu, fiindcă pare un non sens, dacă nu mi-l explici, — caracterul fiind tocmai singurul bine cu care ne naștem și pe care împrejurările din afară nu ni-l pot luă, nici nu ni-l pot preface.

— Se poate... E ceva cam aforistic. La tinerețe, aforismele sunt încântătoare. Mai târziu însă contrazicerile vieții pulverizează adevărurile sufletești găsite de alții, și atunci aforismele nu mai fac două parale... Caracterul se preface și el ca tot în lumea asta și pentru a-l păstra într’o desfășurare logică, e bine a nu schimbă condițiunile de viață în care trăește. Lumea cea mare se freacă și se rostogolește ca valurile oceanului, cari sunt toate rotunde; iar omul are, la temelia vieții lui sufletești, darul neprețuit al imitațiunii... Cine a călătorit mult, a citit mult și a gândit mult, poate dobândi o originalitate literară, dar rare-ori o originalitate de caracter. Numai cine se naște cu o putere de viață nețărrpuritâ, cu patimi mari, cu pofte violente, are șanse să străbată în lume neschimbat; pe toți ceilanți îi nivelează viața,— din fericire.

— De ce din fericire?

— Fiindcă altfel numai oamenii lui Nietzsche ar rămânea în picioare, trăind ca într’un balamuc.

— Atunci, tată, cum rămâne cu caracterele?

— Rămâne așa : cine vrea să-și păstreze nota personală a poporului sau a familiei din care se coboară, e bine să stea acasă: comparația trage după sine imitația, iar imitația omoară originalitatea.

— Aforism, tată.

— Se poate.

— Atunci ne-am înțeles : nu mă mai duc în străinătate și poate... mă și însor.

Doctorul așteptă ca fiu-său să-i spună mai mult; cum însă acesta se opri din povestit, tăcu șji el. Se uita numai, se uita lung la tânăr, rostogolind în mitne cine știe ce imagini din trecut, scumpe lui, căci ochii i se umplură de lacrimi, iar mâna i se rezemă încet de brațul tânărulului:

— Cine ar putea zice că tu ești copilul cu care mă jucam ea acum 20 de ani?...

Comăneșteanu râse cu plăcere:

— Atâta am devenit de hursuz?

— Nu. Ai devenit bărbat, și acum îmi ești drag altfel... Dar tu, acela de atunci, și eu, acela de atunci, unde suntem ?... Vorbeam adesea cu maică-ta despre voi, când erați mici... Iți mai aduci tu aminte de dânsa?

— Cum să nu-mi aduc aminte!...

Vorbele li se înecau în piept, pe când gândurile lor pluteau în aceiași lume trecută. Și stau acolo amândoi, fără a hotărâ nimic, ca doi vlăstari rămași dintr’o pădure veche.

Doctorul se sculă tot el, și făcând câțiva pași prin cameră se opri din nou în fața tânărului:

— Ași fi dorit să-ți vorbesc și de afaceri dacă erai hotărât să pleci... Datoriile noastre cresc...

— Adică ale mele, tată.

— Cum însă zici că nu mai pleci, vom vorbi altădată. Te las, că poate vrei să te odihnești.

— Nu...

După ce doctorul eși, fiu-său, rămas singur, se simți cuprins de-o nespusă dragoste pentru bătrân, dragoste și milă. Il înțelegea așa de bine, fiindcă erau amândoi din același aluat: frica de realitate, temerea de a răni pe alții, delicatețea adevărată, îi făcea pe amândoi să fie pururi victimele semenilor lor când se ocupau de afaceri. El se încurcase în datorii, fără să știe cum : comitetele patriotice, Liga, prietenii, și mai presus de toate lipsa de socoteală și de control, îl siliră să se împrumute în dreapta și în stânga și să se înfășoare în ițele dobânzilor ca o muscă în pănza unui păiajen, Aștepta pe frate-său ca pe Mesia să-l scoată, din greutăți, căci acela avea altă fire.

Și gândind astfel, își bău ceaiul și se îmbrăcă. Ziua se vestea bună. Soarele se înnălțâ peste lumea sclipitoare de zăpadă. Se vedeau pe drum vite rătăcite, cu părul mițos, cu nările fumegânde. Pe subt streșinile țărănești sfârâiau vrăbioi, zgribuliți de frig. Prin copacii din curte clămpăneau ciorile.

Prins deodată de dorul de a trăi din viața aceasta plină de sevă lăuntrică, Alexandru Comăneșteanu trecu repede în odaia de alături, unde ținea armele, luă o pușcă, puse cartușe în amândouă țevile și eșl afară, sub pomi, unde le descarcă în gloata ciorilor, Un nor negru se ridică din ramurile pline de cuiburi și un sgomot infernal umplu aerul de croncătieală sălbatică!

Pe când el scotea cartușele goale din țevi, se ivi Baciul Micu, înconjurat de ogari, par’că mirosul de praf de pușcă l-ar fi deș teptat din toropeală.

— Ale dracului ciori!... Am vrut eu să le dărâm cuiburile, dar de unde mă lasă boerul!...

— Ce mai faci, Baciule? îl întrebă Alexandru, cu glas voios.

— Ce să facem, coane! Cu pustiile astea de bătrâneți...

— Tot voinic, tot harnic!

Baciu zâmbea, dând din cap:

— Ia de azi până mâine.

— Ce-ți fac ogarii? Văd că i-ai înmulțit.

— Se înmulțesc ei, bată-i vina lor.

Apoi flueră într’aiuri ca un șarpe, și de odată eșiră de prin toate găurile o puzderie de ogărime, lungi în picioare, cocârjați de mijoc, pe care săreau cățeii, cu labele groase. Nici o manifestare de bucurie pe ei, nici o gudureală: serioși, cu coada covrig, stau lângă Baciu, așteptând par’că un semn.

— Mulți ai, Baciule... — Tot sunt, coane.

— Hai să eșim la câmp.

— Cum ăi porunci.

— Strigă la grajd să ne pue caii.

Baciul pării întinerit. Își trase ciubotele după el mai din plin, șuerând la ogari și se duse spre grajd s£ ajute vizitiului la pusul cailor.

Vântul aruncase zăpada prin ulițele satului atât de neregulat, încât unele case erau întroenite până la ștreașină, pe când altele, pe linia din față, erau cu totul libere. Sania trecea prin nămeți adânci sau se hârșia pe pământul înghețat. Caii, tineri, nescoși din grajd de mult, umblau cu nările în vâht, orbiți de lumină, gata să se sperie de toate nimicurile.

Trecură prin sat fără greutate, dar, când ajunseră la barieră, un câine, sărit ca din pământ, dete vânt cailor. La câmp, zăpada era deopotrivă de înnaltă peste tot, iar pârtia bună. Aci, goana nu mai era împedecată de nimic. Fugeau caii tineri pe albul pământului, spintecând văzduhul ca păsările cerului. Sania alunecă pe linia drumului ca o glumă.

Vizitiul se răsturnase pe spate, trăgând de hățuri fără nici un folos.

— Ține, mă! — Nu mai pot, coane, că mi-au tăiat mâinile.

Comăneșteanu se sculă în picioare și luă el hățurile, pe cari le lăsă libere. Caii mai mult de cât fugeau, nu puteau să fugă. Atunci se puse cu biciul pe ei. De unde găsiră putere să fugă și mai mult nu putea bine pricepe, — dar fugeau și mai mult. Aerul rece tăia obrazul și oprea respirația. Comăneșteanu, după câtva timp, încercă să strângă hățurile, sperând că acum voința lui va stăpâni avântul lor nebunesc. Nimic. Atunci, la un limpeziș de drum, îi cârmi la dreapta, pe câmp, lăsându-i să alerge către o muche de deal...

Când, în fine, părură că nu mai pot, încercă iar să-i oprească, și, în adevăr, îi opri. Dar par’câ ar fi fost înebuniți de propria lor fugă, caii tremurau, sforăind și întorcând ochii roată în toate părțile. Erau minunați. Se mișcau pe ei toate vinele : fumegă aburul dintr’înșii ca dintr’o apă clocotită; băteau din picinare, rășcolind zăpada cu copitele,

Comăneșteanu se dete jos să-i privească.

— Cucoane, nu te da jos, zise vizitiul cu hotărâre.

— De ce?

— Calul miroase a lup...

N’apucase bine să zică vorba, că deodată, mișcați par’că de același resort, ogarii o porniră în goană spre muchea dealului, iar caii răsuciră sania în loc și o rupseră la fugă din nou.

Comăneșteanu, rămas singur, începu a râde, pe când Baciul aruncă pușca din sanie, strigând cât îl luă gura:

— Cucoane, pușca!

El luă pușca din zăpadă, o șterse bine, apoi își cercetă plumbul din cartușiera cu care era încins și puse în țevi poștii. După aceea își ridică botforii răsfrânți și se întoarse spre câini.

Scena ce i se înfățișă îi păru nouă și interesantă.

Parte din ogari, cei mai bătrâni, se repeziseră spre lupi, pe când cei mai tineri păreau a-l așteptă să le vie în ajutor. Lupii, în loc de-a fugi, se întoarseră spre câini.

Prins deodată de un fior cald, Comăneșteanu sări în lături, cum făcuseră caii, și se repezi spre deal, strigând ca un nebun.

— Uite lupul mă!

Câinii toți țâșniră prin zăpadă, către muchea dealului. In repeziciunea imaginelor, tânărul își vedea umbra pe luciul stelat, cum alergă alături de dânsul.

Pe deal însă gluma se îngroșea. Doi ogari erau sfâșiați în bucăți. Cu părul zbârlit, cu ochii sticlind de hămeseală, lupii tăbărâseră pe hoiturile câinilor, trăgând cu dinții în lături hartan urile de piele și de oase.

Comăneșteane descărcâ amândouă țevile în hăitic, dar fără nici un folos. Atunci, hipnotizat par’că de priveliștea ce-avea în față, se opri. Câmpul Întins se vedea până cine știe unde, fără o pată, fără un semn de viață, de cât sania cu caii, ce fugea nebună spre casă.

Desfăcu repede țevile, aruncă cartoanele arse și puse la loc două cartușe cu glonț; apoi se apropie, deschise pasul spre a se rezemă bine și ochi: cu un foc, culcă la pământ un lup; cu al doilea un altul. Iar încărcă pușca.

Toată învălmășeala de lupi și de câini se coboră acum pe valea cealaltă. Când ajunse pe muchea dealului, scena ce i se înfățișă îi păru desgustătoare: doi dintre ogarii cei mai bătrâni stau tolăniți la pământ, trăgând din coșul tovarășului lor omorât. Ceilalți goneau lupii cari fugeau pe vale.

Comăneșteanu par’că se simți el însuși sălbătecit și crud. Se apropiă de câinii ce mâncau și-i lovi cu piciorul în coaste, strigând: „ține lupul, mă!“. Unul din ogari se sculă, chelălăind; celălalt însă clămpăni cu gura către piciorul ce-l lovea. Atunci, el, fără să-și dea seamă de ce face, întinse pușca spre câine și-l omorâ pe loc. Apoi, tot mai aprins, se luă după lupi, asmuțind ogarii și chiuind ca un nebun:

— Ui-te lupul mă!...

Goneau cu toții pe povârnișul dealului, ogarii sărind, el alunecând, însuflețiți de același instinct de fiare sălbatice. In goana lor, un câine îi tot tăiă drumul, jumătate jucându-se, jumătate mârâind. El se opri un moment și se uită la dânsul: ii sticleau ochii în cap și i se încrețeau mustățile deasupra dinților câinești. Atunci plecă pușca cu țevile în jos și chemă pe ogar la sine, mângâindu-l pe cap. Câinile se liniști ca prin farmec, par’că acest act de blândețe l-ar fi scos din sălbăticie și l-ar fi intors la starea lui domestică. Impresionat, Comăneșteanu se opri de tot, se ridică iar pe muche și flueră pe ogari, chemându-i spre dânsul.

Acum, când începii să se domolească avântul vânătoresc, revenea conștiința stării în care se găsea: Ìncotro să’și îndrepte pașii ?

Deocamdată rămase cu ochii țintă pe orizont: se jucă lumina în palii strălucitoare, par’că o mână nevăzută ar fi țesut o pânză de argint ridicând și coborând ițele. Cerul părea de sticlă. Nici o vietate, nici un semn de urma omului. Întinderea albă, nesfârșită, ce se perdea în jocul luminii din marginea orizontului, umplea sufletul de pace și oarecum de nepăsare, par’că ființa îngustă a trecătorului s’ar fi simțit mai aproape de neființa imensă a totului. Ce voia Ana? Ce voiau toți cei dimprejurul lui, muncindu-se după himera fericirii ? Par’că nici odată nu se simțise el, cu lipsa lui de voință, mai înțelept de cât în minutul acela fugar, în care zădărnicia pacinică a naturii îl învăluiâ din toate părțile. „Fie voia lor“ eră gândul lui cel din urmă.

Și se întoarse iar spre câini, chiuind și fluerându-i,—când o descărcătură de pușcă îl făcu să-și îndrepte ochii pe valea de pe care venise. Era Baciul Micu. Alergă bătrânul cât îl iertau puterile, plin de zăpadă pe spate, îngrijurat. De îndată ce putu vorbi, își dete drumul necazului.

— Sărac de maica mea, cucoane! că gândeam că nu mai văd zi albă!...

— De ce; Baciule?

— Păi să poate să te las eu între lupi!

Tânărul râdea de plăcere și de dragoste petttru bătrân:

— Ai sărit din sanie!

— Da bate-o-ar Dumnezeu de târlie, că nuiștiam cum să mă arunc jos...

— Și cam te-ai aruncat? — Da par’că eu știu!...

Comăneșteanu râdea cu plăcere :

— Ei, acuma ce ne facem?

— De asta nu mă-em ea, coane, că om merge spre al de Ieremia Mocanu... Mă gândesc numai ce-o șă zică boierul când o vedea sania goală...

— N’o să zică nimic, că doar știe că fiu sunt singur. Cu Baciul Micu unde nu mă duc eu!

Bătrânul pării mulțumit. își adună câinii de pe dealuri, câți mai erau, și o porniră pe creasta muchii în spre Ieremia Mocanul.

III

De la târla lui Ieremia fură trimiși oameni în toate părțile, cu câte un bilet din partea tânărului, spre a înștiință pe tatăsău că nu i se întâmplase nimic și că șe ducea spre Făurei, moșia Anei Villara, care era mai aproape de târlă decât a lor.

Când ajunse, către seară, la Făurei, găsi pe toată lumea adunată la ceaiu: doctorul Damian, Generalul, nevastă-sa, Ana; âpoi Mia, părintele Moise Lupu și soția sa, Porția. Aceștia din urmă veniseră în țară, oliĕmați de Ana, să petreacă sărbătorile cu fiica lor.

La intrarea lui Comăneșteanu, se produse mișcarea de jenă și de curiozitate la care dă loc sosirea unui oaspete. Generalul Villara era în mare discuție, cu părintele Lupu și cu Ana, asupra literaturei românești. Pentru moment, discuția fu lăsată la o-parte. Urmă foiala în dreapta și în stânga a grupurilor. Generalul prezertă pe Comăneșteanu preotului și soției sale, după bunele lui deprinderi umoristico-sentimentale:

— Iată, părinte, junele nostru soțial democrat, vânător de fiare sălbatice și mâncător de inimi. Cu botforii ăștia pare-a se coborâ din Mihnea cel Rău, pe când în realitate el este Alexandru cel Bun. Maică presbitero, ți-l recomand: dacă vrei să fundezi pentru a doua oară Sarmisegetuza, ăsta ți-e omul.

Porția zâmbi frumos, întinzându-i mâna, pe când preotul se uită lung la el. Tânărul vedea pentru întâiași dată pe părintele Moise Lupu: ’nalt, voinic, cu o frunte netedă, cu ochii senini, plini de hotărâre bărbătească ; cu obrazul ras, lăsând să se vadă gura fină; îmbrăcat curat, cu reverenda aninată elegant pe spate, — nu semănă întru nimic cu preoții de toate zilele.

Își strânseră mâna unul altuia cu evidentă plăcere și prinseră a ședea și a ascultă convorbirea celorlalți.

Ana și cu Generalul erau cufundați într’o critică nesăbuită, cum de cele mai multe ori se întâmplă românilor, despre tot ce aveau în țara lor, oameni politici, literați, actori, muzicanți, pictori. Totul era nul, după dânșii; totul era străin :

— Fleacuri, părinte, zicea Ana. Tot ce vezi d-ta la noi, e minciună. Subt masca înșelătoare a patriotismului, sau a interesului pentru literatură, sau a iubirii de aproape, se ascund două cauze: căpătuiala și vanitatea. D-voastră, cei de peste munți, sunteți iluzionări. Vă închipuiți că la noi e pământul făgăduinței...

Preotul se uită trist în fundul paharului cu ceaiu. Ana simți că vorbele ei strâmbau linia sufletească a părintelui Lupu; de aceea, cu o mișcare plină de grație, se apropiă de el, îi turnă ceaiu din nou în pahar, zicându-i încet:

— Nu-i așa?

— De, doamnă!... Parcă n’ar fi așa. Noi suntem iluzionări!... Dar ce alta putem să fim? Dacă n’om privi către d-voastră, către cine să privim?...

— Către d-voastră înșivă.

— Sărmanii de noi! Să privim la mizeriile noasțre! Pe acelea le suferim, și privim către d-voastră, că așa e în firea omenească; să treacă viața în necazuri și să tot spere.

Apoi preotul zâmbi și se uită țintă la Ana hotărât par’că să spună ce avea pe suflet:

— M’ași rugă de ertare, doamnă, numai eu socotesc că d-voastră judecați rău țara și oamenii ei. Noi, cari trăim la o parte, vedem poate mai limpede decât d-voastră cum stau lucrurile. ,De ce vă tânguiți că n’ayeți oameni? îi aveți, numai nu știți să-i prețuiți și să-i respectați.

— Cum o să-i respectăm noi, dacă nu se respectează ei! Și care sunt acești oameni grozavi? A murit Brătianu, a murit Catargiu, au murit bătrânii din generația cea mare. Cei ce au rămas sunt pigmei. „Ați rămas voi, Epigonii”, cum zice Eminescu.

Preotul dete din cap, trist.

— Nu este așa, doamnă. Ași putea să vă prind cu vorba și să vă dovedesc că prin chiar citația d-voastră recunoașteți marea înrâurire a unui poet. Dar nu o fac pentru anume cuvinte.

— Spune, părinte, cuvintele, zise Generalul cu glas de comandă.

— Cuvintele sunt că, pentra fiecare epocă, pesimiștii găsesc epigoni. Dar nu despre asta e vorba, Mie îmi vine foarte cu greu să citez nume proprii. Numai, dacă mă siliți, o să ies din rezerva mea.

Apoi preotul se așeză bine în scaun și începu :

— D-voastră aveți oameni politici, și literați și artiști, ca toate țările de potriva noastră, ca Belgia, ca Olanda, ca Portugalia, ba unii poate mai mari de cât timpurile lor.

— Bravo, ai noștri, părințele! strigă Generalul.

— Da... Aveți oameni ca D-nii Sturdza, Carp, Maiorescu : aveți alții mai tineri ca D-nii Take Ionescu, Marghiloman, Filipescu, Haret, frații Brătieni, al cărăr patriotizm, a căror înțelepciune sunt mai presus de orice îndoială. Numai ei luptă, și în lupta lor pot fi violenți, cruzi, adesea chiar nedrepți unii cu alții. Nu vă este însă iertat d-voastră să confundați lupta lor cu viața lor. D-nii Sturdza și Carp sunt două adevărate caractere, cel dintâi prin patriotizmul său ridicat la cea mai înaltă expresie, prin munea sa fără preget, prin puritatea vieței sale; cel de al doilea prin claritatea și înălțimea ideilor, prin farmecul persoanei și a graiului său, prin aceeași viață exemplară ca și cel dintâi. Și amândoi sunt înzestrați de natură ou marea calitate care face din oameni șefi voința.

— Așa este, întări generalul.

— Cât despre cel de al treilea om politic al d-voastră, care este oarecum și al nostru, nu vă veți miră dacă vă voiu spune că el este cel mai frumos produs al renașterei vieței noastre românești.

— Ba eu mă mir, zise Ana cu evidenta intențiune de a-l sili să-l urmeze mai departe.

— Mai întâi, dăcă eu vorbesc astăzi românește ca d-voaitră, lui i-o datorez.

— Cum asta?

— Vă spun numai de cât. De la începutul veacului până astăzi, România nu a avut un bărbat care să reunească toate calitățile fundamentale ale rasei la un mai înalt grad: conservator în esența firei sale, cum este poporul individual; entuziast, cu o notă de liniște intensă in, căldura sufletului, așa cum e poporul colectiv: optimist vajnic, cum sunt toate firile sănătoase, prin cari natura noastră omenească își trece caracterele sale esențiale din valvulă în valvulă: bun și generos, din aplecare firească; cumpănit, rece și chiar crud, acolo unde convingerile sale puternice îl silesc să-și stăpânească pornirile optimiste; de cea mai încântătoare sinceritate în toate actele vieței, — acesta este omul cum l’am întrevăzut eu. Dacă la aceste calități fundamentale se adaogă o cultură clasică de cea mai bună alegere, o fericită înclinare către idealizm, către tot ce este mare și frumos, o pornire instinctivă, ca la păsările migratorii, de a călători și a-și împrospătâ necontenit capitalul de împresii, ușor se va înțelege la ce grad de armonie au ajuns facultățile sufletești ale unui asemenea om în dezvoltarea lor. Bărbatul trebue să fie sanguim în fața micelor suferințe, și al micelor bucurii ale vieței zilnice ; melancolic în momentele hotărâtoare ; coleric împotriva impresiunilor ce încătușează interesele sale cele mai grave; flegmatic în executarea hotărârilor ce a luat. Așa este D-nn Maiorescu.

Astfel alcătuit de fire, când la 1866 România a intrat, prin alegerea dinastiei actuale, în evoluțiunea ei normală, D. Maiorescu, tânăr de tot, s’a aruncat cu trup și suflet în lupta de regenerare.

Oamenii cari lucraseră la ridicarea statului nostru actnal, ca entitate politică, întrebuințaseră toate mijloacele pentru atingerea scopului lor; entuziazm, jertfe bănești, surghiunuri; latinizare la unii, franțuzire la alții; tradiții muscălești sau fanariote, cari alcătuiau fondul de rezistență; lipsă de scrupul în alegerea mijloacelor; o năzuință de falșă erudițiune și deci de renume pe nedrept întemeiate ; o firească înclinare către câștiguri mari și muncă puțină. Toate acestea alcătuiau pâcla groasă prin care tuebuiâ să străbată lumina viitoare.

In asemenea împrejurări, era firesc ca cea dintâi preocupare a unei minți organice să fie dezgârdinarea vieții naționale din cadrul acesta putred.

D. Maiorescu trebuia fatal să înceapă prin critice.

Ca un arhitect, pus în fața unui oraș ciudat, cu case strâmbe, cu strade luride, cu palate de scânduri, cu turnuri zmintite, dar cu o așezare pitorească, într’un aer sănătos, și dătător de viață, — cea dintâi grije a sa a fost de „assanare“. Trebuia mai întâi dărâmat tot; apoi, luând de la țăran forma colibei sale, stroașina și prispa sa, trebuiă reconstruit tot.

Și, în adevăr, lupta începu. Pe de o parte dărăpănarea șandramalelor noastre latinoblasiane, în cari pielea era „mantelluki universale allu corpului animale”; bombardarea redutelor de la Revista contemporană, unde fugiseră franțuziții; în fine, luarea cu asalt a întregii lumi românești. Pe de altă parte organizarea Junimei; cercetarea limbei și a folklorului; trimiterea în străinătate a tinerilor celor mai de talent, ca Eminescu, Xenopol, Panu și alții; înființarea de cursuri serioase la Universitate , unde profesorii veneau regulat și făceau lecții ascultate.

In starea actuală a limbii noastre românești, când un părinte de la Câmpulung primește scrisoarea fiului său, student în București, și o citește, și o pricepe, habar nu are de recunoștința ce datorește d-lui Maiorescu și școalei de la Iași. E așâ de natural să scrim cum vorbim ! — astăzi.

In mijlocul acestei lupte, D. Maiorescu sta în fruntea tuturor.

Din cel mai bun critic și cel mai ascultat profesor, odată intrat în Cameră, devine cel dintâi orator. Același sistem de critică împotriva goliciunii buhave a frazeologilor, aceiași pregătire în expunerea chestiunilor, aceiași cumpătare și frumusețe în elocuțiunea parlamentară, ca și în critica literară, ca și pe catedră. Devenit Ministru al Invățământului public, este și rămâne, cu alți doi urmași, cel mai bun Ministru. Imbrățișând cariera de advocat, își face în for cel mai mare nume...

In repedea această ochire asupra unui trecut atât de aproape de noi, și cu toate astea atât de depărtat, prin grabnica schimbare a planurilor, cu anevoe se pot expune greutățile de tot felul ce a avut de învins omul ce ne ocupă. Imi aduc aminte, cum ne istorisea odată, intim, de necazurile sale, la eșirea din primul minister, care însă, ori cât de mari' erau, nu-i ridicaseră nimic din seninătatea sufletească. Câtă energie! Ce putere inițială a trebuit să aibă, ca trecând prin atâtea greutăți, străbătând prin calomnii, intrigi și injurii, să ajungă totdea-una și peste tot la locul întâi!

Și astăzi, când, ajuns pe dealul liniștii, privește cu seninătate câtre valea în care noi ne mișcăm în libertate, — e bine ca imnul recunoștinței noastre să se urce către acela ce ne-a dat tot, precum în vechime panatheneele se urcau către Minerva.

— Ei bravo, părinte!

— Trebuie ca d-voastră să vă deprindeți, zise preotul mai departe, cu respectarea și iubirea oamenilor mari ai țărei, să părăsiți felul de scepticizm falș, pe care l-ați botezat zeflemea, sub care ascundeți și năbușiți atâtea simțiri naive și frumoase. D-voastră, doamnă, aveți instituțiuni culturale foarte interesante, aveți o literatură și mai interesantă: le cunoașteți?

— Care sunt acestea ?

— Sunt atâtea... Numai nu voiți să le cunoașteți: Academia, Teatrul național, Atheneul.

— Maimuțării! Lucruri luate de la alții cu toptanul, cari nu decurg din natura și rațiunea de-a fi a poporului.

— O Doamne! zise preotul, dând din cap. Dacă e să judecăm lucrurile astfel, — ce decurge din natura și rațiunea de-a fi a poporului, sărmanul? Au d-voastră, doamnă, vâ îmbrăcați, gândiți, trăiți după natura și rațiunea de-a fi a poporului? Vorba asta, pe care toată lumea o întrebuințează, în toate împrejurările, ar trebui lăsată la o parte, fiindcă ea nu spune nimic sau spune prea mult. Nu spune nimic, de oarece toate popoarele tinere, cari vor să se pună în curent cu civilizațiunea modernă, trebue să treacă printr’o epocă de salturi. Credeți d-voastră că era cu putință să aveți drumuri de fier, mașine de treierat, Parlament, oratori, comedianți, pritici ca d-voastră, concerte și altele, dacă ați fi urmat legea strict evolutivă? După această lege, ar fi trebuit să fiți astăzi la diligența cu patru cai înnaintași, la bătutul porumbului cu măciucile, la adunare de notabili, la călușari, la doinele cântate din fluer, — și nu sunteți acolo. Nu numai că nu sunteți acolo, dar încă voiți să fiți dincolo de Statele bătrâne, cari, în adevăr, au urmat calea evolutivă în dezvoltarea lor.— Și, din potrivă, vorba asta „natura și rațiunea de a fi a unui popor" spune mult, atunci când o minte adâncă o aplică la o întreagă epocă și caută legătura ascunsă a evenimentelor mari cu firea poporului. Și chiar atunci, ea tot nu poate fi absolută.

Așa că, revenind la ceea ce spuneam adineaori, d-voastră aveți o Academie pe care mulți o critică, dar puțini o cunosc. Această instituțiune culturală face trei mari lucruri pentru poporul românesc : a) adună fără preget toate documentele după cari se va alcătui Istoria noastră națională: b) întrunește odată pe an pe bărbații poporului din toate unghiurile românești: e) dă avânt învățăturilor științei prin nenumăratele burse ce acordă tinerilor fără mijloace.— Fosta-ți d-voastră vreodată la Academie, doamnă?

— Ce să caut la Academie, când cei mai buni scriitori ai noștri nu sunt acolo? — Vedeți ce fel de judecată aveți?... Mai întâi nu e exact că cei mai buni scriitor români nu sunt acolo! Unii sunt, alții nu. Membrii Academiei sunt și ei oameni, și ca atari nu le putem pretinde să primească între dânșii pe aceia dintre scriitori cari întâi îi acopăr de insulte și apoi le cer votul. Dar nu despre asta e vorba. Vă rog să mergeți odată la Academie, să vedeți localul, să vedeți cărțile, să cereți să vi se arate documentele originale ce se păstrează acolo... Luați cel puțin dezbaterile Academiei, yedeți partea administrativă, spre a, vă încredința de marile foloase culturale ce le trage țara. Știu că sunt și mulți nemulțumiți, — că doar nu de geaba firea noastră omenească e alcătuită din pulbere și vanitate.

Aveți apoi Teatrul Național...

Ana îl întrerupse cântând fals:

— „La noi e putred mărul, a zis de mult poetul.“

— Se poate să aibă dreptate poetul, că altminteri n’ar fi cu putință ca fiecare destrăbălată de actoriță, care vă sosește din Paris cu un hăitic de comedianți hămesiți, să vă ridice în 2 — 3 zile sume enorme,— pe când nu găsiți xo zloți să mergeți la teatrul românesc.

— Bravo, așa este.

— Rogu-mă, doamnă, să nu-mi luați în nume de rău cuvintele ce am rostit,—numai, nouă, celor ce rar venim pe la d-voastră, să ne luminăm sufletul în graiul românesc, ne vine foarte cu durere când vă vedem că disprețuiți tot ce aveți mare, și năzuiți numai spre ce au alții caraghios ori nemoral. Uite, eu ’mi aduc aminte, sunt acum mulți ani în urmă, de un actor al d-voastre, care jucâ pe Hamlet.

— Manolescu.

— Așa, Manolescu. Artă mai mare ca la omul acela n’am văzut. E drept să spun că eu sunt fără multe cunoștințe în ramura aceasta, că nu ne este iertat să mergem la teatru. Dar ori cât sunt de mărginit, totuși înțeleg și eu lucrurile, și mi s’a părut că omul acela era un mare artist. Mai era apoi un altul, răposat și acela anume Iulian. Și tot așa îmi închipuesc că aveți astăzi alții. Și știu că sunt actori, și cântăreți români, pe la teatrurile străine, cari fac cinste neamului lor, — Ceeace ar dovedi, doamnă, că Românul are aptitudinile artistice și literare ale celorlalte popoare, dar că aceste aptitudini nu se pot desvoltă în țară la dânsul, din pricina indeferenței d-voatre, a celor din clasa înnaltă, cari desprețuiți tot ce esțe românesc.

— Despre literatură să nu mai vorbim, zise Ana,

— Ba tocmai, să vorhim de literatură, fiindcă pe aceea o cunosc.

— Când poftiți.

— Voiam să mai zic un cuvânt despre Atheneu. Aud că printre d-voastre mulți au batjocorit instituția asta pentru anume cuvinte. Eu nu pot să judec lucrurile în amănunte. Pot numai să vă spun că anul trucut am fost de față la un concert dat de acel minunat copil al țării noastre, care a încremenit pe străini: Enescu, Ei bine, doamnăconcerte am auzit multe, și la Roma, pe când eram la Propaganda, și la Viena, și în alte părți. Cu toate astea, nu-mi aduc aminte să fi avut o impresie mai mare decât de la concertul din București. Sală, public, muzicanți, lumina de Aprilie ce străbătea prin ferestrele înnalte și cădea, ca o aureolă, pe părul alb al ilustrei doamne ce vă stă pe tron,—totul era elegant, nou și încântător pentru sufletul meu de român, — Dar se întâmplă că la același Atheneu un conferențiar slab face o conferință proastă. D-voastră uitați deodată tot, prin felul de judecată pesimistă ce vi s’a înfiltrat în creer, și vă blestemați soarta batjocoriți țara, par’că în adevăr, ați fi foarte nenorociți. Eu mi-ași permite să cred, în felul meu optimist, ca însăși violența aceasta de judecată, lipsa de măsură cu care cumpăniți lucrurile, e semn de tinerețe, prin urmare semn bun.

Ana începi să râdă, pe când toți ceilalți ascultau cu plăcere. Generalul, prins de șirul vorbelor preotului, se supără în felul lui comic :

— De ce râzi, madamo?

— Cum să nu râd! Cu părintele toate ies pe placul său și spre gloria neamului. Ascultându-l, ar crede cineva că vorbește despre poporul ales de Domnul,—unicul, marele, neasemănatul popor al viitorului... 54 DUILIU ZAMFIRESCU

— Da vezi bine ! zise preotul, foarte serios.

— Las’o mai domol, părinte, dacă ai ști câte mizerii se petrec la noi, câte potlogării ordinare, ce lipsă de pudoare și de sinceritate peste tot, ți-ai schimbă părerile.

— Nici decât, doamnă.

— Atunci nu vrei să vezi.

— Ba da, văd. Numai, eu văd peste tot iar nu numai în România noastră, Tutto il mondo é paese, cu alte cuvinte ce mi-e Tanda ce mi-e Manda. Unde voiți să văd. In Belgia ?... In Franța ?... Spuneți-mi d-voastră. Poate la noi în Ungaria ? Spuneți-mi.? și pentru o întâmplare păcătoasă de la noi, vă dau zece acolo.

— Asta nu-i un cuvânt.

— Negreșit că nu, pentru lucrul în sine, Dar dacă voiți să faceți dintr’un fapt singuratic, un fapt simptomatic, spre a vă desprețui neamul d-voastre și a da pildă neamurile străine, atuncea da, este un cuvânt.