Îngerii morții

 

Cine cânta și sta drept în picioare,
credea în soare.
Cine se uita în pământ
credea în ierburi și vânt,
dar nimenea nu se temea.
«Voi trăi în veci, veți vedea...»
spunea stejarul măreț.
Minta cu părul parfumat și creț
povestea nu știu ce florilor:
«Nu vă temeți, surorilor.
Suntem fiicele soarelui
și-ale norilor...»

Numai omul printre toate pășind
auzea îngerii morții cântând un colind;
viermii în sânul rodiilor mari,
oștile de omizi și de cari,
furnicile și muștele istețe,
în soarele descompunerii dându-și binețe,
trena morții foșnind erau ele,
mantia ei cu ibiși și asfodele.
Un nour cuprindea capul meduzei.
Râsul hidos, fără petala buzei
era mut și-auzit în toate.
Degetul uscat părea măsură că bate.

Și-n vremea asta îngerii cântau.
Pentru moarte ființele farmec au.
Pentru secerișurile morții
În fiecare zi tragem sorții.
Lanurile blând clătinate-n amurg,
oștile și copiii spre dânsa curg.
Fructele cad, frunzele-n vânt s-aruncă,
fără poruncă, fără poruncă.