Întâia ninsoare

 

Où sont les neiges d'antan ?

VILLON.

Sfârșit de Octomvrie, 1873.

Căzând din înălțimi reci, fulgi mari și frumoși de ninsoare se agățau de ramuri, de ferestre, de gene; albiau drumurile și strașinile caselor.

În odaie, la gura sobei, mama depăna firele tăcerii ei obișnuite, urmăria cu gândul pusderia de nevoi cari o neliniștise toată vieața și în ochii ei lucia blânda resemnare a celor învinși.

După un colț al sobei pisica noastră își prelungia, monoton și ritmic, cântecul, ei de odihnă.

Iar eu — copil de șapte ani — priviam prin geamurile, ușor aburite, căderea întâiei ninsori.

Peste vârfurile înalte ale salcâmilor desfrunziți, din împrejurimea casei noastre, cerul îmi apărea ca o depărtare misterioasă și necunoscută. Pe crucea clopotniței de peste drum, corbi cerniți și gravi se așezau puțin, apoi sburau aiurea. Din câteva coșuri ieșiau fumuri.

Rămăsesem cu ochii pironiți pe fulgii de zăpadă. Și in nevinovatul meu suflet simțiam ca o uitare de sine, neîncercată până atunci.

Oh, primele impresii!... primele emoțiuni!... primul farmec!..

Ce cuvinte pot să lămurească uimirea, surprinderea de cele văzute la începutul vieții? Cu ce condeiu s’ar tălmăci privirile naive și neînțelegătoare ale copilului, pe cari monotonia și bătrânețea naturii nu le-au obosit încă?

Albii fluturi, căzând armonios de molatic, mă înfiorau ca niște basme, cu cari ne alintau mumele odinioară.

Imaginațiunea mea, nedesfrânată de visuri și iluzii, primia întâiele imagini ale unui frumos vag, nou, neînțeles. N'aș fi știut să spun ce este, dar îmi plăcea.

Aș fi voit să simt aceste lucruri ușoare, albe, cazând de sus, în păr, pe umeri, pe obraji, pe mâini. Pizmuiam trecătorii cu hainele ninse; pizmuiam chiar câinele vecinului, de urechile căruia se prinsese câțiva fulgi.

Nerăbdător, cerui voie mamei să ies afară.

Mă coborîi în curte cu sfială; par’că mă temeam de atingerile fulgilor.

Dar deodată îi simții acoperindu-mă. După câteva minute eram alb.

Aș fi voit să-i simt totdeauna. Câțiva îmi căzură pe ochi, pe buze; întinsei mâinile, ca și cum aș fi încercat să-i prind.

Glasul mamei se făcu dojenitor, mă chema înăuntru. Intrai vesel și râzând.

Adusesem în casă nota veselă a frigului...

Cu toate acestea ochii mamei păstrau aceeaș melancolie liniștită. Ea privia ninsoarea cu nepăsare, cum se privește un lucru vechiu și nefolositor. Eu nu înțelegeam de ce.

Spre seară mă uitai iarăși prin fereastră. Fulgii nu se mai zăriau, iar tăcerea desăvârșită a nopții mă înfricoșa.

Târziu începu o jale de viscol...

Și mă gândiam cu o milă nevinovată la bieții fulgi, azvârliți în toate părțile...

* * *

Sfârșit de Octomvrie, 1893.

Servitorul — deșteptătorul meu— îmi bate în ușe. Trebuie să mă scol și să plec la redacție.

Ridic perdeaua și privesc afară : căzând din înălțimi reci, fulgi mari și frumoși de ninsoare se agață de ramuri, de ferestre, de gene; albesc drumurile și strașinile caselor.

Sunt vești despre apropierea iernii.

În odaie e frig și un semi-întuneric trist. Prin geamurile, ușor aburite intră lumina sfioasă a orizontului înorat.

Sunt singur.

Vederea ninsoarei mă plictisește ca un decor prost de teatru.

Servitorul mi-aduce ghetele lustruite și hainele scuturate.

— E frig afară?

— Frig, domnule.

Plec la redacție. Pe biroul meu găsesc Monitorul oficial. Îl deschid: dau de lista decoraților și a numiților în slujbe.

Ninge mereu ...

Ah ! Unde e soarele de August, care te face să mai visezi, să mai crezi puțin?...

Îmi reazăm fruntea între pumni și privesc aiurit, în gol... O beție dulce de reverii mă amețește: câteva sute de lei, și aș pleca... departe... Acolo, unde m’aș duce, e senin, e soare, sunt naramzi, sunt cântece, sunt femei, e Marea!...

O vânzătoare de flori îmi dă o camelie pentru câțiva gologani, și un surâs promițător de fericire.

Dimineața mă plimb cu barca pe mare; seara mănânc într'o cârciumă cu o harpistă ; după miezul nopții ne urcăm în mansardă. Stelele nu ne spun la nimeni.

Altă dată mă culc pe nisipul mării, când soarele e în apus, să ascult simfonia undelor.

Pretutindeni e soare, e lumină, sunt parfumuri!... Oamenii sunt buni, veseli și vorbitori; femeile iubesc.

Și uit... și nu mai știu ce a fost; și nu mai sunt pesimist, nervos și blazat! Uf! am scăpat de boalele astea...

Vechi speranțe, vechi idealuri se întorc iarăși și îmi cer găzduire în suflet.

O adiere de reîntinerire se abate peste toată simțirea mea.

De vieața de altă dată, pierdută în veacurile suferinței, mă mângâie această fericire târzie ...

Dar ... ușa redacției se deschide cu sgomot: colegii mei intră grăbiți, așezându-se fiecare la biroul său. Condeele încep să alerge pe fășii pătrate de hârtie. Dela tipografie se aduc corecturile cari miros a cerneală umedă...

Mă trezesc...

Afară ninge mereu ...

București, 1893.