Întârziere

 

M-am suit, la Sinaia, în trenul 14, acceleratul care pleacă la ora 6 și 8 minute spre a ajunge în București la 9 și 10.

Am găsit, din norocire, un vagon de clasa a doua la coada trenului. E adevărat că vagonul din urmă al unui tren se clatină mai mult; în schimb însă, nu e priveliște mai plăcută, într-o călătorie cu drumul de fer, decât la fereastra din spatele trenului, lucru de care un amator se poate bucura foarte rar, fiindcă orice tren trebue să aibă la coadă un frânar de siguranță, și puține vagoane de călători sunt prevăzute cu frână de mână. Trenul a plecat din Sinaia la ora regulată și a ținut strict mersul reglementar până la Ploești. Am putut dar să mă bucur de o minunată priveliște, valea Prahovei desfășurându-se în fugă spre miază-noapte pe măsură ce trenul gonea spre miază-zi. De la Ploești, trenul de Predeal ca să apuce spre București schimbă frontul și, ca și cum ar vrea să se întoarcă înapoi, locomotiva se pune acolo unde până aci era coada trenului. Am voit să găsesc un alt vagon la capătul celălalt, care acum rămăsese coadă: n-am mai avut noroc; cea din urmă trăsură era un furgon de bagaje. M-am resemnat și m-am suit în același vagon în care gustasem destulă plăcere; și am făcut bine. Vagonul ne mai fiind în coadă, frânarul de siguranță îl părăsise, iar locul de la pavilionul de observație, unde e frâna, era acuma gol. M-am suit acolo și am putut vedea pe deasupra vagonului înaintaș și a locomotivei, linia în depărtare.

Am pornit regulat din Ploești la 8 și 8 și, menținând mersul reglementar, am intrat în stația Periș exact la 8 și 38. Trecând de la semnal spre stație, trenul și-a micșorat foarte simțitor viteza și în fața gării s-a oprit. Cui e obișnuit cu mersul trenurilor, o oprire în afară de cele prevăzute la itinerar îi dă de gândit... Știu că trenul 14 nu se oprește, la Periș... Mi-am închipuit numaidecât că un personaj important vrea să se urce de acolo. Dar trenul stă, și mi se pare că auz pe peron glasuri alarmate... Nu-mi închipuesc ce poate fi; în orice caz, pentru trenul nostru, cum linia este dublă până-n gara de Nord, și cum nu s-a oprit brusc, vreo primejdie nu-i probabilă.

Mă uit de la locul meu înainte. S-a cam înnoptat și nu se prea vede departe; dar semnalul luminos de la ieșire către București se vede închis — e lumină roșie. Mă cobor din vagon și împreună cu mine și alți pasajeri. Întrebăm pe impiegații de mișcare și aflăm cauza opririi trenului nostru: la ieșirea din Buftea, stația următoare, a deraiat un tren de marfă, care trecea de la București spre Ploești. Astfel, și linia noastră e închisă. Telegraful și telefonul lucrează între Buftea și Periș. Personalul mișcării mișună cu multă febrilitate. În sfârșit, aflăm care sunt dispozițiile luate de inspecția respectivă. Trenul nostru așteaptă aci, în Periș, trenul 122, care, venind din Moldova pe urma noastră, va ajunge aci la 9 și 20. Pasajerii din ambele trenuri se vor sui într-unul singur: acesta va porni spre Buftea, se va opri la locul catastrofei, și vom transborda: toate trenurile de la București se opresc în Buftea, ca să se-ntoarcă înapoi cu călătorii spre București; iar trenul nostru se va întoarce înapoi cu pasagerii de la trenurile spre Moldova și Brăila-Galați. Aproape un ceas trebuie să așteptăm trenul 122.

Pe când toată lumea se plimbă pe peron la răcoarea splendidei seri de vară, o cocoană scoate capul dintr-un vagon și strigă, către cine, nu se poate ști:

— Ce dracu, domnule! mult o să mai stăm aici?

Apoi, cu multă indignare:

— Ce dobitocie!

Personalul mișcării n-are vreme să răspunză cocoanii. Mă sui în vagonul unde se află acea damă și după ce o salut frumos, încep să-i explic toată împrejurarea: cum a deraiat trenul de marfă, cum trebue să se unească trenul 14 cu 122, cum o să transbordăm șcl.

— Să fie ai dracului! zice cocoana foarte supărată.

— Cine, coconiță? întreb eu.

— Dumnealor de la drumul de fer... De ce nu bagă de seamă!

— Ei! zic eu; nu se poate fără câte una de asta, dacă e odată drum de fer...

— Pentru că sunt dobitoci!... Și cât o să întârziem?

— Apoi, zic eu, cu manopera de aici, cu transbordarea de la Buftea, poate să întârziem vreo două ceasuri...

— Două ceasuri?.. Fir-ar ai dracului! Care va să zică, atunci, când ajungem în București?...

— Era să ajungem la 9 și 10... și acuma...

— Și acuma?

— Acuma o să ajungem pe la 11 trecute.

— Ce dobitocie!

— Și, dacă-mi dați voe, coconiță, de unde veniți d-voastră?

— Dela Vălenii-de-Munte.... Mă recomand: madam Sevastița Stănescu, născută Vasilescu.

— Sunteți din capitală?

— Da. Sunt măritată la Văleni, dar viu des la București, am părinți, Noi suntem din București... Dacă cunoști dumneata pe domnu Christache.

— Nu, zic, n-am onoare...

— Domnul Christache Vasilescu, casele ale frumoase din Popa Chițu... tata.

— N-am onoarea... Și... mergeți la București în plimbare...

— Nu; merg la dandist... am un dinte... Bine, frate, cât o să mai stăm aici?... că m-am plictisit... Fir-ar ai dracului!

— Iată, zic eu, sosește trenul de Moldova; acuma, numa să se aranjeze cu al nostru, și plecăm.

— Ce dobitocie!

După fel-de-fel de mișcări, care durează încă aproape un ceas, iată că plecăm încetinel.

— Bodaproste! zice cocoana.

E o damă de vreo treizeci de ani, foarte frumușică și bine făcută — afară de mâni, care poate n-ar strica să fie mai micșoare și, dacă trebue să judec după botine, și despre picioare aș îndrăzni să zic același lucru. E destul de șic îmbrăcată; un corsaj de mătăsică roșie, fustă de mătase neagră și o pălăriuță de mult gust...

— Ce încet umblă I... fir-ar ai dracului!

— Pe semne vă supără dintele; d-aceea vă grăbiți...

— A! nu mă supără! Da să-și bată joc de pasajeri așa!... Uite ce încet umblă!... Asta e mare dobitocie!

Am ajuns. Toți pasagerii ne dăm jos... Un hamal ia bagajul cocoanii; eu o ajut să se dea jos... E o priveliște destul de interesantă la locul catastrofei. Mormanul acela fantastic la lumina torțelor, activitatea personalului tehnic pentru curățirea liniei de cadavrele îngrozitor de mutilate ale vagoanelor, și restabilirea ei, forfoteala aceea, mișcările febrile ale luminilor de deosebite colori, toate acestea fac un minunat efect pitoresc. Întorcând ochii de la atâtea lumini, din partea dreaptă spre stânga, pe poteca mai puțin luminată, pe unde trecem ca să ajungem dincolo, la trenul de transbordare, văd că am perdut pe cocoana... Îmi pare rău, însă nu multă vreme, fiindcă de o dată o aud la câțiva pași înaintea mea:

— Fir-ați ai dracului, să fiți!

Se împiedicase cocoana în jurubița de sârme de pe marginea liniei și căzuse. Am alergat și am ajutat-o să se ridice...

— Fir-ar ai dracului, să fie!

Plecăm spre București... Linia e liberă de acuma... A! sfântă lipsă a obstacolelor!

— De-acu, zic, conița mea, într-o jumătate de ceas suntem în gara de Nord...

— Câte ceasuri să fie?

— 11 și 25.

— 11 și 25?... Fir-ar ai dracului!

— La 12 fără cinci, suntem în capitală.

— Ce dobitocie!

În adevăr, la ceasul spus coborîm. Cocoana se repede jos drăcuind și împingând pe hamal să meargă mai iute.

Eu, după dumneaei... Pe peron o întâmpină un tânăr și frumos ofițer de călărași, care o primește cu efuziune în brațe. Într-o clipă perechea trece pe ușa de ieșire, se suie într-o trăsură și: mână degrabă, birjar!

— Așa? zic eu... Am înțeles... Bun dandist are cocoana!

Mă sui și eu într-o birje... Mi-e foame... Birturile sunt închise acuma. Merg la o berărie să mănânc ceva... Pe cine aflu la berărie? Pe madam Sevastița Stănescu cu dandistul dumneaei, locotenentul. Mă așez pe trotoar la o masă alături de tânăra pereche. Cum mă vede, grațioasa damă mă recunoaște și întorcându-se către dandist:

— Lache, uite dumnealui este domnul din tren...

Pe urmă către mine, cu multă afabilitate.

— Recomand pe frate-meu, locotenent Pandele Vasilescu...

— Mersi, domnule, c-ai ținut așa de bună companie sorii-mi, îmi zice locotenentul... Nu luați loc cu noi?

— Mă rog...

— Zău, zice cocoana, dacă nu era domnul așa de amabil ca să conversăm, ce mă făceam eu atâtea ceasuri de urît?... Ce dobitocie! Închipuește-ți, Lache, la caracterul meu, trei ceasuri... Fir-ar ai dracului!!