Întîlnire

Întîlnire de Pavel Dan

Grupul s-a oprit la colț, în fața cinematografului. Aici drumurile se despart. O stradă plină de maghernițe vîrîte unele într-altale, ori chiar aruncate peste olaltă, unde mișună evrei bărboși, măturînd ulița cu antereele lor lungi și vorbind tare de crezi că stau să-și scoată ochii, evreice grase, copii mulți, perciunați și murdari, strada Eminescu, duce spre marginea orașului, unde e locuința lor. Într-acolo au să meargă cucoanele.

– Oprire, zice unul dintre domni.

Tînăr, elegant, de o eleganță cam uzată — e drept — poartă costum deschis de vilegiaturist, pălărie de paie, pantofi gri de tenis. Cum e cu fața cam stoarsă, obosit, dar vesel, l-ai crede mai degrabă un student întîrziat ori un maestru de dans decît judecător.

Cucoanele tinere: nevasta judecătorului, o blondă catifelată, cu părul lins, obrajii trandafirii și buzele ca cireașa, un chip minunat, care, prin corectitudinea ținutei, prin migala cu care-i aranjat părul, aduce aminte de o pisică de rasă bine îngrijită și seamănă cu pozele de pe reclamele de pudră și săpunuri fine, ține strîns de braț pe o prietenă, colegă de liceu. Din felul cum îi ține brațul, de parcă i-ar fi fost frică să nu i-o fure cineva, se vede că se au tare dragi și nu s-au văzut de mult.

Colega e brunetă. Și e tot atît de frumoasă. Numai că, fiind ceva mai înaltă, pare și mai subțirică, mai zveltă.

Legănîndu-se ca doi copii ce n-au stare, se uită în lungul străzii, în dreapta și stînga, cu priviri ce vreau să arate indiferență.

– Voi, puilor, le zice judecătorul, duceți-vă acasă și vedeți de ale cinei. Azi nu mai mîncăm la restaurant. Avem de toate acasă. Ceasul e șapte trecut. (Duce mîna la buzunarul vestei, dar între timp, aducîndu-și aminte că s-ar putea să fie mai puțin, scoate numai un nasture.) Peste un ceas, poate ceva mai tirziu, venim și noi…

– Și ce o să faceți voi atîta vreme în oraș? întreabă bruneta. Nu vi se pare că e cam mult un ceas și ceva — lung, adică încă unul, pentru a comanda o trăsură?

Atîta minte în capul unei femei frumoase nu șade bine. Nu e nici pe placul judecătorului.

– Măi, da’ curioase mai sunteți voi, astea de pe la Bistrița! Acum însă ai dreptate, fiindcă ești mosafir. Stai, dragă, să ți le număr pe degete și să vezi de le-om putea isprăvi. Întîi e trăsura. Cap unu și foarte important. Trebuie rezolvat la gară, ceea ce, după cum ai știință, nu e prea aproape. Apoi trebuie să ne interesăm de tren. Cap doi, nu mai puțin important. Fiindcăăă…

– Ce să le mai înșiri pe toate… intervine prietenul judecătorului, cu glas de bas. Lasă, Doina — asta e bruneta — sunt lucruri pe care le are omul de aranjat înainte de plecare. Le-am avut și noi și le are fiecare în satul lui.

— Aha, semn rău! îi vii într-ajutor.

– Zi mai departe. Ai spus trăsura și trenul. Tertium…

– Ei drăcie! Da’ ia te uită cum ne iau! (Judecătorul se dă un pas înapoi și se uită lung la prieten). E rău de tine, măi! Hm! Parcă am fi niște copii, și ele dădăcile…

– Mulțumim de comparație! zice blonda.

– N-aveți de ce. Dar ce să mai vîrîm ziua în noapte, noi aranjăm ce mai e prin oraș, și voi vedeți de împachetare și de celelalte lucruri. Ne-am înțeles!

– Nu prea…

– La revedere.

– La revedere, răspunde blonda. Să nu ne faceți să așteptăm.

– Nici o grijă, dragă. Ne cunoașteți.

Vorba femeii se evaporează pe distanța dintre ei…

Cucoanele, ținîndu-se mereu de braț, o iau pe strada Eminescu, în timp ce domnii cotesc la stînga, spre piață.

Străinul, advocatul, poartă un costum gri. E un om cam de treizeci de ani, înalt, adus puțin de spate ca un semn de întrebare, are glasul răgușit, stins, mișcări încete, liniștite, de om de omenie, bolnăvicios. Parcă totul îi e indiferent și chiar propriile-i vorbe i-ar fi străine, nepotrivite.

Alături, judecătorul, băiat frumos, dar ofilit ca după o boală, neastîmpărat, lovește trotuarul cu bastonul, vorbește tare de parcă ar fi singur pe uliță, mirîndu-se de femei, de noutățile din vitrine, criticind și persiflind totul. Cîteodată se întoarce pe la spatele advocatului și scuipă în drum. Obicei mitocănesc, o știe bine, dar o face totuși, fiindcă azi e pornit. Îi vine să scuipe cît mai departe, peste tot orașul, peste lumea întreagă, de care i-i silă. Necazul lui cel mare e că nu se uită nimeni la el, nu-l ia în seamă. Să-i facă vreo observație…

Advocatului nu-i place ținuta asta de „pușlama obraznică”, care „nu merge de loc cu judecătoria”, dar își știe prietenul: a-l calma înseamnă a-l întărită mai rău. De aceea îl lasă în plata Domnului.

Au ajuns în piață. Se opresc. Advocatul n-a văzut-o de ani îndelungați, de cînd a isprăvit liceul, și doar e orașul lui, orașul copilăriei, al celei dintîi dragoste. Colo e biserica ungurească, cu turnul suriu ca un cavaler medieval înarmat; la picioarele lui, în micul parc, pe cele cîteva bănci vopsite în verde putrezesc și acum, ca în vremea copilăriei, coji de pepene, resturi de fructe. Pe marginea trotuarului străjuiesc aceiași castani bătrîni, printre crengile cărora se uită în jos geamurile cîtorva case cu etaj. În partea de sus, unde piața e mai largă, staționează trăsurile; acum e una singură, cu un cal bătrîn, cu coama împletită cu rafie. Birjarul nu e la trăsură; a plecat undeva după un client; calul dă într-una din cap, apărîndu-se de muște.

Toate sunt ca acum zece ani. Numai cafeneaua „Metropol” a schimbat văpseaua: din albastru spălăcit s-a schimbat în cafeniu-închis, un cafeniu oleios. A scos și o terasă, cu fotolii mari de nuiele, verzi, și printre mese, pe margini, în ciubere mari, verzi, au pus plante exotice: ficuși, filodendroni, palmieri, ca și cum fără asta n-ar fi destul miros de cîmp și aer de pădure.

Piața e aproape pustie. Pe terasă, la cafenea, șeful poliției și doctorul veterinar joacă table și beau bere.

— Uite-l pe Chiricuță, zice judecătorul. Îl cunoști. Menținătorul ordinii e la datorie. Celălalt e veterinarul, o rămășiță antebelică. Are cinci copii, și-a alungat nevasta și s-a însurat cu o slujnică de șaptesprezece ani. Cel mai mare băutor de țuică din județ. Acum bea bere, cică și-a stricat stomacul.

Cei doi prieteni se opresc pe marginea trotuarului, în fața cafenelei. Cunosc pe toată lumea, biserici, castani și pietrele de rîu cu care e pavată piața, cunosc pe ciupitorul șef de poliție, venit peste noapte din Constanța și pripășit aici de politicianism, cunosc pe ungurul bețiv cu care regățeanul joacă table. Decorul ăsta liniștit de burg ardelean advocatului i-e drag, îi vine să-l îmbrățișeze, să zică tuturor: „Bine v-am găsit, iubiți prieteni! Primiți-mă iar la voi, căci aici e cald, bine și e liniște. Mi-e trupul obosit cu toată tinerețea mea; port în suflet atîtea răni.”

Colo, în partea cealaltă a pieții, lîngă fîntînă, a văzut odată, la o zi a tîrgului, o bătaie cumplită. În casa aceea locuia Jeana, fata contabilului de la fabrica de bere — întîia dragoste — întîia serenadă. — Ce s-a ales de Jeana?

– Care? A, las’, că știu. Ce să se aleagă? S-a măritat și ea cu cine a putut prinde: un impiegat de la drumul-de-fier.

– Alte noutăți. Aș vrea să știu ce mai e pe aici, prin orașul nostru.

– Tot alea pe care le știi. Cu mici schimbări de la stînga la dreapta. Tibi e logodită cu un acționar de la gaz. Un milion zestre.

— De unde i-a moștenit?

– Nu ea; dragă, el. El, cînd iscălesc contractul de căsătorie, depține pe numele ei un milion.

— Ala; trebuie să fie rău de tot.

– Da, așa Vorbește cel puțin orașul. Vorbește și rîde. Alte noutăți nu prea sunt. Doctorul „trap-trap”, îl știi tu, prim-medicul județean, tîmpitul ăla bogat și gras, și-a trimis fata și nevasta la Paris. Cică să învețe limbi străine; în sfîrșit: cela nu mai trăiește cu ceea, și lumea, adică doamnele din înalta societate, se țin de cancanuri, de anonime și de vorbe. Întocmai ca în provincie.

– Știu. Ia să-i mai dăm dracului! Noi unde ne ducem? Pînă în parc e departe. Ne mîncă și țînțarii. Stăm mai bine aici.

Cei doi prieteni se îndreaptă spre cafeneaua unde țăcăne mereu zarurile șefului de poliție.

– Salutare, onorabili, salutare!

– Salutare, stimabili, îi zice polițaiul, de-abia ridicîndu-și capul din cutie. (În iarnă trecuse prin oraș turneul Naționalului și, jucînd o piesă de a lui Caragiale, pînă la venirea alteia, cetățenii vorbeau vorbele, îi purtau numele).

– Merge, merge?

– Așa și așa… Nici prea-prea, nici foarte-foarte…

Prietenii se așază într-un colț, cît mai departe de jucători. Răsturnîndu-se în fotoliile scufundoase, advocatului nu îi e îndemînă. Parcă ar fi tot elev, și de teama profesorilor se simte stingherit Judecătorul tace. Se privesc întrebători, ca și cum s-ar vedea întîia dată după un mare eveniment despre care încă nu și-au spus părerea.

Fiecare așteaptă să înceapă celălalt.

Din același sat, colegi și prieteni nedespărțiți, au trăit pînă în toamna trecută în același oraș, unul ca stagiar și altul ca grefier la judecătorie. Apoi stagiarul s-a mutat în orașul soției, deschizîndu-și birou; grefierul a ajuns judecător, în toamna trecută s-au însurat, făcînd nunțile împreună. Era un vechi legămînt.

S-au însurat cu fete tinere, frumoase, în urma unei dragoste lungi, așa cum se însoară totdeauna tinerii care nu au fete în familie: de dragul unui picioruș, a buzelor ca cireașa.

Nu s-au mai văzut de la nuntă. Acum advocatul a venit la judecător și pleacă mîine cu toții la munte. De azi-dimineață, de cînd au sosit, n-au avut o clipă de răgaz, de singurătate. Acum, cînd se găsesc față în față singuri, se uită unul la altul și nu cutează nici unul să prindă vorba care plutește în aer. Advocatul pare obosit de drum, abătut, judecătorul e necăjit, rău dispus. Se găsesc schimbați, străini, dar nici unul n-ar putea spune anume în ce constă schimbarea. Tac, și clipele se scurg greu. Judecătorul rupe o bucată din hîrtia de pe masă, o cocoloșește, aruncînd-o jos. Apoi se înfurie împotriva chelnerului.

– Chelner, Ioșca, trăzni-te-ar!

– Amu, mă rog, îi strigă acesta din fundul cafenelei.

– Nu te ruga de loc. Aici nu-i biserică. Adă doi țapi.

Tăcerea se înstăpînește iar la masa lor. Prietenii se uită fiecare în altă parte. Apoi unul își scoate batista și își șterge fruntea.

Peste drum s-a înălțat o casă nouă, mare, cu turnuri și balcoane, întocmai ca în Shakespeare.

– A cui e casa ceea? întreabă advocatul.

– A lui Trif.

– A colegului nostru?

– Nu, a tatălui său.

– Bine le merge unora…

Vine acum chelnerul, uscat, cu mutra de teolog și, după ce lovește de cîteva ori fața de masă cu șorțul, le pune înainte cîte o bere.

– În sănătatea noastră! zice judecătorul.

Advocatul rămîne cu paharul ridicat în dreptul ochilor, își privește prietenul drept în ochi, mirîndu-se. Și are de ce. Pînă acum, adică pînă astă-toamnă, niciodată n-au băut împreună fără ca judecătorul să nu închine primul pahar iubirii, adică actualei lui soții.

– Ai uitat pe Mary, îi zice advocatul discret. Dă-mi voie să te complectez eu.

– Cum vrei. Numai să nu mă obligi să fac același lucru pentru Doina. Azi n-am chef. Sunt pornit împotriva muierilor și a întregii lumi.

Judecătorul bea paharul, îl trînteștc pe masă și scoate iar batista.

– Să ne aparținem cel puțin acum nouă, prieteniei noastre. Mai dă-le încolo de muieri. Vezi că ți se țin ca o ghiulea legată de picior și nu mai încapi la vorbă de ele.

– Nu mi-ai spus nimic. Cum te simți însurat? Cum o duceți? (Și sunt atîtea de spus în primul an de căsătorie).

– Ei, ce să-ți spun? Trăim și noi.

Judecătorul se supără deodată:

– Chelner, surdule, unde ești? Două halbe!

Dă un bobîrnac pălăriei, răsturnînd-o pe ceafă. Apoi suflă, de parcă ar vrea să-și zboare prietenul, și, după ce-și reazimă coatele pe masă, izbucnește:

– Bine, mă, însurat ne-a trebuit nouă?

Ar fi de așteptat ca advocatul să facă ochi mari, să se mire. Doar el știe ce mare a fost dragostea judecătorului pentru blonda Mary. Cîte nopți albe, cîte gînduri, cîte visuri nu i-a închinat el. De cîte ori a plîns cînd n-a putut-o vedea o lună.

Acum nu se miră, nu face ochi mari. Se uită numai într-o parte și zice încet, ca si cum ar fi vrut să audă numai el:

– Știu și eu cine ne-a pus?…

– Ptiu! Cînd n-ai noroc în viață, calci în… ptiu! Judecătorul scuipă birjărește peste grilaj, unde era să dea peste un pui de țigan. Se înfurie: Carră-te de aici, cioară! Apoi, întorcîndu-se spre advocat: Cînd eram grefier în Cluj și mi-a spus judecătorul Grama: „Domnule, nu te însura”, i-am făcut un ceas întreg teoria chibritului, vorbindu-i — închipuie-ți, eu, tînăr — despre supa încălzită, despre viață, bătrînețe și despre toate prostiile pe care acum le detest profund. Și la urmă știi tu ce i-am spus ca să-l prăpădesc dintr-o lovitură: sunt logodit. Întîi s-a uitat la mine clipind, mă credea, se vede, cine știe ce dihanie, apoi a început să rîdă din ce în ce mai tare, și nu era să se mai oprească. Rîsul ăsta ca o vîlvătaie, un rîs care făcea să tresară mobila din birou, îmi răsună în urechi ziua și -noaptea, cînd mă frămînt, neputînd dormi de grija zilei de mîne. „Strică logodna, îmi spunea. O logodnă se desface mai ușor decît o căsătorie. Nu te încurca. Mai ales dacă fata e săracă. Nu crede că e singura frumoasă. Sunt atîtea, nouăzeci și nouă la sută sunt frumoase. Și cresc mereu. Păstrează-ți libertatea; nu-ți lega o ghiulea de plumb de picioare. E atît de frumos să fii liber, singur. Binefăcut de la Dumnezeu ești, carieră ai. Ia-ți concediu, du-te la băi: distrează-te… Iarna sunt ceaiuri, petreceri”.

– Era însurat? întreabă advocatul. Vorba parcă n-are nici o legătură cu el, a spus-o doar așa, numai ca să spună ceva.

– A fost, dar a divorțat.

Advocatul nu mai întreabă nimic.

– „Nu te însura, băiete, cu o fată săracă, îmi spunea mereu. Nu e mai bună decît una bogată, îți faci iluzii de adolescent. Una bogată dacă îți face scene, ești răsplătit cel puțin într-o anumită măsură. Din bogăția ei te înfrupți și tu. Să nu crezi tot ce se spune despre fetele bogate. Nu-i vorbă, sunt și de alea destule. Dar știu — îmi spunea — cauți nevastă bună, înțelegătoare și îți zici că vrei să fii tu stăpîn în casă. Copil ce ești! Nu-ți face iluzii. O nevastă, oricît ar fi de săracă, va avea aceleași pretenții ca și nevasta colegului tău, care i-a adus un milion zestre. Îți va cere aceleași rochii, bijuterii, baluri. Din ce ai să i le faci? Din leafă? Fă singur socoteala. Nu va pretinde? Va fi modestă? Dea Dumnezeu. Dar nu mă pot îndeajuns mira cum un tînăr care trăiește în cruntul realism al zilelor de azi cunoaște așa de puțin lumea.

E inteligentă — zici (așa-i spuneam eu) — cu atît mai rău. Prea multa inteligență a femeii se întoarce împotriva casei și a bărbatului, care s-ar putea să nu fie tocmai atît de inteligent. Dar poate să fie bună, înțelegătoare, nu șțiu, nu o cunosc mai de-aproape. Nu îți va face scene, nici nu o să-ți spună ca de obicei: „Dacă nu erai în stare să ții o femeie ca mine, să nu te fi însurat”. (Nu te uita că lungesc pe mine, dar ai să vezi că toate femeile frumoase se cred genii.) Nu cred să fie de soiul ăsta… Ehei, el nu credea — dar cînd se va afla în societate cu alte neveste de seama ei și nu va avea rochiile și bijuteriile lor, se va simți umilită, nenorocită. Acasă va plînge că de ce nu s-a născut din părinți bogați.

O să spună că nu-ți face imputări. Vede și ea că leafa nu ajunge, băcanul te jupoaie, chiria e mare. Supărarea ei va trece și asupra ta. De la o vreme ai să te plictisești văzînd că ea nu e mai presus de aceste convenții de nimic. Veți trece la vorbe, și o dată cearta începută, nu se va mai isprăvi niciodată.

Chipul ideal, icoana pe care ai purtat-o în inimă pînă acum se va șterge, destrămîndu-se. Nu vă veți împăca bine după o sfadă și va începe alta. Sămînță de vorbă rea e totdeauna la casa săracă. Înainte de a trece anul, te vei trezi în casă cu o străină. De-acolo înainte bucuriile ei nu vor mai fi și ale tale, viața vă va deveni goală, pustie”.

– Cred că n-ai ajuns aici, îl întrerupse advocatul. Vorbești în mod teoretic.

– Să nu ne ascundem în dosul formelor, zise judecătorul și mai mînios parcă. Suntem prieteni din copilărie, consăteni și veri. Purtăm același nume. Am auzit că o dată cu căsătoria se spulberă încrederea între prieteni, se risipește prietenia. Vreau să dezmint povestea asta și să rămîn pentru tine ceea ce am fost toată viața. De altfel, și pe tine numai vorba te arată fericit, crusta obișnuită pe care o pui totdeauna între simțămintele tale și lumea dinafară, încolo, aspectul ăsta de pasăre plouată te dezminte amar. Chelner, încă două halbe.

Judecătorul o beu pe jumătate, își șterse fruntea după obicei și rămase cu privirea adîncită în apa serii.

– Fericit nu poți fi niciodată.

– Da. Și asta e drept. Numai că e greu s-o înveți pe pielea-ți proprie. E trist și dureros, să nu zic tragic. Că uite ce e. Vii pe lume cu suflet de creștin, cu mintea albă. Omenia ai moștenit-o, datoria o înveți de la mamă ori de la tată. De cum intri în școală, hi, băiete, învață și iar învață. Intîi pentru că ești om sărac, și în tinerețe, cu notele bune, deschizi uși, abordezi drumuri noi, inaccesibile altora; apoi te bucuri și de bucuria părinților cînd te văd la sfîrșitul anului întorcîndu-te acasă cu subsuoara încărcată de premii.

Cînd îndemnul mamei își pierde puterea, întrevezi o daită un chip de fată frumoasă ca un înger; la început totul ți se pare cețos, șters, apoi, pe măsură ce înaintezi în vîrstă, ești de-acum în clasa VII—VIII, ceața se șterge, se deslușesc formele, o știi, ți-e drag și pămîntul pe unde trece. De-acum toate gîndurile, toate planurile tale se concep și se realizează în legătură cu ea. Îți ai și tu un ideal, cum se spune în limbajul adolescenților.

M-a amețit berea, vorbesc banalități. Lucrurilor ăstora trebuie să le dai culoare, să le personalizezi, ceea ce nu poate face un om ca mine.

În felul ăsta tu nu te întrebi nici ce rost are viața, nici de unde vii și unde mergi. Religia te împacă cu lumea de dincolo, asta e treaba ei, — știința dibuiește sub soare, și tu, fără griji, fără gînduri mari, trăiești undeva într-un colț de pămînt, cu iluziile tale, cu dragostea ta. Mi-aduc aminte, la universitate eram la cămin, stam uneori lungit pe pat, singur în cameră, obosit, sătul de studiu și de frecușul cu studentele și de docta lume universitară, stam și visam prin fumul de țigară, mă gîndeam la ziua cînd se va isprăvi cu toată truda asta, cînd vom fi căsătoriți, și eu, întorcîndu-mă de la slujbă obosit, o voi întîlni pe ea în prag, surîzătoare si dragă. Numai gîndul, icoana asta zugrăvită de mine și ascunsă în suflet mă făcea fericit, mă făcea să uit tot restul lumii.

De aceea, după ce te căsătorești și vezi că imaginea zugrăvită de tine e de piatră, fără suflet, fără inimă, începi să deschizi ochii și îți dai seama că totul a fost doar o iluzie, începe să se clatine ceva în suflet, cauți un sprijin de care să te poți agăța iar și nu-l găsești. Totul în jurul tău e pustiu, sterp, nu te mai atrage nimic, nici datorie, nici știință, nici nimic, nimic.

Glasul judecătorului scăzuse de tot, era răgușit, stins. Părea că n-are să mai poată vorbi, atît e de obosit, de stors de orice vlagă. Tăcu și își șterse fruntea. Apoi reîncepu, uitîndu-se într-o parte:

— Dar… Încă la mine e bine. Mă întorc de la judecătorie obosit, cu nervii rupți. Cu cîtă lume n-ai de-a face? Și tot drojdie. Ce lucruri? Ce scene? Doamne! Ți se ridică părul în cap cînd îți aduci aminte. La început toate trebuie să le faci tu, tot greul. Cînd ești începător într-o carieră nu ți-e îngăduit să tragi chiulul, ai nevoie de certificate de bună purtare, de dovezi de conștiinciozitate care să-ți servească

În viață drept pivoți. Mai tîrziu, după ce te-ai urcat pînă la jumătatea scării, o poți face. Acum, cum zic, totul se reazimă pe mine și încă pe un coleg. Șeful vine la zece și pleacă la unsprezece. Iscălește. Dacă n-are idei, tot e bine. Unde șefii mai au pe lîngă idei și așa-numitul spirit de inițiativă e o nenorocire. Începătorii trebuie să-l pună în aplicare, și nereușita se sparge în capul lor.

Cum zic, viu acasă clătinîndu-mă de oboseală. Îmi țiuie mereu în urechi jalea de la procese. Pe ea, pe Mary, o găsesc în casă, la geamurile dinspre stradă, făcîndu-și ma-nicur[a]. Asta, de un an. (Dracu știe de unde mai are unghii!) E odihnită de somnul de după amiazi, rumenă, cu obrajii ca mărul copt. Copii n-avem, deși eu aș fi dorit. Dar ea nu vrea. În sfîrșit, învățătură înaltă primită în universitate, că doar cu atîta se aleg. Ah, măi băiete, nevestele secolului nostru au înaintat enorm, iar noi, bărbații, am rămas în fond aceiași. Poate ceva mai lași, mai slabi. Li s-a dat jumătate din conducerea lumii în mînă și o duc de rîpă. S-au deplasat rosturile femeii, masculinizînd-o și atribuindu-i calitățile de statornicie, înțelegere și pricepere pe care le are bărbatul. Drept aceea, din tot ce i s-a dat, din toată civilizația de azi ea a ales fardurile, mijloacele anticoncepționale și tot ceea ce îi strică sufletul, o ticăloșește. În știință, zic? Dar ce înseamnă una, două, față de marea masă a profesoarelor care dau note după simpatie, a doctorițelor și a tuturor învățatelor cu care universitățile umplu lumea. Care ocupă locuri de răspundere și de care știința nu se prinde ca nuca de părete. Dar să le las pe alealalte, că de cîte ori mi-aduc aminte de femeile din universitate, mă înfurii.

Cum spuneam, copii nu-i trebuie. Menaj acasă nu facem. Spune că ne-ar costa mai mult, servitoare însă ținem, și una-i pare puțin.

Dar ce mă pricep eu la lucruri de astea? poate are dreptate, poate nu. Eu numai un lucru știu, că m-am săturat de mîncarea restaurantelor. Aș vrea să-mi aburească mîncarea în casă, așa cum era la mama acasă, să mânînc ceva după gust, cu încredere că e făcută de o mînă dragă.

Nu e încă ora mesei. E doar șapte, și noi mîncăm la nouă. Mie mi-e foame. Dar ea spune că oamenii din familii bune mănîncă de amiazi la patru, și cina la zece seara. De unde o scoate că astea sunt familii bune? Observă că sunt palid și am nevoie de plimbare. „Ce palid ești, Puiule!” (Ah, „puiule!”).

N-ar trebui să fiu așa, dar n-am ce face, nu pot lupta împotriva sufletului meu. De altfel, și ea îmi spune din obișnuință, fără nici o rezonanță:

— Să ieșim, Puiule, că ai lipsă de aer. Și ieșim. Sunt atît de obosit, de stors de orice vlagă, că mă clatin ca un om beat. Ea e proaspătă, odihnită, ca o fată din părinți bogați.

Se uită pe sub sprîncenele bine arcuite la dreapta, la stînga, se simte privită, admirată. Și asta îi face plăcere. O face și ea, dar discret, ca orice femeie. Cînd vreun pierde-vară se prea ține după noi, mai fierb și eu, mai ales la început. Îmi venea să mă întorc și să-i trag două palme. Cu timpul, am ajuns la concluzia că străinii n-ar face-o dacă nu le-ar da ea curaj. Acum nu mă mai interesează nici asta. Trecem pe altă stradă și ne urmăm plimbarea. Casc de-mi pîrîie fălcile și-mi cade pălăria din cap. Apoi venim acasă, și pe la zece și jumătate cinăm după toate regulile igienei, adică o nimica toată (seara mîncăm acasă, fiindcă seara nu-i bine să-ți încarci stomacul).

După ce ne culcăm, ea stă și citește pînă pe la două. Eu nu pot dormi din pricina luminii și, zvîrcolindu-mă în pat, mă gîndesc la toate, la viața mea pierdută. Cu timpul, mi se umple sufletul de o amărăciune de mi-e silă de viață, îmi devine indiferentă și slujbă și toate.

Apoi vin rochiile și celelalte, căci o „femeie de judecător trebuie să se îmbrace impecabil”. De cînd m-am însurat, de doi ani de zile, port tot ce mi-am făcut în holteie. Crezi că ne ajunge leafa?

Dar… Încă la mine e bine. Dar într-o zi vine șeful, președintele tribunalului, o mutră de om de crezi că e un general îmbrăcat civil, vine la birou tot zgîriat pe față. Fără să-l întreb, îmi spune că s-a tăiat cu briciul. Bleg cum sunt, îl cred și pe el, ca și pe toată lumea.

Acu, într-o zi iar se „taie” cu briciul. Ce-o fi asta? Mă pomenesc alaltăieri la el în birou cu un coleg, tînăr și el. Șeful ieșise pînă afară, să petreacă pe cineva, și nu se mai întorcea.

„Iar s-a bătut cu nevasta,” îmi spune colegul.

„Care nevastă?”

„Șeful, îmi zice, se bate cu nevasta ca românii cu turcii la 77, pe moarte și pe viață. O dată l-a pocnit cu o scurtătură în cap de a stat în pat două săptămîni.”

Ei, acum știi cine e asta oare duce recordul modei, e prezidenta femeilor ortodoxe ori catolice — dracu le mai știe! — ține conferințe, dă ceaiuri de binefacere, în sfîrșit, vuiește orașul de numele ei! Femeia asta, care s-a înfipt în leafa unui președinte de tribunal și își bate bărbatul, e fata aprodului de la judecătoria din Dej. Ține minte, fată de aprod, și el, președinte de tribunal. Înainte de a o lua, i-a făcut haine, a îmbrăcat-o în mătasă. De aia, zic, la mine e bine. Mama lui de bine…

Advocatul se ridică de la masă încet de tot, de parcă l-ar fi durut picioarele.

— Așa e veacul nostru, întors pe dos. După această vorbă banală tace.

Judecătorul se ridică și el tot atît de încet. Plătesc și pleacă. Trec pe lîngă masa unde jucase polițaiul și ungurul și, fără să-și vorbească, străbat piața pustie și se înfundă printre maghernițele de pe strada Eminescu, spre casă …