Întoarcerea în țară pe Dunăre

Întoarcerea în țară pe Dunăre de Alexandru Odobescu

România Literară, 1855, p. 523

Ce nu-mi dă Dumnezeu mie
Un glas tare, sunător,
Ca să cânt, o, Românie,
Al tău falnic viitor!

Ce nu-mi dă, printr-o suflare,
Versuri pline de dulceți,
Ca s-arăt într-o cântare,
Ale tale frumuseți!

Cu ce dulce mulțumire
M-aș cerca a le descri!
În ce farmec, ce uimire
Aș ști poate-a le-nveli!

Aș culege flori și stele
P-al tău cer, pe ai tăi munți,
Și aș împleti cu ele
Cununi pentru-a tale nunți.

Vieața mea cu bucurie
Mi-aș sdrobi-o-n fala ta,
Ș-apoi moartea las’ să vie!
Nemurire-ar fi a ta.

Te-aș urca, mândră și tare,
Pe un tron scânteietor;
Te-aș face eu mai mare;
Asta-i singurul meu dor!

Căci, o spun plin de mândrie,
Te iubesc, țărm părintesc,
Cu o dragoste mai vie
Decât toate ce iubesc.

Te iubesc fără de preget
Cu acel nestins amor,
Ce unește-al nostru suflet
De pământul trecător.

Te iubesc numai pe tine
P-acest larg întins pământ,
Și nici cerul pentru mine
Nu se pare-a fi mai sfânt.

Dacă toți câți nasc în tine
Așa dragoste-ar simți,
Poate-ai fi și tu mai bine,
Poat-atât n-ai suferi.

Însă, vai! mulți te apasă,
Mulți din sângele-ți trăiesc
Și de doru-ți nu le pasă,
Căci chiar ei te asupresc.

. . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . .

Dar, fugiți gândiri nouroase,
Ce fericea-mi ofiliți!
Când văd malurile-mi frumoase,
Măcar un minut fugiți!

În a’ Dunării talazuri
Ce s-afundă în senin,
Voi s-arunc orice necazuri,
Voi să-nec orice suspin.

Sunt ferice că-mi văd țara,
Văd curgând Dunărea lin;
Sub cer neted văd cum seara
Malul e de taine plin.

Sus în deal, peste câmpie,
În pustiul Bărăgan
Este scumpa mea moșie
Cu movila-i de Roman.

Acolo, în nepăsare
Treceau veseli juni-mi ani.
Au trecut! Și mă-ntreb: „Oare
Cei ce vin fi-vor dușmani?”

Însă inima-mi tresare
Când gândesc a revedea
Pe pământ, câmpia mare
Și pe ceruri, a mea stea,

Steaua ceea favorită,
Ce gându-mi copilăresc
O închipuia unită
De pământul românesc.

Printr-o coardă aurită
Una d-alta le legam,
Iar la țara mea iubită,
Privind cerul, îi șopteam:

„Precum acea stea lucește
Printre stelele cerești,
Așa inima-mi dorește
Printre țări, tu să domnești!

Precum vecinic ea colindă
Prin eterul luminos,
Tot asemeni, triumfândă,
Voi s-apuci un drum glorios!”

Deci, prin tainică-armonie,
Fii legată d-acea stea,
Căci a mea copilărie
Vedea fericirea-n ea.

Orice vis de norocire,
Ale slavei măguliri,
Mi-aruncau câte-o zâmbire
Prin gingașe licuriri.

Acea stea atât iubită
Îmi vădea un rai ceresc;
Iar când raza-i aurită
Scălda țărmul părintesc,

Eu vedeam soarta-i duioasă
Nălucită-n viitor,
Ș-a mea inimă voioasă
Sălta vesel și ușor!

Pe Dunăre, Septembre 1855