Între Stan și Bran

 

Nici Dumnezeu nu poate mulțumi pe toată lumea, de vreme ce chiar doi frați buni, unul grădinar și altul cărămidar, i se roagă totdeodată, unul de ploaie, și altul de secetă... Pe oricare l-o împăca mai întâi, o să-și auză vorbe dela celălalt... Dacă nici Dumnezeu nu poate, darmi-te bietul om muritor !

Când te pui, cum te trage inima, să faci, după putere, o slujbă spre folosul cuiva, să nu te mai gândești la ce are să zică altcineva despre fapta ta; căci folosul unuia poate fi spre paguba altuia, și, firește, dacă ai să cauți și la supărarea celui din dreapta, cât și la folosul celui din stânga, atuncea trebue să stai frumos la mijloc ținându-ți mâinile încrucișate și zâmbind cu nevinovăție, când ăstuia, când ăstuilalt. Cum am zice, nici nu jicnești, nici nu slujești, - rămâi om bun ca zahărul, pe gustul tutulor, și al lui Stan și al lui Bran, deopotrivă dulce, și nepăsător și nefolositor pentru amândoi.

Și mulți cred că omul cuminte așa trebue să se poarte'n lume, și nu le merge rău.

La o judecătorie se 'nfățișează un Stan și un Bran, în pricină de ceartă cu bătaie. Judecătorul întreabă pe un martor:

– Jupân Leibule, spune: cum a mers pricina dumnealor ?

– Parcă pot să spun daca nu știu ? a zis martorul.

– Cum să nu știi ? Trebue să știi, dacă ai fost acolo. - Și daca am fost acolo, parcă trebue să știu tot ?

– Cum să știu daca am venit când era începută sfada ?

– Bine, sfada era începută; dar cine a dat, întâiu ?

– Cum o să știu cine-a dat întâiu, dacă ș'unu-a dat ș'altu-a dat ?

Ei ! iacă om nepărtinitor, jupân Leibu; și om chibzuit, care înțelege că fierbințeala lui Stan și lui Bran se poate potoli, și că el trebue să rămână deopotrivă bun prietin cu amândoi.

Dar poate oricine fi chibzuit și nepărtinitor ca Leibu ? Nu ... de sigur. Te 'mpinge nu știu ce apucătură, care trece peste socoteala cuminte, și te dă partea unuia, de unde auzi tu bine că te strigă poruncitor glasul dreptății - să zicem de partea lui Bran. Ei ! atunci, lasă pe Stan să gândească și să spună câte și cum i-o plăcea și vezi-ți de treabă. Ba chiar, dacă s'o vârî Stan ori cu duhul blândeții, ori toana de arțag, să te scuture de mânecă, doar te-o face să te iei la colț cu el, nu te lăsa amăgit și răspunde-i frumușel: Ť- Nene Stănică, eu înțeleg ce poftești dumneata: să mă 'ncurci la vorbă, că te știu ce procopsit și dibaciu ești la limbă și la condeiu; decât, iartă-mă, să te ierte Dumnezeu, n'am vreme acuma de palavre fără cap, fără mijloc și fără coadă; că, uite, trebue să isprăvesc colea slujba ce m'am legat frățește să i-o fac lui badea Branť. Dintr'atâta scurtă vorbă, cred că va 'nțelege oricine pentru ce n'am răgaz să stau la polemică (așa zicem noi gazetarii, intelectualii,Ťpolemicăť; oamenii de rând, fără condeiu, zic Ťmoși pe groșiť) și mai ales cu cine, polemică ? cu niște bărbați așa de străluciți, că nici nu socotesc de lipsă a-și mai spune numele când te iau la vale pe nume; cu niște oameni Ťale căror idealuri nu le-ași fi putând eu înțelegeť (zic dumnealor). Adică noi, cei de partea lui badea Bran, nu 'nțelegem idealurile lui nenea Stan. Ba, s'avem iertare, zicem noi; le 'nțelegem și prea le înțelegem, cum le-a 'nțeles și badea Bran; că, dacă nu le 'nțelegea la vreme, ar fi dus acuma în cârcă pe nenea Stan drept acolo, sus de tot, unde vrea s'ajungă nenea d'a călare, ca vătaf deplin împuternicit al unei lumi aiurite de potopul vorbelor late, să trateze... cumva cu... cineva despre... ceva.

Căci, iată, aci-i aci. Aci stă taina izbândei: în vorbele înalte, late și umflate. Ți-a dat ursitoarea, când te-a tras moașa de nas, multă istețime și ...sfială de loc ? Ai mai avut și noroc să 'nveți ceva buche ? Știi să porți condeiul ? (gramatica nu-i lipsă !) știi să le torni cât de groase pe nerăsuflate ? - atunci ți-a pus Dumnezeu mâna'n cap... Te arăți îndrăzneț mulțimii ! o iei de sus și repede; cu cât te-o înțelege mai puțin, cu atât o să te crează mai procopsit, și apoi, învârtește-o, răsucește-o, amețește-o, aiurește-o ! și după ce ai văzut că se ține năucită cu mâinile de cap, îi strigi tare, s'o asurzești:

ŤNoi, contra partidului național ? noi, contra solidarității nației ? Este o calomnie ! infamie !! blasfemie !!! Noi, contra solidarității, contra partidului ? Dar noi suntem ai partidului; da, ai partidului, cu ... infima condiție ca și el să fie al nostru; noi urmăm partidul, fără să cerem în schimb decât un lucru de nimic: să ne urmeze și el pe noi... Așa dar întrebăm: de ce să mergem noi la el, și să nu vie el la noi, precum cer dreptatea, echitatea, lealitatea, în fine Ťspiritul modern ?ť Aci, la Ťspiritul modernť, firește, lumea rămâne absolut tâmpită... Dar unul, Oancea, om fără carte, întreabă pe prietenul său, Ion, tot om de rând, nedat la slovă:

-Mă, nație, ai înțeles tu ceva din câte spuse Domnul ăsta ?

– De 'nțeles, răspunse Ion, e greu, că e prea înalt cum a spus el; eu n'am învățătură să pricep lucruri subțiri; dar, pe cât am putut apuca din vorbele lui, că Ťtrebue partidul să vie la dumnealor, înloc să meargă dumnealor înapoi la partidť, mi-am adus aminte de o snoavă veche de la noi din sat...

Zice că umbla un țigan de vreo câteva nopți cu o potcoavă 'n mână și căuta pe 'ntunerec, ba pîn sat, ba pe lături, la pășune, încoaci, încolo, tot căuta...

Paznicul satului l-a 'ntrebat:

– Ce tot te învârtești pe aci, mă țigane, noaptea întreagă ? ce tot cauți ?

– Ce să caut ? a răspuns țiganul. Ia căutam un cal, să-l bat la potcoava asta.

Iată om cu idealuri, pe care paznicul, mărginit la minte, nu le poate înțelege... Și-apoi, de-acolea Ťacei cari nu 'nțeleg idealurile noastre tainice (ce nu se spun niciodată) sunt niște bătrâni ramoliți, bipezi inconștienți, conduși de vanități senile, ridicoli, deplorabili, ba chiar... urechiați...ť (după severa politică scoțiană...).

E foarte mânios Stan pe Bran; are și de ce: o 'nvârti, o răsuci, dar nu i s'a prins.

Și când mă gândesc la mania lui Stan, să spun drept... Eu pe omul de înaltă valoare politică și socială, pe acel bărbat, cu care s'ar putea făli orce societate europeană, - vreau să zic pe doctorul Vaida, al cărui prieteșug mă răsplătește cu prisos de nesocotirea multora, - îl stimez cu deosebire; dar acuma n'aș vrea să fiu în locul lui, și iată de ce.

Dacă eu, un publicist, d'abia îngăduit ca mediocru, îmi auz atâtea ! - ba că sunt numai un biet dramaturg rătăcit în politică, unde m'am Ťpoticnit fără să vreauť (adică, pe semne, se poate poticnire și cu dinadinsul); ba că, om care nu 'nțeleg idealurile înalte ale intelectualilor de elită, Ťgândesc astăzi la bătrânețe altfel decum gândea, acu mai bine de patruzeci de ani, în frageda-i tinerețe, fie-iertatul Eminescuť; ba că, pentru întâia oară, eu Ťnăscocesc în anul 1911, ideea despre o înțelegere între români și maghiariť, care idee nimănui nu i-a trăznit până aci pîn cap, - și că, prin urmare, m'am vândut și eu maghiarilor - poate, Doamne iartă-mă, ca să mă numească Vlădică cine-știe-unde...

Iaca, zic, îmi aud eu atâtea, pentruce ? pentru două-trei biete coloane din ŤRomânulť, destul de blânde și de sfioase - ce-o să-și auză el, doctorul Vaida, după lovitura de măciucă, pe care le-a tras-o mir domnilor inteligenți, independenți, intransigenți șcl ?... Și lovitura fiind din cale-afară amețitoare, a rămas deocamdată bravul nostru amic Vasile Goldiș să primească în cap blestemele lui Stan. El, Goldiș, el e capul răutăților, el e urzitorul zavistiei, el e de vină și pentru înțepăturile mele, destul de măsurate până acuma, și de măciuca năpraznică a doctorului Vaida.

Toate bune și frumoase; dar mult stimații mei amici, dr. Vaida și Goldiș, sunt cel puțin intrați în horă și trebue să joace... Dar eu ?... eu ce căutai ca să mă vâr în joc ? Căci trebue să mărturisesc că, dacă mi-se 'ntâmplă neplăceri, e vina mea. De ce nu m'am dus să intru în clica sau claca lui Stan ? Ce mai Ťilustru maestruť aș fi fost, Ťtotdeauna tânăr, vecinic verdeť ca spanacul, Ťromân cu adevărate idealuri !...ť Și ce primiri ! Ce festivări ! Ce aplauze ! Ce buchete ! și pupături la sosire, și batiste stoarse de lacrimi calde fâlfâind la plecarea țugului !... Țucu-te numa !

Dé ! dacă n'am avut gândul ăl bun, și m'am lăsat să mă ducă apucătura ! Iată unde am ajuns !... Pe intelectuali, Ťcari sunt singura rațiune de a trăi a națiunii întregiť (cum e și spoiala singura rațiune de afi a unei clădiri); cari împart diplomele de merit artistic și literar și decretează geniul; cari, ca orce înaltă Curie, judecă, încoronează sau osândește în cea din urmă instanță, definitiv, fără apel, orice produs de artă frumoasă - pe toți mi i-am făcut dușmani... Ce mai mă fac eu acuma, eu care sunt așa de vanitos ?... te întreb pe tine fragul meu amic Goga !... Iată, că înalta Curie a Republicei Literelor mă ia și peste picior ca pe un intrus, care se vâră nepoftit în Templul-Frumosului... Să vezi, c'or să mă dee afară ! Zice, că pe un Englez liniștit, membru al Parlamentului, ar fi stăruit mult să-l capete de aproape prietin familia unui colonel. Englezul, pe semne, nu i-a dat inima brânci și a ocolit cu dinadinsul prieteșugul cu care-l îmbiau. Colonelul s'a mâniat de asta și s'a hotărât să-i caute pricină Englezului, ca doar de l'o provoca la duel. I-a ținut calea și, când odată a dat piept în piept cu el, i-a zis, un multă demnitate, pe franțuzește:

– Domnule, ești un imoral ! Dar Englezul liniștit i-a răspuns pe englezește:

– Adaogă, domnule, că sunt și laș, și lasă-mă, te rog, să trec.

De acum, am isprăvit odată pentru totdeauna cu Stan... Poate dumnealui să spună orice-i place, să mă înjure oricum știe, supărare la mine nu 'ncape. N'am vreme de asta deloc, dar deloc. Am intrat slugă la Bran, că mi se pare și casa lui cinstită și omul de omenie; însfârșit c'așa m'a tras inima pe mine... Vreau să-i rămân slugă credincioasă, și atâta vreme, câtă am, d'abia mi-ajunge să-mi fac slujba cum se cade după slabele mele puteri.

Și astfel, sper că, după magistrala serie a doctorului Vaida, o să-mi dae și mie voe ŤRomânulť să spun ceva prin coloanele sale, cum m'o tăia capul. Și am să spun mereu că... În momentele de față mai ales, opinia publică nu poate osândi îndestul de aspru pe acel care-ar căuta să vateme ori în ce chip solidaritatea națională, atingând, sub orice pretext și câtuși de puțin, prestigiul Comitetului, care Comitet singur poate astăzi reprezenta integral, cu supremă autoritate, interesele naționale; și că: acel care tăgăduește ori și ce drept de pretensiune a nației românești, ca atare, în viața politică a regatului Ungariei - tăgăduire, pe care niciun Maghiar de inimă și cu minte n'o mai articulează astăzi.