Întreabă-te

Întreabă-te de Alexandru Vlahuță

Cum tremuri! Îți scapără ochii de ură
Ești fiară, în fratele tău când lovești, —
Și nu simți că demonul patimei oarbe
Tot ție odihna vieții ți-o fură.
Tot ție puterea și mintea ți-o soarbe,
Și nu simți că propriu-ți suflet rănești.

Nici masa, nici somnul, nimic nu-ți tihnește!
Tu cauți cu sete cuvîntul hain;
Veninul din suflet te arde pe limbă,
A furiei ghiară te strînge ca-n clește,
În bestie pofta cruzimei te schimbă,
Și nu bagi de samă că ura-i un chin...

Vrăjmașul tău plânge — si-i om ca și tine —
Smerit îngenunche, te roagă să-l ierți, —
Tu-l vezi în durere, și uiți că ți-e frate,
Cu cât mai zdrobit e — îți pare mai bine:
Din cruda-i cădere tu sorbi voluptate,
Cu cât te imploră — mai aprig îl cerți!

Aruncă-te asupră-i și-l calcă-n picioare.
Cu sete înfige-i cuțitul în piept
Și-nvîrte-l în rană, privește-l cu fală
În ochi, și-l întreabă râzând, dacă-l doare,
Și spune-i — de-l doare — că poate se-nșală,
Că n-ai vrea, cu dânsul, să fii crud — ci drept...

Silește-l să vadă cu cât ești mai tare!
Și când va cunoaște că tu l-ai zdrobit,
Că el e învinsul, iar tu-nvingătorul,
Privește-l cum moare cerșindu-ți iertare, —
Și, crud, pe grumazu-i ținîndu-ți piciorul,
Întreabă-te atuncea de ești fericit!...