Învățătură asupra pocăinții

Învățătură asupra pocăinții
de Antim Ivireanul



Întoarceți-vă cătră mine, din toată inima voastră și cu post și cu plângere și cu tânguire rumpeți inimile voastre și nu hainele voastre și mă voiu întoarce cătră voi, zice Domnul, la Ioil, în 2 capete.

Cine au văzut vreodinioară între zidiri atâta dragoste câtă iaste acéia ce arată soarele spre pământ, că de și iaste luminătoriu mare al ceriului și împărat al tuturor stélelor, iar lăsând célialalte stihii, îndrăgéște și iubește mai mult pre smeritul acesta de pământ și spre dânsul are închinată toată pohta lui, pre dânsul luminează cu razele sale, pre dânsul împodobéște cu de toate féliurile de copaci, pre dânsul încununează cu florile, pre dânsul îmbogățéște cu rodurile, pre dânsul hrănéște cu lucrurile sale. Și, pentru ca să nu să depărtéze de la el niciodată, face pururea o învârtejire împrejurul < lui > cu un umblet necontenit.

Asémene aceștii pohte, sau, mai vârtos să zic, mai cu mult făr de asămânare arată marele Dumnezeu, ziditoriul și făcătoriul a toate, spre sufletul cel smerit și păcătos al omului, măcar că are în mâinile lui céle dumnezeești toate marginile pământului, măcar că bunătățile noastre nu-i trebuesc, după cum zice David, iar spre acest suflet are pusă toată dragostea lui cea dumnezeiască; pentru dânsul poartă grija să-l mântuiască, pre dânsul cearcă, pre dânsul iubéște și, ca cum ar avea vreo trebuință, de la el pleacă dumnezeiasca lui mărire și pohtéște dragostea lui, pohtéște prieteșugul lui, pohtéște să umble pururea împreună cu dânsul.

Drept acéia trimite cătră dânsul proroci, trimite dascali, îl cearcă în toate părțile pământului, îl cearcă în toate unghiurile lumii. Și, pentru căci pohtéște să fie pururea împreunat cu el și nedespărțit de împărățiia lui, îi arată calea, îi spune mijlocirea, pentru ca să se mântuiască de păcat și să se întoarcă spre dânsul.

Oare care iaste mijlocirea acéia? Iaste acéia a pocăinții, caré nu are greșală. Întoarceți-vă zice cătră mine și mă voiu întoarce cătră voi. Deci pentru pocăința aceasta sunt gata astăzi să grăesc puțintéle cuvinte, înaintea înțelepției voastre, feții miei. Ci vă pohtesc să ascultaț cu dragoste, căci aceasta iaste mai trebuincioasă decât toate și mijlocire făr de greșală pentru mântuirea noastră.

Mare iaste, cu adevărat, darul acesta al pocăinții, dintru care poate cunoaște fieștecarele, mai ales dragostea cea multă ce arată Dumnezeu spre noi creștinii și pohta ce are ca să ne vază mântuiți, de vréme ce numai pentru noi au rânduit-o, numai pentru noi au dat-o, numai pentru noi au vrut să fie pocăința în lume. Și cum că iaste adevărul așa o dovedéște socoteala; pentru căci de ar fi vrut să o rânduiască pentru alții și nu pentru noi, credincioșii creștini, să cuveniia această rânduială să fie sau pentru îngeri sau pentru draci, sau pentru dobitoace, sau pentru célialalte ale lui făpturi.

Și de vréme ce pentru îngeri nu iaste, căci îngerii cei buni nici au greșit, nici pot să greșască, drept acéia nici pocăință le trebue. Nici pentru draci, pentru căci ei dintru a sa voință fiind împietriți în vicleșug nu priimesc nici vor pocăința. Iar nici pentru dobitoace, pentru căci n-au nici minte, nici cuvânt, ce lucrează pururea fărde greșală, precum îi învață firea lor. Nici iaste pentru altă făptură din câte să află în lume, pentru căci sunt toate nesimțitoare și urmează a nu fi priimitoare de pocăință.

Și iată dară că numai pentru noi, oamenii, au dat îndurătoriul Dumnezeu acest dar de mântuire al pocăinței; sau, să zic mai bine, pentru noi creștinii, pentru căci păcătuesc și jidovii, și turcii, iar nu le foloséște, nici le ajută pocăința, nimic, pentru căci sunt afară de lége. Iar noao cu adevărat ne ajută și ne dă mare folos, pentru căci avem credință, pentru căci avem nădéjde, pentru căci prin mijlocul sfântului botez ne-am făcut fii lui Dumnezeu, după cum zice Ioan la capul cel dintâi: Le-au dat lor putére ca să fie fii lui Dumnezeu, celor ce cred întru numele lui.

Și adevărat, ce alt ajutoriu mai mare, sau ce alt folos mai trebuincios poate să fie decât acela al pocăinții? Minunată iaste putéria ei, preaslăvite sunt lucrurile ei și darul făr de asemânare.

Un lucru minunat să véde în Sfânta Scriptură, la a patra carte a Împăraților, în 15 capete, zicând cum să se fie întâmplat după moartea prorocului Elisei, de au fost murit un jidov în cetatea Samariei și, după obiceaiul ce avea acolo, au rădicat unii trupul mortului și-l ducea afară din cetate, să-l îngroape. Și mergând pre cale, la locul cel rânduit, făr de véste au eșit dintr-un crâng, ce era acolea aproape, niște tâlhari moaviténi, ca să-i omoară. Și văzând îngropătorii o nevoe ca acéia, neașteptată, de frică să făcură mai morți decât mortul ce ținea. Și, pentru ca să-ș mântuiască viața lor, au aruncat pre mortul într-o groapă ce s-au aflat acolo și îndată au fugit, întru care groapă era îngropat prorocul Elisei. Și, îndată ce s-au atins trupul mortului de oasele prorocului, au înviiat și au venit iară în viață.

Frumoasă închipuire a pocăinții înțelégem a fi acest lucru preaslăvit ce s-au întâmplat. Că după ce face omul păcatul rămâne mort. Mort, pentru căci piiarde darul cel dumnezeesc; mort, pentru căci să desparte de Dumnezeu, carele iaste viața cea adevărată și ca pre un mort patemile lui, pohtele lui céle réle și îndulcirile trupului său îl aduc să-l îngroape. Unde? Afară din cetate, afară din pământul cel fericit al raiului, în groapa vecinicii munci. Dară ce să întâmplă? Îndurătoriul Dumnezeu, carele prin rostul prorocului zice: Nu voesc moartea păcătosului, precum a să întoarce și a fi viu, trimite împotriva lui, făr de véste, o năvală de tâlhari înfricoșaț. Dară cine sunt tâlharii aceștea? Frica morții, cutremurul muncii de véci, zioa cea înfricoșată a judecății, dreapta răsplătire a lui Dumnezeu.

Durerile iadului m-au încungiurat; întâmpinatu-m-au lațurile morții. Să uită păcătosul la nevoe, véde aiavea pierzarea lui, tremură, să îngrozéște și de frică fug îngropătorii: pohtele céle réle, patimile céle neînfrânate, odihnele, desfătările trupești. Și unde îl aruncă? În groapa lui Eliseu.

Groapa iaste pocăința, pentru căci precum groapa strică, răsipéște și piiarde trupurile céle împuțite ce să pun într-însa, așa și pocăința ștérge, strică și topéște împuțiciunea păcatelor ce înfășura sufletul.

Aici dară, într-această groapă a pocăinții, căzând păcătosul, afle pre Elisei cel de taină, carele iaste domnul nostru Iisus Hristos. Că Elisei să tâlcuiaște Dumnezeu mântuitoriu; și cu putérea acestuia și cu daru acestuia i să iartă păcatele, să îndreptează și să întoarce iară la viață. Și trăi mortul zice Sfânta Scriptură și să sculă pre picioarele lui.

De pe aceasta dară să priceapă fieștecarele câtă iaste putéria pocăinții, de vréme ce înviază sufletul cel mort al păcătosului, îi dă iară podoaba dumnezeescului dar ce au pierdut, îi deschide ușile ceriului carele i le-au închis păcatul, îl face soție fericiților îngeri, îl face moștean, lăcaș lui Dumnezeu și părtaș slavei lui cei dumnezeești. Dară nu săvârșaște numai acéste preaslăvite, această bunătate mare a pocăinții, ci iaste alta și mai minunată, care face mintea să se mire și inima să se uimească: biruiaște pre însuș Dumnezeu. Și când iaste mânios de sudălmile, de necinstirile și de hulele ce-i fac în toate zilele păcătoșii, cu faptele lor céle fărdelége, cu strâmbătățile lor, cu jafurile lor, cu multa a lor trufie, cu zavistie ce hrănesc în inima lor, cu atâtea necurății cu carele spurcă și trupul și sufletul, stă gata să facă asupra lor răsplătire, să arunce asupra lor trăsnetele urgiei sale, să-i piarză de pe toată fața pământului. Aleargă atunce pocăința și cu o cucérnică îndrăzneală, cu doao lacrăme ce varsă din ochi, cu un suspin ce înalță la ceriu dintru adâncul inimii (cutez a zice), că leagă mâinile lui Dumnezeu, îi ia armele a dréptei lui răsplătire preface urgiia lui spre ertăciune, îl face blând, ertătoriu, îndelung răbdătoriu, milostiv, iubitoriu asupra celui păcătos, carele atâta l-au necinstit și nu l-au băgat în seamă.

Și, pentru ca să nu socotiț, feții miei, cum că acéstia sunt aflări ale méle, ascultați o pildă.

La a treia carte a împăraților, la 21 de capete, zice cum că au vrut direptul judecătoriul, Dumnezeu, să pedepsească pre Ahaav, împăratul lui Israil, pentru multele păgânătăți și nedreptăți ce făcea în toate zilele și nu numai din răutatea lui ce și din sfatul înrăutățatei fămeii lui, a Iezavelii. Și i-au trimis cuvânt cu prorocul Ilie cum că va să-i rădice împărățiia, să-i piarză casa lui, să-i răsipească avuțiia lui, să nu mai aibă după acéia nici vrednicie, nici cinste și la cea de pe urmă să se facă mâncare câinilor și a pasărilor ceriului. Răspunse Ahaav: atâta răutate să-mi vie mie și atâta pedeapsă? Eu să aflu mijlocire ca acéia, să prefac dreapta a lui Dumnezeu mânie. Și ce au făcut? Cum au auzit Ahaav cuvintele acéstia îș rumpse haina lui și încinse sac peste trupul lui și puse cenușă pre capul lui și posti și făcu o pocăință ca acéia, cât au schimbat îndată Dumnezeu mâniia lui și au îmblânzit urgiia lui. Și chiemând iară pre Ilie i-au zis: n-ai văzut ce smerenie au arătat înaintea mea Ahaav și ce pocăință au făcut? Deci, pentru căci s-au smerit înaintea féții méle, nu voiu aduce răutate în zilele lui, ce în zilele feciorului lui voiu aduce răutatea peste casa lui.

Dară ce poate fi aceasta? Până acum cu bătăi, cu urgie, cu mânie, înfricoșa Dumnezeu pre Ahaav și zicea să-l piarză, să-i ia și stăpânirea și viața și acum zice (cum) că nu poate să-i facă rău. Iaste cu putință acea puținică cenușă ce au pus Ahaav în capul lui, acel sac cu carele s-au îmbrăcat, acel puțin post ce au făcut, acea pocăință ce au arătat să fie slăbit dumnezeiasca urgie și să îndémne pre Dumnezeu să facă acéia ce vrea păcătosul acela Ahaav și nu acéia ce cerca dumnezeiasca dreptate? Adevărat, așa iaste. Pocăința au întors urgiia lui, pocăința au oprit mâniia lui, pocăința i-au zmult din mâinile lui céle preaputérnice sabiia răsplătirii, pocăința au șters răspunsul cel înfricoșat și purtător de moarte. Nu voiu aduce zice răutate în zilele lui.

Însă, pentru ca să poată pocăința să săvârșească acéste lucruri preaslăvite, să cuvine să fie pocăința adevărată, iar nu mincinoasă; pocăință curată, iar nu vicleană, pocăință a inimii, iar nu a gurii, că precum iaste aur adevărat și aur mincinos, așa iaste și pocăință adevărată și pocăință mincinoasă.

Mulț socotesc, pentru căci zic: am greșit și Doamne iartă mie, păcătosul, cum că adevărat, să pocăesc și nu știu ticăloșii, că pocăința nu stă numai în cuvinte. Că zice Hristos la Evanghelie: Nu tot cel ce-mi zice mie Doamne, Doamne, va întra întru împărățiia lui Dumnezeul, ci cel ce face voia Tatălui mieu, celui ceresc.

Între ceialalți ce s-au pocăit, doi să află vestiți în Sfânta Scriptură: unul iaste Saul și altul David. Greșit-au Saul, au greșit și David și vin amândoi în cunoștiința greșălii lor. Am greșit zice unul, am greșit zice și celalalt. Dară David au auzit acest fericit glas: Și Dumnezeu au lăsat păcatul tău: nu vei muri. Și pentru Saul să roagă Samuil prorocul cu lacrămi și Dumnezeu îi răspunde cu urgie: Până când vei plânge tu pentru Saul? Și eu l-am defăimat pre el.

Dară pentru ce pricină drept judecătoriule, Doamne, arăț despărțeală ca aceasta; cu acești doi ce să căesc? De iaste adevărat, precum o cunoaștem, prea adevărat, cum că înaintea ta nu iaste nici o fățărie și cum că priimești cu multă milă și dragoste pre cei ce să căesc, pentru ce, aici priimești pre David și pre Saul îl gonești? Nu iaste împărat și unul și altul? N-au greșit amândoi înaintea ta? Dară drept ce, David, carele au făcut păcat mai mare și îndoit, adecă preacurviia și uciderea, află milă înaintea ta și Saul să defaimă și să leapădă, carele s-au arătat numai neascultoiu?

Adevărat, feții miei, pe dinn afară așa să véde, iar Dumnezeu, carele iaste cunoscători de inimi și véde dinn lăuntru acéia ce noi nu vedem au văzut despărțeala pocăinții și a unuia și a altuia. Că pocăința lui David era pocăință adevărată, cu duh umilit și cu inimă înfrântă și smerită, precum zice Sfânta Scriptură, iar a lui Saul pocăința era mincinoasă și vicleană, din gură numai, iar nu și de la inimă, că inima lui nu era dreaptă cătră Dumnezeu. Și pentru aceasta acea a lui David s-au arătat priimită și a lui Saul s-au defăimat.

Drept acéia dară, pentru căci iaste pocăință lucrătoare și bine priimită înaintea lui Dumnezeu, să cuvine să fie pocăință adevărată, ca a lui David. Și, pentru ca să poată fieștecarele să câștige această pocăință adevărată, desăvârșit, curată și priimită, Duhul Sfânt în Scriptură ne arată în ce chip să o facem, cu pedeapsa ce au dat lui Navuhodonosor, împăratul asiriianilor. Pre aceasta, vrând dumnezeiasca dreptate să-l pedepsească într-această viață, pentru multa a lui trufie și iară să-l miluiască, au făcut asupra lui acest răspuns, precum să véde la al patrulea cap al lui Daniil: Cu hiarăle partea lui, în buruianul pământului; inima lui de la oameni să va schimba și inima dă hiară să va da lui și șapte vremi să vor premeni preste el. Adecă l-au osândit să pască împreună cu hiarăle și ca o hiară să mănânce erburile pământului; să i să schimbe inima lui cea omenească și să i să dea inimă de hiară și să se afle întru aceasta până să vor premeni șapte vremi și atuncea să i să dea ertăciunea. Și adevărat așa s-au întâmplat, de au pătimit Navuhodonosor, după cum au rânduit dreapta judecata lui Dumnezeu și într-acesta chip ș-au luat ertăciunea, desăvârșit.

Să cuvine, drept acéia, acéste trei lucrure să facă fieștecare creștin, pentru ca să arate pocăință adevărată și plăcută cătră Dumnezeu. Întâi, să fie partea lui în iarba pământului. Când păcătuiaște omul lasă trupul lui slobod, în desfătări, în pohte, în beții și în mâncări mult și alta nu socotéște, fără numai cum îș va dezmierda trupul cum să-i dea odihne, cum să-l hrănească cu multe féliuri de bucate, dintru carele urmează bețiile, curviile, preacurviile și alte pohte neînfrânate, carele fac pre suflet lăcași diavolului.

Drept acéia să cuvine, când va avea să se pocăiască adevărat, să schimbe firea, să schimbe viața, să suppue trupul. Cu ce? În iarba pământului, cu ținéria, cu posturile, cu ajunările, cu depărtarea mâncărilor și a desfătărilor. Pentru căci, precum zice marele Vasilie, postul iaste stricăciune păcatului, înstreinare patemilor, omorâre trupului; și când slăbéște cu postul omului cel dinn afară, atunce cel din lăuntru să întăréște, atunce să face casă lui Dumnezeu și vas curat darului celui dumnezeesc.

Al doilea lucru ce trebuiaște iaste să schimbe inima lui și să ia inimă de hiară (și inimă de hiară să va da lui). Omul, precum are inima iscusită, așa o are și mult pohtitoare și pe neplăcére; nu iaste pururea întru o stare: acum să preface spre bine și acum să schimbă spre rău, acum pohtéște un lucru și acum îl uraște, acum iubéște și acum vrăjmășuiaște.

Împotriva acestora hiara are pururea acéiaș inimă, neprefăcută, stătătoare și nemișcată. Și de vréme ce omul, când păcătuiaște, pentru căci are inima prefăcătoare, să depărtează de la Dumnezeu și dă toată voința lui și dragostea la zidiri. Și, pentru ca să facă pocăință adevărată, trebue să schimbe zice Dumnezeu acea inimă a lui, vicleană și amăgitoare caré iaste nestătătoare și lesne mutătoare și să ia inima de hiară, adecă o inimă stătătoare, o inimă neschimbătoare, o inimă caré să rămâie pururea nemișcată de la bine, de la dragostea mea și de la paza poruncilor méle, caré să nu mai pohtească răul, nici să se abată la păcat. Și aceasta iaste acéia ce zice prorocul Ioil: Rumpeț inimile voastre.

Și la cea de pe urmă, al treilea lucru carele să urméze pocăinții cei adevărate iaste aceasta: 7 vremi să vor premeni preste dânsul.

Păcătosul, când iase din calea lui Dumnezeu și să face pre sine rob pohtelor celor trupești, săvârșaște toate păcatele céle de moarte, dintru carele céle mai mari sunt, precum ne învață légia lui Dumnezeu și sfânta Evanghelie, adecă: trufiia, iubirea de argint, păcatul cel trupesc, zavistiia, lăcomiia, mâniia și lénea.

Deci acéste păcate sunt céle 7 vremi carele să cuvine să le schimbe cela ce va vrea să se pocăiască cu adevărat, adecă să prefacă trufiia în smerenie, iubirea de argint în milostenie, păcatul cel trupesc în curățenie, zavistiia în dragoste, lăcomiia în post, mâniia în blândéțe și lénea în rugăciune și într-alte fapte bune. Și precum când făcea acéste păcate să bucura, să desfăta și râdea, așa și când să pocăiaște să cuvine să se mâhnească, să suspine și să plângă, pentru ca să facă premeneală vremilor și să se arate prefacerea adevărată.

Cu acest fél de mijloace să face pocăința desăvârșit și plăcută și câștigă păcătosul ertăciunea deplin, să împrietenéște cu Dumnezeu și să face iară vas darului celui dumnezeesc.

Drept acéia dară, feții miei, de vréme ce pocăința are putére ca aceasta, precum aț auzit și nu iaste altă cale și altă mijlocire pentru ca să vă mântuiț sufletele voastre, fără numai cu pocăința, trebue dară toț și cei tineri și cei bătrâni și cei bogați și cei săraci, să alergați cu osârdie la această pacinică liniște a mântuirii, pentru căci veți afla toț odihnă sufletelor voastre, după cum zice Hristos la Evanghelie și toți vă veți mântui.

Pocăința aceasta iaste cetatea cea minunată în patru cornuri ce au văzut sfântul Ioan la Apocalipsis, în 21 de capete, carea avea 12 uși: 3 de spre răsărit, 3 de spre miazănoapte, 3 de spre amiazăzi și 3 de spre apus, pentru ca să poată întra printr-însele toți și cei mici și cei mari, bătrânii și tinerii și fieștecarele după rânduiala sa și după vârsta sa: prin céle de spre răsărit să între cei tineri, ca cei ce sunt la răsăritul vieții; prin céle de spre amiază să între bărbații carii să află în mijlocul vârstii; prin céle de spre amiazănoapte cei bătrâni, al cărora le iaste sângele réce și albiciunea zăpezii o țin în barbă; și prin céle de spre apus să între, fără de nici o deznădăjduire, cei ce sunt la sfârșitul vieții și au amândoao picioarele în groapă și sufletul în buze, al cărora milostivirea lui Dumnezeu le va priimi pocăința.

Drept acéia, în toată vremea, iar mai vârtos în zilele acéstia a sfântului post, vă chiamă pre toț milostivul Dumnezeu, carele pohtéște mântuirea tuturor, zicând: Întoarceți-vă cătră mine și mă voiu întoarce cătră voi.

Drept acéia nu învârtoșaț inimile voastre, ci cu vitejie creștinească lepădaț lucrurile întunérecului, adecă strâmbătățile, jafurile, clevetirile, zavistiia, urâciunea, vrajba, curviile și toate necurățiile și vă îmbrăcați cu armele luminii, cu credința, cu nădéjdia, cu dragostea, cu frica lui Dumnezeu, cu cuceriia și cu smereniia, pentru ca să suppuneți cu aceste bunătăți pre împotrivnicul vostru, pre diavolul, trupul ce tirănéște și patemile céle ce strică sufletul și să vă faceți moșténi împărăției ceriului, a căriia să vă învredniciți toți, cu darul și cu mila lui Dumnezeu. Amin.