Școala

 

În capot roș, cu flori învoalte, cu părul adunat în coc și prins cu un pinten uriaș, bătut în ștrasuri lucitoare, coana Uțica fumează ca un „Pacific”, cu picioarele goale în papuci de casă, trântită leneș într-un fotoliu maltratat de vremuri și mutări. Sprâncene n-are deloc, iar fardul, mânjit de perne, îi dă înfățișarea ștearsă a unei fotografii de bâlci. Pe o măsuță, alături de ea, o ceașcă de cafea, răsturnată pe farfurioară, înflorită de muște, trebuie să-i vestească - are speranță - un ginere cu dar de nuntă, crai de tobă, de ghindă sau de roș, îi era egal, bărbat să fie!

Pe canapea, micuță, frumușică, în cămașă scurtă roză, cu ciorapi negri de mătase, Cătinel se îneca de jale, ca un copil ce înțelege pentru întâia oară suferința.

— Ce plângi, ca o proastă?

— Da'... ce... stric eu... mamă... dacă el...

— Tu strici, că stai ca o gâscă!

— Nu... spune... nimic...

— Întreabă-l tu!

— Ce... să-l întreb?

— Ia-l pe departe.

— Eu... nu pot... așa... fără... să-l cunosc...

— Asta nu te privește. Trebuie să fie de familie bună... nu toată lumea poartă monoclu. Prinde-l cu vorba. Ai văzut ce inele are?

— Dacă el... tace...

— Ei, atunci, să stai acasă... M-am săturat de atâtea plimbări și cheltuieli de pomană. Vrei să te măriți, bine; de unde nu, sănătate!

— Da... parcă eu... nu vreau...

— Atunci de ce nu te măriți?!... Slavă Domnului, te-am dus în toate părțile... Mă ține doisprezece lei pe zi numai tramvaiul, ca să te scot pe Calea Victoriei... Aseară, la „terasă”, alaltăieri la „Cărăbuș”... sunt sătulă, mă rog... nu mai am nici parale, am vândut tot ce mi-a lăsat tată-tău.

— Da' ce... eu... ți-am spus... să vinzi?... Ai vândut... pentru că... ai vrut mata... să vinzi... De ce-mi scoți ochii... acuma...

— Nu-ți scot ochii, da'-ți spun... Am făcut-o pentru binele tău. Credeam c-o să iasă ceva, da' dacă stai ca o momâie...

— Da' ce... pot eu... să-i fac... dacă el nu vrea...

— Hai. Taci, vino-ncoace... Na, ia batista, șterge-te... Nu mai plânge, ai să-ți faci ochii ca dracu' și n-o să putem ieși diseară... Să fi făcut ca tine, nu mă mai măritam eu... Ai văzut Tincuța?!... O ciumă, și ce bărbat a luat... avocat și proprietar.

— De cincizeci de ani... mersi!

— Ce dacă! Are ea de toate?... Vagonul de lemne la poartă, servitoare, rochii peste rochii, și un sublocotenent cu chirie... Ia să fii și tu mai îndrăzneață.

— Pot eu... să-i sar în cap?

— Nu zic, da' uită-te și tu la el mai altfel... ia așa, pe sub gene... întoarce-te la mine... pleacă ochii... mai mult... așa... mânca-te-ar mama... Ascultă-mă pe mine, eu m-am măritat de trei ori și n-aveam ochii tăi... Să fi avut ochii tăi și bucățica asta de nas, aș fi făcut avere!

— Parcă eu n-aș vrea...

— Nu vrei, că dacă ai vrea...

— Învață-mă mata, ce să fac?

— Descoasă-l!

— Cum să-l descos?

— Ce-ți spune când stai cu el?

— Vorbește numai de bolnavii lui.

— Foarte bine. Uită-te și tu în sus și spune-i așa: „Ah! grozav mi-ar plăcea să fiu soră de caritate!” Pe urmă, trage-te lângă el, privește în jos și zi rușinată: „Eu nu m-aș mărita decât cu un doctor!...” Și dacă vezi că se turbură, își sucește mustața și începe a se frământa pe scaun, lipește-te de el mai mult și roagă-l, tremurând, cu ochii închiși pe jumătate: „Ia-mă la spital cu tine... Am să fiu așa de cuminte!... N-am să te supăr cu nimic, numai să te văd ce faci... Trebuie să fii așa de bun!...” Că vezi tu, unii bărbați sunt mai sfioși decât copiii... Tată-tău, Dumnezeu să-l ierte, c-a fost cel din urmă, se învârtea pe lângă mine, și dacă nu eram eu mai altfel... Trebuie să cunoști cu cine ai a face... E timid? Fii cu curaj! Dacă-i mai îndrăzneț, apără-te. Nu prea mult, atât cât trebuie... Unde te uiți?... Eu îți vorbesc, și ție parcă-ți intră pe-o ureche și-ți iese pe alta... Unde-ți sunt gândurile?... Ei, poftim!... Ce-ți este de plângi acuma?

— Mamă, sunt pierdută! izbucni în hohote de plâns Cătinel, zvârcolindu-se de durere.

Coana Uțica se adânci în fotoliu, bănuind tot, fără să-nțeleagă bine, și întrebă cu ochii mari, cu gura strâmbă:

— Ce?

— Am greșit...

— Ptiu! Bătu-te-ar Dumnezeu și nu te-ar mai răbda pământul!... Cu cine? mânca-te-ar moartea... Cine-i pricopsitul?...

— Mișu.

— Ofițerul Tincuții!... Toantă ce ești!... Nu găseai și tu unul care să-ți dea casă, masă, toalete?!... Soi rău...! Cui dracu' îi semăna, nu știu!... Of! of! of!... Ce ți-am făcut, Doamne?! Ce păcate am avut eu?!...

— Mămicule, nu plânge, mămicule, că mă omor...

— Cum dracu' să nu plâng?... Atâta ambiție aveam și eu, să te văd în otomobil... doctorii câștigă... În fine!... Nu-i nimic. Dacă Dumnezeu a vrut altfel, cu Dumnezeu nu te poți pune... Nu mai plânge nici tu, te-ai făcut ca dracu'... Acu' degeaba plângi... S-a făcut, s-a făcut... Să-ți fie cu noroc... I-o mai scădea nasul Tincuții.