[Școala și familia]
de Ion Luca Caragiale

În Universul, 4 Februarie 1900, Notițe critice, semnat: Caragiale; neretipărit.

28206[Școala și familia]Ion Luca Caragiale


În nici o țară din lume poate ca nu cheltuește Statul, potrivit cu mijloacele sale, atât de mult pentru învățământul public cât în țara noastră.

Este lucru foarte natural. Poporul nostru, din cauza împrejurărilor istorice, a rămas cam înapoi de cultura europeană, și simte astăzi că trebue să facă toate sforțările, toate jertfele posibile pentru a recâștiga timpul pierdut și a ajunge la nivelul popoarelor culte.

Față cu jertfele Statului, cetățenii au deci tot dreptul să ceară mult de la școala românească. Trebue să mărturisim însă că în genere cetățenii trec foarte adesea peste limitele pretențiilor legitime.

Ei cred ca școala este datoare la noi chiar aceea ce nu este datoare să facă, chiar aceea ce nicăieri nu a putut și nu va putea face.

De aci nasc adesea critice absurde contra corpului didactic.

Despre lipsa de temei a acestora vreau sa vorbesc aici.

Dar mai întâi să stabilim un lucru.

Aceea ce numim cultura și civilizația unui popor nu consistă numai în înmulțirea cunoștințelor, în încărcarea inteligenței generațiilor cu știință, ci și în dezvoltarea apucăturilor sociale, în așa numita artă a vieții; cum am zice, cultura și civilizația unui popor consistă nu numai în instrucțiune, ci și-n educațiune.

Îndestularea ambelor acestor nevoi ale unui popor nu se pot da deopotrivă în sarcina școalei publice, și chiar niciuna din ele nu i se poate da pe de-ntregul.

În sarcina școalei cade instrucțiunea în cea mai mare parte, iar educațiunea în parte foarte mică.

În sarcina altcuiva cade în parte mică instrucțiunea și în cea mai mare parte educațiunea.

Acest altcineva este desigur familia.

Un copil care vine la școală fără să aibă de acasă absolut nici un început de legătură cu ceea ce se numește patrimoniul de cultură europeană, este un element prea din cale afară nativ pentru a-și putea asimila ușor acest patrimoniu numai din învățătura dascălului.

Vorbim, se-nțelege, de un copil înzestrat cu o inteligență normală, cum sunt în genere copiii, iar nicidecum de copii fenomenali, cari se găsesc așa de rar, căci școala e făcută pentru mulțimea normală, iar nu pentru exemplarele umane anormale.

Un copil deci care vine la școală dintr-o casă părintească unde n-a văzut carte ori hârtie tipărită, unde n-a văzut condei, nici hârtie scrisă, va fi mai greu de introdus în mașina de umplut cu învățături, decât un altul care ar veni dintr-o casă unde a văzut și a auzit, citit și scris.

Și afară de asta, un copil care, de mic, de când a început să prinză grai, a tras cu urechea la convorbiri de oameni cu oarecare cultură, posedând un vocabular mai bogat decât vocabularul celor câteva sute de cuvinte uzuale ale unei viețe umile, și procedeuri de expresie mai subtile decât ale comunicărilor de interese absolut joase — firește că are să se găsească mai puțin străin în fața dascălului, decât un alt copil mai puțin familiarizat de împrejurările familiale.

Pe de altă parte, un copil va învăța cu atât mai ușor cu cât ceea ce învață la școală va găsi totdeauna contact similar, control și confirmare în casa părintească.

Care va să zică, chiar instrucțiunea nu poate cădea întreagă în sarcina școalei publice, o parte însemnată rămâne totdeauna în sarcina casei de unde pleacă la școală copilul și unde se-ntoarce.

În privința educațiunii, lucrul stă în proporție răsturnată: aici școala poate foarte puțin, de aceea casa părintească trebue să facă foarte mult.

Părinții însă cu oarecare cultură și situație socială nu vor să știe de asta. Ei nu numai că nu-și fac datoria, luându-și partea de sarcină ce le revine, dar chiar împiedică adesea școala să-și îndeplinească măcar sarcina mică pe care și-o poate îndeplini.

Să ne-nțelegem:

Un copil, care merge regulat la datorie, stă în zilele de lucru câte 5 ceasuri pe zi în școală, și câte 19 acasă sau, în orice caz, nu la școală, iar în zilele de sărbători și dumineci, afară de trei luni și jumătate întregi de vacanțe, nu merge la școală deloc.

Dar încă acei ce nici în zilele de lucru nu merg regulat la datorie!

În cele cinci ceasuri din zilele de lucru, dascălul trebue să-l învețe, după o programă anumită, și este știut, de cine cunoaște puțin populațiunea noastră școlară, atât urbană cât și rurală, că acele cinci ceasuri foarte rar ajung pentru realizarea dezideratelor programei.

În afară de asta, sunt adunați la un loc în școală copii de deosebite straturi sociale, cu deosebite moduri de a înțelege raporturile dintre cel mic și mai marele lui.

Unii știu că cei mici au dreptul și puterea, tocmai pentru că sunt mici, să tiranizeze pe cei mari: părinții se ceartă între dânșii de câte ori unul dintre ei, tata ori mama, voiește să facă un act de autoritate față cu copilul.

Alții, din familii mai de jos, sunt deprinși a nu asculta și a nu se supune decât la constrângere brutală. De câte ori poruncește unul dintre părinți, poruncește înjurând, de câte ori nu e ascultat pedepsește cu bătaie.

Alții, în fine, sunt așa de neglijați de părinți încât nu le intră în cap că voința lor copilărească ar putea avea vreun obstacol în lume, altul decât al imposibilității materiale.

Cum are să se mențină în școală o disciplină unitară cu o adunătură de așa elemente?

Îi mai rămâne oare bietului dascăl vreme să mai facă din temelie o educație copiilor, ba adesea să desfacă apucături rele hrănite de părinți?

Poate dascălul, să și umple capetele goale și să și dreagă sufletele stricate ori părăginite? să îndrepteze în cinci ceasuri din zilele de lucru ceea ce a stricat familia în câte nouăsprezece, în toate duminicile, sărbătorile, zilele de absență și în cele trei luni și ceva de vacanțe?

Foarte rare familii, din nenorocire, controlează, nu mai zic îndeplinirea datoriilor școlare ale copiilor, dar măcar actele și faptele copiilor afară din școală.

Zile întregi copiii lipsesc de acasă.

Unde a fost școlarul după ce a ieșit de la școală? Măcar fost-a la școală?

Așa de des îi întâlnești pe stradă, prin unele localuri publice, câteodată ascunși în localuri de jocuri de noroc și de consumațiuni nepermise la vârsta copilărească, în vizuini de pierzare sigură, încât îți vine să crezi că altă scăpare n-ar avea acești copii nenorociți, lipsiți de îngrijirea părintească, decât o sistematică urmărire a poliției preventive și chiar de-a-dreptul corecționale.

Stimabili părinți de familie și mai ales onorate matroane române, să stăm strâmb și să judecăm drept!

Câți părinți și câte mame se găsesc cari, în cel mai mic incident dintre dascăl și copilul lor, vor cerceta bine înainte de a da dreptate copilului?

Este oare undeva în lume un corp didactic mai împiedicat de la îndeplinirea datoriei stricte, mai torturat ca pretențiile și cu amestecul părinților în discuțiunea școalei și în aplicarea legilor școlare, ba chiar în metodele de învățământ?

Dar lucrurile acestea anormale, dar obiceiurile acestea, atât de absurde și de păgubitoare progresului școalei românești, iau adeseori proporții în adevăr scandaloase.

Sistemul hatârului și protecțiunii zdrobește adesea conștiințele cele mai solide ale dascălilor.

Unde nu pot birui rugăciunile, stăruințele și umilirile părinților, încep să lucreze intrigile, amenințările, denunțările la autoritățile superioare școlare, calomniile prin gazete șcl.

Influențele politice împart notele și premiile: profesori conștienți sunt rău clasați, adesea persecutați cu asprime; profesori cari, mai slabi de înger, nu vor să se jertfească luptând cu apăsarea unei lumi fără scrupuluri, sunt adesea protejați și înaintați. Se-nțelege, donnant donnant.

De aci rezultă că școala noastră, cu toate silințele și sacrificiile Statului, nu dă tocmai roade relativ suficiente. Școala nu numai că nu e pe cât ar trebui ajutată, e din contra foarte adesea paralizată, de familie.

Până când casa părintească nu va înceta să strice rostul școalei și nu va începe cu tot dinadinsul să-i dea tot concursul ce-i datorește, școala nu va putea da, oricâte jertfe va face Statul, decât roadele pe cari le dă: generații foarte slab instruite și rău crescute, generații de semi-barbari orientali, nu de europeni în adevăr civilizați!