Șerpii

Șerpii de Alice Călugăru

în revista „Viața Românească, an VIII, nr. 4, din aprilie 1913.

Sub falnica desfășurare de crengi a umedei păduri,
Mă culc în ierburi legănate, și-n palme tâmplele-mi se razmă;
Și nu las somnul să mă-nfrângă cu-a buruienilor mireasmă,
Că lin încep să șuier cântul ce cheamă șerpii lungi și suri.

Și vie alunecând subt frunze, cu-ncete mlădieri de ape,
Cu zvârcoliri de-ascunse flăcări verzui, ce-ar tremura subt jar,
Să-ntindă asprii către mine vicleanul cap triunghiular,
În care turburi ochi veghează sub străveziile pleoape.

Cu-o fluierare prelungită începe necunoscutul cânt,
Ce-o să-i adune de departe și-amăgitor o să-i dezmierde.
Și ei se vor târî spre mine pe mușchiul înflorit și verde
Ieșind pe rând din întuneric, cum ies izvoare din pământ.

Și iată că de pretutindeni aud un foșnet de tufișuri;
Erau încolăciți pe ramuri, ca lanțul iederei vicleni;
Își plămădeau prin ierburi crude veninul lor de buruieni;
Dormeau cu apele pădurii, ascunși sub grelele pietrișuri.

Dar când descântecu-mi departe zvârli întâiul lui fior,
Deodată fiecare-n codru lăsat-a cuibul singuratic,
Și-nvinși de jalea prelungită a fluieratului cromatic,
Își măsurară-n ritmu-mi straniu, încet alunecare lor.

Veniți, o, șerpi târând prin ierburi, pe mlădiosul vostru pântec,
Prin ierburi lungi � ca lănci � prin pietre, al vostru chip de vis!
Veniți, voi, ce vă-ncovoiați, ca lanțuri, de-acum sunteți înlănțuiți
De necurmatele cadențe nemaicântatu-mi cântec.

Veniți misterioși și falnici, voi, fermecați de-un glas străin!
De-acuma zvârcolirea voastră numai în ritmul lor se schimbă
Și fără vlagă e-mpotrivă-mi primejdioasa voastră limbă,
Ce ca o floare otrăvită înalță amarul ei venin.

Eram prin ierburi lungi culcată și v-așteptam cu ochi de pândă
Ș-acum voi mi-ați adus întreaga putere-a tainicei păduri,
Și viclenia-i mi-ați predat-o cu-nșelătoare cotituri;
Iar fluierarea mea, de-acuma, se schimbă-n cântec de izbândă.

Mă reazăm de-un copac, ș-acolo aștept tot neamul vostru-nvins,
Să mi se-adune la picioare cu trupuri agere de spadă,
Să-nalț, încolăcind pe brațu-mi, sălbateca mea pradă
Și-n cingători însuflețite să las să-mi fie brâu-ncins.

Fără de putere împotrivă-mi, pădurea-întragă-mi este roabă,
Ea, ce mă-nlănțuia cu aspra-i mireazmă și cu teama-i grea,
De-acum împărăția-i toată de teamă și fior e-a mea,
Și-nveninata-i vrășmășie e cucerita mea podoabă.