Șoimul

Șoimul de Panait Cerna

„Convorbiri literare”, XLV, nr. 3, martie 1911

"Șoimule, ce-mi cazi din zbor,
Ce ți-e glasul cobitor,
Ce ți-e sufletul rănit,
Șoimule neogoit?

Ori vrun vultur te-a ajuns,
Ori săgeata te-a pătruns,
Ori iubita te-a lăsat,
Șoimule nemângâiat?"

"Vulturul nu m-a ajuns,
Fierul greu nu m-a pătruns,
Iar iubita mea, din zori,
Mă așteaptă sus, în nori.

Numai zborul mi-l lăsai
La izvorul de pe plai,
Numai ochii mi-i rotii
Și pe cine îmi zării?
Floare albă, legănată,
De voinici încunjurată:

Umil calea i-aținea,
Altul din cofiță bea,
Iar, din toți cel mai viclean
Brațul și-l făcea colan
Și de mijloc mi-o-ncingea
Și din grai o dezmierda.

Mândra când mi-l auzea,
Pieptul tânăr îi creștea,
Fața albă-și dăruia
Fața ei cu stelele,
Gâtul cu mărgelele,
Mâna cu inelele.

Și mai știi, măre, ori ba,
Mândra cine îmi era?
Dorul tău de astă-vară,
Cu mijloc de trestioară
Și cu salba legănată,
Ce-i de tine cumpărată,
Cu inele strălucite,
Tot de tine dăruite."

"Șoimule, limbă vicleană,
Nu-mi fi pasăre dușmană,
Că te-oi blestema odată
Să n-ai loc în lumea toată,
Vulturul să te gonească,
Aripa să-ți obosească,
Gheară lungă Să te-ajungă
Și să-ți zboare penele
Prin toate poienele,
Și să-ți rupă limba rea,
Cum îmi rupi tu inima!"