Ștefan-Vodă

 

Zice că Ștefan-vodă era, după cum am auzit istorisindu-se din moși-strămoși, omul cel mai înțelept, mai isteț, mai vestit și mai tare dintre toți împărații și craii de pe vremea lui.

În viața sa să se fi luptat el cu multe lifte rele, cu mulți căpcîni, cu multe-feliuri de limbi păgîne, cu multe popoară străine, care intrau în țară și cutreerau șesurile și cîmpiile cele întinse și mănoase ale Moldovei tocma ca niște lupi hămesiți. El s-a luptat cu tătarii, căzacii, ungurii, turcii, leși și cu cîți alții, dară pre toți îi bătea, pre toți îi biruia, căci nime nu era așa de priceput și ajuns de cap ca dînsul, nime nu șția ca dînsul rînduiala războiului.

Odată învinsese el pre toți dușmanii săi, dîndu-le frică ca să nu-l năcăjească mai mult, ci să-i dee bună pace, dacă li-i de lumea aceasta și dacă li-i dragă viața.

Și în adevăr !… o bucată de vreme nu-l necăjise nime nici într-o parte, și nici un dușman nu se sculă asupra sa, ci-i dădură toți bună pace, temîndu-și coșii și ferindu-se de el, ca. să nu-i căptușească undeva și să-i sfarme cu totul ; căci… să te ferească ceriul Ștefăn-vodă, cînd se întărită, era mînia lui Dumnezeu… era mai rău și de cît un leu… știi colea, cînd îl stîrnești din culcușul său șirl zîdărăști… bătea și tăia în dușmani ca în curechi, necruțînd pre nime-de-ar fi fost măcar ori și cine… să fi fost chiar și frate-său, numai să fi știut că-i dușman.

In timp de pace sta Ștefan pe lîngă curtea sa cea strălucită Și măreață din Suceava, orînduind cele trebuincioase în țară, grijind de supușii săi, ca să le meargă bine și să fie fericiți și îndestulați atît în timpul domniei, cît și după moartea lui; iară în zilele de sărbătoare petrecea cu curtenii și sfetnicii săi, ieșea, când erau serile sănine, frumoase și călduroase, în grădina de pe lîngă curtea domnească, și acolo se preumbla cugetînd ne-ntrerupt la cele viitoare și la binele țării.

Dar iată !… toastai cînd se socotea de a fi mai liniștit, tocma cînd gîndea, că n-o să se mai lupte cu nime, ci va rămîne o bucată de vreme în pace, tocma atunci îi sosește o veste de la Suceava că ungurii se sculară iară asupra moldovenilor și voiră să intre cu toată oastea lor în Moldova, ca să-l bată și să-l răpuie pre Ștefan, și în locul lui să rădice pre un alt domnitor în scaunul Sucevii:

Această știre nu-i prea plăcu lui Ștefan. Dar fiindcă n-avea încotro, trebui să se pregătească cît mai degrabă de război și să plece el mai întîi înaintea dușmanilor, pînă a nu putea apuca aceștia să între în țara lui. De aceea chiemă el la sine îndată pre toți sfetnicii săi și pre toți căpitanii de oaste și se sfătui cu dînșii, ce să facă și cum să înceapă, că doară vor putea învinge ca și mai nainte pre dușmani.

Sosind cei chiemați puse îndată la cale, ca să se adune toți feciorii cei mai voinici de prin țară la Suceava și de acolo să plece cu toții, cît mai degrabă, în preajma ungurilor.

Ceea ce se sfătuiră ei, se și făcură.

Pînă în cîteva zile o mulțime mare de ostași era adunată la Suceava.

Feciorii cei mai voinici, mai iscusiți și mai isteți ieșiră întru ajutor.

Care de care se îndesa mai nainte… care de care voia să ajungă mai aproape de domnul lor Ștefan, ca la cel mai bun, mai scump și mai iubit părinte, și apoi să plece alăturea cu acesta la război și să dee față cu ungurii, ce cutezară a lăți faima că vor să intre în țara Moldovei și să le răpiască averile, precum o făcuse ei mai de multe ori.

Pe timpul acela erau feciori voinici și inimoși, nu ca feciorii din zilele noastre, care, cînd aud de vre o bătălie, socot că pică ceriul pe dînșii.

Atunci cînd auzeau că turcii ori tătarii, ori ungurii, ori alți păgîni și dușmani au intrat în țară și voiesc să o prade, hei ! să-i fi văzut numai cum apucau securea, coasa, furca de fier, sau orice le venea în mînă și cît ai bate în palme erau pe drum, gata de a da pieptul cu ori și cine și a-și pune chiar și viața pentru țara și legea lor… căci pe atunci mergea treaba altfel!… Românul de pe timpul acela nu se lăsa, ca acuma, călcat în picioare de orice venetic ticăit și flămînd și de cîți prizăriți și bătuți de Dumnezeu, ci spunea dușmanului odată și pentru totdeauna, să nu-și facă de lucru cu dînsul, dacă nu i-i voia să audă cîntîndu-i la ureche cocoșii din cer și dacă li-i voia să mai vadă sfîritul soare.

Așa erau românii pe-acele vremi.

Și cum spusei toată oastea era. adunată la Suceava, gata de ducă, numai una încă-i mai lipsea lui Ștefan-vodă, și apoi avea să se pornească în preajma ungurilor.

Însă nime nu știa ce e pricina, că Ștefan tot tărăgănează cu pornirea și nu se mai aruncă odată pe calul său cel sprinteri ca șoimul… să se puie în fruntea voinicilor adunați și apoi să plece.

Ștefan încă nu spusese nimărui, cum că el n-are bani deajuns de cheltuială pentru oastea sa, ci sta dus pe gînduri : ce să facă ?… de unde să mai scoată atîția bani ?… căci visteria țării se deșertase mai nainte, cînd avu de-a se lupta în anii trecuți cii cîți și mai cîți crai și împărați… de la cine să împrumute el atîta amar de bani, ca să-i ajungă pentru întreaga sa oaste pe timpul cît ar fi să ție lupta ?

În urmă totuși se înduplecă și spuse sfetnicilor săi pricina de ce tărăgănează atîta și nu se mai pornește.

Aceștia, auzind pricina, îndată mare deteră de știre în tot orașul, că doară s-ar putea afla oarecine să-l împrumute. Dar nu se afla în tot orașul nici un suflet de creștin, nici un boier, care să fi avut o sumă așa de mare de bani.

Văzînd aceasta Ștefan se cam supără… nu că doară lui i-ar fi trebuit bani… dar mai mult pentru oastea sa, pre care o iubea ca ochii din cap.

În această împrejurare dureroasă, iată că i se înfățoșază un fecior voinic, îndrăzneț și binecrescut… Acesta cum ajunse dinaintea lui Ștefan zise :

— Măria-ta ! după cum înțeleg, te îngrijești de bani, că n-ai avea cu ce să ne susții pre noi în război ?… N-avea nici o grijă, căci doar oameni suntem noi, nu nemică !… știm noi cum să ne îngrijim și să ne agonisim cele trebuincioase… Dară dacă Măria-ta ai numaidecît lipsă de bani, apoi… ce mai atîta vorbă ?… ce trebuie să mai stai atîta pe gînduri, ca și cînd ar pieri lumea de dorul banilor.. să mergem pe la noi prin sat, prin Drăgoești, căci pîrcălabul nostru e putred de avut… și te va împrumuta, cu cîți bani vei voi… chiar și cu mai mulți de cît îți trebuie !… să ne grăbim, căci ungurii ne așteaptă ca iarba de leac… iac-așa : cu sufletul în palmă și cu inima în dinți !…

Ștefan, auzind aceste cuvinte din gura îndrăznețului fecior, ce sta față în față cu dînsul, zîmbi mai întîi a rîde, iară mai pe urmă, întrebîndu-l pe acesta, ori de întru adevăr are pîrcălabul din Drăgoești atîta avere, ca să. fie în stare de a-i împrumuta atîția bani, cîți îi trebuie lui, și răspunzîndu-i acesta că pîrcălabul lor e în stare cu banii săi să susție toată oastea moldovenească chiar și un an întreg, porunci îndată, ca să răsune din bucium marșul de pornire.

Abia a scăpat acest cuvînt din gură și toată oastea era în picioare.

Ștefan, luîndu-și rămas bun de la doamna sa și de la copii, se aruncă pe calul său cel sprinten ca rîndunica și pomi înainte.

Toți căpitanii făcură asemenea.

Și colea, cînd era soarele trecut de prînzul cel mare, un roi de feciori mergeau după Ștefan întocmai ca și albinele, cînd ies. dintr-un știubei și se duc după matcă, încotro le duce aceasta.

Ștefan-vodă, ieșind cu oastea sa din Suceava pe la satul Areni, care loc se numește astăzi Podul Arenilor, își îndreptă pașii săi drept cătră Drăgoești, care va fi într-o depărtare ca la vr-o trei mile și jumătate, de nu și mai bine, spre apus de Suceava.

Nu pot spune cu chiteală, cum pe unde va fi mers Ștefan-vodă cu oastea sa, după ce a ieșit din Suceava, căci sunt foarte mulți ani de atunci și cu anevoie de a se ști căile de pe acea vreme, dar după cum se poate presupune, el a trebuit să treacă mai întîi prin țarinile, ce se numesc astăzi Tinoasa și Frumoasa, apoi prin satul Liteni, sau între acestea și satul Zaharești, ca așa să ajungă mai lesne și mai degrabă la Drăgoești, fiindcă pe aici e calea cea mai dreaptă și mai scurtă.

Pe unde a mers, pe unde n-a mers, puțin ne pasă, destul că, cînd era soarele cruce-amiaz, oastea s-afla lîngă Drăgoești, iar Ștefan și cu cîțiva dintre căpitanii săi abătură pe la pîrcălabul Drăgoi, ale cărui curți se aflau, pe atuncea, alături cu partea despre răsărit a satului de astăzi, tocmai pe locul, care acum se numește Mitoc, unde pînă în ziua de astăzi se mai pot vedea rămășițele de pietre și cărămizile acelei curți străvechi, precum și urma temeliilor și un păr uriaș, martori adevărați ai timpurilor acelora.

Drăgoi, cum înțelese de Ștefan, că vine la dînsul, deauna îi ieși înainte și-l pofti în curte.

Acesta, intrînd în curțile boierului, mult se miră, cînd văzu, cu ce fel de frumusețe și scumpete sunt împodobite încăperile acestuia, precum și de avuțiile ce se aflau întrînsele,… iar după ce îmblă încolo și încoace prin curte, zise lui Drăgoi :

— Am înțeles de la niște oameni, cum că dumneata ai fi foarte avut, că ai avea o mulțime de avere și o comoară de bani, deci fiindcă eu tocmai acuma trebuie să plec la bătaie în preajma ungurilor, ce vreau să vie iarăși asupra noastră, și neavînd bani deajuns pe drum și la război pentru toată oastea, de aceea fii bun și-mi împrumută o pătrare de galbeni, pînă ce m-oi întoarce îndărăpt și atunci îți voi întoarce-o cu mulțămită.

Fiind Drăgoi, precum am spus, un boier foarte avut, avînd toate bunătățile lumii pe lîngă curtea sa, nu se codi mult, ci-i împrumută pătrarea cerută, mai cu samă fiindcă prea bine știa, cine-i Ștefan și ce plătește. (…)