Ștefan-Vodă și Tolpa

 

Se zice că pe vremea lui Ștefan-vodă se afla pe lîngă curtea domnească un țigan cu numele de Tolpa, care era un om deștept, glumeț și totodată foarte prefăcut.

Într-o zi, venind niște români de la țară ca să se jeluiască înaintea domniei pentru nedreptățile din partea pîrcălabului lor, întâmpinară tocma cînd aveau să intre în curte pre țiganul Tolpa.

— Ce vreți voi, oameni buni ? îi întrebă acesta.

— Avem să vorbim oarece cu Măria Sa vodă… Acasă-i ? răspunseră românii uimiți, socotind că cine știe ce domn mare e acela cu care vorbesc.

— Acasă !… Dară ce aveți voi să vorbiți cu Măria Sa ? Nu puteți să-mi descoperiți și mie tainele voastre ?… Eu v-ași putea foarte mult ajuta, deoarece și eu sunt unul din cei mai mari sfetnici ai Măriei Sale !

Românii veniți, necunoscîndu-l cine-i și văzîndu-l așa de vorbăreț, i se încrezură țiganului, cugetând că ceea ce le spune e adevărat și-i istorisiră taina lor, adică : cum că pîrcălabul îi asuprește din cale afară, cum că li se ia bir peste măsură, ba încă pe lingă aceea, mai în toate zilele, îi batjocurește, îi bate și-i chinuiește fără milă și fără vr-o pricină. Iacă de ce au venit ei să se jeluiască Măriei Sale vodă !

— Oameni buni ! zise Tolpa, nu purtați nici o grijă, întoarceți-vă pe-acasă în voia cea mai bună, că eu vi-s omul !… Voi vorbi cu Măria Sa. Lasă dacă vă va mai asupri și bate pîrcălabul vostru de azi înainte !

Românii îl ascultară și se întoarseră bucuroși spre case.

Tolpa, după depărtarea lor, căută un prilej bun să intre la Măria Sa în odaie.

Într-o zi Ștefan-vodă era voios.

Știindu-l atunci numai singur în divan, Tolpa intră deodată la dînsul în nuntru, plîngînd și țiindu-se cu mîna de cap.

— Ce-ți este ție Tolpo ?… Ce plîngi ? ! îl întrebă vodă, vă- zîndu-l văitîndu-se cu mîinele de cap.

— Mi-a tras popa o palmă, Măria Ta !

— Pentru ce ?…

— Pentru că n-am știut Tatăl nostru.

— A ! tu păgînule ! zise Ștefan-vodă mînios, tu să nu știi Tatăl nostru ?… Păcat că n-am aflat eu aceasta mai demult, că de-atuncea te-ași fi alungat de la curtea mea !… Mă, da ce ești tu ? păgîn ? tătar ? ori ce liftă rea ? să nu știi Tatăl nostru ?… Stăi numai !…

— Ba îl știu, Măria Ta, da-l greșesc într-un loc.

— Spune-mi-l dar !

— Tatăl nostru, carele ești în ceruri, sfințească-se numele tău, vie împărăția ta…

— Mai departe !

— Aici am uitat o vorbă.

— Fie-n voia ta… zi acuma mai departe.

— Fie în…

— Fie în voia ta… zi încă o dată de la început, că iarăși ai uitat !

— Tatăl nostru, carele ești în ceruri, sfințească-se numele tău, vie împărăția ta, fie în…

— Fie în voia ta !… Măi da ce bătut cu leuca !… Un cuvînt să nu-și poată însemna !… Și încă odată de la început și ține bine minte : fie în voia ta !

— Tatăl nostru, carele ești în ceruri, sfințească-se numele tău, vie împărăția ta, fie în…

— N-o să mai țină minte !… Zi mai de multe ori : fie în voia ta !

— Fie în voia mea, fie în voia mea, fie…

— Nu așa ! ci : fie în voia ta, adică a celui de sus, a lui Dumnezeu, și nu întru a ta, nerodule și năucule !

— Ei !… Fie !… d-apoi dacă uit!

— Apoi nu uita, că doar nu ți-e dogit capul !

— Și ca să nu uit, Măria Ta, scrie-mi vorbele acelea pe-o hîrtie și te iscălește, ca așa să-mi poci aduce aminte totdeauna, cînd voi lua hîrtia în mînă.

Ștefan-vodă, nici visînd de cugetele țiganului, luă o coală de hîrtie albă, curată și scrise : fie în voia ta, apoi se iscăli mai dedesubt Ștefan-vodă și i-o dete țiganului, ca să nu-i mai supere…

Tolpa, bucuria lui, ie hîrtia în mînă și, cum ieși din divanul domnesc, pe dată a pornit la țară, anume cătră satul acela, de unde erau românii ce au fost venit la curte să se jeluiască pentru asuprirea peste măsură din partea pîrcălabului.

Ajungînd el în satul acela, dete poruncă să se adune toți sătenii la un loc, dimpreună cu dînșii și pîrcălabul, căci vine de la curtea domnească și le aduce o vorbă mare de la Măria Sa vodă, pre care fiecine trebuie s-o asculte și s-o împlinească…

După ce s-a adunat tot satul, dimpreună cu pîrcălabul la un loc, Tolpa vîrîndu-se în mijlocul adunării și punîndu-se față în față cu pîrcălabul, pre carele a început mai întîi a-l mustra înaintea întregului sat pentru neomenia sa cu sătenii și cu românii de jurul acel, apoi arătîndu-i iscălitura lui Ștefan-vodă, îi zise :

— Vezi ce este scris aici ?

— Văd : fie-n voia ta, răspunse pîrcălabul, dar eu nu știu ce vrea să însemneze aceasta !

— Nu știi ?… Bine !… lasă că știu eu ! strigă Tolpa furios și atunci pe loc porunci juraților să-l întindă jos înaintea adunării și să-i măsoare vr-o cinzeci de bețe bune și pipărate, zicînd :

— Iscălitura Măriei Sale poruncește să pedepsim pre toți aceia ce nu știu omenie și asupresc pre frații lor din cale afară și fără de vr-o dreptate !…

Pîrcălabul era nevoit să sufere bătaie, crezînd că așa a poruncit vodă.

El însă era unul dintre cei mai credincioși mai supuși și mai plăcuți domniei, și știind aceasta, se mira foarte mult, cum de a putut Ștefan-vodă să poruncească ca să-l bată țiganul Tolpa în fața sătenilor, mai cu samă neaflîndu-se el cu nemic vinovat!…

La vr-o câteva săptămîni însă, după ce a fost bătut, avînd treabă numaidecît să se ducă la curtea domnească, se duse, și ajungînd intră la Măria Sa.

Ștefan-vodă, bucurîndu-sie de sosirea lui, îl primi cu aceeași prietenie și căldură ca și mai nainte

Pîrcălabul s-a mirat mult de primirea aceasta călduroasă. Pricepînd atunci că nu poate să nu fie ceva la mijloc, că trebuie să-l fi pus cineva la cale și de aceea poruncise ca să-l pedepsească, îl întrebă pe vodă zicînd :

— De ce ai poruncit Măria Ta lui Tolpa ca să mă bată înaintea sătenilor mei, că doară n-am făcut nimărui nici un rău.

Ștefan-vodă, uitîndu-se lung la dînsul, mirîndu-se și el vorbele pîrcălabului, îi zise :

— Ce spui ?…

— Ce spun ?… d-apoi iacă cum și iacă cum, și începu a-i povesti toată istoria cum s-a întîmplat.

— A, mișelul ! zise vodă mînios, de-aceea mi-a spus el că să mă iscălesc eu la cuvintele, ce nu le știa din Tatăl nostru, ca să aibă cu aceea iscălitură putere de a bate !… Așa-i treaba ?… Lasă că mi ți l-oi învăța eu !…

Ștefan vodă se făcu foc ; porunci curtenilor să prinză pe Tolpa și să-l spînzure.

Tolpa însă, cînd istorisea pîrcălabul vodei și cînd vodă porunci ca să-l prindă și să-l spînzure, stătea la ușă și asculta toate, și cum a auzit aceasta, îndată s-a făcut nevăzut, ascunzîndu-se în grădina domnească, care era foarte mare, știind că acolo nu va da nime de dînsul, iar trecînd mînia domnului, poate încă să scape cu viață.

În zădar l-au căutat curtenii ca să-l prinză, căci Tolpa nu era nicăiri. El bietul, de spaimă și de frică c-o să-l spînzure, s-a fost ascuns în acea grădină așa, că nici ziua mare cu lumina nu-l puteau afla, de l-ar fi tot căutat.

Mai spre sară, fiind o zi frumoasă și călduroasă, ieși Ștefan-vodă singur din curte și se duse la preumblare prin grădina domnească tocmai în partea aceia, unde era Tolpa ascuns. Țiganul văzîndu-l de departe că vine spre dînsul, se sui iute într-un măr și se legă cu brîul ce era încins peste mijloc de un crac, lăsîndu-și apoi picioarele să spînzure în jos, iar o ațișoară, ce o avea asemenea pe lîngă sine, o legă de altă creangă de deasupra capului său.

Văzîndu-l așa, Ștefan-vodă zise cu milă :

— Zău că-mi pare rău de sărmanul Tolpa. Bietul, de bună samă auzind că am poruncit să-l omoare, pentru că a bătut pre pîrcălab, s-a spînzurat el singur, ne mai așteptînd pre alții…

Tolpa trăgea numai cu urechia.

Ștefan urmă :

— Dacă ar fi viu eu l-ași ierta…

— Fie-n voia ta ! strigă Tolpa, sărind jos și îmbrățișînd picioarele Măriei Sale.

— Fie-n voia ta ! Bine că cel puțin de frica spânzurătorii ai învățat Tatăl nostru ! zise zîmbind Ștefan-vodă. Atunci m-ai prins cu iscălitura, acuma cu vorba, dar altădată nu mai scapi nici cu voia ta nici fără de voia ta !…

Era glumeț Ștefan-vodă și-i plăceau și glumele altora, dar între o glumă și o altă glumă ținea la mijloc cîte nouă fulgere, și vai de acela, pre care îl nimerea printre glume săgeata mîniei domnești.