Ștefan Vellescu
Teatrul Național a pierdut pe unul dintre cei mai călduroși amici ai săi, pe Ștefan Vellescu.
Artist dramatic de valoare pe vremea lui, s-a retras de pe scenă desigur obosit de ingratitudinea zdrobitoarei profesiuni... Tinerii artiști de astăzi nu-și pot închipui cu ce aspre jertfe se cumpărau, în tinerețea bravului lor profesor, aplauzele.
Vellescu s-a retras din teatru pentru a se devota catedrei de declamație de la Conservatoriu. Dar în același timp s-a apucat și de afaceri.
Om fără noroc și fără destulă energie pentru a rezista crudelor jucării ale sortei! afacerile i-au mers cîtva timp binișor; apoiui au pornit spre rău și, din rău în mai rău, au prăvălit pe bietul artist în ruină.
La grelele necazuri ale afacerilor le-au pus culme nenorocirile de familie: cea din urmă și cea mai groaznică a fost pierderea unei fete mari preaiubite.
Sărmanul părinte amărît a primit lovitura din urmă cu resemnare. dar sub aerul de supunere la hotărîrea lui Dumneazeu, numai Dumneazeu știe ce dezastru sufletesc lăsase jos în urmă-i frumoasa copilă, chemată de lîngă părinții ei la viața de sus!
O palidă mîngîiere pentru bătrînețe i se dete omului: Ștefan Vellescu fu numit subdirector al Teatrului Național. Scormonind cenușa patimii intelectuale din tinerețe, poate s-ar mai fi încălzit puțin bietul suflet înghețat de vîntul suferințelor din urmă!
După atîta înconjur prin valuri și pe țărmuri depărtate, pe unde atîtea ș-atîtea a pătimit, se reîntorcea vechiul artist dramatic la casa de care, pe drumuri străine, trebuie de multe ori să-și fi amintit cu dor adînc — la teatru!
A! ciudată casă! puternică aproape ca o patrie!
Și, întors acasă, acasă și-a găsit moartea! A murit în mica și iubita patrie. Om bun și blînd, multe și mulți l-au mîhnit în călătoria lui pe acest pămînt. Între aceștia am fost poate și eu, om rău, ca toți oamenii; rogu-l creștinește, umilit și căit, pe el, care acum e în sînul Domnului, să mă ierte!