Țăranul și coasa

Țăranul și coasa de Liviu Rebreanu

Întâmplarea făcu să fiu odată de față când intră un țăran într-un magazin de fierărie.

— Bună ziua! zise dânsul.

— Ce dorești?

— Aș vrea să cumpăr o coasă…

Negustorul se repezi și trânti pe tejghea un mănunchi de coase.

Țăranul se uită la ele chiorâș, cu niște priviri dușmănoase, apoi, întorcându-se cu dispreț și strâmbând din nas, murmură:

— Aș cumpăra d-alea cu pajura tunului.

Negustorul dădu la o parte coasele cu cap de taur și aduse vreo câteva din cele cu pajura tunului.

— Da’ parcă mai sunt acolo, mormăi țăranul peste umăr.

Prăvăliașul, om răbdător, aduse îndată toate coasele însemnate cu pajura tunului. Țăranul își alunecă ochii peste marfă, dar nici n-o atinse. Clătină din cap gânditor.

— Ei, ce mai poftești?

— De, mă gândesc că tot mai bine o fi să aleg una din cele cu cap de taur…

Negustorul n-avu încotro; încărcă tejgheaua din nou cu coasele cele dintâi. Acuma însă văzu și țăranul că-și face de cap și deci luă din grămadă o coasă la nimereală.

Închise întâi ochiul drept și cercetă coasa cu de-amănuntul, apoi închise pe cel stâng, ținând-o înainte, cu vârful în jos. Pe urmă o ridică în sus și o mai privi așa o bucată bună de vreme.

— Cât ai cere pe ea? țâfni, în sfârșit, către negustor, așa ca cu gura altuia.

— Patru lei.

— Pe coasa asta? întrebă țăranul batjocoritor. Nu se poate!

O îndepărtă puțin și trase cu mâna o linie în aer, să vază cum ar veni dac-ar avea coderiște, apoi o ciocăni cu degetul arătător și, în cele din urmă, o îndoi pe genunche.

— Hm… ei… va să zică, nu glumești?

Negustorul se jură pe tot ce are mai scump că nu i-o poate da mai ieftin deoarece și pe el îl costă patru lei în cap.

— Dar bine, domnule, nu vezi d-ta că nu-i călită cumsecade?

— Te înșeli, e fabricată din cel mai fin oțel englezesc.

— Ia nu te mai face caraghios! Trebuie să fii orb să nu vezi că e făcută dintr-una veche…

— E o marfă minunată, care o să ție până la moartea d-tale.

— Dacă cumva nu s-o rupe în otavă, zise țăranul râzând.

— Coasă ca asta n-ai avut d-ta de când ești pe lume. Mă rog, n-ai decât s-o cercetezi mai bine și să vezi…

— Aș, ce să mai cercetez? Coasa-i coasă, una ca și alta. O iau pe care îmi cade în mână. Ei, spune-mi verde, cât ceri pe ea, că n-am vreme de pierdut. Am o mulțime de treburi prin târg…

— Ți-am spus o dată: patru lei.

— Dar bine, domnule, pe ce ceri d-ta patru lei, pe ce?…

Și, zicând aceasta, începu să cerceteze coasa din nou, iar ca să o vază mai bine, ieși în stradă. În prag, însă, se întoarse și strigă:

— Ia seama, că mi-am lăsat înlăuntru pălăria!

Afară razele soarelui tremurau și alunecau vesele pe oglinda albăstrie a fierului. Țăranul duse coasa încetinel la gură, suflă și așteptă cu adâncă evlavie până ce aburii o întunecară o clipă și apoi se limpeziră iarăși, numaidecât. Pe urmă o atinse de câteva ori cu vârful de trotuar, făcând-o să clincăie.

— Cam ciudat sună, mormăi dânsul întorcându-se alene în prăvălie. O dai cu trei lei și cincizeci, sau n-o dai?

— Ei bine, fie; deoarece țin la d-ta, hai să rămân eu de pagubă, ia coasa cu trei lei și șaptezeci și cinci de bani!

— Doamne ferește!… Ce-ar zice feciorii mei când ar afla c-am dat atâta?… Ei, o dai ori n-o dai?

— Mai ieftin nu pot s-o dau.

— Atunci să rămânem sănătoși!

Ieși; dar din mijlocul străzii se întoarse repede înapoi și mai strigă o dată:

— O dai ori n-o dai?

— Nu, n-o dau.

Țăranul își mototoli zăpăcit pălăria unsuroasă între degete.

— De când sunt n-am avut treabă cu un om mai fără suflet ca d-ta… de când țin eu minte… Știi ce, domnule, pun coasa deoparte, am să mă mai gândesc nițel afară.

După vreun ceas de vreme veni însoțit de o rubedenie.

— Am venit, zise dânsul, ștergându-și sudoarea de pe frunte. Dumnealui e cumnatul meu. Ne-am sfătuit să cumpere și el o coasă, că doară când cumperi două se cuvine să le iei mai ieftin…

— Mai ieftin nu le pot da, ți-am spus de o mie de ori.

— Gândește-te bine, domnule, să nu-ți pară rău.

— Nu, nu. Nici să nu ne mai răcim gura.

— Va să zică, nu vrei să lași nimic. Nici măcar un ban? izbucni țăranul furios.

— Nicio para, răspunse hotărât negustorul.

— Ei, acu ce să mai zic? adăogă țăranul mai îmblânzit.

— Zi ce-ți place. Eu nu mai stau de vorbă cu d-ta.

— Aide, aide, nu te mai supăra și d-ta așa, ca o cucoană bătrână. Dacă ți-e scumpă vorba, hai, dă mâna.

Și țăranul, mulțumit, dădu mâna cu negustorul.

— Așa. Iacă, ne-am învoit! Câine să fie cine nu se va ține de tocmeală…

Cu o încetineală sărbătorească, începu să-și descheie pieptarul. În vremea aceasta însă nu-și luă de loc ochii din colțul unde răzimase coasa cumpărată. Deodată i se năzări că coasa e mai strâmbă și mai mică decât aceea pe care o alesese. Iscodi cu priviri mânioase personalul prăvăliei, apoi ridică coasa și-i cântări greutatea.

— Asta-i altă coasă! strigă dânsul întărâtat. Poți să spui ce vrei, asta nu-i coasa mea!…

Și repede își încheiă nasturii lucitori de cositor ai pieptarului.

— Cum să nu fie asta coasa d-tale?! Vino-ți în fire, nene, altmintrelea o să-mi ies și eu din țâțâni!…

— Nnda, hm… hm… Cine dracu m-a pus să ies din prăvălie!… Sunt și eu de vină, ce e drept!… Ei, acu ce mă fac?…

— Îți spun că asta-i coasa pe care ai ales-o!…

— Asta?… Parcă eu n-am ochi să văz?!

O ciocăni cu degetul, o îndoi pe genunchi, o scoase în stradă, o zăngăni de trotuar și se întoarse cu ea, pleoștit, în magazin.

— Asta nu-i coasa mea!… Pe asta nu dau mai mult de trei lei și cincizeci!

— Nu umbla cu matrapazlâcuri, nene!… Dacă nu-ți place asta, poftim, alege-ți alta. Găsești aici câte dorești.

— Da’ ce, crezi d-ta că eu sunt nerod să mă apuc din nou să-mi bat capul alegând? O iau pe asta, dar mai ieftin, fiindcă e mai slabă ca cea dintâi.

— Spui prostii, neică, încetează!

— Cum? Adică vrei să rămân eu de pagubă? Nu te-ar durea pe d-ta sufletul să-mi iei mie două prețuri?

— Hai, scoate banii degrabă și nu mai vorbi degeaba.

— Bine, strigă țăranul amărât, să ai d-ta dreptate. Dar cel puțin să împărțim cei douăzeci și cinci de bani, să nu rămân eu cu toată paguba.

— Rămâne așa cum am spus.

— Ei, dacă e așa, ia-ți banii!…

Începu iar să-și descheie pieptarul, din al cărui buzunar scoase, cu multă băgare de seamă, o piesă de doi lei și o întinse negustorului.

— Ceilalți îi strâng acușica!

Dintr-alt buzunar al pieptarului mai scormoni patruzeci de bani, iar dintr-un al treilea alți zece băni.

— Uite cincizeci bani.

Apoi vârî mâna în buzunarul cioarecilor, unde găsi șaptezeci și cinci de bani.

— Cincizeci de bani cu șaptezeci și cinci fac un leu și douăzeci și cinci. Acu cât mai lipsește?

— Încă cincizeci de bani.

— Cincizeci?… Hm… Nu cred să mai am atâta.

În vremea aceasta, cu mutra cea mai nevinovată din lume, pândea ochii negustorului, parcă ar fi vrut să-i citească gândurile.

— Adică… Ia stai nițel… Unde dracu i-am pus? Aha, în nodul basmalei!…

Într-adevăr, din colțul boțit al unei basmale roșii mai scoase douăzeci de bani.

— Ăștia au fost cei din urmă, zise dânsul prietenos. De unde nu-i nici vodă nu poate lua!

— Încă treizeci de bani! stărui negustorul fără milă.

— Acuma lasă, nu mai zice nimic; coasa și așa nu face două parale! Și nici nu mai am bani la mine, că ce brumă mai am i-am uitat în căruță, în suman. Cred că nici d-ta nu vrei să alerg atâta amar de loc pentru câțiva gologani. O să ne răfuim noi altădată ca oamenii cinstiți.

— Mie să-mi plătești pe deplin! Du-te de adă paralele, că coasa n-are să fugă până te întorci d-ta!

Atunci țăranul deodată făcu pe jicnitul.

— Ce? Adică n-am eu la d-ta cinste de câțiva gologani? Știi d-ta, domnule, că tata și cu bunicu-meu au fost primari? Mie nu-mi trebuie mila nimănui, să știi d-ta! Cumnate, aruncă-i treizeci de bani și hai să plecăm!…

Își luă posomorit coasa și se îndreptă spre ușă. În prag însă se mai întoarse o dată cu fața schimonosită, plină de dispreț, și, făcând să lucească coasa în lumina soarelui, strigă triumfător:

— Ascultă, domnule! Să știi de la mine că asta-i cea mai bună din toate coasele d-tale; celelalte nu fac două parale!