Țesut cicatrizat

 

[Partea I]

I

Emanuel urcă o scară întunecoasă; mirosea în aer vag a produse farmaceutice și a cauciuc ars. În fund intră într-un coridor îngust unde domnea aceeași întunecime; o ușă larg deschisă arătă lui Emanuel că trebuia să meargă mai departe. Încăperea n-avea decât un singur geam spre curte, un geam foarte mare care nu era altceva decât un acvarium. Toată lumina venea înăuntru prin apele aceste albăstrui. Pești negri de forme ciudate își alunecau umbrele printre ape și mărăcini.

― Aș vrea să se termine repede, gândi Emanuel, să știu îndată rezultatul… da… nu…

Tâmplele îi zvâcneau puternic. Își trecu mâna peste față obosit. Tot decorul acesta și mai ales peștii care alunecau mereu prin ape păreau de-un profund ridicul. Prostii. Emanuel simțea cum gândurile i se îngreuiază de frică, poate de scârbă; de scârbă că nu se termină totul mai repede și că mai trebuie acum să aștepte. În piept i se făcea când un gol, când o opresiune grea, ca o piatră. Visa… visa mereu… să intre într-un bazin cu apă rece, să se spele din cap până-n picioare, să se reîmprospăteze, să devie altul, să iasă din bazin un Emanuel nou, fără gânduri și fără griji.

― Ah, de n-ar fi acest lucru, numai acesta; să pot fi liberat de el, numai de acest lucru, numai de acesta… Când voi ieși de-aici să încep o viață nouă… Voi ști să prețuiesc bucuria asta…

Undeva în sală se deschise o ușă și cineva trecu repede, cu nepăsare, fără să-l bage în seamă pe Emanuel. „Poate că ar trebui să bat undeva, să mă anunț, gândi el, dar frica îl țintuia pe loc. De data asta era frica, dar subtilizată într-o lașitate meschină și inutilă; de vreme ce venise până aici și trebuia să știe tot adevărul, câteva minute nu puteau avea nicio însemnătate. Peștii continuau să alunece trist în lumina mohorâtă. În sală era tăcere și întuneric; dacă situația asta ar fi durat o eternitate, Emanuel n-ar fi avut nimic de spus împotrivă, numai să mai rămâie încă dincoace de adevăr, în alternativa de a fi sau de a nu fi grav bolnav, însă nicidecum în miezul unei afirmații brutale. „Da, domnule, d-ta ești greu atins. Condamnat”. „Câți ani mai pot trăi?” „Încă un an, cel mult doi”. Emanuel simți cum îi vin lacrimile în ochi: nu pentru că și-ar fi închipuit rapiditatea cu care ar trece cei doi ani, ci pentru că se simțea brusc scos din viață, chiar din momentul când începeau acești ultimi doi ani.

Încet umbrele peștilor se întunecară ca învăluite cu vată; cineva tuși scurt undeva într-o odaie, apoi o ușă se deschise scurt.

― Sunteți trimis de doctorul Cériez? Știu, mi-a telefonat cazul… dureri în șale, reflexe vii, bănuieli de carie osoasă… Exact?

Emanuel confirmă aplecând capul ca un acuzat când i se citește sentința.

― Vom vedea îndată… Poftim!

Intrară într-o odaie plină cu aparate nichelate; de aici venea mirosul de cauciuc ars. Un singur bec ardea slab. Perdele negre acopereau geamurile. Erau atâtea fire de conexiuni și atâtea manivele pretutindeni încât Emanuel se temu să înainteze ca să nu declanșeze vreun formidabil curent electric; rămase în prag.

Chiar în dreapta lui era o mică despărțitură unde trebuia să se dezbrace; de-acum nu mai putea face nimic, trebuia să se dezbrace să se predea gol aparatelor. Vedea prin crăpătura perdelei cum îl așteaptă tăcute. Și medicul care fuma și arunca nepăsător scrumul pe jos, în odaia asta în care fiecare centimetru pătrat părea încărcat cu electricitate și cu mistere științifice.

― Vă scoateți numai cămașa.

Emanuel era gata. Acum începu să tremure de-a binelea.

― Va este frig? Durează numai o minută. Vă îmbrăcați îndată.

Emanuel se gândi brusc la un miracol; aparatul să provoace în el cine știe ce reacțiune misterioasă și să-i dispară deodată durerile în spate; să iasă de la doctor fără dureri, fără frica de boală, liber, în sfârșit liber, fericit… Îl cuprinse un acces de frenezie interioară: dacă doctorul găsește că nu are nimic, că nu are carie osoasă, atunci îi va săruta mâinile, se va arunca la picioarele lui și îi va săruta picioarele. Așa va face; va intra într-un bar și va bea cinci kilograme de vin… Simți deodată contactul rece, tăios, al mesei de tablă pe care îl întinse doctorul.

― Când vă voi spune eu, veți opri respirația, câteva secunde doar.

Medicul așeza placa, se auzeau declicuri metalice precise. Poziția corpului trebuia îndreptată. Acum totul era gata.

În picioare, în fața unei catedre cu butoni de ebonită, medicul apăsă unul din ei și se stinse lumina. Emanuel simțea cum îi bate inima atât de puternic încât aproape avea rezonanță în tabla pe care stătea culcat. Se auzi un fâșâit, apoi comanda de a nu mai respira, apoi fâșâitul se înteți. Cât dură asta? Peste câteva secunde, Emanuel simțea că-i plesnesc tâmplele. Becul electric se aprinse iar. Acum. Acum se va vedea pe placă. Poate că n-ar fi trebuit să vină, se gândi fulgerător Emanuel, poate ar fi făcut mai bine să nu știe nimic, să se sinucidă înainte de a afla că e bolnav. Pentru că acum avea certitudinea că e bolnav, durerile existau, le simțea acolo în spate și asta nu putea să însemne nimic. Îi veni în minte fraza aceasta cu o luminozitate extraordinară: „Asta nu putea să însemne nimic. Asta nu putea să însemne nimic”. Și aparatele, și medicul, și radiografia. „Astea nu puteau să însemne nimic”, să însemne de pildă că e sănătos, că totul este bine: nu; hotărât: nu, aparatele astea nu puteau avea această semnificație. Medicul scoase placa și îi spuse Iui Emanuel să rămâie așa dezbrăcat până va vedea dacă nu trebuie cumva făcută alta. Intră cu placa într-o cabină.

Întins pe spate, Emanuel nu vedea deasupra Iui decât un tub mare de sticlă, balonat și diferite șuruburi de metal. Dorința de a ști ce va spune doctorul zvâcnea în el ca o mașinărie precisă și agasantă. Era un zgomot mecanic ce persista în el și nimic altceva. Toate gândurile îl părăsiseră deodată ca și cum o supapă s-ar fi deschis și tensiunea interioară s-ar fi golit brusc. Tremura din cap până-n picioare, asta o simțea el bine.

În depărtare se auzi o ușă trântită cu zgomot; viața continua obișnuită așadar, undeva departe, dar Emanuel nu mai simți nicio putere asupra ei.

― Placa e bună, spuse doctorul ieșind din cabină, mi se pare că o vertebră e atacată rău de tot… Puteți să vă îmbrăcați. Îmi pare că lipsește o bucată întreagă de os…

Doctorul spuse toate acestea calm, pe un ton uniform, arzându-și degetele să tragă din restul de țigară.

Emanuel rămase câteva clipe amețit; nu avea acum nici măcar puterea de a-și da seama de toată întinderea durerii lui. Încercă să se ridice și îi fu frică să nu se prăbușească în momentul când va fi în picioare. Îi lipsea o bucată de os undeva; coloana lui vertebrală era roasă, atacată și dintr-un moment într-altul putea să nu-l mai susțină deloc, spatele să se frângă moale ca o lumânare. Cu gesturi infinit de încete Emanuel merse până la haine. Într-un rând în odaia lui pusese o capcană pe podea și un șoarece se prinsese în ea, la miezul nopții. Înnebunit de spaimă, animalul începuse a se învârti între firele de sârmă ale capcanei, din ce în ce mai vertiginos, apoi oprindu-se și zgâlțăind cu furie sârmele, încercând să le roadă… Asta dură toată noaptea. În zori, Emanuel putu observa cu mirare că șoarecele deschisese portița și umbla acum prin odaie, dar umbla atât de încet, atât de nesigur, era atât de zăpăcit încât ar fi putut fi prins ușor cu mâna. De câteva ori trecu pe lângă propria lui gaură, lângă un dulap, unde se opri și totuși nu intră înăuntru… era înnebunit de teroare, era epuizat de spaimă și de oboseală. Emanuel se simți deodată identificat cu șoarecele până în cea din urmă fibră a ființei lui. Umbla acum tot atât de îngrozit, tot atât de zăpăcit… Se îmbrăcă cu gesturi moi de cârpă. Medicul intrase din nou în cabină. Acum, acum, ar putea să se sinucidă, să se spânzure cu cureaua pantalonilor de bara de fier pe care aluneca perdeaua despărțitoare. Emanuel continuă să se gândească cu intensitate la sinucidere însă, lucru curios, nici acest gând care trebuia să rezolve atât de iremediabil această situație insuportabilă, chiar acest gând ce-ar fi trebuit să-i aparțină cu o tărie cel puțin egală cu aceea a chinului lui sufletesc, nici acest gând nu avea nicio putere asupra lui: plutea vag undeva în el sau în aer, așa cum plutea departe și propria lui identitate, evaporată. Emanuel executa acum toate gesturile sale ca și cum ar fi trăit la o mică distanță de sine însuși.

Într-un târziu medicul ieși din nou din cabină cu clișeul umed încă. Îl puse în lumina becului și Emanuel privi uimit, absent, umbrele negre care imprimaseră vertebrele lui. Atât cât cunoștea el conturul unei vertebre urmări explicațiile medicului. Într-adevăr, părea foarte clar: lipsea un colț de os.

― Cine a ros-o? întrebă Emanuel.

Doctorul răspunse teatral:

― Tuberculoza.

Emanuel tăcu.

― Mai este apoi o umbră suspectă, spuse doctorul, mă tem să nu fie vorba de un abces. Ar trebui să vă examinez în cabinetul meu.

Emanuel era desigur foarte palid pentru că medicul se opri și îl privi uimit.

― Ei, ce este? Haide, puțin curaj, într-un an veți fi complect vindecat. Va trebui poate un ghips… nu aici, la Berck, în Nord… vorbim noi îndată…

Intrară în cabinet. Și aici era întuneric și ardea un singur bec. Medicul acesta trăia ca o cârtiță și într-adevăr, când Emanuel se uită mai bine la el observă că are ochii mici, cu reflexe roșii și aurii ca un animal subpământean. Se întinse din nou pe o canapea, pe burtă. Medicul începu să-i pipăie coloana vertebrală, umblând cu degetele încet și apăsând pe fiecare vertebră ca și cum ar fi făcut game la un pian. Într-un loc, unde apăsă medicul, răsună o durere vie.

― Este întocmai ceea ce arată și radiografia. În timp ce-l examina, medicul încercă să lege o scurtă conversație^[1].

― Pentru ce sunteți aici în Franța?

― Pentru studii, răspunse Emanuel, vroiam să studiez chimia. „Vroiam să devin un om mare, vroiam să muncesc cât mă țineau forțele, din răsputeri, vroiam… vroiam…” Emanuel înghiți odată cu nodul ce i se urcase în gât aceste ultime cuvinte.

― Părinții vor putea să vă ție într-un sanatoriu câtva timp? Vă trebuie liniște multă, hrană bună… la Berck pe malul oceanului…

― Voi scrie tatălui meu în România, răspunse Emanuel.

Curios lucru, cuvântul „sanatoriu” pe care îl pronunțase medicul aduse deodată în Emanuel câteva imagini foarte proaspete și aeriene. Anul trecut, la Techirghiol, unde fusese să-și îngrijească un reumatism imaginar (așa fuseseră diagnosticate pe-atunci durerile lui în spate), tot timpul fusese obsedat de ideea că foarte curând va trăi într-un sanatoriu. Își aducea perfect aminte de o dimineață plină de soare, pe plajă, cu niște prieteni care jucau cărți pe nisip, cum se simți brusc teribil de izolat și în mod absurd îi venise în cap să-și ia rămas bun de la prieteni spunându-le că trebuie să plece la un sanatoriu…

Acum, în cabinetul întunecos și farmaceutic al medicului, în lumina galbenă a becului, întins pe canapea, amintirea aceasta pluti câteva secunde cu o acuitate foarte precisă, în depărtare, plină de nostalgie.

― Și acum să vedem burta…

Emanuel se întoarse. Medicul întinse palma pe toată pielea, o alunecă ușor și deodată rămase stupefiat cu privirile fixe în ochii lui Emanuel.

― Aveți de mult timp asta?

Îi arătă lui Emanuel o umflătură netedă pe burtă ca de mărimea unui pumn („enormă” se gândi Emanuel extrem de speriat). Când apăruse această umflătură pe burta lui? lată ce n-ar fi putut spune.

― Ați venit la timp… încă două trei zile și umflătura spărgea… ăsta e un abces rece… chestie delicată… trebuiește puncționat… scos puroiul.

De un ceas încoace atâtea lucruri se întâmplaseră lui Emanuel, atât de vertiginos se prăbușiseră întregi eșafodaje pe care le clădise în el de ani de zile (ambiții, studii, bucuria de a învăța în străinătate), încât într-o secundă de imperceptibilă inconștiență Emanuel avu poftă să râdă. Toate acestea, medicul, radiografia, vertebra atacată apărură fulgerător extraordinar de artificiale. Parcă dintr-o secundă în alta medicul ar fi trebuit să-i spuie: „Poftiți vă rog în odaia de alături unde veți fi ghilotinat”. Așa, pentru ca să se sfârșească comedia.

― Și acum ce trebuie să fac? Înțelegeți: acum, imediat.

― Ei bine, puncția. Mai întâi de toate puncția. Vă duceți acasă (care e adresa? și doctorul o notă pe o hârtie). Telefonez, dacă vreți, doctorului Bertrand de la Spitalul Central și îl voi ruga să vie să vă puncționeze. E un chirurg foarte bun, are o mână sigură; de-altfel nu este vorba de-o operație, propriu zis, totul durează câteva minute. Este vorba de introdus un ac și de scos puroiul. Atâta tot; dar trebuie procedat cu atenție; cea mai mică infecție și…

― Și mor… complectă Emanuel într-un suspin.

― Eh, nu vă fie atât [de] frică… Peste câteva zile veți putea pleca la Berck.

― Berck? Unde vine asta?

Medicul se duse la un raft și se întoarse cu un Larousse pe care îl deschise la harta Franței.

― Iată linia asta care urcă verticală pe canalul Mânecii, este țărmul cel mai nordic al Franței, iar la jumătatea liniei este Berck-ul, oraș de pescari și de oameni bolnavi. Acolo vin bolnavi din toate părțile lumii, bolnavi care trebuie să stea imobilizați timp îndelungat… până se reface osul… aveți paturi speciale cu care sunteți transportați, ba chiar și trăsuri trase de cai sau de măgăruși pe care dumneavoastră bolnavii le conduceți singuri.

Doctorul debita toate aceste explicații cu un ton doct și mormăit, cu ochii țintiți pe harta Franței ca și cum ar fi cetit tot ce spunea în dicționar. Emanuel observă cu o subită amărăciune că medicul îl integrase deja în comunitatea bolnavilor.

― Până acasă umflătura nu se va sparge oare? întrebă Emanuel. Ar mai fi vrut să întrebe: „Și coloana vertebrală nu se va rupe? Și alte dezastre interne nu se pot întâmpla? Hemoragii, sincope, leșinuri?”. De câteva minute se simțea plin de infirmități și accidente în perspectivă, ca o bombă plină de explozibil. Doctorul îl asigură că poate să meargă liniștit până la hotelul lui. Cât privește de onorariu nu vru să accepte niciun ban.

― De la studenți nu iau de obicei nimic. Aș vrea doar să vă pot fi de folos…

În ochii mici aurii, îi sticlea domol o privire înțelegătoare. „Animal blând și bun subpământean”, gândi Emanuel. Îi mulțumi cu o tandreță extraordinară, exagerând puțin gesturile, simțind că lacrimile îi vin în ochi. Era fericit că se poate agăța de un sentiment, de o recunoștință oarecare, într-un teren neutru de bunătate unde nenorocirea lui imediată deocamdată pătrundea slab ca un stins ecou.

― Vă mulțumesc, domnule doctor, din inimă, vă mulțumesc.

Se îmbrăcă repede și trecu prin aceleași încăperi întunecoase. Peștii din acvarium își continuau enigmaticele lor lunecușuri.

― Curaj, îi mai spuse o dată doctorul când scobora scările. Voi telefona la pensiune ora exactă când vine doctorul Bertrand.

Emanuel se trezi deodată în stradă, în lumina zilei. Era adevărat; afară era încă ziuă, mai vastă decât cabinetul cu odăi îmbâcsite de întuneric, aparate și cărți.

Părăsise lumea de-afară în lumină și acum o regăsea identică, poate ceva mai limpede și mai amplă. Trăise un ceas întunecat și lugubru în casa medicului și întâia respirație acum în plină zi îi umplu pieptul până-n fund de bucurie, dar asta nu dură decât o clipă, pentru că îndată își aminti că e bolnav și că de-acum înainte în mod iremediabil lumea aceasta nu-i mai aparținea. Imensitatea străzii, claritatea cerului îl izolară într-o singurătate sfâșietoare. Până acum încă niciodată nu-și dăduse seama atât de profund, atât de imperios, că lumea îi este străină, exterioară. Umbla pe stradă ca și cum ar fi plutit pe consistența asfaltului. Ce rost mai puteau avea toate aceste case bine orânduite, acești copaci, oamenii aceștia care treceau, fiecare din ei închis în propria lui piele, închis în sănătate, în ocupații (ei nu conțineau niciun atom de boală…), ce rost mai putea avea această lume? Emanuel simți cum în ceasul cât fusese în cabinetul doctorului lumea devenise pentru el fragilă și inutilă, așa ca oasele lui care putreziseră undeva într-însul fără ca să știe. Conturul obiectelor: atât mai exista din ele. Conturul lor. Și dacă acest contur liniar și subțire, întortocheat și filiform ar dispare, atunci toate casele și culorile s-ar topi, s-ar amesteca unele cu altele într-o pastă cenușie și amorfa descătușată în fine de propria ei limită. Și el însuși, el, Emanuel, nu mai era acum decât un simplu contur ce ținea închis în desenul lui un om, adică un schelet, carne, gânduri și oase: oasele acestea care începuseră să putrezească, să se dilueze, să se topească într-o masă cenușie, în interiorul conturului încă existent…

Uitase că trebuie să mănânce; lua masa într-un mic restaurant studențesc unde abonamentul era destul de ieftin, dar unde se mânca prost și repede pentru că porțiile erau socotite cu avariție ca să nu se depășească prețul abonamentului, și întotdeauna era lume multă care aștepta, cei din picioare pândind vreun scaun liber pe care îl ocupau încălzit încă de șezutul persoanei precedente.

Pentru întâia oară venea acum târziu la masă, când nu mai era niciun client. Într-un colț mâncau chelnerițele. Patroana stătea la casă cu aceeași mină plictisită și severă. Era o mare și stranie tăcere în restaurantul gol ca după un eveniment foarte important care se isprăvise de curând acolo și lumea părăsise locul când totul fusese terminat.

Pentru întâia oară Emanuel avu timp să privească în jurul lui sala cu candelabrele ei vechi prăfuite și oglinzile imense, puțin șterse, înrămate în aur sinuos. Asta îi aminti brusc acvariumul din salonul de așteptare al medicului, patroana cu profilul moale și umflat, cu ochiul ei rotund, veșnic atent, părea într-adevăr un animal acvatic și imaginea aceasta se reflecta în zecile de ape verzui ale oglinzilor paralele, în lăzile acelea de spațiu ce continuau la infinit, animate subit de flora marină de alge și varechuri a cuierelor înalte de bronz și a decorurilor în relief de pe rame.

Pierdut în fața insulei lui albe, Emanuel se simți teribil de părăsit. Toată viața ce existase odinioară animată în lume părea că se sfârșise în tăcerea vastă și suboceanică a acestei săli de restaurant. Patroana îl privea cu o indiferență mată. Emanuel o surprinse și își înfundă capul în salată ca într-o tufa de mărăcini, lăsând privirea monstrului marin să plutească mai departe prin apele calme ale oglinzilor înrămate cu alge de aur vechi.

II

În pragul pensiunei portăreasa fuma avid dintr-un rest de țigară.

― Chiar acum s-a telefonat din partea doctorului Bertrand. A lăsat vorbă că vine să vă vadă la ceasurile patru și jumătate. Aduce el tot ce trebuie, a spus, nu trebuie de pregătit nimic, dar vrea să vă găsească în pat. Și apoi, aruncând capătul de țigară, portăreasa se repezi la Emanuel, îl apucă de mânecă, îl ținu strâns și îi puse o mulțime de întrebări, repede, una după alta:

― Ești bolnav? Ce te doare? Când te-ai îmbolnăvit? E grav? Ai să stai la pat?… Îl zgâlțâia tot timpul ca și cum ar fi vrut ca să iasă din el secretul ca dintr-un sac.

Emanuel umblă încet, cu mare prudență, pipăind umflătura ca să nu se spargă; nu avu nevoie să urce nicio scară pentru că stătea la parter. În odaie se dezbrăcă repede și se puse în pat. Îl doborî senzația aceea stranie și neplăcută de a sta în cearceafurile albe în plină zi. Era același vechi ecou de plictiseală și de inutilitate care îl cuprindea și în copilărie când era bolnav. Portăreasa începu să așeze pe masă cărțile de chimie și ziarele pentru ca doctorul Bertrand să nu găsească odaia în dezordine.

Trimise să-l cheme de „domnul Milu”. Domnul Milu era un coleg român cu care se întâlnise în tren venind în Franța. Întâmplarea făcea ca să meargă în același oraș universitar ca și Emanuel și luaseră camere la aceeași pensiune. Domnul Milu stătea cu trei etaje mai sus într-o odaie elegantă, cu parchet și lavabo de porțelan. Camera lui Emanuel, deși la parter, costa mai ieftin pentru că podeaua era stricată și înclinată pe-o parte de pe urma unui cutremur de pământ. Toate obiectele aveau din această cauză o instabilitate comică; scaunele stăteau pe trei picioare și orice scăpa Emanuel pe jos se rostogolea la vale cu repeziciune.

Deodată cineva bătu la ușă. Era Milu în pijama, gâfâind de la scoborâșul rapid al scărilor. Fața roșie și umflată de somn strălucea ca un măr copt. În tot ce făcea avea atitudini bruște de clovn; era mic, gras, cu ochii foarte limpezi, cu picioarele curbe aduse puțin înăuntru. Își cumpărase de câteva zile o pijama excentrică de mătase înflorată în culori vii, galbene, verzi și roșii; un adevărat costum de Vasilache. (În ziua când îl luase fu foarte supărat venindu-i la ureche că fetița cea mică a proprietăresei pensiunei o întrebase pe mamă-sa: ― Pentru ce domnul Milu s-a îmbrăcat în costum de paiață?).

― Ei, ce este? Ce ai, iubitule? Se poate, tu, om serios, să te bagi în pat?

Avea astfel în vorbire formule scurte și banale cu care întâmpina orice eveniment în viața altora și a lui proprie. Emanuel îi explică în câteva cuvinte totul și îi spuse că așteaptă pe doctor dintr-un minut în altul. „Deocamdată ar fi bine să telegrafiez tatălui meu să vie cât mai repede”.

Milu se repezi la masă – mai mult se rostogoli pentru că masa era în partea cea mai înclinată a odăii – pentru a scrie telegrama. Emanuel căută o formulă cât mai puțin alarmantă. „Și dacă între timp voi avea curajul să mă sinucid?”, gândi el, dar repede îndepărtă acest gând. Acum se găsea în rețeaua inextricabilă a propriei lui nenorociri și întâmplarea aceasta, ca și oricare alta, începea a se organiza. Începuse o scoborâre lentă și continuă, din surpriză în surpriză, dintr-o durere în alta: acum trebuia să vie doctorul să-l puncționeze, și pe urmă va veni tatăl lui, și pe urmă va pleca la Berck… Va părăsi universitatea, ambițiile, studiile și visurile la un loc; era acum un om anihilat față de viața lui anterioară și sinuciderea nu mai rezolva nimic. Totul se resorbise în fatalitatea gravă a nenorocirii. „Mă găsesc pe ultima treaptă a vieții mele, voi continua să trăiesc în condiția cea mai mizerabilă a unui om, voi continua să exist, să mă agit ca o moară părăsită care învârte în vid aripile ei exterioare, mă voi sinucide atunci când situația asta nu va mai avea niciun deznodământ; deocamdată vreau să văd cât de jos poate scoborî o nenorocire”.

În momentul când Milu părăsi odaia ca să expedieze telegrama, intră portăreasa ca să anunțe venirea doctorului Bertrand.

Emoția și tremurul din cap până-n picioare îl cuprinseră din nou pe Emanuel. Dârdâia sub cearceafurile albe, acoperit până la gât, ascuns după umbra unei perdele ca după un scut – dar un scut vaporos și inconsistent ce nu-l apăra de nimic. Cât privește de emoție, era mai mult un fel de cădere pe loc, o prăbușire vertiginoasă dar imobilă într-o tăcere interioară deschisă ca un haos, așa ca unele căderi în vis. Inima îi bătea cu putere și în cap îi vâjâia un vid ce conținea cu exactitudine decorul odăii, dar care nu mai părea legat de nicio realitate sigură.

Doctorul Bertrand îi risipi oarecum temerile. Era un bărbat încă tânăr, înalt, puțin adus de spate, cu o musteață mică, blondă, aspră, cu părul dat peste cap, pieptănat cu grijă. În totul el avea aspectul unui om de afaceri afabil și priceput.

Îndată ce-și dezbrăcă haina se apropie de pat să examineze de-aproape abcesul. Privea în gol, distrat, părând că nu-i deloc atent la ceea ce face și că îi pare rău de tot ce se întâmplă: că Emanuel este bolnav, că el era acolo și că trebuia făcută o puncție…^[2]

Doctorul Bertrand diagnostică aceeași carie osoasă și același abces ce trebuia imediat puncționat.

Venise însoțit de un asistent chirurg, un omuleț insuportabil, negricios, foarte slab și agitat, care începu a înșira cu mari precauțiuni diferite cutii de nichel pe masă. Doctorul, în acest timp, își scosese și haina, își suflecase mânecile cămeșii, își îmbrăcase un șorț alb și acum se spăla cu apă și săpun în timp ce portăreasa îi turna cu cana.

Emanuel trebui să-și scoată cămașa și să vie în plină lumină; schimbară puțin poziția patului pentru a fi în bătaia ferestrei. Iată ce era insuportabil în operațiile medicale: faptul că trebuiau să aibă loc în lumină, în plină lumină, în plină revelație. Boala nu admitea niciun ascunziș și nicio concesiune: ea trebuia etalată în plină zi. Afară, prin fața ferestrei, trecu un trecător. Emanuel simți cum tot sufletul i se duce după pașii sonori ce se îndepărtau pe trotuar. În timp ce el stătea așadar gol în pat, în timp ce pe masă cutiile străluceau rece, în timp ce doctorul era gata ca să „înceapă” (să înceapă ceva asupra corpului acesta, prezent, imediat), mai existau oameni îmbrăcați care umblau pe străzi, foarte departe de puncții de care nici nu știau nimic… de doctori… independenți… fericiți…

Și restul urmă cu repeziciune.

Omulețul sanitar începu să ungă cu un tampon muiat în iod suprafața umflăturii de pe burtă și toată pielea în jur. Când asta fu gata, scoase dintr-o cutie o sticlă cu un burduf mare de cauciuc și un tub ce atârna, apoi doctorul rugă pe portăreasă ca să ție un colț de cearceaf în fața lui Emanuel pentru ca să nu privească și să-i ție mâinile. Emanuel tremura din ce în ce mai tare. În tâmple simțea zbaterea sângelui bătaie cu bătaie: nu se așteptase ca totul să vie atât de repede. Parcă nu crezuse încă până acum că toate preparativele acelea trebuiau să isprăvească într-adevăr cu puncția. În dosul cearceafului ce-l ținea portăreasa, auzea clinchetul metalic al cutiilor ce se deschid și se închid. Apoi o clipă, o singură clipă i se păru că vede pe doctor trecând prin fața patului, în mână cu un ac lung strălucitor, dar nu avea în față decât pânza pe care o ținea portăreasa. Acum? Emanuel închise ochii. Secundele plesneau în creier, distincte, enorme, îngrozitoare. Acum? Emanuel simți deodată în burtă lângă șold o împunsătură grea, adâncă. Era ca un pumn ce l-ar fi primit cu toată puterea deodată în burtă, o durere brută care cântărea grozav și se fixase în șold ca o gheară, o gheară ce din când în când s-ar strânge pentru a înfige unghiile mai adânc și pentru a amplifica durerile în triluri mai vii, mai subțiri și mai vertiginoase.

Cât dură totul? Deschise puțin ochii și putu vedea pe omuleț pompând ceva în sticlă. Doctorul Bertrand era aplecat peste burtă și nu i se vedea decât ceafa, dar atât de aproape încât Emanuel simți mirosul parfumat al părului amestecat undeva acolo în el cu durerea ce nu mai contenea. În odaie mai zărea dulapul, cărțile și masa, vechile lucruri domestice și cunoscute, dar care acum pluteau nesigure în luciditatea lui tulbure, ca vorbele haotice pe care le auzi țipate de cineva necunoscut într-o hărmălaie de mulți oameni adunați într-o sală. Puncția părea fără sfârșit, Emanuel începu să geamă, în sticlă venea mereu un lichid albicios, durerea se calma și creștea îndată, mai acută, ca și cum doctorul ar fi răscolit interiorul abcesului cu acul. Într-un sfârșit fu o pauză. Doctorul își ridică puțin capul, apoi Emanuel simți cum, brusc, acul iese dintr-însul. Durerea persista acum doar ca o încordare foarte puternică a mușchilor. Mai trecură încă puține secunde, apoi portăreasa ridică cearceaful. Umflătura dispăruse, pe suprafața unsă cu iod sângera un singur punct. Doctorul aplică un tampon cu iod, apoi acoperi cu o bucată de tifon pe care o fixă cu pânză gumată. În sticlă lichidul se urcase aproape până sus. Acum, în castronașul cu tampoane Emanuel putu vedea și acul: se cutremură; era un ac lung de 10 centimetri și foarte gros. Doctorul se uita la lichidul din sticlă în lumina ferestrei.

― Este un abces mare, am extras o jumătate de litru de puroi. Poate va fi nevoie de încă o puncție.

Emanuel se sperie îngrozitor, credea că această puncție trebuia să aibă loc chiar atunci, imediat. Doctorul îl liniști – mai târziu, peste o lună, două… acolo… la Berck.

În sticlă puroiul stătea compact, extraordinar de alb, părea o sticlă plină cu lapte.

― Asta a ieșit din mine? întrebă Emanuel și îi păru rău îndată că pusese întrebarea, erau certitudini amare ce se legau de boala lui, dar nu-i plăcea să le audă din nou repetate de o voce străină, mai grave, mai implacabile parcă.

― Voi trece să te mai văd și mâine, spuse doctorul. Dacă ai febră, să mi se telefoneze.

― Pot să aibă loc complicații?.

Doctorul rămase cu privirea pierdută în gol, fața lui nu exprima nimic și Emanuel se irită la gândul acestei impenetrabilități care conținea o parte din destinul lui.

― Pentru moment totul este foarte bine, puncția a reușit, stai liniștit în pat și fa-ți pregătirile necesare ca să pleci la Berck.

Doctorul părăsi odaia însoțit de asistent și de portăreasă. Emanuel simți deodată toată tristețea după-amiezii în care rămăsese singur. În piept persista un mare vid, o mare slăbiciune, și din când în când în locul puncției țâșnea o durere scurtă și foarte acută. Câteva raze de soare se jucau în ape arămii pe geamurile casei din față. Era singur, izolat, într-o odaie, cu toată durerea și toată emoția îngrămădite în el; neputincios de a schimba nimic în mersul lucrurilor, neputincios de a lupta împotriva acestei lumini de după-amiază tristă, care îl situa în miezul unei zile fără înțeles.

Încercă să citească, dar la ce bun fusese scrisă cartea pe care o ținea în mână; la ce bun fuseseră scrise toate cărțile? Privi volumele groase universitare aranjate pe masă. Ce râvnă pusese el în a se înfunda în exactitudinea lor migăloasă de formule și experiențe precise. Își desfăcuse în fascicule cel mai arid volum de chimie și citea cu pasiune în fiecare zi câte o fasciculă, pe care o purta cu el în buzunar, păturită în două, ca pe un roman ieftin de senzație. „Ca un roman polițist, așa voi învăța chimia, cu interes, cu pasiune”, își spunea Emanuel și deschidea fascicula în restaurant, citind în picioare, până îi venea rândul, sau pe o bancă, în vreo grădină publică, ori în catedrala orașului, unde domnea o tăcere gravă în umbra pilaștrilor înalți și unde găsea o atmosferă prielnică și neutră pentru învățat, în zilele când nu era prea obosit (și când mergea în catedrală să-și facă mai întâi somnul de după-amiază).

Îl cunoștea în oraș doar pe Milu și pe colegii ce-i întâlnea la cursuri și în laborator. Încolo, se plimba într-o mulțime anonimă și preocupată, într-o frământare incoloră de oameni (și cuvântul lua înțelesul lui elementar ca, de pildă, „apă”, „aer”…) în mijlocul cărora se simțea bine închis, bine apărat, decis în toate gândurile sale și în toate ambițiile ce le purta într-însul ca într-o casetă hermetică.

Toate amintirile acestea recente îl năvăleau cu o imensă tristețe.

În față, pe zidul cenușiu, razele asfințitului se urcaseră până sus, sub acoperiș, și geamurile mansardei se aprinseră în flăcări purpurii. Era aspectul acesta imobil și părăsit al după amiezei ce-i sfâșia acum inima. Își ridică prudent plapoma și privi locul umflăturii: nu avea nicio senzație dureroasă; din când în când se părea că înăuntru țiuie puțină apă gazoasă, atâta tot. Își privi picioarele goale, burta, coapsele, așa cum își privea corpul și în copilărie, când stătea în pat în zilele plictisitoare și fără sfârșit de boală, întotdeauna boala îi readucea vie această amintire a copilăriei, mai vie și mai nostalgică acum în patul străin, în odaia aceasta unde era atât de singur.

În curând se întoarse Milu cu recipisa telegramei. Avea sub braț un teanc de reviste ilustrate și de ziare pe care le cumpărase^[3].

Emanuel le răsfoi și el, mulțumit că găsise o diversiune, în zilele obișnuite de dinainte de boală își refuza micile plăceri mediocre de acest fel, nu pentru că i-ar fi răpit prea mult timpul, ci pentru a-și impune cu severitate o mai mare sobrietate și ariditate în viața ce și-o organizase. Acum însă, conținutul aspru al zilei de lucru se evaporase și în aer plutea inutilitatea zilelor de vacanță… Era și aceasta o suferință undeva în piept, o durere în plus, ca un ecou îndepărtat și trist al singurătății acestei umile după amiezi.

III

Zilele treceau aride, incolore, îngrozitor de lungi și de triste. Dimineața, la ora când știa că trebuia să meargă la universitate și rămânea în pat, îl apuca o melancolie nesfârșită. Totul contribuia la această atmosferă sumbră de boală, faptul că lua masa în pat, sau faptul că după-amiază era neocupat și trebuia să stea așa, răzimat de perne, să se uite în stradă, să aștepte ora patru, când portăreasa venea să-i aducă poșta de după-masă și apoi, seara, cina, ca să mănânce și apoi să se culce. Țintea atent cu urechea pașii în coridor:

― Nicio telegramă?

― Nimic.

Trecură astfel cinci zile. Doctorul venise încă de două ori și grăbi plecarea la Berck, încolo puncția reușise… totul era în regulă…^[4]

Într-o seară, după cină, Emanuel citea distrat un ziar, lângă fereastră, unde își trăsese patul ca să aibă ziua mai multă lumină. Deodată simți că cineva din stradă îl privește cu atenție. Portăreasa nu venise încă să închidă obloanele. Dădu puțin la o parte perdeaua… În stradă stătea și-l privea tatăl lui.

Emanuel fu emoționat, tatăl lui își ascunse mai bine emoția tușind încetișor când simțea că începe să-i vibreze vocea. Îl iubea nespus pe Emanuel cu o dragoste fără expansiuni, dar care se simțea atât de intensă, încât Emanuel avea întrucâtva frică de ea. Emanuel se gândise în aceste câteva zile cu groază, cu adevărată teroare, la ce ar face și ce ar zice tatăl lui dacă ar muri. „Cu siguranță, ah, cu siguranță, ar înnebuni de durere”, gândi Emanuel, și își imagina cu o melancolie în plus nebunia calmă și severă a tatălui lui, a omului acesta care făcea toate lucrurile în viață cu același sânge rece și cu același calcul, și care, desigur – gândea Emanuel, – n-ar fi putut manifesta decât o demență foarte „ordonată”.

Când se spălă și se schimbă, oboseala din voiaj îi dispăru de pe față. Era un om jovial, dar cu o privire foarte serioasă și pătrunzătoare^[5]. În câteva clipe atmosfera din odaie se schimbă. Emanuel explică în puține cuvinte totul. Peste câteva minute scoborî și Milu care explică lucrurile mai pe larg, foarte vorbăreț și mulțumit că avea cu cine să facă puțină conversație. Tatăl lui Emanuel găsi astfel imediat un mod de a înțelege boala lui Emanuel mai puțin grav și mai puțin trist decât dacă Emanuel însuși ar fi vorbit. Conversația se înteți și în curând cei doi uitară cu totul de Emanuel. Deciseră să plece amândoi la Berck chiar a doua zi dimineața pentru a căuta un loc într-un sanatoriu pentru Emanuel; Milu trebuia să servească de interpret.

Toată noaptea Emanuel se agită în cearceafuri cu puțină febră și ud de transpirație; dimineața, când tatăl lui veni să-l vadă, nu-i mai vorbi deloc despre boală. Înțelese că trebuie s-o suporte ca pe o povară strict personală. Tatăl lui spera ca să se vindece în șase luni și Emanuel nu îndrăzni să-i spună că dânsul credea că va muri cu mult înainte de acest termen.

Până a doua zi, când tatăl lui împreună cu Milu trebuiau să se întoarcă, nerăbdarea lui nu făcu decât să crească. În sfârșit sosiră. Emanuel ascultă încă o dată cele spuse de doctor. Într-adevăr, Berck-Plage era un oraș de bolnavi, existau nenumărate sanatorii și clinici pentru boli ca a lui, unele sanatorii erau organizate ca spitalele, altele ca niște simple pensiuni, unde bolnavii culcați aveau odăi separate, duceau o viață oarecum liberă și trăiau ca la un hotel. Pentru Emanuel luaseră o odaie într-unul din acestea din urmă.

Împachetară repede lucrurile pentru a pleca chiar a doua zi. Emanuel făcea totul cu impresia continuă a unei definitive părăsiri. Când ieși din odaie privi încă o dată toate lucrurile din jur. „Este ultima oară în viața mea când privesc această odaie.” în stradă se uită atent la casele din fața ferestrei și se simți prins de o subită tandrețe pentru obiecte, case, piețe. „Ah, adio! Adio!” le spuse Emanuel în gând. „În curând voi muri.” Aruncă din taxi o ultimă privire asupra bulevardului ce-l străbăteau. În urma lui se părea că lumea se prăbușește. „Pentru ultima oară, își spunea el, pentru ultima oară… Tot ce fac acum este pentru ultima oară”. Ecoul acesta își ritmă silabele în mersul trenului. „Pentru ultima oară… Pentru ultima oară…”

Era o după-amiază de octombrie caldă și frumoasă. Câmpurile defilau roșii și arămii, putrede de soare. În compartiment Emanuel era singur cu tatăl lui, cufundați amândoi într-un domeniu comun de tăcere, ca într-un sentiment de intimitate ce nu mai avea nume. Între ei, ritmul de fierărie zdruncinată călătorea monoton, ca bătăile precipitate ale unei inimi exterioare, aeriene, îmbătrânite. Într-o gară mică, unde trenul nu se opri decât o minută, trebuiră să schimbe.

Urcară într-un trenișor cu vagoane înguste, cu o locomotivă demodată, ondulată ca o cămilă.

Și deodată Emanuel simți că intră brusc într-o atmosferă de insuportabilă tristețe, în mediul veritabilei lui fatalități. În vagonul ce porni încet, clătinându-se și clănțănind din geamuri, Emanuel simți bine că într-adevăr intrase într-o lume nouă. În urma lui privi afară încă o dată gara albă cu salcâm japonez la ferești. Când se uită din nou în vagon, avu impresia subită că o lume s-a despărțit de el tot atât de cert, tot atât de net ca și cum peisagiul însuși ar fi fost tăiat în două cu foarfecă.

În urmă rămânea o lume albă și roză, cu zidurile gării aurite în soare, cu frunzele pale ale unei splendide zile de toamnă, însorită de reflexele purpurii ale unui ultim crepuscul… În vagonul care îl ducea spre Berck, ceva în toate acestea era schimbat, radical schimbat…

Mai întâi nu înțelese bine când femeia în doliu din fața lui începu să-i vorbească. Vagonul era aproape tixit, toată lumea vorbea cu voce tare și clănțănitul ferestrelor făcea un zgomot îngrozitor.

― Pleci și dumneata la Berck? întrebă ea familiar. Ești bolnav? Bolnav? Țipa aproape la Emanuel și începu să gesticuleze. Unde te doare? La șold? În spate? Ai mal de Pott? Cu mâna arăta șoldul, apoi puse mâna pe coloana vertebrală. Aici? Aici?

― Da, aici, făcu afirmativ din cap Emanuel.

― Și ai abces?

De astă dată auzise bine; rămase stupefiat; de unde știa bătrânica asta de abces?

― Cunoașteți puțină medicină? întrebă politicos Emanuel uimit.

― Medicină? Apoi cred că o cunosc. De când tot vin la Berck să-mi văd băiatul tot asta am făcut: să învăț medicină. Am învățat mai multă decât aș fi vrut.

Emanuel auzi o frântură de conversație pe bancheta de-alături între un om voinic, roșu la față, probabil un cultivator, și o doamnă subțirică, elegantă, într-un tailleur cenușiu. „Și când l-a puncționat ultima oară?”, întrebă doamna.

― Ei, te-am întrebat ceva, reluă bătrânica adresându-se lui Emanuel. Ai abces?

Se părea că chestia abcesului preocupa pe toată lumea.

― Am, răspunse Emanuel cu puțină bruschețe în voce.

Bătrânica rămase subit mută, cu gura întredeschisă, vizibil rău impresionată de răspunsul lui Emanuel. Într-o clipă însă se petrecu ceva în capul ei, ceva ce era desigur un amestec de umanitate și de milă, ceva ca o conversație scurtă și intimă („bietul băiat, nu trebuiește descurajat”), care se traduse elocvent în grimasa de amărăciune a feței ca un fel de inedită caligrafie a zbârciturilor.

― Ei, și e fistulizat? întrebă bătrânica din nou, de astă dată cu jumătate de voce.

― Ce-i aia fistulizat? făcu Emanuel nedumerit.

― Întreb dacă e spart, dacă are gaură, dacă curge…

― Asta nu, răspunse Emanuel. Până acum au scos doar puroi din el cu acul.

― E bine, foarte bine, mormăi bătrânica în doliu și îi făcu semn lui Emanuel să se apropie să-i spuie ceva în secret.

Trenul scutura încet fierărie lui veche în timp ce vorbeau, ca murmurul de fond al unui cor într-o operă în timp ce artiștii cântă.

― E bine că abcesul nu-i fistulizat, spuse repede și pe șoptite bătrânica la urechea lui Emanuel. Dacă am un sfat ca să-ți dau apoi atât îți spun, ferește-te cât mai mult de fistulă. Știi ce spune doctorul Eltenier despre fistule? Că o fistulă deschisă este o poartă deschisă morții.

― Ce ți-a spus? Îl întrebă tatăl lui Emanuel pe acesta în românește.

― Crezi că știu? răspunse Emanuel. N-am înțeles o vorbă.

Cine o fi bătrânica asta, în haine ieftine de doliu, venită aici, tocmai aici, în acest moment, să spuie aceste lucruri? se întrebă Emanuel și simți aproape un leșin în piept. Bătrânica aceasta părea mesagerul unei negre fatalități, trimisă înainte cu o clipă în întâmpinarea lui ca să-l avertizeze de nenorocirile ce-l așteptau. În gât, spaima și tristețea se strânseră într-un nod greu, ca un plânset ce nu venea.

Vagonul continuă să-și scuture fierăria veche. Peisagiul afară încet-încet se schimbă, verdeața dispărea și acum în locul ei se puteau vedea până în depărtare dune de nisip aride, acoperite din loc în loc cu smocuri de iarbă înaltă sălbatecă, în fire gălbui și lungi, ascuțite ca niște săbii. Vântul agita vegetația aceasta sărăcăcioasă și ridica pe alocuri nisipul. În fund, pe linia orizontului, cerul era alb, strălucitor ca o linie de metal, făcând să se presimtă oceanul întins și luciu.

Într-un colț al vagonului un domn tânăr și soția lui țineau pe brațe un copil slab, îmbrăcat în haine de marinar. Copilul avea un picior înfășurat în bandaje voluminoase, probabil și în ghips. Brațele îi atârnau subțiri și lungi afară din haine ca niște biete mâini de jucărie mecanică. Părinții țineau copilul ca pe o paiață de cârpă a cărui gesturi cădeau mereu obosite în jos ca și cum în păpușa aceia n-ar fi fost pic de viață. Doar privirea umedă și caldă („o privire de mânz”, gândi Emanuel) a ochilor negri, mari deschiși, palpita ca o secretă revelație a existenței interioare.

Cultivatorul de pe bancheta din spate, cel care vorbea cu doamna elegantă în tailleur, avea în mână un buchet de flori, un mănunchi de petunii albastre și flori câmpenești cu coloritul umil și șters. Îl ținea strâns tare în mână lui grea, asudată, și cozile florilor în pumnul acela mare se decoloraseră și atârnau veștede. Mergea la Berck să-și vadă băiatul. Doamna elegantă avea și ea la Berck un frate bolnav.

În fund mai erau câteva persoane, un băiat parizian cu o caschetă pusă pe colțul ochiului, apoi o femeie cu un coș plin de alimente (se vedeau ieșind din coș gâtul unei sticle de vin și două pachete de macaroane), în fine, controlorul trenului, care călătorea în același vagon, un țăran înalt cu obrajii roșii ca niște mere lustruite, în haine obișnuite de lucru și nicidecum în uniformă, încasa banii punându-i direct în buzunar și eliberând tichete dintr-un carnet vechi murdar. În drum, încasând banii, vorbea familiar cu unele persoane și rămase mult timp lângă bătrânica în doliu conversând cu ea despre lucruri pe care se părea că le cunosc amândoi bine de tot, de vreme îndelungată. Era în vagon o atmosferă de caldă familiaritate, un suflu comun de umanitate, o înțelegere directă dincolo de orice convențiuni. Pentru ce oare controlorul s-ar fi obosit să mai aibă un perforator și o uniformă solemnă? Pentru ce oare doamna subțirică, elegantă, ar fi călătorit în clasa I? Pentru ce oare femeia din fund ar fi acoperit coșul cu alimente ca să nu se vadă sticla și pachetele? Erau mici lucruri de toate zilele, valabile oriunde aiurea, afară de trenișorul acesta. În trenișorul ăsta, de vreme ce cineva știa ce este un abces și un mal de Pott, înțelegea că restul este fără importanță.

Bătrânica arătă ceva pe fereastră lui Emanuel. Erau casele din Berck, o adunătură de acoperișuri înalte, strălucind sumbru. De când se apropiaseră de ocean cerul avea o altă strălucire și culoarea zilei, ea însăși, părea schimbată, mai întunecată și parcă mai densă. Există o culoare aeriană a lucrurilor plutind în jurul lor, independentă de culoarea lor proprie, și care este însăși culoarea unui anumit moment al zilei. În tren și afară, prin dune, după-amiaza căpătase reflexe reci și cenușii, de luciu metalic.

Trenul trecu prin cartierele de periferie ale orașului. Șinele traversau unele străzi de-a dreptul și se puteau vedea pe fereastră casele mici, copiii jucându-se în drum, câinii întinși la umbra zidurilor sau câte o ușă deschisă lăsând să se vadă interiorul unei gospodării și să se surprindă o clipă, în călătoria ciudată a acestui trenișor, familiaritatea casei, icoana albastră de porțelan a Maicii Domnului sub globul de sticlă și ceasul cu ornamente de bronz urmându-și mai departe tic-tacul, ca și cum evenimentul acesta al trecerii unui tren scăzuse acolo în calitate și în excepțional până la nivelul domestic al imobilității unei camere de locuit.

― În casele astea stau pescarii, explică bătrânica. Este orașul vechi, Berck-Ville, cartierul săracilor și al marinarilor.

Într-adevăr se vedeau atârnate pe gardurile caselor, întinse acolo probabil la uscat, plășile de pescuit. Trenul parcurse apoi câteva terenuri părăsite, pline de gunoaie și moloz.

― Aici pe câmpul ăsta se aruncă ghipsurile vechi, explică din nou bătrânica. Când vei ajunge la Berck și te vei instala, să vii să vezi pe băiatul meu la pensiunea „Eldorado”. Întrebi de Jardinier, Louis Jardinier, ai să ții minte?

Trenișorul scârțâi obosit pe liniile de schimb în preajma gării, apoi se opri. Era o gară de provincie ca oricare alta; un domn în trench-coat, umblând în cârje, aștepta pe doamna în tailleur. Încolo nu mai era pe peron nimeni. Când ieși însă în fața gării, pe trotuarul larg al piațetei văzu ceva ce-l umplu de stupefacție.

Era oare un sicriu sau o targă? Căruciorul semăna și cu una și cu alta, dar și cu un căruț de copil. Era un pat de lemn, îngust și lung, pe care zăcea întins un bolnav, îmbrăcat din cap până-n picioare ca orice om din stradă, dar imobil, întins cu fața în sus pe salteaua acoperită de piele, în cadrul de lemn. Patul era așezat pe roate la spate, două roate mari de bicicletă cu cauciuc, puse pe arcuri, iar în față două roți mai mici pe axe mobile pentru a putea fi conduse în toate părțile. Un băiat împingea patul de la spate mișcându-l cu ușurință. Bolnavul scoase de sub perna de la căpătâi portofelul și plăti ziarul pe care îl cumpărase. Apoi începu să-l citească liniștit, cu fața în sus, în timp ce băiatul îl împingea înapoi în oraș, prin mijlocul străzii.

― Umblă încetișor, îi șopti lui Emanuel tatăl lui, în timp ce urcau într-un taxi. Bagă de seamă la abces… pune mâna și ține-l ușor…

„Aha! a fost și el informat de abces, gândi Emanuel… Probabil că, în trenișor, există un serviciu secret organizat de municipalitatea Berck-ului pentru a vorbi de abces călătorilor și a le explica anume ce este aceea, așa cum în alte locuri oamenii se laudă cu culoarea locală și cu pitorescul peisagiului… Aici marea atracție a ținutului este, desigur, abcesul purulent…”

IV

Intrarea în sanatoriul „Picardia” era ornamentată de-o parte și de alta de două vase mari de faianță împodobite cu frunze verzi de ipsos. În prag, aștepta pe trepte însuși directorul hotelului, în haine negre, cu ghetre albe. Din cauza celor două vase de flori, desigur, primirea fu foarte teatrală. Directorul se înclină și dete mâna, lăsând să se vadă o manșetă cu butoni strălucitori. În privire avea un aer de neliniște și curiozitate. „Desigur, vrea să știe dacă am abces”, gândi Emanuel. Directorul semăna cu un câine mops, bărbierit și pudrat. În colțul gurii ținea strâns o țigară de foi, atât de strâns încât fața făcea într-o parte o grimasă teribilă cu riduri lungi de câine. În unele magazine Emanuel văzuse niște scrumiere comice reprezentând un mops, în frac roșu, cu joben pe cap, cu ghetre albe și țigare de foi în gură. Directorul hotelului își rezervase probabil fracul roșu și jobenul numai pentru zilele de sărbătoare.

Emanuel fu foarte impresionat de tăcerea sanatoriului. Călca încet pe dușamele de linoleum gros, ce absorbea pașii. Ascensorul urcă lin, ca și cum ar fi alunecat, fără nicio zbârnâială, fără niciun zdruncin. Camera lui Emanuel era la etajul al treilea, în fundul unui coridor. Culoarul era întunecos și când intrară în odaie, lumina fu amețitoare. Era o cameră obișnuită de hotel, cu un pat de fier și o masă de spălat, dar prin perdelele subțiri se vedea strălucirea unei văpăi arzătoare: linia de foc a oceanului și cerul îndepărtat de aburi luminoși. Odaia părea suspendată în spațiu, eteriană, independentă, îmbibată de aer și lumină, ca un burete inconsistent și vaporos. Emanuel, îndată după ce directorul plecă după ce predase camera, se întinse pe pat amețit, vid de gânduri, plutind parcă aerian în spațiul extraordinar de clar și absorbind lumină; atât era într-însul acum: spațiu și lumină.

Tatăl lui desfăcea bagajele și el rămase așa mult timp, cu fața în sus, imobil, – nici fericit, nici nefericit, inconsistent și pur ca lumina albă. Deodată cineva bătu în ușă. Intră o infirmieră care se prezentă scurt:

― Eva… Așa îmi spun toți bolnavii, Eva, și nu pretind nimănui să-mi spuie madame.

Schiță un zâmbet care se pierdu în liniile incerte ale obrazului. Avea un profil puhav, scoborând drept pe frunte și pe nas, ca în unele desene de copil în care figura lipsită de expresie are aerul că e făcută din aluat.

Infirmiera se informă pe scurt de boala lui Emanuel.

― Aicio să vă faceți bine, aici vin mii de bolnavi…

― Și au toți câte o vertebră roasă? întrebă Emanuel.

― Hm, o vertebră… o vertebră… spuse infirmiera ridicând mâinile patetic la cer. Sunt unii care au câte zece vertebre roase la rând.

Emanuel se gândi la o astfel de coloană vertebrală putredă și în minte îi veni imaginea unei țigări care arde singură când o lași în scrumieră și se preface într-o linie subțire de cenușă; așa era, desigur, și coloana aceea vertebrală, cu zece vertebre atacate la rând.

― Cred că doctorul nu va veni azi, spuse infirmiera. De-obicei nu vine duminica.

Tatăl lui Emanuel scoase speriat capul din valiză.

― Am vorbit cu el doar, când am fost aici și mi-a spus că va veni îndată ce sosim.

― Da, dar în niciun caz duminică. Bolnavii sunt examinați jos la clinică și clina e azi închisă… eu am rămas de serviciu.

― Voi merge la doctor acasă să vorbesc cu el. Sper că va veni, băiatul are un abces.

Infirmiera deschise ochii mari și se uită atât de speriată la Emanuel încât acesta simți că începe să-i bată inima cu putere.

― Aha! Are va să zică un abces… Atunci se schimbă totul, poate va veni…

„Atunci se schimbă totul… atunci se schimbă totul…”, în capul lui Emanuel nu mai suna decât această frază.

Începu să-l grăbească pe tatăl lui să meargă la doctor. Tatăl lui plecă însoțit de infirmieră și el rămase singur. Auzi cum pe coridor pașii se îndepărtează și cum cei doi vorbesc ceva foarte pasionant în șoaptă. „Vorbesc desigur despre abces”, își spuse Emanuel.

În depărtare, soarele scobora în ocean, dar Emanuel nu văzu decât o porțiune de cer, roșie și aurie ca o cortină ce-ar fi scoborât deasupra apelor. Coridorul era tăcut; din când în când se auzeau pași înfundați în depărtare sau apelul surd al unei sonerii. Într-o odaie din apropiere cineva cânta din acordeon o romanță^[6].

Emanuel se simți deodată mulțumit, aproape fericit. Era întins pe spate, pe pat. Odihna îi pătrundea în toate oasele, aerul era luminos și în zadar încercă să se gândească la gravitatea abcesului. Era mulțumit, mulțumit. În liniștea aceea limpede și însorită se simți despățit de o lume absurdă și complexă, cenușie, hibridă, grăbită, zgomotoasă, izolat deodată într-un colț de univers clar și inteligibil, unde funcțiunea de-a exista a corpului își găsea parcă întâia oară profundul ei înțeles în odihnă și în lumină. „În fond sunt un leneș, își spuse Emanuel, un leneș îngrozitor și un ambițios fără pereche. Tăcerea și odihna de-aici îmi convin de minune. A sta întins pe un pat și a fi împins de la spate… ei bine! e îngrozitor, e pur și simplu îngrozitor dar îmi place; am alergat prea mult, am, muncit în mod stupid și am uitat că există liniște, calm perfect… Îmi place să lenevesc, îmi place să stau întins pe spate și să fiu împins cu un căruț. Trebuie să recunosc cu groază că sunt un leneș, un leneș profund, esențial, un leneș care a căzut în însuși elementul lui de lene, și se bucură ca un pește aruncat în apă. Dacă nu se ivesc complicații și mă pot vindeca în câteva luni, îmi reiau studiile…” Aici firul gândurilor lui Emanuel se întunecă. Își aduse aminte de abces. „Hm… dacă-nu-se-ivesc-complicații…”

Emanuel rămase astfel mult timp, măcinând gânduri sumbre și luminoase. În fundul coridorului se auziră deodată pași ce se apropiau și un amestec nedeslușit de voci.

Intră mai întâi tatăl lui Emanuel, deschizând larg ușa și așteptând în mijlocul odăii pietrificat de respect intrarea doctorului, care rămăsese în urmă cu câțiva pași^[7].

Doctorul era un bărbat încă tânăr, dar cu părul cărunt, dat pe spate, o coafură abundentă și impresionantă ca o coamă leoniană. Avea ochii albaștri foarte limpezi și toate trăsăturile feței energice, cu bărbia pătrată și musteața scurtă plină de seriozitate, căpătau din cauza privirii blânde și infantile un aer contradictoriu care corespundea desigur în firea doctorului într-un amestec de mare energie și de mare indulgență^[8].

În fundul oceanului soarele se culca într-o baie de sânge și de aur; pereții odăii erau plini de o lumină roză și tandră ca un colorit nuanțat de porțelan vechi.

Doctorul Cériez se opri în mijlocul odăii, privind afară prin perdele.

― Ei, ce spuneți de acest crepuscul? Grandios, nu-i așa?

Acest început neașteptat situă dintr-o dată pe doctor. Și majestuos, înalt, cum stătea privind soarele, Emanuel simți că acest om făcea parte aici din elementele naturii, tot atât de miraculos, tot atât de puternic ca și asfințitul de soare ce se vedea în depărtare.

Câteva secunde fu o tăcere complectă. Infirmiera privi și ea pe fereastră apusul soarelui, din deferență pentru doctor. Doctorul Cériez se întoarse apoi spre Emanuel.

― Ei, ce ai? Unde te doare? Ce putem face ca să te vindecăm?

Emanuel nu avu nevoie să explice prea mult; radiografiile vorbeau de la sine. Doctorul le duse la fereastră și le examină cu atenție și seriozitate. Încet, trăsăturile feței i se întunecau ca sub influența unei mari neliniști interioare. În timpul acesta Emanuel își desfăcea hainele pentru a arăta locul abcesului. Cu groază constată că umflătura se refăcuse ca mai înainte. Întreaga odaie își schimbă atmosfera; era același conținut dar cu o semnificație mai sumbră, mai dureroasă. În cele câteva minute cât se simțise bine și în scurtul timp de când venise doctorul începuse a prinde curaj, a fi plin de încredere și iată acum într-o secundă totul se întunecase din nou, totul se despățea vertiginos de el și îl lăsa din nou singur, izolat, nenorocit.

― Va trebui să-ți fac un ghips, spuse doctorul de la fereastră. Poate că ți s-a spus, dar să nu te sperii… nu-i nimic teribil… este cel mai simplu lucru din lume… și când te vei obișnui cu el, vei sta într-însul ca într-un fotoliu… absolut ca într-un fotoliu…

― Pot să vă întreb ceva? spuse Emanuel.

― Ce anume?

Emanuel ezită.

― Iată, mi s-a vorbit de abcese ca de ceva foarte grav și asta mă neliniștește. Ați putea să-mi spuneți în ce anume constă gravitatea unui abces?

Doctorul încruntă puțin privirea, vădit impresionat de întrebare.

― Ai un abces?

― Da, am… dar nu-i deschis, iată-l…

Emanuel arătă umflătura. Doctorul se apropie și o pipăi ușor de tot, cu mare atenție.

― Ei bine, spuse doctorul, atât timp cât abcesul nu-i deschis, nu există niciun pericol aproape… trebuie puncționat la timp și scos puroiul din el pentru ca să nu spargă singur…

― Și… dacă se deschide? întrebă Emanuel.

Doctorul tăcu o clipă.

― Eh, atunci totul se schimbă, puroiul se poate infecta în contact cu bacteriile din aer și bolnavul poate căpăta o septicemie… câteodată… cum să-ți spun?… se curăță repede… în câteva zile… alteori bolnavul rezistă și abcesul curge ani de zile… bolnavul e și în acest caz pierdut…

Tatăl lui Emanuel se făcu roșu tare la față, apoi foarte palid. Buzele îi vibrau întredeschise, semn de mare emoție.

― Cred că e mai bine să știi toate acestea, adăogă doctorul, pentru ca să stai liniștit și să te păzești de orice agitație inutilă, atât timp cât ai abcesul. Cred însă că după câteva puncții puroiul nu se va mai reforma și abcesul se va usca de la sine.

Tăcerea pluti din nou, nesuferită, în odaie. Departe răsuna absurd refrenul romanței^[9].

― Cântă Ernest, spuse doctorul pentru a schimba vorba, îl cunoști pe Ernest? Încă nu ți l-a recomandat nimeni? Când voi pleca, voi trece pe la el și-l voi trimite aici. E băiat bun… cam ieșit din minți dar, în fond, băiat bun… e vindecat acum… trebuie să părăsească sanatoriul în curând.

Doctorul se uită la ceasornic.

― Îți place să citești? întrebă doctorul.

Și, la răspunsul afirmativ al lui Emanuel:

― Atunci timpul o să treacă repede până la vindecare… În câteva luni apoi, vei merge din nou pe picioare… deocamdată însă, și chiar din acest moment, nu mai ai voie să umbli deloc. Ți se va aduce un căruț – o gutieră, îi spunem noi aici – și te vei întinde pe ea… așa întins pe ea vei sta la masă, așa vei dormi, așa vei ieși la plimbare… n-ai voie să te ridici deloc, nici măcar în capul oaselor…

Doctorul se uită din nou la ceas.

― Îmi pare rău că trebuie să plec. Îmi place ca dintr-un început să stau de vorbă mai mult cu bolnavii,… ne vom vedea însă mâine dimineața la clinică.

Doctorul se întoarse spre infirmieră:

― Te rog notează, puncție mâine la zece dimineața, să fie totul pregătit.

Emanuel se cutremură din cap până-n picioare și simți cum îi bate inima puternic. Doctorul se ridică să plece.

― Poți să-i aduci o gutieră, mai spuse infirmierei, și dacă vrea poate să mănânce chiar astă-seară în sala de mâncare, împreună cu ceilalți bolnavi, asta o să-l încurajeze.

„Puncție mâine la ora zece”, lui Emanuel nu-i mai ieșea asta din cap. Acum nu mai avea frică de durerea brută a puncției, era în stare să suporte orice suferință fizică, oricât de covârșitoare, dar fragilitatea abcesului, faptul că putea să spargă și să-l doboare definitiv dintr-un minut în altul, faptul că purta în el germenul unei fatalități atât de negre, îl copleșeau de amărăciune. Simți că îl râcâie ceva în gât și îi fu frică să tușească ca să nu zguduie abcesul; vru să se îmbrace și îi fu frică să se ridice ca să-și tragă pantalonii. Stătea imobil întins pe pat, cu hainele desfăcute, atât de rigid fixat în poziția asta încât simți cum îi amorțesc toate membrele și cum mușchii încep să țiuie cu înțepături dese și mărunte.

Tatăl lui plecase să conducă pe doctor. Emanuel privea umflătura fără să ridice ochii de pe ea. Își aduse aminte de o întâmplare pe care o văzuse odată într-o curte: un copil înghițise o monedă care intrase în trahee și îi oprea respirația încât copilul se sufoca văzând cu ochii, învinețit la față, trăgând aerul în piept cu din ce în ce mai mare greutate pe măsură ce devenea mai vânăt. Atunci, un servitor din curte, un simplu țăran, fără să ezite o clipă scoase un cuțit din buzunar, spintecând într-o clipă gâtul copilului și, odată cu sângele ce țâșni, scoase din trahee moneda. Copilul începu să respire și fu salvat, iar doctorul care veni peste câtva timp felicită pe țăran și îi spuse că ceea ce făcuse el era singurul lucru ce putea salva copilul.

Emanuel își reamintea adesea de întâmplarea aceasta și mai ales de lovitura sigură, adâncă, de cuțit. Acum însă, în momentul acesta, în pat, ea îi revenea în minte cu o acuitate deosebit de intensă. Într-adevăr, asta ar fi fost o soluție rapidă, precisă și foarte sigură: o lovitură de cuțit în abces; o lovitură care să-i fie fatală și care să rezolve imediat totul. În gravitatea abcesului ceea ce era de nesuferit era această ezitare, ce putea fi de lungă durată, între vindecare și pericol. Emanuel nu vroia să se ostenească decât cu nenorociri ori plăceri limpede exprimate. Dar toate gândurile acestea pluteau în el vag, fără nicio putere, fără nicio forță de realizare. Ce efort extraordinar i-ar fi trebuit măcar pentru a îndrăzni să tușească? Și se gândea la o lovitură de cuțit? Zâmbi amar. Pantalonii stăteau desfăcuți și el zăcea în întregime abrutizat, doborât de întâmplare și de lene. „Mai ales de lene, gândi Emanuel, o lene în forma ei cea mai odioasă și mai amară”.

Peste câteva minute se întoarse tatăl lui cu un brancardier care împinse în odaie o gutieră cu saltea de piele. Brancardierul îl luă încet în brațe pe Emanuel, ca pe un copil, și îl depuse pe căruț. Până la masă rămase astfel întins, nemișcat; nimeni nu veni să-l vadă; la ora mesei un alt brancardier veni să-l conducă în sala de mâncare. Ușile în hotel n-aveau prag și coridoarele erau foarte largi încât se putea mânui gutiera cu mare ușurință. În ascensorul mare cât o jumătate de odaie fu pus alături de un alt bolnav întins pe gutieră. Ascensorul începu să scoboare lin.

V

Emanuel avu o senzație ciudată când intră în sala de mâncare a bolnavilor. Era puțin impresia solemnă de a intra într-un muzeu și sentimentul penibil de a vedea ceva halucinant, demențial, una din întruchipările acelea ireale care se întâlnesc în vis și lasă în amintire gustul amar al unei elucubrații pline de seriozitate. Cine avusese fantezia să imagineze această sală de mâncare unde toți oaspeții erau culcați, bolnavi, palizi și infirmi? Ce minte întunecată alcătuise cu elemente reale un tablou atât de dureros, de fantastic și de nebunesc? Într-un roman oarecare Emanuel citise ceva despre o regină exotică ce-și mumifica amanții și-i păstra apoi pietrificați într-o sală circulară; dar ce era această viziune de scriitor pe lângă sala aceasta de mâncare cu oaspeții întinși pe spate, încrustați în pozițiile lor rigide, vii și totuși morți, acești bolnavi ce păreau oameni și nu erau totuși decât mumii?

Sala era vastă, iluminată foarte puternic de globuri mate de sticlă, cu pereții albi și ornamente discrete, în stil modern, la uși și ferestre. Aproape pe fiecare masă era câte un vas cu flori; în colțuri, pe piedestale, diferite plante exotice își etalau frunzele. Câteva ferestre enorme, ale căror obloane grele erau trase, dădeau înspre stradă. În fond, era o sală elegantă de restaurant care tocmai prin iluminația ei agreabilă stabilea un contrast mai profund și mai dureros cu realitatea bolnavilor culcați. În tablourile ce apar în vis ceea ce este halucinant și straniu este tocmai faptul că întâmplările mai bizare au loc în cadrul decorurilor celor mai normale și mai statice. În sala de mâncare senzația de vis și de irealitate fu atât de prezentă, atât de apropiată, încât Emanuel, timp de câteva clipe, simți cum conștiința lui lucidă devine transparentă, efemeră și nesigură. Ce se întâmpla? Era oare el, Emanuel, corpul acesta întins pe un pat, într-o sală unde toată lumea era culcată, unde toți comesenii stăteau rigizi și palizi lângă mesele împodobite cu buchete de flori? Ce însemnau toate acestea? Trăia? Visa? Și anume în ce lume, în ce realitate se petreceau toate acestea?

Emanuel se trezi lângă una din mese; de-o parte a mesei era întinsă o fată tânără în rochie albastră, iar de cealaltă parte, cot la cot lângă dânsa, un bolnav. Bolnavii erau împărțiți astfel, câte doi la o masă, de-o parte și de alta. Toți erau îmbrăcați corect în haine obișnuite și femeile chiar în rochii ce lui Emanuel i se părură elegante, dar nimeni nu se mișca. Câțiva bolnavi erau acoperiți cu pături.

Când Emanuel se desmeteci puțin, observă că unii bolnavi stau în capul oaselor pe gutieră, foarte puțin înclinați pe spate. Asta îl intrigă și, în momentul când surprinse o privire a vecinului lui din stânga îndreptată spre el, îl întrebă pentru ce unii bolnavi stau complect întinși și alții înclinați pe jumătate, ca și cum ar sta pe un scaun.

― Pentru că cei întinși sunt bolnavi la spate și n-au voie să miște coloana vertebrală, iar ceilalți au ceva numai la genunchi, îi răspunse vecinul cu simplicitate și fără să se mire deloc că îi fusese adresată vorba fără nicio prezentare.

Bolnava de lângă Emanuel în rochie albastră era complect întinsă. Părea că privește tavanul, cu capul fixat în această poziție, cu privirile strict îndreptate în sus. Deodată însă Emanuel constată cu stupefacție că ea îl privește printr-o oglindă pe care o avea deasupra patului, susținută de un suport metalic construit în așa fel încât bolnava, ridicând mâinile, putea să îndrepte oglinda în toate direcțiile.

Emanuel întâlni în oglindă privirea bolnavei și capul ei întreg. Era din nou senzația aceea ciudată de construcție fantastică și demențială. Capul plutea deasupra bolnavei în apa oglinzii și asta îi dădu lui Emanuel o clipă impresia unuia din trucurile acele de bâlci, unde printr-o iluzie optică se poate vedea un cap de femeie detașat, fără corp, între două perdele negre.

Bolnava zâmbi și Emanuel se grăbi să răspundă și el cu un zâmbet; dar simți cum comisura buzelor i se încrustează într-o grimasă dureroasă.

― Sunteți de mult bolnav? Ce aveți? Cine vă îngrijește?

Bolnava îi vorbise spontan, familiar, cu o voce caldă, plăcută. În oglindă Emanuel vedea cum i se mișcă buzele formând cuvintele, dar vocea venea mai de jos de pe gutieră și între aceste două senzații se crea o sciziune bizară ca și cum aureola cuvintelor s-ar fi desprins de imagine și ar fi căpătat o independență proprie.

Emanuel îi spuse ce are și ce doctor îl îngrijește.

― Cériez! spuse tânăra fată. Toți bolnavii sunt aici amorezați de medicul lor, dar de doctorul Cériez cum să nu te îndrăgostești?

În fața lui Emanuel, de cealaltă parte a sălii, veni într-un căruț, ridicată pe jumătate în perne, o tânără femeie blondă, cu un profil foarte delicat și niște ochi mari albaștri, atât de profund albaștri încât în unele luciri păreau violeți.

Tatăl lui Emanuel luase între timp loc la masă între Emanuel și bolnavă.

― Cine e doamna aceasta? întrebă el.

Bolnava întreptă oglinda în direcția arătată.

― Este doamna Wandeska, o poloneză venită de mult aici și acum aproape vindecată… Ea a avut atacată rotula genunchiului și încheietura a trebuit să fie anchilozată… Când se va ridica să umble, nu va putea mișca genunchiul, îl va ține țeapăn și va șchiopăta. De asta tot amână ca să se scoale de pe gutieră…

Doamna Wandeska era însoțită de un tânăr înalt, foarte brun, cu părul negru strălucitor. Un băiat spătos și bine făcut, cu un zâmbet extrem de fin, evidențiat de niște dinți foarte albi contrastând cu obrazul smead, ars parcă de soare. Umbla în cârje și un picior îl ținea suspendat în aer, puțin deasupra solului, neatingând cu el pământul. Tânărul se așeză la masa femeii blonde și din felul afabil de a conversa cu ea păreau să fie foarte intimi.

― E soțul doamnei? întrebă tatăl lui Emanuel.

Bolnava se înroși puțin și râse ușor.

― Ah, nu! Este un prieten.

Ezită o clipă.

― Îl cheamă Tonio, așa-i spunem noi, și e argentinian, avocat din Buenos Ayres, vindecat și el… un băiat delicios… Săracul băiat!

Emanuel nu îndrăzni să întrebe pentru ce îi spusese bolnava lui Tonio „săracul băiat”; de altfel bolnava întorsese oglinda în partea opusă pentru a vorbi cu bolnavul din dreapta ei.

Toată sala era plină; de-a lungul pereților, de-o parte și de alta erau înșirați vreo treizeci de bolnavi. În mijlocul restaurantului rămăsese o masă goală cu o gutieră lângă ea, fără nimeni pe dânsa. Păreau cu toții triști dar se putea să nu fie decât plictisiți; tristețea și plictiseala au același obraz exterior. Emanuel privi lungul șir de bolnavi în rândul cărora intrase; nu mai era vorba acum de o categorie abstractă și pur rațională din care ar fi făcut parte („a fi bolnav” în contrast simplu cu „a fi sănătos”), ci de încadrarea lui reală în rândul gutierelor cu oameni întinși. Era acum vorba de o situație cu consecințe imediate și defintive; o situație bine definită de poziția alungită și de căruțul matricul pe care stătea întins. Șimți brusc o solidaritate materială cu bolnavii, profund corporală și mai dureroasă decât orice înțelegere mintală a situației; nodul de plânset îi veni din nou în gât.

Începuse să se servească masa; mai multe fete în rochii negre cu șorțuri albe serveau bolnavii, punând încetișor la cei întinși farfuria cu supă pe pieptul bolnavului. Bolnavul își ridica puțin capul, foarte puțin și cu mișcări prudente lua cu lingura supa din farfurie. Emanuel simți echilibrul farfuriei pe piept atât de instabil încât sudorile îi perlaseră ușor fruntea de teamă ca să nu răstoarne farfuria. Era un adevărat număr de acrobație și observă cu surprindere cum ceilalți bolnavi mâncau cu o dexteritate extraordinară ca și cum farfuriile ar fi fost lipite de piept. Bolnava din dreapta lui Emanuel mânca urmărindu-și mișcările simetrice în oglindă. Era același număr de acrobație, executat cu mai mari dificultăți.

Când depuse farfuria pe masă și se uită în sală, Emanuel văzu ceva ce-l umplu de stupefacție. În sală intrase un bolnav umblând cu două bastoane. Dar ce umblet! Ce înspăimântătoare caricatură de mers omenesc! Bolnavul arunca din picioare la fiecare pas; el nu punea piciorul încet și normal pe pământ, ci îl arunca mai întâi violent în aer unde piciorul se convulsiona o clipă îngrozitor, apoi îl așeza pe dușamea tremurând până la șold. Era un mers atât de dezarticulat și de inuman încât nicio paiață din lume nu l-ar fi putut imagina ca să-și facă umbletul caraghios; dar nici sărituri nu erau; umbletul acela era o criză de epilepsie ambulatorie, nimic altceva decât epilepsie curată.

Bolnavul se opri o clipă, făcu semne cu mâna în toate părțile și i se răspunse de pretutindeni cu multă prietenie.

Înțepenit în mijlocul sălii părea un om normal, dar imediat își reluă mersul și deveni din nou un mecanism schilod și chinuit.

Împreună cu el, intră în sală un băiat subțire, cu părul vâlvoi, foarte vioi în mișcări, umblând repede cu pași mărunți. Erau cei doi bolnavi care lipseau la masa din mijloc. Infirmul se așeză pe scaun în timp ce tânărul se îndreptă spre gutieră.

Înainte însă de a se întinde pe căruț, tânărul păru să caute cu privirea pe cineva în sală și când îl văzu pe Emanuel veni repede la masa lui. Avea mișcări de veveriță și chiar dinții lui erau lungi și strălucitori ca de animal rozător.

― Îmi pare rău că n-am putut să vin mai devreme să te văd sus în odaie. Doctorul Cériez a fost pe la mine și mi-a vorbit… eu sunt Ernest.

Emanuel se recomandă. Ernest prezentă apoi pe vecinul din stânga, Roger Torn, și apoi pe vecina cu oglindă în rochie albastră, Celia, cu care de altfel Emanuel vorbise mai înainte fără prezentare. Torn înclină capul și se cufundă iar în citirea unei cărți pe care o ținea în mână cu oarecare dificultate, mâna fiind sucită într-o parte și diformă.

― Cunoști pe toată lumea? întrebă Ernest. Îți voi recomanda eu pe toți, dar nu-i nevoie chiar azi… aici nu este nicio grabă… avem timp destul… ai să vezi și d-ta că este timp destuuuul…

În ultimul cuvânt intra toată cantitatea de plictiseală cotidiană pe care Ernest vroia s-o sugereze^[10].

Mai stătută de vorbă câtva timp, apoi Ernest plecă promițând că va veni să-l vadă pe Emanuel în odaie.

Celia stătea de vorbă cu tatăl lui.

― Are ghips băiatul dvs.?

Emanuel auzise întrebarea.

― Încă nu, dar mi se va face. Aș vrea să știu dacă e foarte greu de suportat. Este cineva aici în sală în ghips?

Bolnava râse din nou, cu râsetul ei cald și ușor ca un clinchet.

― Știi cine are aici în sală ghips?

― Ei, da, cine?

― Toți. Toți avem ghipsuri, suntem îmbrăcați cu haine obișnuite dar dedesubt toți stăm în ghips. Ia ascultă…

Celia bătu ușor cu degetul în bluza pe care o purta. În locul unui zgomot moale înfundat, se auzi dedesubt obstacolul unui corp tare.

― Îl am pe mine ca o carcasă, ca un scut, de la gât și până la șold.

Bolnava ciocăni cu degetele peste tot și peste tot se auzi duritatea ghipsului care o încarcera.

― Îngrozitor, spuse Emanuel.

― Chiar atât de îngrozitor nu-i tocmai; te obișnuiești.

Emanuel își dete seama cu amărăciune cât de adânc, cât de iremediabil se scufundase într-o lume ciudată, într-o lume amară, schiloadă. „Da, o lume amară”, gândi Emanuel. Ce va mai afla? Ce va mai vedea? Ce va mai cunoaște, în acest univers straniu, solitar și dureros[?] De multe ori în viață Emanuel se supunea unui exercițiu interior care îl scotea din înșiruirea monotonă și cenușie a clipelor. Atunci el își impunea cea mai desăvârșită atenție și cea mai ascuțită nerăbdare în așteptarea clipei imediate. Umbla de pildă pe stradă și se întreba brusc, ce se va întâmpla în clipa imediată ce vine? Ce voi vedea? Cu cine mă voi întâlni? Și în clipa următoare? Și în clipa ce vine? Întotdeauna la capătul acestui exercițiu, care îl epuiza de-altfel repede, găsea ceva inedit, extraordinar. Întotdeauna descoperea ceva ce nu observase ori se întâlnea cu o persoană neașteptată ori îi venea brusc în minte un gând surprinzător. În viața de toate zilele exercițiul acesta era forțat și Emanuel trebuia să-l susțină cu toată atenția pentru a nu se lăsa distrat. Aici însă, în sala asta de mâncare, exercițiul părea să se fi condensat până la cea mai cruntă realitate, într-un fel de funcțiune inedită și naturală a minții, devenind o condiție specială și nouă a lucrurilor de a se petrece în lume: grav, precipitat și senzațional. În clipa următoare… în clipa următoare. Era aiciun spațiu încărcat de întâmplări extraordinare și de realități crunte; un spațiu care năștea în dureri surprize și viziuni teribile.

Emanuel încercă să intre în vorbă cu vecinul lui dar acesta îi răspunse cu fraze scurte, parcă plictisit să vorbească. Părea supărat. Emanuel nu dădu nicio importanță faptului și se întoarse din nou spre Celia. În momentul acela intră în sală vânzătorul de ziare. Umbla de la masă la masă distribuind bolnavilor ziarul de seară. Iată ce era dureros în sala aceea, își dete seama Emanuel, anume că niște oameni în aparență normali, îmbrăcați corect, executând mișcări cu totul normale (a mânca într-un restaurant, a citi ziarul), erau totuși atât de profund roși de boală, atât de atinși în oasele lor, atât de putrezi, atât de deosebiți de condiția adevărată a omenirii. Contrastul acesta între a fi îmbrăcat în haine de stradă și a sta totuși întins pe un căruț, împrizonierat într-un ghips, paradoxul acesta de a fi viu și totuși de a nu fi „cu desăvârșire viu”, acesta era conflictul intim și dureros al acestor existențe.

În sală se auzeau râsete, frânturi de conversații și în totul domnea buna dispoziție. Chiar fetele de serviciu umblau vioaie printre mese, zâmbind bolnavilor.

Emanuel, la sfârșitul mesei când veni brancardierul să-l ia, ieși buimăcit din sală. În ascensor urcă alături de căruțul D-nei Wandeska. În cele câteva clipe cât ascensorul urca etajele, D-na Wandeska adresă câteva cuvinte lui Emanuel, spunând că este vecina lui; stătea pe același coridor, în odaia de alături.

Își spuseră bună seara și Emanuel observă că Tonio, care urcase probabil mai demult scările, o aștepta în fața odăii ei.

Tatăl lui Emanuel era obosit; hotărâtă să se culce îndată, fără a mai aștepta pe Ernest.

Brancardierul veni cu cearceafuri curate pentru Emanuel. Îl dezbrăcă așa cum stătea întins pe gutieră, cu mișcări dibace care îi evitară lui Emanuel cel mai mic efort. Apoi îi îmbrăcă pijamaua cu aceleași gesturi îndemânatice și alunecă sub spate cearceaful; schimbă pernele de piele de la cap cu perne albe curate și îl acoperi pe Emanuel cu plapoma.

Totul fu făcut în foarte puțin timp și cu mișcări calme, sigure, așa cum Emanuel își amintea că mama lui, în copilărie, îl culca în pat, în fiecare seară.

Când brancardierul plecă și fu stinsă lumina, în tăcere Emanuel auzi un murmur de conversație venind din odaia vecină, despărțită doar de o ușă înfundată. Erau, desigur, D-na Wandeska și Tonio care stăteau de vorbă; se auzi într-adevăr din când în când râsul ei.

Emanuel adormi obosit, scufundându-se lent în visuri îngrozitoare, pline de viziuni de coșmar.

VI

În zori, Emanuel se trezi speriat și zăpăcit. Bătuse cineva puternic în ușă. Era omul de serviciu pentru toaleta de dimineață a bolnavilor. Își ceru scuze de a fi venit atât de devreme, dar doctorul cerea bolnavilor să meargă în grădină tare dimineața, în aceste ultime zile frumoase de toamnă.

― Și apoi mai aveți și puncția la ora zece…

Emanuel își reaminti de puncție. Își făcu toaleta culcat, spălându-se într-un lighean pus pe o masă lângă el. Veni apoi același om de serviciu, Iulian, și-l îmbrăcă, apoi îi aduse cafeaua și peste câteva minute îl conduse jos în grădină.

Era jos un spațiu închis între clădiri, dar cu un cer extrem de luminos și albastru. Toate nuanțele dimineței își întinseseră nuanțele senine pe plafonul acela aerian și pe măsură ce soarele se făcea tot mai puternic mătasea albastră a înaltului pierdu din culoare, apoi deveni albă și vaporoasă.

Câteva boschete de trandafiri agățători își uscau foile veștede, arămii. Iarba era măruntă și sfrijită, Emanuel se gândi mai mult la un țarc decât la o grădină.

În fund, sub o pânză de cort, întinsă foarte sus peste ei, pentru a-i apăra de soare, stăteau înșirați pe căruțe bolnavii. În dreapta se întindeau clădirile clinicei cu ferești mari de culoare albastră, acolo unde erau sălile de operație. În stânga pe o terasă stăteau copiii; copii bolnavi ca și oamenii mari din fund, întinși și ei pe gutiere, în tratament, în această aripă a clădirii, anume făcută pentru ei.

Era foarte dimineața și deja un gramofon măcina în vid melodii zbârnâitoare, pe terasa copiilor. Era un gramofon mic, o jucărie aproape, care zumzăia ca un bondar, din pâlnia lui de tinichea subțire.

Emanuel fu așezat lângă un bolnav complect întins și o femeie mai în vârstă, cu părul cărunt, înclinată numai pe jumătate pe gutieră, așezată majestuos într-o grămadă de perne de mătase pline de broderii și înzorzonate cu fel de fel de fundulițe și ciucuri. Emanuel socotea întotdeauna asemenea ornamentații vag și în anumit sens demențiale, dar în fond ele făceau parte în mod normal din demențele calme ale lumii, așa ca și la înmormântări ornamentația lugubră și nebunească a coroanelor artificiale și a broderiilor metalice de sicriu; ori în monumentele funerare bogatele și întortocheatele cornișe, pline de hidoșenie, de nebunie și de disperare.

Bătrâna era ea însăși îmbrăcată într-o rochie grea și solemnă de catifea violetă. Purta câteva brățări de aur de modă veche pe mână și avea inele cu pietre sclipitoare pe degete; de gât îi atârnau două lănțișoare de aur, de unul fiind agățat un ceasornic cu capace cizelate, iar de celălalt un lorgnon cu mânerul de sidef.

Era și bolnava aceasta un fel de monument în grădina aceasta aridă; un fel de idol opulent și demodat, tronând printre adepți schilozi, culcați în cărucioare.

Vorbea cu încetineală, strâmbând gura și țuguind buzele, ca și cum ar fi supt fiecare vorbă mai întâi ca pe-o pastilă înainte de a o pronunța.

― Sunteți noul bolnav, domnule? întrebă ea pe Emanuel.

― Da doamnă, sunt noul bolnav, răspunse Emanuel^[11].

Câteva minute doamna în violet rămase tăcută.

― Știi cine sunt eu? spuse ea brusc.

Emanuel făcu un gest negativ.

― Ai învățat istoria? Ai auzit de Tréchamp, în fine, nu de Tréchamp, de Talleyrand…

― Eh sigur, sigur că am auzit, „cel despre care Napoleon spunea că e un excrement într-un ciorap de mătase”, vru să spuie Emanuel, dar se reținu.

― Ei bine, eu sunt o marchiză de Tréchamp, din latura colaterală a Talleyranzilor, spuse femeia, înțelegi?

Și se așeză mai corect în perne, luând o poză de vagă reverie și solemnitate și punându-și lorgnonul la ochi pentru a privi un punct oarecare în vid.

Emanuel nu avu vreme să se mire îndeajuns; lângă bolnavul de-alături venise un brăbat negricios, slab, împingând gutiera unui copil, adusă de pe terasă.

Băiețașul era prins în ghips până după cap. Corsetul alb, rigid, depășea gulerul cămeșii și se prelungea până sub ceafa; capul stătea astfel fixat într-un suport scobit de ghips.

În oglinda pe care o avea deasupra capului băiețașul se vedeau privirile lui agere, foarte vii. Tatăl copilului părea bun prieten cu bolnavul întins lângă Emanuel și începu să vorbească cu el, apoi pe nesimțite se trezi și Emanuel în conversație. Tatăl copilului era un austriac Wilhelm Taubner și bolnavul de-alături un francez, André Vielle. Îl recomandară și pe băiețaș, Ioris, care întrebă îndată pe Emanuel dacă nu are să-i împrumute cărți sau reviste despre aviație.

― Este visul lui să se facă aviator, explică domnul Taubner.

Când scoborî în grădină tatăl lui Emanuel găsi în conversație de mare prietenie pe cei trei bolnavi. Emanuel se bucura în sine cu umilitate de dimineața aceea călduroasă de toamnă. „Cu umilitate, cu umilitate”, își repeta el în interior pentru a nu cădea în sentimentul vreunui inutil entuziasm: aștepta doar puncția.

În preajma orei zece minutele deveniră îngrozitoare. Emanuel continua să vorbească silindu-se să nu arate nimic din turburătoarea lui așteptare dar pe un plan paralel al conștiinței clipele treceau cu altă densitate și cu altă chinuitoare semnificație. Pândea ușa dinspre clinică pe unde brancardierul trebuia să vină să-l ia.

În acest timp tatăl lui Emanuel uitase cu desăvârșire de puncție și când veni brancardierul să-l ia pe Emanuel se făcu foarte palid. Emanuel găsi o clipă, în această paloare, un mic reconfort, dar îndată începu din nou în piept bătaia aceea sacadată și puternică a inimii, și trecerea insuportabilă a timpului, secundă cu secundă; fiecare secundă se umfla haotic, căpăta o importanță dureroasă, într-un amestec de frică și nerăbdare.

Coridoarele clinicei erau extraordinar de albe și de luminoase; s-ar fi zis că lumina de-afară se condensa între pereții albi și devenea o materie inedită a spațiului, un fel de aer nou, lăptos și strălucitor. Plafoanele erau toate din geamuri ripsate și soarele bătând direct în ele le făcea sclipitoare ca niște acoperișe de pure diamante.

Era rândul altor bolnavi și Emanuel trebuia să mai aștepte. Îl zări pe doctorul Cériez o clipă între două uși deschise și imaginea asta, deși atât de scurtă, îl liniști oarecum.

Într-un sfârșit fu împins, însoțit de tatăl lui, într-o sală strălucitoare de porțelan alb și de aparate de nichel. Infirmiera îl dezbrăcă și Emanuel abia de-și dete seama când toate pregătirile fură făcute că doctorul luase în mână acul de puncție. Emanuel văzu de data asta acul și seringa; își duse mâinile sub cap și încrustă adânc degetele în ceafa ca să nu țipe. Doctorul Cériez avea mișcări calme și într-un moment de distracție, în timp ce Emanuel privea capul mare al doctorului și părul lui cărunt simți lovitura de pumn în burtă, înfundarea acului în abces.

Puncția dură mai puțin decât cea dintâi și când Emanuel fu din nou pe coridor, cu inima ușurată de-o enormă povară, observă cât de alb la față era tatăl lui.

― Când ți-a înfipt acul acela gros în burtă, spuse el, am simțit că genunchii îmi cedează și cred că aș fi căzut jos în sală de nu mă rezemam de un perete.

Emanuel zâmbi, era zâmbetul mulțumirii de a fi trecut de un pericol, de a fi scăpat de un chin. În acest moment tatăl lui îl privi și rămase epatat de această aparentă nepăsare.

― Ce curaj extraordinar ai tu, fiule, spuse el solemn^[12].

„Iată ce numesc autorii în cărți eroismul bolnavilor”… gândi cu amărăciune Emanuel^[13].

În după-amiaza aceea ieșiră la plimbare într-o trăsură cu cal. Trăsura era lungă ca o barcă și când poclitul fu ridicat la spate semăna într-adevăr cu o mică corabie plutind pe străzi cu pânzele întinse. Emanuel fu pus în trăsură pe la spatele ei, unde fundul de lemn se deschidea și bolnavii erau împinși chiar pe cadrul pe care stăteau întinși, rulați pe un sul de lemn așa cum se introduc sicriele în dricuri. Impresia aceasta era de-altfel atât de evidentă încât Emanuel simți în grimasa de nervozitate a tatălui său că se gândește la un sicriu. În fundul trăsurii era un scăunaș pentru un însoțitor, pe care îl ocupă tatăl lui Emanuel. Emanuel luă hățurile pentru a conduce calul; la început credea lucrul imposibil dar îndată ce avu în mână hățurile își dete seama că și un om culcat poate conduce o trăsură. Calul de-altfel era docil și se lăsa mânuit cu ușurință. În stradă, chiar la ieșirea din hotel întâlni alte trăsuri cu bolnavi întinși, care conduceau singuri caii sau măgărușii puși la ham.

În capătul străzii după o colină se vedea o mare luminozitate. Într-acolo era desigur oceanul.

Când ajunse în vârful delușorului se desfășură în fața lui Emanuel întinderea imensă și profund albastră a oceanului.

Era ora fluxului și apele veneau din orizont umflate în valuri pline, apoi înaintau ca niște ziduri de spumă, paralele, albe, splendide și se frângeau răspândindu-se în dantele nesfârșite pe nisip.

Plaja era semănată cu mii de cabine colorate divers. Câțiva oameni se vedeau umblând în depărtare în lumina soarelui, ca niște grăunțe negre agitate de vânt. Erau și câteva trăsuri de bolnavi adunate în semicerc.

Emanuel înaintă de-a dreptul pe plajă, spre trăsuri, într-una din ele se găsea Roger Torn, vecinul lui de masă și Ernest care cânta din mandolină; ceilalți bolnavi erau de pe la alte clinici.

Ernest veni la trăsura lui Emanuel și-i propuse să-l conducă prin oraș, să-i arate străzile. Îndată ce porniră, Ernest se aplecă la urechea lui și îi șopti:

― Ai văzut că Roger Torn e cam supărat pe tine?

― Într-adevăr, așa mi s-a părut și mie, răspunse Emanuel uluit și își aminti că în seara precedentă și la masa de prânz nu scosese capul dintr-o carte. Mă întreb ce-o fi având cu mine, ne cunoaștem doar de ieri…

Ernest continuă să vorbească în șoaptă.

― E supărat că stai d-ta acum la masa Celiei. Până la venirea d-tale stătea el la masa aceea, Celia e… prietena lui, înțelegi? Acum, directorul te-a plasat acolo, intercalându-te între ei doi. E supărat deci că s-a întâmplat să fie așa… deci nu e supărat direct împotriva d-tale. În tot cazul, fii prudent și nu fă curte Celiei, las-o în pace că îl superi pe Roger…

Emanuel spuse că nici nu se gândise la așa ceva.

Într-o stradă îngustă, cu o fâșie sumbră de cer deasupra, se opriră și Ernest îi arătă lui Emanuel o fereastră deschisă prin care puteau observa cum un preot își făcea toaleta. Urmăriră scena cu multă atenție; gesturile preotului în fața oglinzii periindu-și coroana calviției apoi spălatul cu atenție al dinților, examenul lor atent în oglindă; pe Ernest îl pasionau asemenea lucruri.

― Îmi place să surprind scene extrem de simple: un om închis în odaia lui, în celula lui. Pentru că orice ar face un om, în dosul faptelor lui rămâne întotdeauna o odaie în care se spală și își perie dinții… E aproape deprimant.

Tăcu o clipă.

― Și reconfortant în același timp, dacă te gândești mai bine.

Până seara, se plimbară prin oraș; era de-altfel numai o singură stradă mai largă cu prăvălii și vitrine frumos aranjate; celelalte străzi erau niște îngrămădiri de vile din cele mai bizare; se vedea bine că fiecare proprietar voise să-și clădească o vilă personală care să nu semene cu niciuna din celelalte. Erau astfel vile în stil turcesc cu creneluri și cupole, altele în stil câmpenesc, altele englezești cu acoperișe de ardezie, apoi în stil flamand, spaniol, cu ornamente de faianță, de porțelan, de fier, cu sculpturi, cu pisici, cu turnuri, cu spirale, cu alge și cu clopoței. Erau chiar și unele vile ieșite dintr-o combinație a tuturor stilurilor, ca mascații aceia care nimerind prea târziu la negustorul ce împrumută costume, se îmbracă cu toate resturile variate rămase de la clovni, toreadori și grenadiri.

Emanuel se plimbă cu trăsura până în preajma mesei, în aceeași seară tatăl lui plecă.

Îndată ce se întoarse la hotel, ceru să fie condus în biroul directorului. Era o încăpere sumbră cu un singur birou mat în mijloc, neted, fără nicio hârtie pe el; pe masă în fața directorului stătea numai telefonul de-a curmezișul ca un os de ros. Emanuel rugă pe director să-l schimbe în alt loc în sala de mâncare, pretextând că în timpul prânzului îl supără lumina de la ferestre prea violentă în ochi.

În seara aceea Emanuel mâncă deci la o altă masă și putu observa că Roger Torn își reluase vechiul loc lângă Celia; de-altfel în cursul cinei Roger Torn adresă cu mâna, lui Emanuel, un semn amical de mulțumire.

Emanuel rămas singur avu un moment de cumplită deznădejde. Își aduse brusc aminte că fusese cândva student… că avusese ambiții, dorințe. Când se petrecuseră toate acestea? Demult… săptămâna trecută. Emanuel simți cât de profund și iremediabil devenise un altul de când era întins pe gutieră. În urma lui zăcea o viață pe care n-o mai înțelegea bine, însă oricât de atroce ar fi fost acest gând în curând el fu dominat de [o] lene plăcută în care își întinsese oasele. Era aproape o frenezie a lenei și a odihnei. Peste câteva zile însă o întâmplare neașteptată modifică și în alt sens viața de bolnav a lui Emanuel.

VII

Emanuel de câteva zile nu mai ieșea în grădină. Începuse la Berck toamna mohorâtă și rece a mării de Nord. Ploua toată ziua o burniță murdară, măturată dinspre larg în evantaie de apă de vântul șuerând. Ploaia adusă de vijelie se izbea în ferestre ca și cum ar fost golită din niște căldări imense ce-ar fi fost aruncate cu violență de pereți. Cerul peste ocean căpătase o consistență nouă de materie întunecată; o grămadă de bumbac ce atârna greoi peste valurile de spume cenușii. Emanuel stătea ore întregi nemișcat privind scurgerea picăturilor pe geamuri, urmărind ramificațiile lor de rădăcini subțiri și transparente de-a lungul sticlei. În tot sanatoriul domnea o tăcere îngrozitoare de loc pustiu. Ce făceau oare ziua întreagă bolnavii?

Într-o seară, după masă, cineva bătu la ușă. Era Tonio care venea pentru întâia oară în odaia lui Emanuel. Emanuel era de mult dezbrăcat și se pregătea de culcare.

― Vin să te iau, spuse Tonio. Toată lumea vrea să te cunoască, e o mică „serată” la Ernest în odaie și te invităm la noi…

În acest moment intră și Ernest.

Emanuel refuză politicos spunându-le că este în pijama. Ernest râse.

― Suntem cu toții în pijama… Asta n-are nicio importanță… Hai! Vino…

Începu să împingă căruțul afară din odaie. Ernest stătea pe același coridor, cu vreo zece camere mai încolo de Emanuel, dar de cealaltă parte a sanatoriului, înspre stradă.

Când intră în odaie fu primit cu țipete și aplauze. Erau acolo mai multe gutiere înghesuite unele lângă altele, gutiera Celiei lângă căruțul lui Roger Torn, apoi un alt bolnav necunoscut, pe care toți îl chemau Vincent, un băiat blond și subțire cu capul lunguieț de miel. Întinși pe pat stăteau încă doi bolnavi, din care unul mai în vârstă, cu un nas de uliu, pe care Emanuel îl mai văzuse în grădină și i se spusese că nu iese decât rar din odaia lui, unde stătea tot timpul și unde i se aducea și masa. Era un fost conducător de automobile de curse; un om care cunoscuse multe reușite în viață și care într-un sfârșit își rupsese amândouă gleznele într-un accident de automobil. Avea picioarele în ghips într-un fel de lădiță pătrată în care le ținea tare depărtate unul de altul, încât picioarele stăteau crăcănate așa cum se văd pe unele gravuri oamenii supuși la torturi întinși și bătuți în cuie pe cruci orizontale cu brațele și picioarele foarte desfăcute. Cuvertura acoperea, în parte numai, lada de ghips. În grădină i se spusese lui Emanuel că avea picioarele sfâșiate cu totul și că fiecare bucățică de carne era prinsă de cealaltă cu agrafe de argint. Părea veșnic indispus și fuma într-una din pipă tutun acru, marinăresc.

Bolnavul de lângă el era un bun prieten al conducătorului de automobile, îl chema Verrier, era un inginer care fusese cândva bolnav și se vindecase. Venea din când în când la Berck îndată ce avea câteva zile libere. Aducea cu el pușca și se ducea la vânat răți sălbatece în mlaștinele din îmbucătura unui golf din apropiere. Cunoștea bine pe toți bolnavii.

În sfârșit, la serată mai luau parte și două tinere fete. Emanuel află că una din ele, cea mai înaltă, blondă cu părul lung pieptănat la spate în coc, fusese cândva măritată. Căzuse bolnavă și bărbatul ei o părăsise. Când se vindecă, se găsi, la Berck, singură, fără familie^[14] și rămase acolo. Pentru a-și câștiga existența se angajase secretară la un chirurg. Emanuel tresări când îi auzi numele. O chema Solange, un nume de plantă ori de floare, cu o consonanță dură și una în inflexiune ușoară, un nume pe care Emanuel avea impresia că îl pronunțase de multe ori și că zăcuse parcă până atunci undeva uitat într-un colț al memoriei.

Ernest prepara într-un castron mare o băutură în care amesteca vin alb cu rom, cu stafide, bucăți de banane și ananas; o compoziție originală pe care o prepara întotdeauna când chema musafiri la dânsul. Îl ajuta Katty, fata care venise cu Solange, o englezoaică roșcată care avea un fel de scolioză la spate, o boală care nu era nici gravă, nici dureroasă și care o făcea pe Katty să stea la Berck mai mult pentru a trăi la un loc cu bolnavii, așa cum alte englezoaice pleacă, de pildă, la studii în Italia sau în Grecia. Toți bolnavii își aprinseră țigări.

Îndată ce băutura fu gata, Katty o turnă în pahare. Toți aveau pahare mici de lichior, numai Tonio ceru un pahar mare spunând că vrea să se îmbete. Verrier ceru și el un pahar mare.

― Am o socoteală intimă de regulat, spuse el, și trebuie să beau zdravăn astă seară.

― Ehei! socoteala mea e mai veche, spuse conducătorul de automobile și ceru și el un pahar mare.

Ciocniră paharele. Conducătorul de automobile îl sorbea încet și calm cu gândul omului care vrea să se îmbete în mod serios și știe că are timp. (îi spuneau toți Zed și Emanuel crezu mai întâi că e numele lui adevărat, dar Verrier îi arătă că este numai o poreclă, după inițiala pe care o avea la curse imprimată pe flanea; niciodată nu alergase fără flanea cu această inițială.) Tonio îl duse la gura și îl goli dintr-o dată.

― Bravo, Tonio, asta se cheamă a fi amorezat! exclamă Vincent, bolnavul cu cap de miel când Tonio puse paharul pe masă. Tonio se uită urât la el.

― Ce te privește pe tine? Ernest interveni și pentru a evita o ceartă își luă armonica și începu să cânte o melodie aspră și tristă de cârciumă. Pântecul armonicei sufla în anumite momente tonuri joase și grele ca niște răsuflări de bețiv, apoi degetele săreau agile și tonurile se individualizau fine și subțiri în triluri metalice, acompaniate tot timpul de grohăitul bașilor. Și ceilalți bolnavi păreau să știe cântecul.

C’est la femme du roulier bi-di-di… bi-di-di…
Qui va de porte en porte
Pour chercher son mari bi-di-di… bi-di-di…
Elle va de porte en porte…

Urmau încă vreo două strofe, apoi intonară cu toții sfârșitul lamentabil:

Votre mari i-di-di… bi-di-di…
Il est dans la souspente
En train de baiser bi-di-di… bi-di-di…
En train de baiser une servante.

Toți bolnavii îl acompaniau în șoaptă, pentru că trecuse de ora zece și în sanatoriu toată lumea dormea. Tonio ceru să i se umple din nou paharul. Zed golise și el pe al lui și mai ceruse încă unul.

― Vezi, ajungem la același rezultat, spuse Zed lui Tonio. Asta-i ca o cursă de automobile, ca să câștigi o cursă de viteză nu trebuie să fii grăbit… Ți-o spun asta eu și știu ce spun… Înving alergătorii calmi și siguri pe mișcări; cei grăbiți pierd cursa.

― Imposibil să pierd cursa! exclamă vesel Tonio și aduse de după dulap, ridicând sus să vadă toți, două sticle de rom alb.

Emanuel băuse aproape tot paharul lui și se simțea amețit. Era o băutură tare care putea să doboare un om și se miră că Solange mai cerea. Vedea că bolnavii beau cu ușurință, s-ar fi zis cu obișnuință, deși alcoolul era cu desăvârșire interzis de doctori.

Conversația începu să se anime. Zed și Verrier comentau niște rezultate sportive. Katty fredona un cântec, vădit amețită. Celia și Roger Torn, foarte aproape unul de altul, păreau cufundați într-o convorbire absorbantă. Ernest declama versuri din Mallarmé lui Solange.

― Fuir! là-bas fuir! Je sens que des oiseaux sont ivres…

Un formidabil sughiț întrerupse poemul.

― Mi se pare, Ernest, că cel beat ești tu, spuse Tonio și începu să exclame, în bătaie de joc:

― Fuir! là-bas fuir! Je sens que Ernest est ivre…

Ploaia afară bătea în geamuri ca un răpăit surd de tobe. Vântul urla aspru, apoi din când în când se auzea un singur șuierat prelung al furtunii, ca o notă răzleață de orgă în tumultul unei simfonii zgomotoase; lumina pâlpâia nesigură; firele de la electricitate erau desigur agitate, afară.

Katty bău restul, ducând tot castronul la gură; o picătură mare îi alunecă în colțul buzelor și se prelinse pe bărbie. Era acum bine zăpăcită de băutură și obrajii înflăcărați cu petele de pistrui și părul roșu zburlit îi făceau un cap de păpușă comică și zvăpăiată. Vincent o chemă să-i arate ceva, ascuns în mână, o mică fotografie ori o oglinjoară, ceva ce trezi curiozitatea lui Katty care începu să-l roage pe Vincent să-i dea obiectul ascuns.

― Ți-l dau dacă mă săruți, spuse Vincent.

Katty păru o clipă descurajată.

― Ei hai, te sărut! spuse ea și se repezi peste Vincent apăsând bine buzele întredeschise pe gura lui. Sărutul dură câteva secunde.

Bolnavii din jur nu dădură absolut nicio importanță faptului. Ernest spuse și el într-o doară, fără nicio convingere:

― Dar pe mine nu mă săruți?

― Ții atât de mult? întrebă Katty. Tu du-te și cere lui Lulu să te sărute.

Ernest se înroși îngrozitor. Pentru întâia oară Emanuel îl vedea atât de stânjenit și aproape supărat.

― Te rog, te rog mult Katty, nu mai vorbi de Lulu.

― De ce? Hm, hm, oare nu vă mai iubiți?

― Îți spun că nu ne-am iubit niciodată, răspunse Ernest, de astă dată înfuriat.

Emanuel nu-și lua ochii de la Solange. Îi urmărea mișcările lente, gesturile ei foarte simple și agreabile. Avea în alura ei ceva grav și trist, era de-o frumusețe bine echilibrată și tot ce făcea se armoniza perfect cu statura ei înaltă și oarecum mândră – cu profilul ei foarte pur, aproape liniar.

Tonio isprăvise de mult cu băutura amestecată de Ernest și acum era la al treilea pahar de vin curat.

― Asta nu-i beție, îi spuse cu dispreț Zed. Beția se cheamă să bei din sticlă!

Tonio începu să râdă zgomotos.

― Încet! Taci! exclamară cu toții. Se scoală bolnavii din somn și pe urmă încep reclamațiile!

Tonio se liniști puțin.

― Bei cu mine niște coniac bun? întrebă Zed.

― Beau! exclamă transfigurat Tonio.

Ochii îi sticleau și fața i se înnegrise parcă și mai mult. Zed trimise pe Verrier în odaia lui și inginerul se întoarse în câteva minute cu două sticle mici de coniac, înfundate, și cu o sticlă de șampanie. Toată lumea aplaudă și o clipă fu un zgomot îngrozitor; cineva din odaia de alături bătu în perete să fie liniște.

Ernest destupă sticlele și vru să toarne în pahare dar Zed îl opri.

― Bem așa! spuse el calm, cu o voce puțin tristă, ca și cum s-ar fi resemnat pentru un eveniment inevitabil.

Zed și Tonio își trecură brațele unul în jurul altuia, ca și cum s-ar fi luat la braț pentru a merge la plimbare, apoi așteptară comanda, cu sticlele în mână.

― Una!… Două!… comandă Ernest.

Înainte de a spune „trei” cei doi puseră sticlele la gură și se auzi cum lichidul bolborosi repede în gură. Acum nu mai era o simplă beție; Emanuel se uită cu uimire la cei doi, păreau să aibă niște organisme excepționale și totuși nu erau decât doi bolnavi, doi bieți bolnavi ca și el; nicio dată Emanuel nu văzuse bându-se atâta cantitate de alcool.

Zed puse sticla lângă el pe pat și continuă discuția cu Verrier, exact de unde o lăsase, ca și cum nimic nu se întâmplase. Tonio era agitat și începu să se simtă rău; Zed era de-un calm impresionant; niciun mușchi nu tresărea pe față.

Ernest sfătui pe Tonio să bea șampanie ca să-și taie amărăciunea coniacului. Deschiseră sticla cu șampanie și Tonio își umplu paharul.

― Îngrozitor de amorezat trebuie să fii dacă bei atâta spuse cu voce tare Vincent.

Tonio se întoarse spre el mușcându-și buzele.

― Te rog să taci! urlă el deodată.

Vincent era și el amețit și nu vru să renunțe la a-l irita pe Tonio.

― Ei! parcă cine nu știe că tu ești amorezat de D-na Wandeska. În fiecare noapte te duci la ea!

Cuvintele cădeau grele și fiecare vorbă îl ardea pe Tonio cu un fier roșu.

― Ascultă Vincent! spuse Tonio. Ascultați voi toți! spuse el cu paharul în mână privind roată în jur ca un orator. Era beat de-a binelea. Vă mărturisesc pe onoarea mea că între mine și D-na Wandeska nu se petrece absolut nimic. Va repet: nimic, nimic, nimic… Vorbea rar silabisind cuvintele. De-altfel știți și voi că ea are un ghips care îi ține piciorul de la călcâi până la… pubis…

Cu oarecare ezitare pronunțase ultimul cuvânt.

― Până la pubis!… Până la pubis! exclamă Vincent râzând și se adresă din nou lui Tonio. Atunci spune-ne, sincer, nici măcar… hm… n-o… săruți?

Aluzia era mai grea decât o insultă spusă clar.

Tonio se întoarse spre Vincent cu paharul în mână, îl privi o clipă în ochi, apoi întoarse paharul și i-l goli brusc în față. Vincent începu să se șteargă de șampanie care îi curgea leoarcă pe obraji. Apucă de pe masa de toaletă o cană de faianță și vru s-o arunce în cap lui Tonio.

― Vă rog, vă rog, fără crime dacă se poate, spuse Ernest punându-se între cei doi bolnavi. Solange luă cu binișorul cana din mâna lui Vincent.

― Îmi pare grozav de rău că ești bolnav, țipa Tonio în culmea furiei. Altfel îți dădeam patru palme și te lăsam mort pe loc.

― De la patru palme nu moare nimeni, spuse calm Zed în colțul lui, ca un arbitru imparțial care apreciază loviturile adversarilor.

Ernest îl luă pe Tonio de lângă Vincent și îl țintui pe pat.

― Culcă-te mai bine, dormi.

Ernest stinse lumina pentru ca să se facă liniște. Peste câteva minute se auziră sforăiturile lui Tonio care adormise profund.

În colțul dinspre fereastră izbucni o discuție aprinsă între conducătorul de automobile și Verrier. Arătau amândoi în stradă un punct pe bulevard. Ploaia nu încetase deloc dar acum cădea domoală ca o perdea uniformă de stropi. Copacii desfrunziți pe bulevard erau umezi și negri; un bec lucea în apropiere și trimetea până în odaie lumina lui anemică și gălbuie.

― Îl rad dintr-o singură ochitură! exclamă Verrier surescitat.

― Cred că nici din cinci, răspunse liniștit Zed și asta irită pe Verrier îngrozitor.

― Mă duc să aduc pușca, spuse inginerul și plecă repede din odaie.

― Ați înnebunit? întrebă Ernest. Ce vreți să faceți [?] Zed arătă lumina din stradă.

― Ce spui, din câte lovituri o ochește?

― Vreți să trageți în lampă? Știți cât e ora?

― Cât? întrebă grav Zed. Acum se vedea că era beat bine dar la el amețeala se transformase în seriozitatea aceea tristă cu care unii bețivi comit lucruri absurde care îi obsedează.

― Ei ce spui, câte lovituri? Pariază, dom’le! Pariază!

Verrier se întoarse cu pușca și se duse la fereastră s-o deschidă. În zadar Ernest se împotrivea, în zadar încerca să-i ție mâinile.

― Dacă nu-mi dai drumul să știi că trag în plafon.

În sfârșit Verrier reuși să deschidă geamul. Intră în odaie o rafală rece de vânt și umezeală. Toate hârtiile prin casă începură să zboare. Emanuel se întreba dacă va trage într-adevăr. De câteva minute — exact de la cearta dintre Tonio și Valentin – nu-și mai dădea seama bine ce se petrece în jurul lui: avea impresia puternică de a asista la o înscenare de fapte artificiale și că nimeni din odaie nu comitea lucrurile în realitate. Era o ficțiune aranjată, în care desigur că nu credea nimeni.

Înainte ca Emanuel să vadă unde e Verrier acesta pusese pușca la ochi. Împușcătura izbucni formidabilă; odaia se umplu de fum. În stradă lumina becului continua să se agite legănată de vânt.

― Și acum eu, spuse Zed.

― Într-adevăr, într-adevăr v-ați ieșit din minți! strigă Ernest și sări la Zed, dar acesta avea deja pușca în mână și proptindu-se în perne se ridicase pe jumătate […] și țintea lumina. Împușcătura izbucni, de data asta parcă și mai năprasnică. În stradă lumina se stinse brusc.

Totul se petrecuse foarte repede. Desigur că împușcăturile răsunaseră în tot hotelul. Ernest izbuti să apuce pușca, închise cu greu fereastra împinsă mereu de vânt. Tonio trezit brusc din somn și speriat dădea afară totul din stomac cu horcăituri teribile. În hotel se auziră pe coridoare pași și uși trântite violent.

― Vine directorul, spuse Ernest surescitat și înfricoșat. Ei, ce-i spunem acum? Ce mai vorbă… ne dă afară pe toți!

Bolnavii erau acum în așteptarea evenimentelor ce aveau să urmeze. Katty apucase mâinile lui Emanuel și mâinile Katty-ei erau reci ca gheața.

― Vă rog liniște, liniștea cea mai profundă! comandă Ernest. Dacă vine cineva nimeni să nu scoată o vorbă, să nu răsufle! Vă rog… vă rog… ne dă afară pe toți… Ce se va întâmpla acum?… Ce nebuni! Ce nebuni!

Toată lumea parcă adormise; se făcu o tăcere mare; în întuneric se auzea numai vâjâitul vântului de-afară și răpăitul ploii. Trecură astfel aproape două minute și se părea că totul se liniștise. Deodată se auziră însă niște pași târșâiți pe coridor, apropiindu-se de odaie.

― Totul e-n regulă, murmură Ernest. Vine garda de noapte, nu directorul.

Cineva bătu la ușă; nimeni din odaie nu răspunse. Bătăile se întețiră.

― Domnule Ernest! Domnule Ernest! Ce-i aici la dv., cine a tras cu pușca?

Vocea era subțire și pițigăiată ca un țipăt de pasăre.

― Ce este? Cine-i acolo? mormăi Ernest ca și cum ar fi fost chiar atunci trezit din somn.

― Pentru ce-ați tras cu pușca? Deschideți! Deschideți ușa!

Ușa fu zgâlțâită cu oarecare bruschețe.

― Ce vrei? Cine te-a trimis? răspunse răstit Ernest. Cine a tras cu pușca? Știu eu? Am auzit și eu împușcături în stradă și m-am trezit din somn…

― Împușcăturile s-au tras de aici, replică îndârjită vocea pițigăiată. Deschideți ușa, că vin cu directorul!

Ernest se repezi la ușă și o deschise brusc. În lumina slabă a coridorului stătea o bătrânică îngheboșată îmbrăcată în alb. Era atât de slabă și de osoasă încât părea o apariție fantomatică.

Ernest se răsti la ea foarte violent.

― Ce vrei? Pentru ce mă scoli la miezul nopții? Ce-i obiceiul ăsta de a arunca toate pe spinarea lui Ernest? Când e gălăgie în hotel? Ernest! Când împușcă cineva în curte? Ernest! Când trage cineva o b…? Ernest! Ernest! Întotdeauna Ernest! Te rog să pleci și să mă lași în pace… nu vezi că sunt în pijama? Iată să știi că mâine plec de la hotelul ăsta…

Arghumentul o sperie pe bătrână care se îndepărtă cu pașii ei târșâiți, clănțănind o legătură cu chei și murmurând: „Ei bine, ei bine, mă duc să văd în curte…”.

― Dacă vrei s-o faci să tacă, să-i spui că pleci din hotel! spuse triumfător Ernest încuind la loc ușa. Cred că are peste 90 de ani și e de vreo 70 în serviciul hotelului; a căpătat rutină… de aceea se sperie când aude că părăsesc clienții hotelul…

Acum ceea ce era mai greu era ca bolnavii să plece fără să știe nimeni. Ernest hotărî ca toți să rămâie deocamdată în odaia lui până în zori. Când se vor scula servitorii va da lui Iulian un bacșiș bun și îl va duce pe Vincent prin poarta din grădină până la clinica lui, care e foarte aproape. Va spune că a dormit la un bolnav, era ceva curent. Cu Iulian, Ernest mai făcuse o dată treaba asta și băiatul nu-l trădase. Katty și Solange vor ieși tot prin grădină, ele stăteau la o pensiune particulară, nimeni nu le întreba unde și pentru ce se duc; ceilalți bolnavi, Zed, Roger Torn, Celia, Tonio și Emanuel stăteau cu toții în hotel.

Începu să se răspândească în odaie un miros acru de la resturile date afară de Tonio, amestecat cu mirosul de vin și fumul stătut de țigară.

Cerul afară pe alocuri se luminase; trebuia să fi fost aproape de ziuă; nori negri își mai cărau poverile de ploaie, dar vântul aproape încetase și o apăsătoare tăcere se lăsă în odaie, o liniște plină de oboseli și tristeți.

Emanuel văzu la geam profilându-se silueta Solangei care privea afară în noapte. Vru s-o cheme lângă el și s-o întrebe ceva, să-i spuie ceva, „La ce te gândești?”, de pildă, sau altceva cu care să intre în vorbă; dar nu îndrăzni.

Vincent dormea dus pe gutiera lui, Zed își aprinse o pipă; Ernest și Tonio curățau patul.

― Ce porcărie mi-ai făcut pe perne, murmura Ernest. Și nu pot să sufăr mirosul de vomitură…

În colțul lor, Roger Torn și Celia, întinși amândoi pe gutiere, unul lângă altul, păreau izolați chiar de la începutul serii. Emanuel în lumina chibritului pe care îl aprinsese Zed parcă văzuse că sunt îmbrățișați, stând amândoi pe-o coastă. Acum în lumina foarte clară a zorilor ce mijeau nu mai putea vedea nimic dar i se părea că aude un zgomot sec de ghipsuri care se strâng, care plesnesc de strânsoare.

Katty singură stătea lângă Emanuel. Îi apucă din nou mâinile, dar Emanuel și le retrase brusc.

― Vroiam să văd dacă mai tremuri, spuse ea. Adineoare tremurai îngrozitor.

Solange părea că se uită acum în odaie interesată de ceea ce se petrece între Katty și Emanuel, dar își reluă îndată privirea în stradă; își pusese brațul orizontal pe geam și cu fruntea răzimată de el părea cufundată în gânduri.

Emanuel închise și el ochii și, ostenit, ațipi.

Când se trezi, nu mai erau în odaie nici Vincent, nici Katty, nici Solange; se lumina de-a binelea în odaie; cerul afară se limpezise, dar ziua era mohorâtă și umedă. Tonio și Ernest împingeau gutieră Celiei ca s-o ducă în odaia ei. De astă dată văzuse bine; înainte de a se despărți Roger și Celia se îmbrățișară strâns, amândoi întinzându-se pe o coastă atât cât le permitea carapacea lor de ghips și se sărutară pe gură; Roger o mângâie pe Celia pe păr. Iulian venise și el acum în odaie, dar cei doi nu se sinchiseau de el.

Îndată ce Celia fu plecată, Roger Torn își desfăcu pătura cu care era acoperit și privi ceva pe saltea, contrariat.

― Ei drăcie! exclamă el foarte necăjit. Toată salteaua s-a udat, și pijamaua, și tot…

― Ce este? întrebă servitorul apropiindu-se. A curs?

― Da, a curs… spuse Roger. Ar trebui să mă duc la clinică îndată…

― Până la 8 nu este nicio infirmieră, spuse Iulian, trebuie să mai așteptați…

― Ce mizerie, murmură Roger Torn cu același ton amărât. Încă două ceasuri am să stau în băltoaca asta infectă! Ce mizerie!

Ernest se întoarse singur. Tonio rămăsese în odaia lui.

― Ce s-a întâmplat? întrebă el pe Roger văzându-l supărat.

― Ei, privește și tu, spuse Roger și îi arătă salteaua.

Emanuel putu să vadă și el o pată de lichid verzui.

― Cred că ai face bine să te duci în odaia ta și să pui deocamdată vată ca să nu se răspândească.

Ernest avea dreptate; Iulian scoase încet gutiera lui Roger Torn. Ernest și Emanuel rămaseră singuri.

― Ce era pata aceea? întrebă Emanuel.

― Puroi, răspunse Ernest, puroi… Roger are șase fistule deschise, din care curge șuvoi… Poartă un pansament… desigur… și de-obicei puroiul nu trece prin vată… dar s-o fi zbenguit cu Celia și pansamentul o fi alunecat…

Ernest căsca obosit și vroia să se culce.

― Mai rămâne să te conduc și pe d-ta și pe urmă o să mă culc. Poți să dormi târziu; azi nu iese nimeni în grădină.

Emanuel, întors în odaia lui, găsi ziua mai tristă și mai cenușie ca niciodată. În gură îi persista un gust amar și iute de tutun; îl durea puțin capul și în piept avea un vid insuportabil ca o nevoie de respirație adâncă sau de plânset.

Cât timp dormi? Cineva bătu în ușă și Emanuel se trezi. Crezu că era ora mesei dar se uită la ceas: era abia ora zece. Cine bătea în ușă? Înainte de a dormi spusese lui Iulian să nu vie nimeni să-l deranjeze până la prânz.

VIII

Emanuel deschise ochii mari când îl văzu pe doctorul Cériez însoțit de două infirmiere. Se făcu palid. De obicei doctorul venea rar în odăile bolnavilor; acum venise probabil să-i reproșeze că luase parte la serata lui Ernest… desigur că aflase tot ce se petrecuse noaptea…

― Mai dormi la ora asta? întrebă doctorul cu vocea lui groasă, jovială, prietenească. Ei bine, e foarte bun somnul ăsta… repară oasele.

Emanuel simți că îl ustură tonul prietenesc al doctorului. „Cu cât îmi vorbește mai amical, cu atât mai amare vor fi reproșurile.” Îi părea rău că putuse să-l supere cu ceva pe omul ăsta atât de blând; nu-i era frică că ar putea fi dat afară din clinică de director, dar se înspăimântă la gândul că ar putea fi dat afară sub privirile doctorului Cériez.

Totuși din convorbire Emanuel se convinse îndată că doctorul nu știa nimic. „Am scăpat ieftin”, gândi el. Îl aștepta însă o altă surpriză nespus de amară.

― Știi pentru ce-am venit? întrebă doctorul.

Emanuel nu răspunse nimic.

― Vroiam să te întreb dacă ești dispus azi să-ți fac ghipsul, continuă doctorul. Azi, mâine sau în altă zi, odată și odată tot trebuie să ți-l fac… Ți-am spus că nu e cine știe ce lucru mare… numai primele zile sunt neplăcute, până se usucă, dar pe urmă te obișnuiești cu el… Ei, hai, facem ghipsul azi?

Emanuel, deși treaz, mai dormea încă. În cap i se ciocneau vorbele doctorului mate și incolore ca niște umbre.

Ce vroia doctorul? Să-i facă ghipsul? Ei, să-l facă! Să-l facă și să termine!

― Vreau! exclamă Emanuel cu putere. Se speriase foarte tare de venirea doctorului și acum văzând că temerile lui erau nefundate se agăța cu bucurie de acest fapt nou, cu entuziasmul aceluia care, scăpat de o nenorocire mare, nu-și mai păstrează nicio prudență în pericole noi, imediate. „Infinit mai preferabil un ghips, decât o lecție de morală”, gândi el cețos, și se lăsă condus la clinică…

Îl dezbrăcară repede și îl întinseră pe-o masă. Era destul de rece în clinică; mai venea răceală parcă și de la culoarea albă, severă a lucrurilor, și de la strălucirea nichelată a aparatelor. Doctorul pipăi abcesul. Emanuel tremura. „Ți-e frică?” întrebă doctorul; lui Emanuel îi era frig, atâta tot. „Te încălzești îndată”, spuse Eva, infirmiera.

Îl îmbrăcară cu o flanea subțire, de la gât până la șolduri, într-un lighean aștepta praful de ghips, în alt fâșii de pânză.

― Începem? întrebă doctorul.

Îl puseră pe două mese, cu burta în jos, apoi despărțiră încet mesele și Emanuel se sprijini de ele numai cu pieptul și cu pulpele; trunchiul între mese era suspendat în vid ca doctorul să lucreze cu ușurință.

Eva turnă apă călduță pe o fâșie de pânză și o muie în praf de ghips apoi o întinse doctorului care o aplică pe spatele lui Emanuel, de-a lungul coloanei vertebrale, ca o compresă. Era o senzație destul de plăcută. Căldura se lipea de trup; altă fașă veni alături, apoi altele în jurul trunchiului.

Căldura înconjura trupul din toate părțile. Emanuel zăcea într-un înveliș călduros, puțin umed, dar plăcut. Doctorul lucra cu o repeziciune extraordinară, o fașă pe spate, una pe piept, una pe coaste și apoi cu mâna muiată în apă clipocea ghipsul, îl modela și-l netezea. Carapacea în jurul trunchiului se forma încet, încet.

Deodată doctorul îi spuse lui Emanuel să se sprijine de Eva ca să se întoarcă pe spate. Emanuel ascultă și vru să se întoarcă brusc, cu dezinvoltura unei mișcări obișnuite, ramase însă stupefiat, imobilizat de ghips. Cât cântărea acum? Câte zeci de kilograme îl rețineau? Carapacea părea de-o greutate covârșitoare. Imposibil să se miște cu ea. Emanuel simțea bine efortul normal al trupului pentru a se întoace și rezistența exterioară, imposibilă de învins, așa cum în vis câteodată un gest simplu capătă o greutate de plumb^[15].

Cu ajutorul infirmierei abia de reuși să se întoarcă pe-o coastă, apoi foarte încet să continue a se întoarce pe spate. Corpul era prizonier, zidit într-o închisoare făcută strict pe măsura lui. Carapacea albă începea să se închege. Căldura se evapora și umezeala se făcea din ce în ce mai rece. Emanuel zăcea acum pe masă, închis în tunica groasă, rigidă; imobil; deposedat de toate mișcările lui normale. Totul durase mai puțin de-o jumătate de ceas. Doctorul era plin de ghips; stropi albi îi săriseră până și pe față. Eva tăia cu un forfece enorm marginile zgrunțuroase. În jurul gâtului deschizătura rămăsese destul de largă, iar pe burtă infirmiera tăie din ghips un pătrat mare pentru a lăsa libere mișcările diafragmei.

― Și acum, spuse doctorul, îți urez ca să se usuce cât mai repede. Pune sticle de apă caldă pe el ca să-l usuce și să stai în odaie două-trei zile…

Îl conduseră din nou în odaia lui și infirmiera îl acoperi cu plapomi și pături ca să nu răcească. Caloriferul țiuia intens și în odaie era desigur cald pentru că geamurile erau aburite, dar Emanuel zăcea într-o umezeală îngrozitoare care îl pătrundea până la oase și îl făcea să-i clănțăne dinții de frig. Îl lăsară așa, sub mormanul de cuverturi…

Zăcea cu capul în sus, privind tavanul, fără gânduri. Cu cât trecea timpul, cu atât umezeala se făcea mai rece și mai neplăcută. Mâncă în silă, fără poftă. Ca desert i se aduse o piersică frumoasă și îi păru rău că nu o putea savura îndeajuns… Îndată după masă trimise să-l cheme pe Ernest.

― Ți-au îmbrăcat uniforma? întrebă acesta când intră în odaie. Ce întâmplare neplăcută… tocmai azi după o noapte de chef. Ești desigur obosit… eu am dormit toată dimineața…

Ernest se întinse pe patul din odaie, lângă căruțul lui Emanuel. Iulian aduse apă caldă în sticle bine astupate înfășurate în cârpe și le așeză de-a lungul ghipsului, sub cuverturi.

― Ce zi tristă… spuse Ernest. În astfel de zile nu poți să ieși cu trăsura pe plajă, nu poți să scobori în grădină, trebuie să stai în odaia ta și să înnebunești lent privind pe fereastră… Și toată toamna e așa la Berck… și toată iarna… numai că vântul vâjâie mai tare și plouă mai des.

Era afară o zi acoperită de nori dar fără ploaie, cu trotuarele măturate de un vânt uscat, o zi cenușie în care străzile par niște imense saloane pustii.

Ernest își aprinse o țigare.

― Vezi, asta este viața la Berck, viața celei mai simple expresii, eu numesc asta „viața cea mică”, atunci când e redusă la o anumită lumină posomorâtă și în suflet la o anumită melodie interioară netă și puțin tristă… nici măcar tristă de-a binelea. Știi, când te întinzi pe spate și închizi ochii și stai absolut nemișcat, după câteva minute începi să simți într-adevăr curgerea vieții în tine ca și cum te-ai afla în apele unui pârâu. Curge în tine o zbatere calmă, nedeslușită, viața redusă la expresia ei clară. Este simplul ei contur, profilul ei subțire la care apoi se adaugă culori, umbre, trăsături… și te trezești.

Ernest vorbea cu o pasiune care prindea încet, încet în farmecul ei pe ascultător. Căuta cuvintele cu tot corpul; fața câteodată se crispa… urma o tăcere și venea cuvântul just, care se încadra în frază ca fragmentele acelea de peisagiu decupat ce le alăturează copiii pentru a alcătui tabloul întreg; fiecare cuvânt adăuga un element necesar gândului, îl întregea și îl limpezea.

Emanuel era obosit, dar ceea ce-i spunea Ernest se compunea în cap cu o precizie uimitoare.

― Și nu numai când e urât afară mă copleșește această trăire elementară, continuă Ernest. Când stau pe plajă, vara, câteodată în plin soare și văd de-o parte mulțimea aceea de oameni ce se agită în nisip ori pe Esplanadă, iar de cealaltă parte calmul de liniară odihnă al oceanului, despărțite una de alta perfect și net de marginea apei, am o dorință absurdă, iluzorie, irealizabilă de a strânge într-o grămadă imensă toată agitația, toată mișcarea, toate gesturile de pe plajă, înțelegi?… semnele de adio cu mâna… pașii pe nisip… săriturile… asvârliturile cu mingea… toate aceste mișcări grămadă, scoase din personagiile lor, și să le arunc în ocean, să se înece acolo. Înțelege-mă bine, nu oamenii înșiși, aceștia să rămâie pietrificați pe plajă… doar mișcările lor, atât. Ai văzut poate filmele acelea suprarealiste în care niște cuburi, spirale albe, pete imateriale de lumină se învârt frenetic, neînțeles, se înclină ori sar de la locul lor în mod absurd, fără niciun sens… aceea e mișcarea pură și mișcările de pe plajă reduse la o culoare uniformă și executate numai în proiecțiune simbolică ar forma un film tot atât de abstract și de neînțeles ca și filmul suprarealist. Pentru ce atunci oamenii le comit? În fond oamenii sunt esențiali… viața lor înseamnă a executa într-un interval limitat de timp gesturi pure, gesturi ce n-au legătură cu gesturile din trecut și nu vor avea repercusiuni în timpul ce urmează… gesturi pierdute. Când ridic mâna, o mișcare se pierde în eternitate, absurdă… pură… perfectă…

Ernest se răzimă în cot și privi afară pe fereastră. Câteva minute rămase tăcut.

― Vezi, continua el, aici la Berck se consumă în zadar, în gol, o cantitate enormă de dureri, de preocupări și de iluzii. Pentru a ajunge la un țel oarecare trebuie o cantitate anumită de energie, de voință, de atenție și de dureri. Cred că un bolnav la Berck în timp de un an consumă exact atâta putere spirituală cât i-a trebuit lui Alexandru cel Mare ca să-și cucerească imperiul; atât doar că energia aceasta este irosită în răbdarea de a sta culcat, în voința de a nu se sinucide și în extrema atenție pentru mersul bolii. Eroismul bolnavilor este un eroism negativ, fără țel, ineficace; e imaginea de pe clișeu a eroului pozitiv… fiecare din noi este „cel ce n-a fost Alexandru” și totuși fiecare din noi îl conține în întregime…

Cineva bătu la ușă. Era Tonio.

― Vin însoțit de încă o persoană, spuse el lăsând ușa deschisă.

― Poate să intre, desigur…

Era Solange.

― Până la trei după-masă sunt liberă și am venit să vă văd pe voi toți, cei de-aseară. Am fost să-l văd și pe Zed (Emanuel avu o bruscă părere de rău că Solange nu venise numai pentru dânsul). Știți ce l-am găsit făcând? Își fuma liniștit pipa și urmărea pe geam un păianjen care prinsese o muscă în pânză… „E ultimul meu divertisment estival”, mi-a spus.

― Și Verrier?

― Verrier trebuie să fie în băltoace…

Tăcu o clipă și continuă:

― Ce bine trebuie să fie în mlaștinile acelea singur, bine îmbrăcat, cu cizme de vânătoare, călcând prin noroaie până la genunchi…

Emanuel întrevăzu plimbarea ca fluturarea unei extrem de îndepărtate bucurii. Ce bine, într-adevăr, să fi fost îmbrăcat în haine călduroase… în băltoace, singur… acum zăcea în cea mai nesuferită umezeală… își simțea pielea zemoasă și rece, ca de broască.

În odaie nu era niciun scaun. Solange se așeză pe pat lângă Emanuel; abia atunci observă ea că e învelit în cuverturi grele.

― Mi s-a făcut azi dimineață un ghips, explică Emanuel, răspunzând privirii ei întrebătoare.

― Ce i-a găsit, tocmai azi! Puteau să mai aștepte câteva zile… e neplăcut, nu?… îngrozitor… știu… și eu am avut un ghips opt luni de zile… dar numai până se usucă e mai greu…

Emanuel putea s-o vadă acum bine, de-aproape, atât de aproape încât simțea și parfumul ei; era un amestec de lavandă și de vetiver, un parfum sobru și plăcut, odihnitor. Emanuel își reaminti că într-una din zilele trecute venise în sala de mâncare o doamnă, o prietenă a unui bolnav, care răspândise în sală un agresiv parfum de violete. Toate mâncărurile miroseau a violete. Violența parfumului nu mai avea nevoie să fie combătută de niciun argument: friptura de vițel îi adresa de la sine cele mai amare reproșuri.

Solange purta o flanelă albă de sport cu gulerul răsfrânt, așa cum poartă alpiniștii. Îi stătea foarte bine, țesătura era groasă și rudă, s-ar fi putut spune într-adevăr că toată grația acestei tinere femei venea de la o anumită asprime în gesturi, în haine, în parfum…

Emanuel privea pe furiș pe ceas cu neliniște minutele care treceau, peste câteva clipe Solange urma să plece și el ar fi vrut s-o poată reține sau s-o facă să vie încă o dată – dar cum?

Deodată începu să geamă încetișor, discret, punând tot timpul mâna peste ochi ca și cum ar fi vrut să ascundă celor prezenți o suferință secretă.

― Ce ai? Îl întrebă Solange.

― Eh… nimic… nimic… răspunse Emanuel cu un ton hotărât, cu tonul omului care își ține în frâu cele mai grozave dureri.

― Te rog să-mi spui ce ai… Te rog foarte mult… insista Solange.

În realitate Emanuel nu avea nimic și simțea un mare dezgust pentru comedia pe care o juca, dar îndată ce deschidea ochii și o vedea pe Solange scrupulele morale, foarte efemere și îndepărtate dispăreau cu totul.

― Mă apasă grozav ghipsul. Cred că tot spatele e o rană…

― Știu… știu… murmură Solange, este senzația pe care o au toți bolnavii până se obișnuiesc. Avea în voce un tremur de compătimire.

― Îmi pare rău că trebuie să plec acum… continuă ea… Mi-e teamă să nu te plictisești singur… Ernest e aici, poate să-ți aducă cărți…

― Căăăărți, făcu Emanuel, cu un ton plictisit și distrat.

― Îmi place să stau de vorbă cu cineva… spuse el și își frământă obrazul cu mâinile, înfrângându-și închipuita durere.

De astă dată reușise.

― Voi veni să te mai văd, spuse Solange.

― Te rog chiar… Și Emanuel îndreptă spre ea o privire umilă, caldă…

„Aveți milă de un biet bolnav… gândi el și în piept ceva râdea de plăcere că reușise… ha… ha… ha… aveți milă de un biet clovn”.

― Până duminică poate că ghipsul se va usca… și dacă duminică nu va ploua și va fi o zi ca astăzi de pildă… am putea ieși împreună în trăsură… ți-aș arăta împrejurările Berck-ului… nu e mare lucru de văzut dar o să treacă timpul…

― Ah! duminică! exclamă Emanuel. Când e duminică? Acum juca de-a dreptul comedie dar cu sinceritate; nimeni nu poate fi, în fond, altfel decât sincer.

Solange își îmbrăca pardesiul și își punea mănușile.

― Așadar, duminică e sigur, e bine hotărât, spuse Emanuel. Până atunci însă, te rog să mai vii…

Îndată ce Solange plecă și ușa se închise Emanuel căzu parcă de sus într-o mlaștină insuportabilă. Era aceeași odaie, același ghips care îl înconjura cu compresele lui hidos de reci, era aceeași lumină în odaie, dar lipsea ceva. „Eh, lipsește… Solange, constată cu un adânc regret Emanuel. Deja? Ah, ah, admirabile clovn, ai jucat prea serios comedia…”

Umezeala deveni noaptea o tunică de febre, de vapori și de coșmaruri; o otravă ce se filtra din învelișul de ghips; Emanuel ațipea o clipă și se visa căzut într-o băltoacă, cu Verrier la vânătoare; apoi lucid în trezie constata că se depărtase în interiorul ghipsului de-o anumită porțiune de umezeală care, lipsită de căldura corpului, devenise rece ca gheața; apoi năvăleau gândurile din timpul zilei; se imagina cufundat într-un pârâu, așa cum îi spusese Ernest. Căldura corpului ea însăși devenea udă, și pielea nu mai era decât o constantă transpirație învelindu-l cu buze reci, cu ventuze gelatinoase sau cu comprese călduțe. În anumite locuri ghipsul cântărea litri întregi de apă, în alte locuri un spațiu îngust se libera și respirația găsea acolo o destindere iluzorie de o secundă. Emanuel nu se mișca deloc în interiorul ghipsului – și nici n-ar fi putut s-o facă –, dar în realitate se zbătea îngrozitor. Toată umezeala aceea cu regiuni apoase de climat fierbinte și torente de răceală (Emanuel ar fi putut delimita insule și promontorii de chin ascuțit, apoi golfuri de calm și liniște relativă ori locuri de umezeală netă), toate acestea îl îmbrăcau cu un zbucium static, un fel de amestec de chin, de neplăcere și de transpirație. Aprinse de nenumărate ori lumina dar i se păru că în întuneric suportă mai bine umezeala; întunericul era un element mat, absorbant – așa ca un covor plușat care absoarbe zgomotul pașilor –, pe când lumina exalta fiecare neplăcere și evidenția regiunile apoase. Întunericul individualiza chinul, îl izola; lumina îl multiplica cu fiecare din obiectele din odaie.

Emanuel se chinui astfel toată noaptea. În zori adormi și somnul îi fu greu, dar când se trezi din nou în umezeală, neplăcerea aceasta imediată se întinse retrospectiv și asupra somnului, ca un regret, și îi distruse astfel mulțumirea orelor de odihnă.

În curând fu cuprins de nerăbdare; ar fi vrut ca ghipsul să se usuce cât mai repede; câteodată era atât de nesuferită așteptarea încât Emanuel începea să numere secundele. Și, lucru curios, așa ca unele sentimente intime care cuprind în expansivitatea lor domenii de fapte ce nu le aparțin (când îți reușește ceva și devii, de pildă, tandru cu pisicile) nerăbdarea lui Emanuel se filtră din cuprinsul așteptării ca să se usuce ghipsul în alte preocupări ca, de pildă, nerăbdarea de a se servi exact la ora 12 masa ori, mai teribilă, infinit mai acută, în necesitatea de a o vedea pe Solange. Era aproape imposibil de delimitat în interior până unde ținea senzația de neplăcere a umezelii și unde începea dorința chinuitoare de a o vedea pe Solange… Într-un sfârșit Emanuel îi scrise un bilețel.

IX

În zadar Emanuel așteptă un răspuns.

Solange nu veni decât a treia zi, când ghipsul era aproape complect uscat. Emanuel, în timpul celor trei zile de așteptare, trecuse prin clipe de ferocitate; nu-și închipuia pentru ce Solange nu-i răspunsese imediat și nu venise să-l vadă mai devreme. Îi recunoscu pașii pe coridor cu ușurință (Solange purta pantofi cu talpă de crêpé) și fu aproape înfuriat că nu vine mai repede… În această stare îl găsi Solange.

― Ești supărat că nu ți-am răspuns îndată? întrebă ea chiar din pragul ușii.

„Ce motiv absurd va povesti? se gândi Emanuel. Îmi va spune că a fost «foarte ocupată» ori așa ceva.”

În realitate Solange nici nu fusese la Berck în aceste trei zile; trebuise să asiste cu doctorul Thomas, chirurgul la care lucra, la un congres de ortopedie la Paris și nu găsise bilețelul decât acum la întoarcere. „Adică înainte cu un sfert de ceas”, spuse Solange.

― Vezi, am venit repede… nici n-am mâncat…

Emanuel se simți părăsit de toate puterile lui închipuite și de energia ce și-o imaginase; de pildă, că îi va spune repede, fără înconjor, că o iubește, că a devenit în aceste trei zile pentru el o prezență permanentă, invincibilă, că s-a gândit la toate acestea calm, fără expansiuni absurde și că îi poate afirma că o iubește cu toată liniștea și cu tot zbuciumul sufletesc din aceste trei zile…

Era desigur un mic discurs sobru, bine compus și foarte frumos, dar în Emanuel acum, odată cu iritația irosită, se evaporase orice urmă de gând și de inițiativă.

Solange își dezbrăca pardesiul. Emanuel o privea la el în odaie, înaltă, splendidă, prezentă, mai ales prezentă și se înspăimântă de diferența aceea elementară și teribilă care se săpase brusc între o Solange închipuită timp de trei zile (în pozele cele mai variate, cu detaliile cele mai infime ale îmbrăcăminței) și simplul fapt că Solange exista într-adevăr acum în odaie; prezența aceasta era infinit mai simplă decât imaginea din febră, dar cu cât mai copleșitoare!

Era un scaun liber dar Solange veni pe pat, lângă Emanuel, așa ca înainte cu trei zile. Emanuel se mulțumea s-o privească, nu izbuti să-i spuie nimic; în timpul călătoriei rochia se impregnase cu fumul și aerul stătut din tren dar, prin transparența mirosului, Emanuel regăsea parfumul cunoscut de lavandă. Într-un sfârșit o întrebă dacă nu vrea să mănânce ceva și insistă să accepte. Solange ceru un ceai cu pesmeți și o portocală.

Era minunat de privit cum mânca portocala; o împărțise în patru și mușca adânc în carnea zemoasă a fructului atât de adânc, încât îi rămâneau firișoare de miez printre dinți.

― Iartă-mă că devorez portocala ca o sălbatecă, spuse ea^[16].

Emanuel admira tinerețea și limpeziciunea atitudinilor ei; ghipsul îl apăsa acum mai greu; de câteva secunde se gândea că Solange ar putea deveni amanta lui dar îl împiedicau pentru asta cam în aceeași măsură povara apăsătoare a corsetului și dezinvoltura naturală a Solangei. Căută câteva vorbe destul de simple să-i spuie; dar toate frazele i se păreau îndulcite și decolorate de îndelungata lor întrebuințare în cărți și idile^[17].

Emanuel nu putea face unei femei tinere, pline de prospețime și înțelegere, injuria de a o crede castă. Cert, Solange trebuia să fie foarte pudică și nu avea nicio atitudine libertină, nimic din insuportabila rigiditate sbârcită a fetelor bătrâne sau a femeilor capricioase. Iubirea ei trebuia să fie un poem de simplicitate și plenitudine. Așa ar fi vrut Emanuel.

Câtva timp stătură de vorbă cuminți ca doi vechi prieteni. Solange îi povestea mici întâmplări din călătorie, amănunte interesante și spirituale. I-l descrise pe Thomas, patronul, ca pe „un chirurg care cumula în el calități esențiale de măcelar și de hingher”…

Emanuel se gândi să-i apuce mâna. Va rezista, o va retrage? Mâna Solangei era pe marginea patului. Emanuel o privea tot timpul. „În tot cazul, se gândea Emanuel, nu-i voi reaminti niciodată de clipele acestea, dacă va opune o rezistentă banală. Ce absurd, să reamintești unei femei de pudoarea ei dintru început, după ce-ai devenit amantul ei”.

Emanuel era paralizat de imaginația lui precisă: își închipuia că idila cu Solange durează de ani de zile, și că în prezent, în momentul acesta când Solange stătea lângă el, între ei nu era decât o tăcere obișnuită, fără semnificație și că ar fi fost de ajuns ca să întindă mâna pentru ca s-o trântească pe pat așa ca în nenumărate alte rânduri… (și vedea în minte atitudini și scene sexuale de altă dată, cu Solange; detalii care nu existaseră niciodată și care se succedau în Emanuel cu calmul perfect și aerul exact al unor amintiri adevărate; erau năluciri ce-i escrocau pasionant toată atenția).

Toate aceste reverii ancorau stupide în gestul mărunt, imposibil de executat al apucării mâinii; o intimitate de ani de zile, gândi el, trebuia să înceapă întotdeauna cu gestul cel mai umil, cel mai simplu și cel mai mărunt din toată dragostea. Emanuel făcea un consum imens de atitudini interioare pentru ca să irupă în suprafața realității cu câteva grimase simple, neputincioase și pline de iritație.

Mai era și frica de a se mișca prea mult; își aduse aminte de abces și se temu să nu-l spargă, deși doctorul îl asigurase că pericolul acesta deocamdată trecuse.

Emanuel într-un târziu reuși să-i apuce mâna Solangei, dar efortul acesta îl epuizase; închise ochii și strânse mâna cu violență, cu disperare. Câteva clipe ținu ochii închiși. Când îi deschise, Solange îl privea cu un zâmbet nedumerit.

― Ce este asta? întrebă ea; gestul nu mai avea înțelesul lui primitiv; Emanuel închizând ochii și strângând degetele atât de puternic vroia parcă mai degrabă să facă o experiență de hipnotism…

― Îmi placi mult; nu vreau să-ți spun că te iubesc pentru că n-am iubit niciodată; nu știu ce se cheamă asta și mi se pare că dacă ți-aș spune-o mi-ar veni să râd…

Solange avu la rândul ei un gest simplu. Îi puse mâna pe frunte ca pentru a-l mângâia, dar mai mult îi apăsa capul în perne:

― Și d-ta… îmi placi… nu merg la niciun bolnav în vizită singură… am venit aici fiindcă ceva mă îndemna să te cunosc mai bine.

Emanuel îi sărută brațul, apoi îi apucă brusc capul cu amândouă mâinile și o sărută pe gură. Solange nu se zbătu, nu rezistă; Emanuel îi simți buzele umede întredeschise; parfumul părului ei îl năvăli din cap până-n picioare; sărutarea dură mult; buzele Solangei vibrau ușor. Emanuel vru s-o strângă pe deplin în brațe și o atrase încet asupra lui; Solange se lăsă în voie, dar atunci se petrecu ceva îngrozitor pentru Emanuel.

Solange, aplecându-se peste pieptul lui, în realitate se sprijinea și se apleca doar peste ghips. Emanuel în clipele precedente aproape uitase de acesta și acum, vrând s-o strângă în brațe, se ivea monstruoasă materialitatea lui. Iată ce se petrecea: un ghips strângea în brațe pe Solange; un om culcat vroia să simtă lângă el prezența caldă a unui trup de femeie și el era închis într-o carapace… Emanuel strângea cu disperare pe Solange în brațele lui dar între ei ghipsul rămânea umed și rece și Emanuel simțea că pe măsură ce-o strângea mai tare, el o apăsa mai tare de ceva impersonal, dur, și poate că pe Solange o durea chiar apăsarea asta; ghipsul îi intra în coaste.

Îi veni să plângă aproape de ciudă, scrâșnea din dinți neputincios și obstacolul acesta care se crease subit între ei, dificultatea aceasta izbucni deodată în el transfigurată într-o frenezie de cumplită poftă sexuală. Emanuel îi mângâia Solangei umerii, brațele apoi pieptul, dar Solange acum se apăra cu mâinile. Emanuel îi puse mâna pe coapse și simți deodată sub rochie limita ciorapului, și apoi mai sus, netezimea pielei. Îi mângâia genunchiul și reuși cu o mână să stingă lumina. În întuneric excitația crescu teribilă, imperioasă; Solange se opunea acum lui Emanuel.

― Te rog nu te agita, gândește-te la boala ta… nu te agita…

Și deodată, când Emanuel alunecă mâna sub rochie și simți pielea fierbinte, apoi mai sus căldura intimă a coapselor strânse, Solange îi spuse:

― Asta o să-ți facă rău…

Emanuel avu o tresărire interioară și pofta lui făcu în el un salt, o săritură nouă de dorință și de exaltare. Cuvântul pe care îl pronunțase Solange, „asta”, „asta o să-ți facă rău” îl biciuia… „asta”, adică ceea ce vroia el… adică lucrul spre care toată tensiunea lui plesnea ca un arc.

Emanuel ținea mâna lui strânsă între mușchii coapselor, o atrase pe Solange spre el, o sărută pe gură și pulpele ei se desfăcură puțin… Emanuel îi simțea acum fierbinte feminitatea ei cea mai secretă și mai răscolitoare.

― Îți va face rău… murmura Solange.

― Te rog, te implor… gemea Emanuel, voi suferi altfel îngrozitor…

Acum se ivea din nou prezența chinuitoare a ghipsului; Emanuel nu se putea întoarce nici măcar pe o coastă și era sfâșiat de dorințe… ah! imposibilitatea aceasta de a se mișca…

Într-un sfârșit pe gutieră lui se dădu într-o parte și făcu astfel puțin loc lângă el Solangei; o rugă să vie lângă el; patul era îngust și Solange acceptă, dar tot rămânea între ei ghipsul.

Îi sărută din nou mâinile, gura, dureros… fu o pauză în amețela lui, o tăcere de câteva secunde; Emanuel își răscolea mintea cum să procedeze; cum făceau oare ceilalți bolnavi?

Și deodată o atrase pe Solange peste el, peste ghips; tunica groasă rezista apăsării; Emanuel nici nu simțea că un corp străin stă întins peste al lui; numai coapsele lui se uneau cald cu coapsele Solangei și Emanuel vru să ajungă la o cuprindere supremă. Toate încercările fură însă în zadar; ghipsul împiedica orice mișcare naturală și Emanuel nu apucă să atingă convulsiv decât pulpele ei, între coapsele strânse… carnea aceea fierbinte ce o clipă deveni înșelătoare… o clipă în care exaltarea crescu imensă – și apoi brusc se destinse într-un ultim efort.

Când aprinse din nou lumina, și numai atunci, Emanuel auzi în odaia de alături pe Tonio și D-na Wandeska stând de vorbă pe șoptite.

Poate că auziseră totul… Emanuel își ținu răsuflarea pentru a prinde vreun cuvânt din convorbirea lor dar nu reuși să deslușească nimic.

Era destul de târziu; se auzeau pe coridor pașii și râsetele fetelor de serviciu care se duceau la culcare. Solange trebuia acum să plece. Emanuel nu știa ce să-i spuie; își dădură mâna și rămaseră muți, privindu-se în ochi. Deodată Solange cu o aplecare bruscă îi sărută gura. Ținea ochii închiși și răsufla greu, ca un animal gonit; era ca și cum căzuse peste gutieră… În sărutarea aceea nu era nici impudoare și nici urmă de iubire ci numai un cumplit abandon și o enormă disperare.

În prag, Emanuel o opri.

― Poimâine e duminică, ții minte că ieșim la plimbare în trăsură?

― Știu, răspunse Solange, și pe fața ei nu se vedea nici bucurie, nici tristețe. Apoi plecă și Emanuel îi urmări pașii estompându-se pe coridor.

Ziua următoare era sâmbătă; ghipsul se uscase complect; acum Emanuel înțelese ce însemnează a fi izolat; căldura interioară a carapacei îl învelea de jur împrejur; pe alocuri îl supărau încă zgrunțurile flanelei, dar unele porțiuni întregi deveniseră insensibile, așa cum insensibilă îi era propria lui piele; ghipsul devenise un nou organ și Emanuel în interiorul lui încerca senzațiile de intimă organicitate pe care desigur că le aveau și scoicile, de pildă, în cochilia lor. Era surprizător cât de repede ghipsul obișnuise corpul cu obstacolul lui dur și izolant; numai când vroia să se scarpine ori dimineața când se spăla ghipsul devenea din nou insuportabil.

În special scărpinatul era îngrozitor de suportat, câteodată Emanuel reușea să introducă sub carapace un creion ori o rămurică uscată de copac și nimerea locul iritat, dat altădată era imposibil de atins locul acela și mâncărimea creștea exasperantă. Emanuel aluneca neputincios mâinile pe ghips și îl zgâria cu unghiile; locul scărpinișului rămânea însă intact departe sub tunică iar mâncărimea îi sfâșia nervii și creierii; simțea că înnebunește de enervare și de exasperare. Cu timpul – ceilalți bolnavi îl asigurară –, toate mâncărimile acestea dispar, dar deocamdată ele îi provocau cele mai cumplite chinuri.

Pentru a le suporta mai ușor, Emanuel inventă un exercițiu: înghițea în sec, repetat, des, iute, o înghițitură după alta; trebuia să facă ceva; dacă era prea atent, mâncărimea devenea îngrozitoare. Într-o porțiune restrânsă de piele se acumula atunci cea mai ascuțită și mai înțepătoare iritație; era ceva infinit mai greu de suportat decât o durere.

Ernest în sâmbăta aceea plecase la țară, cu trăsura, în vizită la o familie de fermieri pe care o cunoștea. În locul lui, veni să-l vadă Quitonce, bolnavul care umbla azvârlind din picioare. În ultimele zile slăbise grozav, avusese o criză de junghiuri și dureri care îl țintuiseră în pat, din cauza aceasta nu venise la „serata” lui Ernest.

Quitonce povesti diferite lucruri fără însemnătate, apoi veni vorba de boală și el spuse simplu:

― Până acum am fost operat de unsprezece ori, în curând voi fi operat a douăsprezecea oară… exact peste două săptămâni… e o operație grea, extracție de tumoare la coloana vertebrală…

Vorbea atât de calm de parcă subiectul nici nu-l interesa.

― Și n-ai nicio frică, nicio emoție? întrebă Emanuel.

― Ce emoție vrei să am după unsprezece operații? Știi, eu am devenit un fel de bolnav profesionist…

Cu surprindere Emanuel află că are numai treizeci de ani. Tot părul la tâmple cărunțise și trăsăturile feței intrau în cute adânci în piele; i s-ar fi dat ușor cincizeci de ani. Își amintea dintotdeauna că fusese bolnav, de când era copil; părinții lui îl aduseseră întâia oară la Berck înfășurat în feșe; niciodată nu trăise altundeva decât în sanatorii, cutreierase prin toate sanatoriile din lume așa cum alții vizitează localități istorice de seamă ori ținuturi pitorești. Cunoștea o geografia particulară, a clinicilor și spitalelor din toată Europa, și așa cum unii știu că anumită țară are capitala cutare, el răspundea repede: „Leysin? Cunosc; cel mai bun sanatoriu este «Institut des Alpes» numai că mâncarea e proastă…”. Cunoștea și pe medicii reputați… În sfârșit, Emanuel putu constata că într-adevăr Quitonce se specializase în „profesiunea” lui de bolnav. Îl întrețineau părinții lui, tatăl lui era inginer constructor de poduri.

Quitonce după toată povestirea aceasta îl apucă brusc de mână pe Emanuel.

― Și crezi că nu mi-am trăit viața? întrebă el.

― Cred… cred că ai trăit-o, murmură intimidat Emanuel.

Quitonce scoase din buzunarul hainei un portmoneu voluminos.

― Pot să-ți dau și probe… aici sunt toate.

Și bătu cu palma în pachet, mângâindu-l și plescăind din limbă.

Portmoneul conținea fotografii obscene.

Emanuel nu distingea bine personagiile, dar când puse o fotografie în lumină, descoperi uluit că bărbatul acela gol, în plină virilitate, care ținea pe genunchi două femei complect goale era însuși Quitonce.

Îl tortura acum o întrebare dar nu îndrăzni s-o puie. În timpul actului sexual oare Quitonce arunca din picioare, ca și atunci când umbla? Viziunea unei paiațe agitate care face dragoste era destul de amară. În fotografii se depusese odată cu vălul șters de vechime ceva penibil și dureros. Emanuel avea tot timpul în minte mersul lui Quitonce.

― Excitante, nu? spuse Quitonce clipind șiret din ochi.

― Extraordinare, răspunse Emanuel.

Ploaia încetase; timpul devenise mai uscat și mai senin; sufla doar dinspre ocean o adiere rece cu miros marin de alge putrede. Emanuel ceru să fie condus în grădină, unde fură aduși și alți bolnavi culcați.

În după-amiaza aceea se întâmplă în grădină un incident care prin lubricitatea lui părea în legătură cu fotografiile pornografice ale lui Quitonce și care isprăvi prin a fi tot atât de penibil ca și acestea. Emanuel se așezase lângă un bolnav cu numele de Jean, pe care îl văzuse în sala de mâncare dar pe care nu-l cunoștea. Era un băiat de țăran, voinic, roșu la față, cu niște mâini enorme ca niște piftii. Ce căuta omul acesta pe gutieră? Poate pentru el asta era o simplă distracție, pentru că cu greu cineva și-ar fi putut imagina că era bolnav.

În momentul când Emanuel scobora în grădină Jean și alt bolnav de lângă el râdeau cu hohote. Erau congestionați de atâta veselie și priveau cu atenție spre ferestrele hotelului.

― Îmi dați voie… spuse Jean când Emanuel fu pus aproape de el; se recomandă și prezentă și pe celălalt bolnav.

Câteva clipe râsul încetase dar deodată izbucni mai violent ca înainte; bolnavii priveau ceva extrem de comic probabil, dar Emanuel nu știa anume ce.

― Este prea nostim ca să nu vă uitați și Dvs., spuse Jean lui Emanuel. Iată colo, în colțul clădirei… ferestruica aceea… a uitat cineva geamul dublu deschis și se vede tot ce se petrece… adică nu tot… numai de la posterior în jos.

Era geamul de la closet.

În clipa aceea o femeie își sufleca rochiile și se vedea perfect dosul ei enorm cabrându-se.

― Este marchiza… e marchiza, spuse Jean într-o sufocare de râs.

Într-adevăr, marchiza de Tréchamp în toată maiestatea rochiilor ei de catifea violetă și dantelărie își arăta fesele enorme și flasce.

Emanuel nu găsi nimic de râs, era ceva grotesc, atâta tot, pur și simplu grotesc. Și oarecum hidos.

Incidentul nu-l amuza deloc și în curând îl plictisi și pe Jean… ba îi deveni chiar insuportabil.

În săptămâna aceea venise în vizită la el sora lui, care era ceva mai tânără decât dânsul.

Îndată ce marchiza părăsi încăperea, apăru ca într-o intrare de teatru aranjată anume un nou posterior, cu alte rochii și alte dantele intime.

În primul moment Jean vru din nou să râdă dar îngălbeni deodată cu râsul înlemnit pe buze. Era însăși sora lui care își arăta acum intimitățile în timp ce celălalt bolnav privea mereu neștiind ce se petrece.

― Ei lasă… nu te mai uita… e sora mea, spuse Jean cu un ton foarte acru.

Emanuel deschise o carte și își băgă capul într-însa.

X

Tonio de câteva zile nu-și mai găsea astâmpărul. Umbla prin hotel cu cămașa desfăcută, fără cravată, intra la vreun bolnav să-i facă o vizită, vorbea cu el cinci minute și părăsea brusc odaia fără nicio explicație.

Emanuel înțelese această neliniște în sala de mâncare, unde văzu la masa D-nei Wandeska, la locul unde de obicei stătea Tonio, un alt tânăr blond, palid, cu ochii albaștri.

Era o rudă a D-nei Wandeska, un văr venit din Polonia pentru câteva zile.

― Ce văr? E amantul ei… spuse într-o seară la Ernest în odaie, cu amărăciune, Tonio.

Totuși își păstra față de D-na Wandeska o atitudine demnă și când intra în sala de mâncare, oricât de agitat ar fi fost, ținea capul drept în sus, saluta cu un zâmbet degajat și încerca bietul băiat să șchiopăteze cât mai puțin pentru ca să nu fie în inferioritate față de vărul polonez. Părăsise cârjele și umbla numai cu două bastoane, fără voia doctorului; D-na Wandeska îl privea cu un zâmbet fin și distrat; dacă tânărul de lângă ea ar fi fost într-adevăr amantul ei, așa cum spunea Tonio, zâmbetul acela ar fi fost desigur perfid; în fond însă nu era decât inocent…

În zadar Ernest de față cu Emanuel căuta să-l convingă pe Tonio că n-are dreptate să bănuiască nimic pentru că tânărul acela o adusese pe D-na Wandeska la sanatoriu împreună cu soțul ei și nimeni, niciodată, chiar când rămâneau singuri, nu surprinsese nici cel mai mic gest intim între ei.

― Eh, eh, ce-mi spui tu Ernest nu sunt decât povești. Imposibil să nu fie amantul ei…

Și Tonio se apleca peste paiul din pahar și sorbea lung lichidul galben, rece.

Emanuel crezu că e oranjadă, dar Tonio duhnea a alcool, în pahar era o băutură olandeză foarte tare făcută din rachiu și gălbenușuri de ouă care îi dădeau coloritul galben.

Tonio număra cu nerăbdare zilele până la plecarea vărului; era vorba numai de-o săptămână, dar i se părea că săptămâna aceea nu mai are sfârșit.

Într-o după-amiază nu se mai putu stăpâni de gelozie și neliniște, era cam beat și nu mai știa ce vorbește. Îi spuse lui Ernest.

― Tu nu știi ce-i dragostea… tu… mâță proastă, tu nu știi ce e sufletul spaniol… carne… sânge… ah! amore…

Începu să peroreze ca în seara când Vincent îl provocase.

― Îți spun… între mine și ea… nimic… nimic… este dragoste… dragoste… amore… curat ca apa… nimic altceva… dar o iubesc… Vrei să vezi cât de mult o iubesc?

Își desfăcu cămașa la piept și își smulse cu violență câteva fire de păr de pe piele. Îi veniră lacrimile în ochi de durere, dar era mândru că îi poate arăta lui Ernest o suferință atât de imediată și brutală.

― Vezi cât de mult o iubesc? Pentru ea sunt în stare… tot… tot…

Vorbea în neștire cu elocvența imprecisă a celor care se servesc de cuvinte pentru pura lor sonoritate.

Deodată rămase mut cu privirile în gol.

― Am o idee, ceva extraordinar care mi-a venit acum în minte… cum de nu m-am gândit la asta până acum.

Își luă bastoanele și părăsi aproape fugind odaia lui Ernest; se duse la camera lui Emanuel și bătu încetișor în ușă; niciun răspuns; făcu câțiva pași mai încolo și trase cu urechea la ușa camerei alăturate, acolo unde stătea D-na Wandeska. Și acolo era tăcere; Tonio știa de altfel că D-na Wandeska ieșise cu trăsura la plimbare cu vărul ei.

Îl căută pe Emanuel în grădină; nimeni nu-l văzuse; un brancardier îl informă că „D-l Emanuel a ieșit cu trăsura la plimbare, cu o domnișoară”.

― Și când se întoarce?

― Știu eu? făcu brancardierul. Cred că la ora mesei.

― Unde l-aș putea găsi?

― Vedeți poate pe plajă, dar de obicei d-l Emanuel merge cu trăsura la țară, l-am întâlnit eu de multe ori când mă duceam acasă afară din oraș.

Tonio umbla greu cu cele două bastoane și când se grăbea făcea niște sărituri diforme și neobișnuit de mari. Alergă într-un suflet înspre plajă; urcă gâfâind delușorul ce ducea într-acolo, apoi îl scoborî într-o fugă; se agățase de o idee și acum nu vroia să se lasă de ea până nu-l va vedea pe Emanuel; obstinația lui de om amețit se amesteca vag cu intensitatea geloziei; i se părea că găsise o soluție la neliniștea lui și cu cât mai repede îi va vorbi lui Emanuel cu atât mai imediat se vor aranja lucrurile.

Plaja însă era complect pustie; bărcile pescarilor odihneau cu pânzele strânse, ca niște animale ostenite, cu capul înfipt în nisip; refluxul trimisese apele la o enormă depărtare și nisipul rămăsese neted pe o întindere nesfârșită, ca un deșert; atât cât putea cuprinde cu ochii Tonio, nu se zărea nicio trăsură pe plajă.

Se întoarse dezamăgit la hotel și se trânti obosit într-un fotoliu în hall, apoi trimise un băiat să-i cumpere țigări…

― Ce calitate? întrebă băiatul.

― Calitatea cea mai proastă… hai, marș!

Era probabil întâia oară în viața lui când adresa o vorbă urâtă unui servitor. Când baiatul îi aduse pachetul, rupse eticheta și mirosi țigările cu dezgust; începu să fumeze trăgând adânc în piept; luă un ziar de pe masă și începu să citească dar nu înțelegea nimic; era un buletin al hotelierilor, plin cu adrese; începu să citească numele acelea necunoscute unul după altul în ordine alfabetică, cu o nerăbdare ce și-o impunea strângând puternic maxilarele.

Cadranul ceasului din perete îi absorbea impasibil nerăbdarea. Ceasul părea că nu mai înaintează în ziua aceea.

Emanuel nu se întoarse decât pe la șapte.

În coridor îl aștepta Tonio dar nu putut să-i spuie nimic deoarece și Solange era acolo. Totuși se apropie de căruț, se învârti în jurul lui, dete nervos mâna cu Solange și făcu semn lui Emanuel că are să-i vorbească.

― Te-am căutat toată după-amiaza! spuse Tonio.

― M-ai căutat toată după-amiaza? Ești sigur? Te-am văzut doar în oraș și m-ai văzut tot atât de bine. Erai grăbit și n-am vrut ca să te opresc dar sunt sigur că te-ai uitat la mine.

Tonio era uluit.

― Te-am văzut, zici? Unde?

Imposibil să-și amintească de a fi văzut în după-amiaza aceea vreo trăsură de bolnav.

― Eram în colțul străzii Carnot! Știu sigur că m-ai văzut…

― Da, sunt și eu sigură că ne-a văzut, întări Solange care se pregătea să plece.

― Ce zăpăcit sunt! spuse Tonio dându-și cu palma peste frunte.

Solange plecă, Tonio îl mai opri pe Emanuel câteva clipe în coridor.

― Iată ce-aș vrea să te rog… te rog mult… mult de tot… astă-seară să te urci în odaia d-tale îndată după masă…

Emanuel de-obicei după masa de seară întârzia un ceas-două în hall cu alți bolnavi care jucau cărți ori cerea să fie condus la Ernest cu care stătea de vorbă până târziu. Îl conducea apoi Ernest la culcare și îl ajuta să se dezbrace.

Emanuel fu oarecum mirat de cererea lui Tonio dar observă că acesta așteaptă răspunsul cu mare emoție.

― Pentru ce vrei să mă urc atât de devreme? Iartă-mă că te întreb, e din simplă curiozitate.

Tonio își mușcă buzele, privi vag un punct fix pe coridor căutându-și cuvintele. Există anumite fapte a căror exprimare cere mai multe precauțiuni decât comiterea lor.

― Este ceva foarte urât… dar trebuie să știu la urma urmei… vreau să ascult ce fac în odaia de-alături… ea… și cu dânsul… înțelegi… voi sta toată noaptea… de-ar fi să crăp ascultând… și vreau să știu totul… îndată după masă… îndată… te rog foarte mult…

Emanuel nu știa ce să-i răspundă.

― Poți să vii, mă voi urca devreme, spuse el moale.

Tonio îl apucă brusc de mână și îl privi surescitat; ochii negri îi străluceau ciudat în fundul orbitelor.

― Ce spui?… Sunt… un mârșav?

― Cred că nu, răspunse Emanuel repede și cu convingere.

― Îți mulțumesc… îți mulțumesc… asta e tot ce mă mai poate salva…

În momentul acesta trecu împinsă în cărucior spre sala de mâncare D-na Wandeska.

Tonio salută corect apoi în urma ei strânse pumnii.

― Ah, salopa! murmură el.

Și întorcându-se spre Emanuel.

― Te rog să consideri că n-ai auzit cuvântul pe care l-am spus…

În sală Emanuel nu-l părăsi din ochi. Tonio abia de atingea mâncarea, în schimb însă bău toată sticla de vin.

Când masa fu sfârșită și brancardierii veniră să ia bolnavii, Tonio aprinse calm o țigară. Părea foarte liniștit, numai degetele cu care tamburina ușor pe masă îi trădau nerăbdarea. Urmărea pe fiecare brancardier și când veni rândul lui Emanuel se ridică brusc și merse după el, intrând odată cu el în ascensor.

Intră cu Emanuel în odaie și se așeză pe un scaun. În acest timp brancardierul îl dezbrăca pe Emanuel și îi turna apă în lighean pentru toaleta înainte de culcare. Doamna Wandeska încă nu se urcase; probabil că întârzia în hall.

Când totul fu gata, Iulian părăsi odaia.

Pentru a nu crea o situație penibilă și oarecum umilitoare pentru Tonio, Emanuel își luă o carte și începu vag să citească.

Tonio se instalase cu scaunul lângă ușa care dădea în odaia de alături. În fața ei era masa de toaletă pe care o dete la o parte; între toate odăile existau uși de comunicare, astupate pe margini cu bumbac, ori ascunse de vreo mobilă, o masă ori un dulap.

Era o mare tăcere și se auzeau toate mișcările din hotel. Acum se scotea tablaua cu mâncare din odaia lui Zed, sub camera lui Emanuel… acum intra în odaia lui Ernest; se cunoștea după pocnetul ușii; acum urca din nou ascensorul, dar se opri la etajul inferior; apoi scoborî și după câteva clipe începu să urce din nou. Toată atenția lui Tonio (și a lui Emanuel care nu citea un rând) se concentrau în jurul acestor zgomote mărunte, fiecare cu semnificația lui proprie, fiecare cu înțelesul lui clar ca o frază.

Ascensorul se opri la etajul al treilea, se auziră ușile trântite în lături, apoi scârțâitul unui căruț care ieșea din ascensor. Era oare doamna Wandeska? Tonio și Emanuel trăgeau cu urechea la pașii de pe coridor; se auzeau numai pașii brancardierului și scârțâitul căruțului. Urca în odaie singură? „Desigur că… el… vine mai pe urmă… când e dezbrăcată”, gândi Tonio.

Ușa se deschise la odaia de alături, căruțul intră înăuntru; se auzi cum brancardierul părăsea camera și intra fata de serviciu. Câteva minute se auziră șoapte și zgomote nedeslușite; apoi fata de serviciu spuse cu voce tare „noapte bună, doamnă” și ieși.

Cât timp mai așteptară acum Tonio și Emanuel?

Era imposibil de evaluat timpul adevărat, poate că trecuseră cinci minute, poate o jumătate de ceas.

Deodată se auziră bătăi discrete în ușă. „E dânsul”, își spuse Tonio. Acum era în culmea atenției și a nerăbdării, dar tocmai încordarea aceasta îi astupa parcă urechile și îi producea în cap un vâjâit ce îl împiedica să asculte cum trebuie.

Își puse capul în mâini. „Să mă liniștesc mai întâi.”

Emanuel era prea departe și nu auzea nimic deslușit, începură niște șoapte, apoi un obiect căzu alături pe podea.

― Poate că îi rezistă, gândi Tonio. Caut să mă consolez, ah! ce mizerie! pentru ce ar mai rezista când se f… de-atâta vreme!

Urmă o tăcere, apoi iar șoapte.

Zgomotul care urmă era evident al pijamalei dezbrăcate și aruncate pe un scaun. Tonio devenise palid. Întâlni o clipă privirile lui Emanuel și fu extrem de jenat. Pentru a evita o privire mai atentă (în odaie jena și gravitatea situației se materializaseră parcă într-un aer uscat, penibil de respirat), se ridică în picioare și începu să se uite la un mic desen pe care Emanuel îl atârnase pe perete. În realitate însă asculta cu mare atenție tot ce se petrecea alături.

Zgomotele erau foarte confuze; când anodine și lipsite de semnificație, când extraordinar de obsecene. Într-adevăr oare scârțâia căruțul? Într-adevăr se auzea oare cum Doamna Wandeska răsuflă greoi în spasm? Era oare foșnetul acela suspect contactul a două trupuri care se unesc pasionat?

Câteva minute, teribile, insuportabile, zgomotele deveniră cu totul nedeslușite, apoi se auzi ca o destindere și apoi susurul clar al unei căni cu apă ce se golește într-un lighean.

Tonio veni lângă gutieră lui Emanuel; rămase cu privirile fixe în gol, apoi murmură foarte încet:

― Totul s-a terminat… totul s-a terminat.

Pumnii îi erau strânși.

― Știu ce am de făcut…

Își luă bastoanele ca să plece.

― Vreau să-i văd cum arată goi…

Emanuel reținu o cârjă și-l trase pe Tonio spre el.

― E inutil să faci scandal.

― Ce scandal?… nu voi face niciun scandal… Între sprâncene i se formase o cută aspră ca o tăietură adâncă; vorbea calm și obstinat și se simțea bine că era cu atât mai obstinat cu cât devenise mai calm.

Tonio smulse pe neașteptate cu violență cârja din mâinile lui Emanuel.

― Ah! salopa, salopa, scrâșnea el printre dinți și ieși din odaie îndreptându-se spre camera de-alături.

Emanuel auzi acum bătăile în ușă.

În odaia de alături se făcu mai întâi tăcere, apoi vocea D-nei Wandeska.

― Cine-i?

― Eu, Tonio, se auzi răspunsul calm. Cu tot respectul…

― Te rog așteaptă o secundă… răspunse D-na Wandeska și se auziră diferite mișcări și foșnete de haine.

― Îndată… nicio secundă… răspunse Tonio ca amețit și zgâlțâind mânerul ușii. Avea acum o voce care parcă nu-i aparținea într-adevăr.

Ușa se deschide și Tonio intră.

― Ești nebun? Ce ai? se auzi iar vocea D-nei Wandeska și atât.

Apoi o tăcere și pașii lui Tonio care veneau înapoi spre ușă.

În pragul ușii se opri și spuse foarte încet ca un om cu totul epuizat:

― Iertați-mă, am crezut că… nu vă deranjez… vroiam să vă spun bună seara…

― Bună seara, răspunse scurt D-na Wandeska și cineva din odaie închise brusc ușa în urma lui Tonio.

Emanuel îl privea acum cum zăcea pe un scaun cu toate forțele epuizate.

― Era acolo infirmiera de serviciu… vorbi Tonio sfârșit… D-na Wandeska își făcea toaleta… noi aici am înțeles totul greșit… Ce diavol s-a amestecat în treaba asta!

Bolnavii obișnuiau o dată pe săptămână să-și spele tot corpul și pentru baia aceasta generală venea seara, înainte de culcare, o infirmieră specială.

Tot ce auziseră alături Tonio și Emanuel nu erau decât pregătirile pentru această toaletă…

Tonio se ridică să plece.

Și deodată cu o violență pe care absolut nimic n-o făcea de presimțit își luă cârjele și începu să se lovească cu ele în tâmple, murmurând fără încetare:

― Sunt un mârșav… sunt un mârșav…

XI

Emanuel avea o nouă vecină la masă. Era o bolnavă de mulți ani în tratament la Berck dar care venea acum la această pensiune pentru că trebuia să-și facă pansamente zilnice și hotelul avea clinică în interiorul clădirii. Până atunci locuise în oraș, într-o vilă particulară, împreună cu îngrijitoarea ei.

Emanuel auzise deseori vorbindu-se de Tedy: întâia oară în odaia lui Ernest în seara când fusese invitat la dânsul. Apoi de mai multe ori, în diferite ocazii, într-o după-amiază de pildă, când venise un brancardier ca s-o conducă pe D-na Wandeska în oraș și aceasta spusese cuiva pe coridor:

― E mare recepție azi la Tedy… am emoții…

În alte rânduri, în grădină, cine[va] povesti ceva despre Tedy și Emanuel află că e o australiană foarte bogată. Se vorbea despre ea cu mari impreciziuni ca despre o ființă ciudată și plină de originalități, se spunea, de exemplu, că avea avionul ei particular (asta, află mai târziu Emanuel, nu era adevărat; zvonul pornise de la o călătorie pe care Tedy o făcuse culcată pe gutieră cu un avion sanitar în Olanda, la moartea unei rude). Ernest și D-na Wandeska erau singurii care o cunoșteau din tot hotelul.

Veni la masă în sală însoțită de îngrijitoarea ei. Căruțul pe care stătea întinsă era somptuos: roțile, mânerile și toate accesoriile metalice nichelate străluceau de curățenie; oglinda deasupra capului era din cel mai fin cristal șlefuit, iar, în loc de cuvertură, o acoperea o blană splendidă. Avea trăsături ciudate, ochii îi erau oblici sau poate pomeții obrajilor erau prea ieșiți în afară, ceea ce îi dădea un aer vag mongol (Emanuel află mai târziu că mama ei era javaneză), purta părul scurt, dat peste frunte și tăiat în breton; tenul feței avea un colorit palid, dar nicidecum anemic.

Emanuel observă mâinile ei subțiri cu degetele foarte lungi, fine și roze, ca de ceară. Emanuel își amintea de o asemenea mână modelată în ghips, pe care o văzuse pe un birou servind drept presse-papier. Era imposbil să-și ia ochii de la mâinile acelea extraordinare; când bolnava își îndrepta oglinda și mâinile i se reflectau în cristal se forma atunci în apele reci ale sticlei un buchet de degete, flori bizare de stranie frumusețe, într-o armonie delicată de culori.

Ernest, când intră în sală și o zări, păru vădit emoționat. Emanuel îl vedea pentru întâia oară roșind. Veni la masa ei să-i dea bună ziua, dădu mâna și cu îngrijitoarea apoi îl recomandă pe Emanuel. Tedy își îndreptă oglinda înspre el și îi întinse mâna. Era curios obiceiul acesta al bolnavilor de a păstra intacte anumite gesturi convenționale pe care le aveau oamenii sănătoși, ca de exemplu a-și da mâna când fac cunoștință (dar, rămânând întinși, doi oameni care fac cunoștință culcați; erau bolnavi care sărutau chiar mâna femeilor) sau de a spune pardon când se ciocneau din greșeală două gutiere ca și cum însăși persoana bolnavilor s-ar fi lovit și ar fi comis o impoliteță (gutiera prelungea corpul).

Tedy purta o rochie roșie, de un roșu foarte viu, ca unele flori de mușcată, și culoarea pielei părea din această cauză mai stranie, iar ochii negri mai arzători. Era oare frumoasă? Nicidecum, dar desigur că era capabilă să inspire mult devotament, și asta explica în parte pasiunea cu care vorbeau despre ea prietenii ei.

― Citești, îți place să citești? întrebă Tedy pe Emanuel în timpul mesei. Îți voi aduce deseară o carte. Vrei?

Era un fel de atitudine normală a caracterului ei, dorința de a dărui ceva, în fiecare clipă, de-ar fi fost numai un zâmbet binevoitor.

În aceeași seară Tedy îi aduse un volum gros, legat în marochin roșu. Emanuel citi numele autorului și titlul: Comte du Lautréamont. Chants [de] Maldoror.

Tedy deschise la o pagină și îi arătă câteva rânduri.

― Citește asta.

Era începutul unui capitol.

„Unde a dispărut oare primul cânt al lui Maldoror de când gura lui plină de frunze de mătrăgună îl lăsă să-i scape prin regatele de mânie, într-un moment de cugetare? Unde este acest cânt… nimeni n-o știe; nici copacii, nici vântul nu l-au păstrat…”

Mai departe, câteva cuvinte erau subliniate adânc cu unghia: „ochii mei îndurerați de eterna insomnie a vieții…”.

„Eterna insomnie a vieții” [–] cuvintele sunau ciudat și neînchipuit de frumos. Emanuel strânse cartea ca pe un dar prețios. Întors în odaia lui o răsfoi cu nerăbdare și găsi în ea cele mai turburătoare lucruri pe care le citise vreodată, erau unele pagini grotești și altele de-a dreptul hidoase, dar pline de grandoare și melancolie.

Emanuel nu se putu stăpâni să trimeată un bilețel lui Tedy chiar în seara aceea; scrise doar câteva cuvinte:

„Vă mulțumesc mult pentru cartea împrumutată și vă mulțumesc mai cu seamă că ați ales tocmai cartea asta^”.

În noaptea aceea zorile îl surprinseră citind.

Emanuel obișnuia să iasă după masa cu trăsura în zilele frumoase. Erau destul de rare acum zilele cu soare la Berck, dar când cerul nu era înnourat ori nu ploua prea tare, cu poclitul trăsurii ridicat, Emanuel străbătea kilometri întregi prin împrejurimile orașului. Îl însoțea Solange atunci când avea după-amieze libere și în general ea făcea astfel încât să-și isprăvească tot ce-avea de lucru dimineața. Prietenia între ei devenise foarte strânsă acum, intimitatea pe care o crease, simplu, iubirea fizică se desăvârșea cu înțelegerea lor perfectă și gusturile lor comune.

Emanuel rătăcea cu trăsura prin dune. În împrejurimile Berck-ului, până departe de țărmul oceanului vegetația era foarte săracă și tristă. Dunele de nisip se întindeau cât țineau privirile, ca niște monstruoase umflături ale solului, galbene-cenușii, acoperite cu țepii și săbiile ierbilor înalte și a spinilor care creșteau în voie. Solange culegea mănunchiuri de spini și le ducea acasă ca niște buchete de flori. Așezate într-un vas înalt de sticlă ele ornamentau încăperea cu o frumusețe aspră și cu nuanțele cele mai fine de albăstriu și verde; ele se potriveau minunat cu atitudinile simple și fine ale Solangei și cu frumusețea ei foarte simplă, aproape sălbatecă.

În dune se dezlănțuia în ea o adevărată beție de libertate și de vioiciune; îi plăcea să se rostogolească în nisip; să alerge în fața vântului, ori să se lase biciuită de ploaie și să se șteargă pe față cu mâinile umede în timp ce broboane de apă îi cădeau din păr și îi udau obrajii ei plini de sănătate și de tinerețe. Se opreau de multe ori cu trăsura la vreun han și mâncau lucruri bune țărănești, jambon afumat, slănină cu pâine neagră, ori beau bere făcută de țărani, o băutură cu gustul amar și cu un vag și inefabil parfum de fân. Era cea mai gustoasă bere pe care o băuse Emanuel vreodată (întors la hotel ceru o sticlă dar i se răspunse cu o grimasă „noi nu servim bere țărănească clienților”).

Într-un rând la un han cerură cafea cu lapte și li se aduse pe o tabla cafeaua în două farfurii de supă cu două linguri și două bucăți mari de pâine alături.

― Pentru pus în cafea, explică hangiul.

Și era foarte gustoasă cafeaua aceea, sorbită astfel ca o ciorbă.

Solange era emoționată de simplicitatea peisagiului în jurul Berck-ului.

― Ar trebui să aduc aici mașina mea de scris, spuse ea, și s-o pun în mijlocul nisipului, pe dune, pentru ca să se vadă bine ce aparență de excrement poate avea o mașină de scris aici.

Emanuel oprea trăsura pe drumuri mici de țară, înfundate printre cotiturile dunelor; era mai ales în anumit loc un fel de odaie vastă înconjurată de nisip unde putea intra cu trăsura și calul; pe acolo nu venea niciodată nimeni. Emanuel avea mănuși, dar conducând mereu îi înghețau mâinile. Solange i le apuca atunci și i le ducea sub flanea, pe sânii ei fierbinți, ca să se încălzească. Desigur că pentru ea senzația era aceea a unor sloiuri de gheață care îi acoperă pieptul, dar le ținea strânse, învăluindu-le cu brațele ei. Căldura trupului lui Solange îl pătrundea pe Emanuel din cap până-n picioare și atunci o îmbrățișa, sărutând-o pe gură și pe păr (părul era amestecat cu nisip și mirosea întotdeauna a lavandă). Emanuel simțea ce animal splendid era Solange și i-o spunea:

― Ești tot atât de frumoasă ca și calul meu…

Și ea nu se supăra pentru că știa că Emanuel adora iapa lui neagră, puternică, normandă, din caii aceia a căror păr pare tuns scurt în mod natural și care aveau păr și în jurul copitelor în smocuri mari. Îi părea rău că din poziția lui culcată nu putea s-o vadă decât atunci când întorcea capul, și capul părea atunci (când aștepta prea mult) o mutră de om plictisit care întreabă: „N-ai o țigare?”. (Emanuel regreta adesea că nu fumează caii – ar fi fost atât de natural pentru ei! – în schimb, îi trimetea zahăr prin Solange.)

Emanuel admira crupa largă a iepei și o asemăna cu aceea a Solangei; băga mâinile sub coapsele Solangei și îi mângâia pulpele groase, fierbinți și crupa ei de femeie tânără.

― Ești tot atât de admirabilă ca și iapa mea, spunea Emanuel.

― Atât doar că te iubesc mai mult decât dânsa, îi răspundea calm Solange.

Atunci Emanuel își chema calul care întorcea îndată capul.

― Vezi? întreba Emanuel.

― Eh, răsfățatule, răspundea Solange, să zicem că te iubim amândouă la fel.

Emanuel o apuca strâns și o culca lângă el, apoi (reușise să se miște mai cu ușurință) o zdrobea sub apăsarea trupului lui și a ghipsului. Tunica fusese tăiată în jurul coapselor și mișcările lui Emanuel deveniră astfel mai libere; printr-o extraordinară sforțare și strângând-o puternic în brațe, Emanuel reușea s-o aibă toată, într-un suprem extraz, dar și cu o sfâșietoare osteneală.

Când revenea, epuizat de efort, la poziția lui, culcat pe spate, rămânea minute întregi într-o complectă inconștiență, un amestec de beatitudine și de cruntă oboseală.

În ziua care urmă cunoștinței cu Tedy, Emanuel luase cu el în trăsură cartea împrumutată de dânsa. Solange o deschise și pe prima pagină văzu semnătura; tresări surprinsă și zâmbetul de pe buze îi dispăru subit.

― Cunoști pe Tedy? întrebă ea. De când și de unde?

― A venit la clinica noastră, stă de ieri la masă lângă mine.

― Și ți-a și împrumutat o carte?… Solange părea mâhnită.

― Te voi pierde acum, continuă ea… cine o cunoaște pe Tedy devine prietenul ei pasionat… Tedy are o bizară putere de a-și atrage simpatii violente…

Zâmbi cu amărăciune apoi spuse pe șoptite cu o bucurie rea:

― În orice caz nu poți face dragoste cu ea pentru că e diformă.

Emanuel nici nu se gândise la așa ceva.

Era o zi inegală cu un cer acoperit de turme negre de nori și din când în când strălucitor de lumină aurie, atunci când soarele răzbea prin ei; norii căpătau în acele momente o culoare veche de pământ și de aramă, ca unele obiecte dezgropate. Încet, soarele scobora peste Ocean; Emanuel se urcă cu trăsura pe țărmul unui golf de unde putea vedea cum se vărsa un râu în mare. Oceanul, în reflux, se retrăsese în fundul orizontului; în urma lui rămaseră nenumărate canale pline de apă și rădăcina râului care în scurgerea ei, se răspândea pe nisipul încă umed în zeci de șuvoaie strălucitoare. Soarele cobora incendiind ultimii nori de pe orizont, în canale și în șiroaiele de apă, până la nesfârșit, se reflectă atunci lumina roșie și vie a asfințitului și ținutul întreg păru o piele jupuită care lăsa să se vadă arterele ei de purpură, prin care curgea sânge și foc; părea să fie îns[u]și țesutul blând al pământului, dezgolind clocotitoarea lui măreție și sticlindele râuri de metale topite, așa ca în timpurile de început.

Emanuel își simți sufletul sfâșiat de plinătatea unui spectacol atât de vast și de arzător.

Își amintea de uriașul ce zăcea pe pământ cu pielea jupuită, în cartea straniului conte.

XII

În aceeași seară Emanuel fu chemat la Quitonce pentru a-și lua „rămas bun”. Se împliniseră tocmai două săptămâni de când Quitonce îi anunțase că va fi operat. Acum operația trebuia să aibă loc a doua zi și de-obicei bolnavii, înainte de vreo intervenție chirugicală, își făceau vizite de adio… Îl găsi pe Quitonce în pat înfășurat de la gât până la coapse în benzi albe de tifon.

― M-au spălat, m-au ras peste tot, m-au uns cu iod și m-au învelit cu bandelete ca pe-o mumie, spuse el. lată-mă-s gata preparat pentru eventualul rol de cadavru.

Eva, infirmiera, se învârtea de colo colo căutându-și parcă de lucru, scuturând de pe masă un praf imaginar și aranjând cărțile din bibliotecă în rânduri drepte, ca și cum necesitatea pregătirii pentru operație s-ar fi infiltrat și în încăperea odării care trebuia astfel ordonată în vederea excepționalului eveniment.

― Te simți bine? Îți trebuie ceva? Ți-e sete? întrebă ea pe Quitonce.

― Cred că mai mult mi-e foame, răspunse obosit Quitonce care era obligat să postească în ziua aceea.

Când infirmiera părăsi odaia, Quitonce se întoarse pe-o coastă și se sprijini în cot:

― Să-ți spun eu care e rostul dragostei fierbinți ce mi-o arată Eva… vrea să-i las moștenire gramofonul cu toate plăcile… din dulap… în afară de asta… puțin îi pasă dacă mi-e sete sau nu…

Quitonce își stăpânea o calmă nervozitate; toată iritația interioară se scurgea ca un curent prin vârful degetelor ce tremurau ușor. Tăcu o clipă privind arzător în vid, o idee ce-l frământa.

― E imposibil să tratezi limpede cu fatalitatea, spuse el cu un ton plictisit. Iată, de aseară mă căznesc să aflu dacă scap și de data asta – ori nu.

Apucă un dicționar Larousse de pe masă și îl deschise la întâmplare. Ceti sus numărul paginei – 1257 și începu să adune cifrele:

― Unu și cu doi, trei, și cu cinci, opt, și cu șapte, cincisprezece – adică cinci, rezultat… indecis^[18]… Mi-ar trebui să iasă de trei ori la rând peste cinci sau sub cinci ca să am un răspuns hotărât, dar văd că fatalitatea de aseară mereu oscilează, oscilează scurt… între patru și șase… adică poate nu oscilează, poate tremură… de frică…

Și vorbind mai mult pentru el:

― În fond previziunea în cazul ăsta nu se arată nehotărâtă… e poate pur și simplu zăpăcită. Câți Quitonce n-or fi așteptând ca să fie și ei operați mâine? Și câți din ei n-ar vrea să întrevadă verdictul în mod sigur cu o seară mai înainte?… Împărțite la atâtea persoane toate profețiile devin apoase.

Ușa dinspre grădină era larg deschisă; camera fiind la parter avea și terasă.

Quitonce privi distrat afară, în noapte și deodată începu a râde încetișor, apoi apucă din nou dicționarul și îl deschise la o pagină oarecare.

Până atunci vorbise cu Emanuel aproape pe șoptite și acum deodată începu a recita cu voce tare definiții din dicționar, una după alta fără întrerupere.

Emanuel nu înțelegea nimic din toate astea; după câteva minute de lectură Quitonce se uită din nou afară și închise satisfăcut dicționarul.

― Așa, bun, acum a plecat, spuse el… Vezi acolo fereastra de la vila din curte?

Quitonce îi arătă lui Emanuel un punct în întuneric.

― În fereastra aceea se reflectă exact ușa dinspre terasă a odăii mele… ușa asta… Vezi lumina ceea palidă? Este reflexul lămpii de aici. Când am privit adineoare afară, apăruse o umbră în lumină… un șorț alb de infirmieră… acolo… înțelegi? Era Eva care se instalase sub terasă ca să tragă cu urechea la ce vorbim… grozav ar vrea să știe ce fac cu gramofonul… Îi e frică să nu-l vând. Iată de ce am citit cu voce tare definiții din Larousse…

Și zâmbi mulțumit de farsa pe care o făcuse.

Emanuel venise cu intenție de a nu sta mai mult de cinci minute. Știa că un bolnav înainte de operație n-are voie să se ostenească în conversații inutile. În momentul însă când brancardierul veni să-l conducă înapoi în camera lui se întorceau tocmai de la masă părinții lui Quitonce care sosiseră la Berck înainte cu o zi în vederea [operației fiului lor]. Emanuel mai rămase de politeță câteva minute. Tatăl lui Quitonce era un bătrânel scund cu un barbișon strălucitor de alb; avea vinele foarte proeminente pe tâmple și pe mâini. Purta ochelari cu ramă fină de aur și părea în totul extrem de meticulos și de îngrijit.

― Vedeți, spuse el lui Emanuel în convorbirea ce se legase imediat, vedeți… eu am reușit întotdeauna în toate întreprinderile mele… Toate podurile pe care le fac de douăzeci și cinci de ani sunt copiate și imitate în străinătate… am elevi care își scot pălăria când trec peste un pod făcut de mine… Ei… iată… în toate întreprinderile am reușit – numai în vindecarea băiatului meu am eșuat până acum… este singurul și cel mai grozav dezastru din viața mea…

În timpul acesta mama lui Quitonce, o bătrână cu părul cărunt, coafat în volute, se plimba prin odaie, atentă la conversație și oprindu-se din când în când la bibliotecă pentru a privi titlurile cărților cu atenția aceea foarte încordată a cuiva care nu vede nimic înaintea ochilor.

În dimineața zilei următoare Emanuel ieși devreme cu trăsura pe plajă; cerul se înseninase complect, soarele sclipea în toate geamurile vilelor de pe malul mării; oceanul calm răsuna măsurat și amplu în ritmul valurilor. Era o zi rece și frumoasă de decembrie.

Plaja era pustie la ora aceea matinală, numai marinarii forfoteau ici și colo împingându-și corăbiile spre ocean ca să pornească la pescuit, urnindu-le din răsputeri cu umărul și trăgându-le cu frânghiile să lunece pe niște suluri de lemn ce le puneau sub fundul lor pântecos până la apă; carenele ascuțite lăsau în urma lor pe țărm șanțuri adânci.^[19]

Emanuel se plimbă cu trăsura singur, plictisit, de-a lungul plajei. În dimineața aceea trebuia să fie operat Quitonce.

― Ce face oare în minutul acesta precis? În minutul acesta când eu sunt în aer liber și privesc sticlind marea în timp ce nicio grijă nu-mi apasă inima…

Emanuel simți dintr-odată inutilitatea acelei zile splendide. În momentul în care dimineața se ridica imensă în toată prospețimea ei, Quitonce zăcea în patul lui, așteptând ca dintr-o secundă în alta să vie să-l ia brancardierii pentru a-l conduce în sala de operație. Ce cantitate nesfârșită de inutil calm conținea oceanul pentru frântura de neliniște ce-l chinuia acum pe Emanuel…

Într-un târziu Emanuel observă că alergase cu trăsura foarte departe pe plajă și că risca la întoarcere să fie surprins de flux. Porni repede înapoi spre oraș și ajunse aproape de ora zece pe Esplanadă. În timp ce calul se adăpa la fântâna de piatră de la intrarea pe plajă, Emanuel zări venind spre el doi bătrânei, ținându-se de mână. Erau părinții lui Quitonce și Emanuel fu surprins – operația se isprăvise oare atât de repede?

Emanuel le făcu semn cu mâna și schiță un surâs; oricum, dar era mai ușor de suportat gândul că totul să terminase decât să aștepte mereu. Zâmbetul lui Emanuel întâlni însă numai tristețea de pe obrazul bătrânilor.

― Ei, ce spun doctorii? Să sperăm că o să reușească… spuse Emanuel.

― Încă nu se poate ști nimic… Îl operează chiar acum… În acest moment… răspunse bătrânelul privindu-și tot timpul vârful ghetelor.

Emanuel fu stupefiat.

― Credeam… că s-a isprăvit… în fine… dar d-vs nu asistați la operație?

― Ah, nu, răspunse mama lui Quitonce, clătinând din cap… Suntem prea bătrâni…

Și apucă din nou mâna soțului ei ca să continue plimbarea.

― Hai, Quitonce… Îi spunea bărbatului ei pe numele de familie, Quitonce, din deferență și umilință; era un obicei impresionant acesta în Franța, și Emanuel îl remarcase mai ales la oamenii mai în vârstă.

Câteva zile trecură fără vești de la operat; prin infirmieră Emanuel află doar că suportase rău cloroformul care îi dădea grețuri și vărsături fără întrerupere.

Într-o dimineață un brancardier aduse lui Emanuel un bilețel; scrierea era elegantă și măruntă, bilețelul venea de la tatăl lui Quitonce și era pentru a-l ruga pe Emanuel să vie să facă o vizită fiului lui înspre seară.

Emanuel se duse înainte de masa de seară. Era acum o extraordinară schimbare în camera lui Quitonce; se simțea violent în mirosul acru de iodoform și în dezordinea care izbeau de la intrare că se întâmplase acolo ceva foarte grav. În toată odaia ardea o singură lampă acoperită cu un voal albastru; mirosul de iodoform și valeriană se amestecau cu miros de pansament și parfumul dulceag și grețos al stupefiantelor.

Quitonce zăcea în pat palid, cu fața în sus, extrem de slab și parcă brusc îmbătrânit. Emanuel nu putea să-l vadă prea bine: o carte pusă în fața lămpii îl ascundea în umbră.

În odaie era aproape întuneric și din pricina voalului albastru de pe lampă, obrazul palid al lui Quitonce părea verde și străveziu. Părinții lui nu erau acolo.

― Ce… mai… faci? întrebă Quitonce rar, apăsând pe fiecare cuvânt.

Emanuel nu avu curajul să răspundă „bine” și nici să-l întrebe la rândul lui cum se simte. Tăcu.

― Cât mă privește pe mine… urmă Quitonce… eu… vezi… mă duc… dacă mi-ar face… mai multe injecții… cu ulei camforat… aș scăpa… sigur… aș scăpa… ulei… ulei camforat… asta îmi trebuie mie… dar sunt toți… niște porci… porci… porci…

Vorbea încet, rar, fără prea mare efort, repetând câte un cuvânt de care se agăța cu tot restul de energie dintr-însul ca de o scândură de salvare.

Chiar în momentul acela intră infirmiera pentru a-i face a treia injecție de ulei – i se făceau în totul trei injecții pe zi.

Emanuel vru să plece dar Quitonce îl reținu.

― Totul… durează… câteva minute.

Pentru a vedea mai bine locul injecției, infirmiera luă jos valul de pe lampă. Lumina inundă deodată odaia și scoase în evidență toată murdăria din ea și toată atmosfera lugubră ce-o căpătase: cărțile și revistele pe masă zăceau răvășite în mijlocul sticluțelor cu rețete farmaceutice, iar pe jos zăceau bucăți de vată, bulgări de hârtie mototolită și etichete de medicamente… Emanuel întoarse capul spre Quitonce, dar acum îl aștepta cea mai îngrozitoare surpriză: descoperi un Quitonce gol, înfășurat în pansamente, cu un obraz murdar și nebărbierit (în întunecimea de adineoarea, obrazul păruse acoperit cu umbre), cu coastele ieșind ascuțit de sub piele și niște picioare păroase, lungi și subțiri ca niște bețe.

În mijlocul nudității un sex închircit și vânăt se ascundea sub un pubis umflat cu urme galbene de iod pe piele. Era același sex pe care Emanuel îl văzuse cândva, nu demult, pe o fotografie în toată tensiunea virilității lui; nimic nu putea fi mai impresionant decât această suprapunere de amintiri peste imaginea prezentă, crudă, mizeră.

Emanuel își aminti de ceva ce cetise într-o descriere de călătorie; un englez povestea că în Mexico toate statuile Isușilor din biserici sunt în mărime naturală și colorați foarte viu. Intrând într-un rând într-o umilă biserică de provincie observă un Isus redat în culori foarte omenești, cu trăsăturile admirabil reliefate încât corpul acela slab și prăpădit răstignit părea că este într-adevăr consumat de o îngrozitoare suferință. În jurul coapselor statuia avea un șervețel de pânză care înconjura trunchiul și ascundea anumite părți din trup.

Curiozitatea îl făcu pe călător să ridice bucata de pânză și spre marea lui uimire descoperi că sculptorul înzestrase statuia omului răstignit cu atribute sexuale normale. Impresia de durere și de umanitate se desăvârșeau astfel ciudat și teribil prin acest amănunt.

Emanuel privea fără să poată goni această imagine, corpul chinuit și diform al lui Quitonce, cu masculinitatea aceea diformă umilă și acum atât de grozav de umilitoare.

Infirmiera făcu injecția într-o pulpă și carnea în locul acela se umflă îndată. Examină apoi pansamentul și descoperi într-un loc că sângele străbătuse puțin prin tifon. Puse o bucată mare de vată sub pansament și plecă.

― Crezi… că trebuia… pusă vata?… spuse Quitonce. Eva a căutat să umble la dulap anume… ca să vadă… dacă gramofonul… este încă acolo… vrea gramofonul… gramofonul… da, da, vrea gramofonul… controlează… de fiecare dată când cineva… vine la mine în vizită… îi este frică să nu-l vând… să nu ți-l vând d-tale de pildă…

Emanuel vroia să plece, dar Quitonce îl reținu, se ridică ușor pe perne, deschise sertarul măsuței și scoase ceva învelit într-o hârtie.

― Asta… vreau să-ți dau ca amintire… ca amintire de la mine… să ai de la mine ceva… care să mă reprezinte într-adevăr… mă gândisem mai întâi la o fotografie… anumită fotografie… știi care… dar e prea dureros să te uiți la un om care… face porcării pe o fotografie și… știi că în momentul acela putrezește în mormânt…

Emanuel desfăcu hârtia și nu înțelese ce anume conținea, era o așchie de lemn ori poate o pietricică…

― E o bucățică de os din vertebra… mea… din vertebra… care a fost operată, spuse Quitonce,… mi-a scos-o din lighean brancardierul și mi-a pus-o deoparte… E spălată cu alcool… nu-ți fie teamă de infecție… ha, ha (încerca să râdă, dar nu izbuti)… când te vei uita la ea… vei reconstitui pe Quitonce… în întregime… mai sigur decât cu ajutorul unei fotografii…

Emanuel simți că dacă nu pleacă imediat și va mai sta în odaia aceea câteva secunde va leșina; i se scobise un gol în piept care îi rodea interiorul trupului ca o rană, și se mărea haotic… fără încetare…

Câteva zile după aceea, în grădină, stând în apropiere de terasa lui Quitonce auzi pe părinții lui vorbind […] între ei și îi întrebă de sănătatea fiului lor.

― E mai bine, răspunse tatăl lui… se simte mult mai bine… azi s-a bărbierit… semn bun…

Emanuel avu o greutate luată de pe inimă.

― Cred că peste o săptămână doctorul îi va permite să vie în sala de mâncare, adăugă bătrânelul agitând vesel mâna.

XIII

Quitonce muri cu două zile înainte de Crăciun. Toată noaptea dură agonia^[20]; în prima noapte delirul fu liniștit și întrerupt de lungile somnolențe ale bolnavului, și numai în a doua noapte el se dezlănțui în toată hidoșenia și dramatismul lui atroce. Din trupul acela din care viața făcuse o paiață cu umbletul caraghios, moartea căuta să stoarcă ultimele accente de hidoșenie și de grotesc. Quitonce muri râzând. Până în odaia lui Emanuel se auziră în noaptea aceea ecourile râsului lui, prelung și înfiorător ca urletele unui câine. Toată noaptea se auziră lătrăturile acelea omenești, sinistre… urmate de pauze scurte și reluate îndată… Era un râs anormal; începea de jos, urca în hohote scurte, sacadate, și se isprăvea într-un hohot prelung pe un ton foarte ridicat… ha… ha… ha… Haaa!

― Câteodată durerea se înșală, explică a doua zi lui Emanuel doctorul Cériez, se înșală și în timpul unei suferințe, în loc să atingă nervul unui țipăt, atinge nervul unui râset… din punct de vedere fiziologic este însă același lucru… așa a fost și cu Quitonce.

Îl înmormântară pe nevăzute, chiar în noaptea aceea; un camion veni să ridice corpul și să-l ducă la cimitir. Emanuel își desluși abia atunci sensul unei firme pe care o văzuse de-atâtea ori pe peretele unui garaj și pe care scria cu litere groase: ÎNTREPRINDERE GENERALĂ DE CAMIONAJ. SERVICIU RAPID DE NOAPTE^[21].

Iată, dar, ce însemna acest „SERVICIU RAPID DE NOAPTE”. Era tocmai escamotarea precipitată a cadavrului, așa cum se făcuse cu Quitonce și cum se făcea cu toți morții la Berck, luați în camioane și duși la cimitir în toiul nopții pentru ca niciun bolnav să nu afle că a murit cineva în sanatoriu. Și într-adevăr, în afară de Ernest și Emanuel care se interesau de Quitonce, nimeni în sala de mâncare nu întrebă nimic când dispăru pentru operație, și nimeni nu mai întrebă de el apoi, când dispariția se prelungi.

Era un singur semn care trăda în coridor moartea unui bolnav; pe coridor o ușă fu încadrată cu un chenar de ziare vechi lipite de jur împrejur pentru a nu lăsa să iasă vaporii de sulf când se va face dezinfectarea odăii. Emanuel mai văzuse în câteva rânduri apărând chenarul de ziare vechi lipit pe anumite uși ale coridorului ce ducea la sala de operație; dar atunci ușile erau închise asupra unor morți pe care nu-i cunoștea și în sanatoriu personalul era atât de bine instruit încât nimeni nu sufla o vorbă și bolnavii nu știau niciodată că a murit un om la clinică.

Emanuel, dis de dimineață, când află știrea prin Ernest care îl veghease pe Quitonce toată noaptea, se puse la fereastră să vadă în grădină pentru ultima oară odaia și terasa lui Quitonce; de la fereastra lui se vedea perfect până în mijlocul odăii. Ploua într-una; grădina era pustie, dezgolită și umedă; cerul atârna mohorât și trist, cu fragmente de nouri scurse ca niște pete de murdărie. Camera lui Quitonce era goală. Infirmiera cu două ajutoare cotrobăia prin ea și arunca lucrurile pe terasă, cearșafurile, saltelele și resturile de la pansamente pentru a fi date în foc ori la etuvă. Părea foarte înfuriată.

― I-a făcut-o! spuse Ernest care stătea și asista la scenă lângă Emanuel. I-a făcut-o! Știi chestia cu gramofonul… Eva plesnește de necaz… Quitonce a lăsat un bilet sub pernă în care cerea trei lucruri: să fie înmormântat în cimitirul din Berck (știa că părinții vor să-l transporte la Paris), în al doilea rând să fie îmbrăcat într-un costum de haine negre pe care îl avea pus deoparte în dulap și în sfârșit gramofonul să fie dus în sala copiilor și să rămâie acolo, pentru ca să aibă copiii o distracție…

Ernest și Emanuel urmăreau transportul lucrurilor pe terasă. În acest moment, din sala copiilor a cărei uși spre grădină erau larg deschise izbucni formidabil un marș militar cântat la gramofon. Copiii nu știa[u] de unde le vine darul și vroiau să încerce aparatul. Eva avea tocmai în brațe o saltea de pat. Se opri o secundă să asculte, privi spre sala copiilor și trânti salteaua cu violență de pământ. Desigur că și înjurase…

― E grozav de înfuriată… Bine i-a făcut Quitonce! spuse Ernest.

În aceeași zi la prânz când scobora cu gutiera la masă, brancardierul fu chemat în grabă undeva și Emanuel rămase cu căruțul în mijlocul coridorului. Tocmai atunci treceau fetele de serviciu cu tăvile încărcate de mâncare, ducând masa la persoanele ce nu scoborau în restaurant. Directorul stătea în pragul biroului său.

― Care tavă este pentru d-na și d-l Quitonce? întrebă el.

Părinții lui Quitonce rămăseseră probabil încă o zi pentru a regula toate înainte de plecare; mai veniseră și rude de la Paris chemate în grabă.

― Iată, domnule director, asta-i, spuse o fată.

Directorul se apropie, ridică un capac de pe un castron, se uită în el, mirosi („ca un câine, exact ca un câine”, gândi Emanuel) și arată disprețuitor cu degetul:

― Ce este asta?

― Sparanghel, domnule director.

― Cine a dat porția asta?

― Chiar bucătarul, domnule director.

― Du-te cu ea înapoi, și spune bucătarului să puie mai multe bucăți și mai groase… pentru familia Quitonce… Auzi?… Mai multe și mai groase…

„Slabă consolare”, gândi Emanuel și întoarse capul cu dezgust pentru a nu primi salutul directorului când trecu cu căruțul pe lângă el.

În ajunul Crăciunului avu loc ca în toți anii o serbare pentru copii. Emanuel dormea în odaia lui când veni brancardierul să-l ia. Se trezi somnoros și ceru să rămâie în odaia lui; n-avea nicio dorință să asiste. De când murise Quitonce o mare amărăciune îi îneca sufletul; noaptea dormea prost; se trezea plin de neliniști îngrozitoare; își aducea aminte de Quitonce; că prietenul acesta cu care stătuse de vorbă înainte cu o săptămână acum zace în pământ și începuse poate a putrezi. Îl neliniștea mai ales viziunea aceasta imediată a morții, imaginea unui trup care își descompune elementele lui vitale; sleirea și gelatinizarea buzelor; scurgerea ochilor; mucegaiul pielei; oribila lichefacție a creierului… Ținea în mână bucățica de os din vertebra lui Quitonce și semnificația ei creșea deodată atroce și dureroasă așa cum în leșin, ochii deschiși o clipă prind imaginea unei realități foarte limpezi și foarte îndepărtate. În oasele lui, în carnea lui, în ceea ce Emanuel numea „întunericul lui” moartea sa dezvăluia o secundă ca o umbră esențială și putreziciunea ca un conținut negru al vieții, ca o calitate ascunsă a cărnii ce așteaptă să se manifeste imediat; un glonte în cap, puțin arsenic în sânge și carnea vie, sensibilă, începe a putrezi îndată. Echilibrul interior atât de precar și de nedeslușit devenea încă și mai fragil și viața nu mai apărea decât ca o foarte ușoară și superficială vibrație pe întinderea putreziciunii, așa ca tresărirea subțire în adierea vântului a suprafeței unei ape.

Iarna la Berck aducea un vânt tăios dinspre nord amestecat cu ploi dezlănțuite ca niște cataracte deschise. Cerul era negru tot timpul; oceanul verde și cenușiu spăla valuri murdare, cu spume galbene inconsistente, ca niște bale revărsate pe țărm.

Ernest asistase la înmormântarea lui Quitonce și îi povesti lui Emanuel că la cimitir groapa fusese pe jumătate plină cu apă; cioclii trebuiseră să scufunde sicriul în mocirlă.

― Quitonce avea o cravată neagră de mătase… se muiase toată, spunea Ernest… hainele… frumosul lui costum în care ceruse să fie înmormântat era leoarcă de apă… Și nu știu cine a aruncat un buchet cu flori uscate… artificiale, și buchetul a început a pluti pe apă…

Emanuel își înfunda capul în perne, închidea ochii și încerca să se retragă într-un univers minuscul, cu totul izolat de lume, „închis în carapacea de ghips, închis strict în cutia craniului, în lumea ermetică a trupului meu”…

Solange veni să-l vadă; purta o rochie neagră care o făcea mai înaltă și mai fină. Aducea cu ea un pachet cu jucării pentru copiii de la un spital din apropiere, care veneau și ei să asiste la serbarea pomului de Crăciun. Insistă ca Emanuel să scoboare la serbare; trimise cu un brancardier pachetul ca să fie pus în grămadă, apoi își aranjă pieptănătura și îl rugă pe Emanuel să-i dea voie ca să conducă ea însăși căruțul.

În hall era o adunătură de gutiere și de paturi de spital; lumina era stinsă și ardeau numai lumânările pomului. În sală plutea un fum înecăcios; distribuția jucăriilor avusese deja loc și copiii se bucurau zgomotos de cadourile primite. Chiar lângă Emanuel un mic bolnav primise un automobil și neavând un loc potrivit pentru ca să-i dea drumul și să vadă cum merge, își desfăcuse cămașa la piept și plimba jucăria pe tunica de ghips, fericit că găsise în fine o suprafață netedă la îndemână.

În fund, pomul despodobit strălucea palid din toate luminile pâlpâinde ale lumânărilor scurse și a[le] ornamentelor de beteală ce rămăseseră spânzurate de ramuri. Umbrele oamenilor care mergeau de colo până colo se proiectau imense și agitate pe pereți. Copiii cântau în cor și se auzea din când în când o voce izolată a unui copil care rămăsese uitat cu pătucul într-un colț al sălii și trimetea astfel de departe contribuția lui în ansamblu.

Ernest veni să ciocnească un pahar de vin cu Emanuel.

― Este al șaselea Crăciun pe care îl „sărbătoresc” aici… spuse el.

― Și eu, abia întâiul, răspunse trist Emanuel.

În aceeași seară bolnavii fură conduși la biserică, la liturghia nocturnă de Crăciun. Emanuel se duse mai mult pentru a face o plimbare prin ploaie pe străzile orașului; de trei luni de când zăcea bolnav nu mai văzuse străzile unui oraș în noapte. Asfaltul lucea negru în lumina becurilor; oamenii în cauciucuri străluceau ca niște animale aquatice ieșite proaspăt din apă. Solange împingea căruțul.

Interiorul bisericii sticlea orbitor de lumină și Emanuel câteva secunde nu văzu nimic în jurul lui. Când se șterse însă de apă și începu să deslușească lucrurile, își dădu seama că întâia impresie, când intrase, întrecea cu mult sărăcia și umilința realității. Toată biserica era făcută din bârne și grinzi; în unele locuri scândurile se îmbinau oblic ca la corăbii; biserica era în fond o construcție marinărească – un fel de corabie înaltă și afumată.

Bolnavii pe căruțe fură înșirați lângă altar; preotul trecea cu cuminecătura de la unul la altul ca un medic care inspectează paturile într-un spital.

Emanuel observă că cei mai mulți dintre bolnavi respingeau cu un gest ușor cuminecătura; o luau mai ales oamenii sănătoși, vânjoși și plini de viață într-înșii.

Era frig în biserică, vântul intra printre unele bârne dezunite și producea curenți de aer care stingeau lumânările. Bolnavii, deși bine înveliți, aveau mâinile învinețite; ceremonia se isprăvi însă repede.

Emanuel la înapoiere chemă în odaia lui pe Ernest. Destupară o sticlă de vin.

― În sănătatea… în sănătatea… ridică Ernest paharul… în sănătatea oamenilor sănătoși! spuse el.

― Și bolnavii? întrebă Solange.

― Bolnavii n-au nevoie de sănătate, ei sunt bine cum sunt, întinși pe gutieră, leneși, nepăsători, conduși cu căruțul în toate părțile, fără să facă un gest, fără ca să facă un pas… fericiți… fericiți, îți spun…

― Crezi? întrebă sceptic Emanuel.

― Evident, sunt convins… închipuie-ți că, în momentul de față, te-ai regăsi vindecat în mijlocul vieții pe care o duceai odinioară, în mijlocul tuturor ambițiilor, ostenelilor, iluziilor vane de altădată… Crezi că te-ai mai simți legat de vreuna din ele? Vei privi la toate de departe și cu impresia că nici nu se petrec într-adevăr… nimic în fond nu s-a schimbat probabil în tine, Emanuel, numai coloritul esențial al lucrurilor; toate amănuntele într-un tablou iluminat de o lumină colorată rămân intacte, și totuși toate nuanțele sunt schimbate… înțelegi?… înțelegi într-adevăr?

― Înțeleg, da, și e teribil de trist ce spui. Cu alte cuvinte viața nu va mai conține nimic pentru mine chiar când mă voi vindeca?

― Exact… viața ta nu va mai conține nimic… cineva va fi șters de pe obiectele realității înțelesul și importanța lor^[22]… În fiecare dimineață mă scol la șapte, mă spăl, cânt, citesc, mă plimb, apoi stau la masă, după-masă mă plimb iar, citesc iar, vorbesc iar și așa vine noaptea care desființează tot ce-am făcut peste zi… nu transformă și nu creează o pauză ci pur și simplu desființează ziua; a doua zi retrăiesc alfabetic și metodic ziua precedentă. Ca în jocurile de copii care constau în a reconstrui cu fragmente lipite pe cuburi un desen complect, ca în jocurile acestea de copii construiesc și distrug în fiecare zi conținutul aceleiași zile. Și ce înțeles pot avea aceste lucruri prin simplul fapt că în loc să stau culcat aș merge pe picioare… cu același trup care va fi mereu al meu, în aceeași goliciune a lumii care mă va înconjura până la sfârșit… gândește-te la asta profund, esențial…

Tăcu o secundă, apoi reluă.

― Vezi, în fond, ți-am spus, nimic nu se va fi schimbat în tine, afară de totul. Există un anumit moment în viața unui om, mai crud, mai esențial (aș zice evadat din rândul clipelor obișnuite), care el singur e de ajuns ca să schimbe viziunea lumii unui om. Este suficientă o clipă, o singură clipă pentru ca toate întrebările vechi să dispară și o singură întrebare nouă… esențială… să le înlocuiască pe toate… omul care a trecut prin acel moment umblă buimăcit mai departe prin viață. Încă odată, te întreb… ce importanță au toate acestea? Întreabă-te adânc… iremediabil… închide ochii în momentul când brancardierul vine să te ia cu căruțul și deschide-i brusc când te vei afla în sala de mâncare… întreabă-te dacă are vreun înțeles această schimbare de decor care s-a petrecut în fața ta… s-a petrecut, înțelegi?… s-a petrecut și nimic mai mult… aici… acolo… aici… acolo… Ce sens are realitatea?

[―] Evident, continuă Ernest, și oamenii sănătoși își pot pune întrebarea asta, dar nu cu aceeași acuitate… conștiința întrebărilor lor este ocupată de întrebări mai urgente și mai superficiale… În același mod în care căutarea unei soluții la o problemă de geometrie poți desena de câteva ori figura justă fără ca să întrevezi în ea soluția, tot astfel o viață întreagă oamenii pot trece pe lângă o întrebare esențială fără a o sesiza și ea totuși să fie prezentă în conturul realității.

Emanuel nu mai putea asculta cu toată atenția, de câteva secunde i se întâmplase ceva neplăcut și acum era preocupat numai de acest accident. În timp ce dusese paharul la gură îl înclinase prea tare și vinul se scursese prin gulerul pijamalei direct în ghips. Tot spatele se udase și Emanuel, răsucind mâna, încercă s-o introducă sub corset pentru a dezlipi umezeala ghipsului de piele. Și atunci se întâmplă un lucru pe care nu-l observară nici Solange, nici Ernest. Emanuel descoperi că mâna scoasă de sub ghips era plină de mucegai. Pentru întâia oară de când i se făcuse corsetul încerca să bage degetele sub el. Cert, știa că atâta timp cât va purta un ghips închis ermetic nu se va putea spăla pe corp, dar nu-și închipuia că murdăria se va depune atât de iute într-un strat atât de gros. Se simți înconjurat de mucegai și de jeg, și îi fu scârbă de sine însuși.

Cu o strângere de inimă admira acum admirabila curăție și prospețime a Solangei. Și Emanuel își aminti de toți bolnavii și bolnavele ce veneau în restaurant culcați pe gutiere și îmbrăcați în haine alese sau în rochii elegante; toți, toți aveau jeg gros sub eleganța lor, toți purtau sub cămașă mucegaiul și mizeria lor…

Ernest, văzând întristarea de pe fața lui Emanuel, bănui că vine de la vorbele lui și avu un zâmbet de mulțumire^[23].

[Partea a II-a]

I

Emanuel fu invitat într-o după-amiază la Tedy. Iarna bolnavii în imposibilitatea de a scoborî în grădină sau a sta pe plajă își făceau vizite mai des. Erau și zile frumoase și reci când aerul însorit căpăta o transparență fragilă de molecule rărite și pătrundea în piept ușor și subțire ca un nou element înconjurător. Bolnavii se îmbrăcau atunci bine și se înșirau în grădina uscată, în lumina unei raze de soare. Zilele acestea erau însă foarte rare. În general, iarna la Berck era o toamnă prelungită, mai umedă și mai friguroasă, tot timpul cerul era acoperit (și nicăiri altundeva nu se putea înțelege mai bine expresia aceea de „plafon scoborât”; într-adevăr cerul se restrângea la dimensiunile unui plafon sumbru ce atârna greoi peste străzi și transforma orașul în camere pustii, fiecare stradă închizându-se între pereții ei întunecați).

Vizitele la Tedy comportau anumite restricții. Erau rezervate numai câtorva persoane pe care Tedy le „chema”; apoi la întâia vizită nu trebuia să mai vie nimeni, pentru ca Tedy să poată „examina” vizitatorul în toată libertatea; în sfârșit, erau vizite oarecum obligatorii, pentru că la primul refuz invitația nu se mai repeta niciodată.

Emanuel avea puțină emoție și încerca s-o ascundă față de Solange care venea acum în toate după amiezile și rămânea cu el până la ora serii. Solange se ridică tristă când veni brancardierul să-l ia pe Emanuel.

― Ce voi face în astă după-amiază, singură? Câteva ore nu ne vom vedea și mie mi se pare că nimic n-ar putea să umple acest pustiu.

― Hm, te vei plimba… du-te la cinematograf, răspunse vag Emanuel, cu amabilă nerăbdare.

În fundul conștiinței, undeva, pe planul satisfacțiilor incorecte, Emanuel era oarecum mulțumit că își poate petrece după masa în alt chip decât cu Solange. Era poate în asta începutul unei foarte ușoare detașări.

Îngrijitoarea deschise larg ușa… în odaie mirosea cald a ceai bun și a pesmeți. Tedy stătea într-un capăt al odăii cu căruțul puțin ridicat la roțile din spate încât domina încăperea; odaia era atât de bine aranjată încât toate obiectele păreau concentrice în jurul ei; toate se orânduiseră într-o constelație intimă și foarte discretă cu punctul de extremă importanță convergând spre Tedy. Cu greu s-ar fi descoperit că odaia aceea era o simplă odaie de hotel; câteva stofe cenușii și perdele de un roșu tare închis acopereau albul reglementar și sanitar al pereților. În colț[…], pe o măsuță, un vas de flori își deschidea evantaiele de azalee albastre. În rafturi de cărți stăteau rânduite volumele legate în marochin roșu; un singur tablou pe perete, un peisagiu cu castani și căsuțe prăfuite de țară.

Emanuel fu așezat cu căruțul lângă Tedy și între ei îngrijitoarea puse o măsuță cu ceștile de porțelan și farfuria de pesmeți.

Îngrijitoarea locuia într-o cameră alăturată a cărei ușă de comunicație era închisă; de acolo aduse cana cu ceai.

― Îți recomand pe Emilie, zisă și Pudding, spuse Tedy… ia privește-o și spune-mi dacă nu seamănă leit cu o bucată de pudding englezesc.

Îngrijitoarea își strânse mâinile pe burtă și încrețindu-și toate cutele obrazului râse încetișor, prudent, ca și cum ar fi urmărit în sine foarte atentă cantitatea de veselie ce trebuia-o filtreze. Avea niște mâini cafenii și lustruite ca și cum ar fi purtat mănuși de piele, dar confecționate dintr-o piele specială care nu fusese bine tăbăcită și purta încă în relief, groase și șerpuite, urmele vinelor animalului. Tot corpul ei era strâns la un loc adunat pe o suprafață cât mai redusă: capul era înfundat între umeri și brațele le ținea lipite de corp cu pumnii închiși, adunați în fața pieptului cum se văd în unele fotografii medicale, poziții închircite de fetuși, înainte de naștere. Emilie într-adevăr semăna cu o bucată de turtă veche, care, zemuindu-se, se restrânsese și se făcuse boț.

― E un reflex de ordin moral, continuă Tedy când îngrijitoarea părăsi o clipă odaia, atitudinea asta zgribulită corespunde rugăciunii ei interioare. Emilie în fundul sufletului ei stă veșnic îngenuncheată.

Când ceaiul fu turnat în cești și aburul fierbinte învălui suprafața lor, Emanuel nu-și putu reține expresia spontană a unei mari mulțumiri.

― E un sentiment de calmă liniște ale cărui ecouri vin de departe. De când sunt la Berck încă n-am găsit nicăiri un asemenea locșor de intimă domesticitate… Îmi plac lucrurile străine care pot deveni atât de repede familiare.

― Pentru d-ta da… lucrurile astea mai au o valoare oarecare… pentru mine însă nu; de cincisprezece ani de când stau întinsă am avut vremea să mă obișnuiesc și cu sentimentele de intimă familiaritate, și cu cele de exasperare, și cu cele de disperare.

Tedy spunea toate acestea zâmbind.

― Desigur – chiar dacă nu mi-o spui – că te întrebi ca și atâția alții cum se face că, fiind bolnavă de-atâta vreme și fără putința de vindecare, nu m-am sinucis până acum.

Într-adevăr Emanuel se gândise la asta mai demult.

― Iată, continuă Tedy, am ajuns în situația extremă când a fi mort și a fi viu este absolut același lucru… Întrerupse fraza: Te rog, bea ceaiul.

Tedy nu se servea de ceașcă; Emilie îi turnă ceaiul într-o căniță cu gâtul foarte lung, ca un mic ceainic, cu ajutorul căruia putea să bea fără să ridice capacul.

― Înțelegi? reluă Tedy. Există o limită a tuturor bucuriilor și a suferințelor dincolo de care este perfect același lucru a simți o durere sau a nu o simți^[24]… și […] aceste „senzații” nu mai prezintă decât o importanță pur spectaculară. În fiziologie, conștiința aceasta amorfa corespunde țesutului cicatrizat. Acolo unde se produce o rană, organismul vindecând-o nu mai produce celule normale, identice celulelor din tot corpul, ci un țesut primitiv, care este o carne cu însușiri speciale, insensibilă la rece și la cald, cu reflexe nervoase foarte încete, o carne într-adevăr vindecată, dar indiferentă^[25]. Conștiința noastră și inimile noastre sunt făcute din țesutul acesta insensibil care a astupat toate rănile loviturilor de cuțit. Acum câțiva ani când un frate al meu era pe moarte în Olanda, așteptam cu nerăbdare din clipă în clipă telegrama care să-mi anunțe sfârșitul… pentru că știam că asta îmi va da ocazia să fac un voiaj cu avionul…

Emanuel mărturisi că de când stă întins pe gutieră se simte cuprins doar de-o imensă, nesfârșită lenevie…

― E primul simptom al otrăvirii, îi spuse Tedy.

Tedy se uita mereu în oglinda de deasupra capului ei și avea din când în când un gest copilăresc, foarte naiv și cochet, își zburlea părul și apoi îl netezea din nou în franjurile bretonului.

Era foarte vioaie în mișcări, atât cât îi permiteau brațele; corpul rămânea însă pietrificat în aceeași poziție, închis în ghips, și sub netezimea rochiei se întrevedea suprafața dură a corsetului.

― În primii ani când am căzut bolnavă, spuse Tedy, eram foarte necăjită că nu voi mai putea călători niciodată dar și dorința aceasta a dispărut cu timpul, înlocuită de o prodigioasă diformare a conștiinței… aș spune o diformare prin perfecționare… da, există infirmități prea perfecte… închipuie-ți de pildă că în lumea noastră cu organisme imperfecte și muritoare s-ar naște un exemplar omenesc perfect în totul… Cum s-ar manifesta această perfecție? Care ar fi formele ei? Asta nu putem ști deloc dar pot să te asigur că fenomenul ar fi clasat în categoria monștrilor… Divaghez… Ce-ți spuneam? Da, conștiința mea a devenit prea exactă, s-a perfecționat prea mult… până la monstruozitate. Iată ce s-a întâmplat: încet, încet, reveriile mele interioare au devenit tot atât de precise, tot atât de colorate ca și tablourile și peisagiile exterioare ce se înfățișează înaintea ochilor^[26]… căpătau sunete și culori… Când mă doare într-un loc îmi urmăresc firul suferinței ca meandrele unei bucăți muzicale. Și durerea își are acordurile ei când cuprindea în același timp și capul și piciorul, sau „temele” ei, când o înțepătură tremurată revine ca un leit-motiv în ficat. Există dureri monotone ca niște simfonii în note minore și dureri frenetice ca dezlănțuirile unui jazz. Vezi însă că cele ce îți spun par numai comparații în timp ce în realitate durerile căpătaseră într-adevăr o anumită materialitate muzicală, o consistență proprie, tot atât de evidentă ca și a unui obiect.

Tedy tăcu câtva timp ostenită de efort.

― Te rog iartă-mă că am fost atât de vorbăreață azi. Știi, Balzac spune undeva că nu există oameni mai vorbăreți decât acei ce-au trăit multă vreme în solitudine…

În curând veni brancardierul să-l ia, era ora mesei; timpul trecuse într-o atenție atât de concentrată încât ceasurile făcuseră un simplu salt din momentul când Emanuel intrase în odaie și până în momentul când o părăsea.

Seara, după masă, revenind în odaia lui găsi pe masă un buchețel de flori câmpenești uscate și ierburi mărăcinoase care creșteau iarna prin dune. Erau de la Solange. Emanuel le mirosi. Aveau un parfum aspru și sărat de aer liber. Își aduse aminte de toată convorbirea cu Tedy în odaia cu perdele grele de catifea roșie și imaginea lui Solange se întrepuse gândurilor cu o intensitate pe care Emanuel o crezu mai întâi datorită unui simplu regret că o lăsase o după-amiază întreagă singură, dar care nu era în realitate decât reflexul unei subite exaltări sexuale.

În fiecare după-masă venea acum la el Solange. Erau zile când îl cuprindea pe Emanuel o grozavă indiferență față de ea și în zadar căuta în el un sentiment, o amintire sau o imagine mai veche care să reînvie o secundă emoția de odinioară pe care o suscita prezența ei. Se petrecea atunci ceva ciudat; în timp ce toată luciditatea lui căuta această emoție, independent de ea corpul lui îl chinuia cumplit și se încingea de arzătoare pofte. Îndată ce era cuprins de nerăbdarea aceasta îi revenea în minte chipul unei Solange întinsă pe pat ostenită de voluptate, cu ochii închiși, pe jumătate dezbrăcată, și atunci dorința sexuală devenea o simplă condiție de îndeplinit, un fapt ce trebuia săvârșit îndată, pentru isprăvirea lui în sine, o așteptare ce trebuia imediat terminată, fără sens și aproape fără plăcere. Îl cuprindea pe Emanuel cu brațele în jurul trunchiului dar le lua repede jos când își dădea brusc seama că strângea în brațe un bust de ghips insensibil. Solange pe pat se lăsa zdrobită de apăsarea ghipsului. Emanuel îi săruta sânii, pielea albă și fină cu o sete amară de carne curată, fără ghips și fără jeg pe ea. Își simțea hidos trupul mucegăit sub corset, și atunci își culca capul pe sânii ei mângâind-o ușor pentru a se lăsa pătruns de toată frăgezimea corpului acela curat și liber. Erau regiuni răcoroase și parfumate ca de pildă la încheietura șoldului unde mâna găsea o curbă ce-o umplea perfect și altele pline de-o blondă tandrețe caldă ca rotunzimea pântecului și cupa lui umbrită; apoi intimele fierbințeli de pe interiorul coapselor și mai sus în unghiul lor închis ascunzișul inefabil și extatic, vibrant și elastic al sexului, locul celei mai turburătoare purități, acolo unde Emanuel se lăsa pătruns de adevărata înțelegere a Solangei, într-o simțire nespusă ce străbătea straturile subțiri ale lucidității lui și îi impregna întunericul necugetat al gândurilor cu căldura lor esențială^[27].

Emanuel făcea prin ea o baie de puritate și dimineața, când se spăla și chema pe Iulian ca să bage degetele cât putea de adânc sub corset și să scoată de-acolo murdăria, pielea uscată, mucegaiul și resturile de mâncare care alunecau prin deschizătura gâtului, avea întotdeauna grijă să încuie ușa, pentru ca să nu vie cumva Solange pe neașteptate și să-l surprindă în mijlocul acestei mizere operații. Într-o zi întrebă plictisit pe infirmieră cât timp va mai trebui să poarte infecta tunică albă. Infirmiera îi răspunse că niciun ghips nu se schimbă înainte de trei luni.

― Și ce fac ceilalți bolnavi, suportă și ei murdăria asta? întrebă Emanuel. Ce fac în timpul celor trei luni de zile?

― Ce să facă? răspunse placid infirmieră. Se scarpină…

Emanuel ar fi vrut cel puțin o singură dată să poată strânge în brațe trupul Solangei, având și el un trup liber și curat… Și într-o zi i se păru că toată continuitatea cotidiană în întâlnirile și dragostea cu Solange nu se datora decât faptului că vroia s-o prelungească până în ziua când se va elibera de ghips și va putea achita Solangei datoria lui de curăție.

În privința asta se înșela însă și în curând o întâmplare îi arătă cât de puternică era încă dorința lui pentru Solange și totodată cât ar fi vrut să se despartă de ea.

Solange primi într-o zi o telegramă care îi anunță moartea bunicului ei, într-un sat din centru[l] Franței. Era singura moștenitoare și trebuia să plece în grabă pentru înmormântare și pentru regularea drepturilor de succesiune. Veni cu valiza într-o fugă la Emanuel, îi povesti totul pe nerăsuflate, privind mereu ceasul de mână, și plecă grăbită la gară; se înțeleseră ca Emanuel să aștepte o chemare la telefon peste trei zile, la ora zece dimineața.

Emanuel în prima zi de singurătate se simți admirabil. Constată că o după-amiază liberă e foarte lungă și foarte plăcută, își împărți timpul, ceti, ieși la plimbare cu trăsura și, fără prezența Solangei în trăsură lângă el, își simți propriul lui trup mai ușor și mai disponibil. Vorbi cu bolnavi necunoscuți pe plajă, își cumpără la tutungerie o brichetă, apoi bomboane… Toate aceste lucruri le-ar fi putut face desigur și având pe Solange lângă dânsul dar avu oarecum impresia că nu i-ar fi aparținut în întregime. De câteva ori aprinse și stinse bricheta, și se bucură singur sub poclit, ca puțin ieșit din minți, de flacăra ei. Își propuse să n-o arate Solangei.

În ziua următoare merse cu trăsura la țară. Vântul bătea năpraznic și ridica poclitul gata să-l ia în zbor; calul alerga oblic pe șosea împotriva vijeliei; din când în când venea câte o rafală de ploaie care îl izbea în obraz. Când poposi la han, era ud de ploaie, tremura de frig și mâinile îi erau înghețate.

― Unde vă este logodnica[?] întrebă hangiul.

― E plecată… i-a murit cineva… acum sunt singur, spuse Emanuel cu vădită tristețe.

În fond se gândea că la prima oară când va trece pe-acolo cu Solange îl va lua pe hangiu martor: „Ei, nu-i așa că am fost foarte trist, în ziua aceea când am venit aici fără «logodnica» mea?”. Și Solange va fi desigur măgulită…

Ceru o farfurie cu cafea și o sorbi pe îndelete; acum nimic nu-l grăbea și nu trebuia să se frigă pentru a isprăvi repede și a merge în dune să facă dragoste. Era desigur foarte plăcut de făcut dragoste, dar abia acum simțea Emanuel cât devenise de obligatoriu acest lucru.

În sfârșit veni și ziua când trebuia să-i telefoneze Solange. Curios lucru; Emanuel, care își spunea cu o zi înainte că va întârzia la telefon, se trezi în zori și nu mai izbuti să adoarmă. Îl frământa o nerăbdare ce creștea clipă cu clipă; pe la opt când i se aduse ceaiul crezu că e trecut de ora zece; se enervă; sună brancardierul și îl certă că nu venise să-l conducă la timp la cabina telefonică.

― E abia opt dimineața… vă asigur că vă agitați de pomană, spuse brancardierul.

Emanuel nerăbdător crezu însă că se formase o conspirație împotriva lui, de la director până la ultimul servitor, ca să-l împiedice să telefoneze. Chiar cu câteva minute înainte de ora zece veni la telefon un domn grăbit care începu o convorbire ce nu mai lua sfârșit… Emanuel simțea că îi tremură toți mușchii trupului, până la ultima fibră; nu mai conținea în sine decât o fierbere măruntă, închisă ermetic în interiorul trupului cu supapele închise: pumnii strânși și maxilarele încleștate.

Într-un sfârșit domnul din cabină depuse telefonul.

În aceeași clipă zbârnâi soneria și directorul se repezi la aparat. Câteva secunde părură interminabile.

― E pentru dumneavoastră, spuse în fine directorul și împinse căruțul lui Emanuel spre aparat; apoi părăsi discret încăperea lăsându-l pe Emanuel singur.

Vocea măruntă și metalică din pâlnie îl nedumeri mai întâi pe Emanuel dar după o clipă de ezitare regăsi în ea vocea Solangei, care deveni din ce în ce mai limpede și mai adevărată, apropiindu-se de el ca imaginea unui clișeu în timpul developării.

Emanuel înainte de toate o întrebă dacă isprăvise formalitățile pentru succesiune.

― Mai am de stat o săptămână, răspunse Solange și în pâlnie Emanuel păru că discerne o adiere ușoară ca un oftat. Aș vrea să te văd… cât mai repede… pentru după-amiezile noastre… știi tu ce-ți spun… îmi place cum le petreceam… îmi place… știi ce… mi-a fost întotdeauna rușine să-ți spun asta ție direct… dar prin telefon mi se pare că pot spune orice… mă simt iresponsabilă și de-altfel am închis ochii ca să am impresia că vorbesc cu mine îns[ă]mi… auzi ce-ți spun?

Emanuel nu pierdea niciun cuvânt.

― Totul… aud totul, răspunse Emanuel… mai spune-mi ceva… te rog spune-mi ceva trivial…

― Vai! se îngrozi telefonic Solange.

Emanuel din momentul când Solange evocase după amiezile lor, fu cuprins de cumplite pofte. Vocea Solangei, o reprezenta dintr-o dată goală și arzătoare pe patul din odaia lui. Emanuel se trezi cu mâna sub cuvertură frământându-și intensa și brusca excitație a trupului…

― Mai spune-mi ceva… te implor mai spune-mi ceva, insista Emanuel puțin zăpăcit. Te rog spune-mi ce-ai făcut cu actele… cui i le-ai predat… cărui notar…

Solange începu o explicație lungă din care Emanuel nu reținea decât melodia vocii și inflexiunile calde ale cuvintelor… Vocea se făcea din ce în ce mai suavă în timp ce Emanuel își chinuia carnea și dădea impulsiunii lui subite și imperioase o satisfacție comodă, imediată.

Vocea Solangei deveni o clipă extatică și Emanuel se răspândi într-un leșin scurt.

― Îți mulțumesc… îți mulțumesc, spuse Emanuel în aparat.

― Pentru ce? se miră Solange.

― Pentru explicațiile ce mi-ai dat, răspunse Emanuel confuz… Când te întorci?…

― Poate sâmbăta asta… poate luni… la revedere…

― Te aștept… te aștept, Solange…

Emanuel nu înțelegea deloc ce se petrece cu el.

II

Câteva incidente mărunte umplură zilele de așteptare. Mai întâi fu operația micului Ioris căruia i se făcu o grefa osoasă, luându-se o bucată de os sănătos de la fluierul piciorului și grefând-o peste vertebrele bolnave unde cu timpul se integra osului de-acolo și întărea coloana vertebrală.

În timpul operației Ioris pierdu însă o mare cantitate de sânge și fu nevoie de o transfuzie. Tocmai lipsea din oraș omul care dădea de-obicei sânge pentru bolnavi. Era un măcelar voinic și vânăt la față, al cărui sânge medicii îl recunoscuseră bun pentru transfuzii, și care îl dădea ori de câte ori era nevoie în schimbul unei plăți destul de însemnate. Acum însă lipsea din Berck și Wilhelm Taubner se frământa pe coridor gata să dea oricât s-ar cere pentru cantitatea de sânge de care era nevoie pentru salvarea băiatului. Doctorul încercă sângele câtorva persoane din hotel dar niciuna nu se potrivea pentru transfuzie. Emanuel vru să iasă în grădină în după-amiaza aceea, dar era prea frig și ploua într-una. În salonașele rezervate bolnavilor veneau de-obicei femei care tricotau și marchiza de Tréchamp care povestea tot felul de lucruri anoste și istorice.

În camera lui, singur, Emanuel se simțea prea trist și nu vroia să rămâie o după-amiază întreagă. Trimisese să-l cheme pe Ernest, dar dormea. Într-un sfârșit, sună.

― Unde m-aș putea duce să stau liniștit câteva ceasuri? întrebă el pe brancardier. În grădină plouă, în saloane e prea multă lume.

Iulian stătu cu degetele la gură gândindu-se câteva clipe.

― Va duc eu într-un loc, unde o să vă placă…

Împinse căruțul afară din odaie și scoborî cu ascensorul la parter.

Într-adevăr încăperea unde îl duse Iulian n-o văzuse Emanuel niciodată. Era o veche sală de joc în rând cu camerele pentru operații. În mijloc mai era încă biliardul prăfuit dar nu juca nimeni. Toate ferestrele aveau vitralii mari înflorate în care domina o culoare galbenă foarte odihnitoare. Încăperea era goală și neglijată, nu venea niciodată nimeni pe-acolo – așa îl asigură Iulian, și Emanuel fu impresionat de tăcerea ei admirabilă, înecată de claritățile palide ale vitraliilor.

― Îți mulțumesc, Iulian, acum poți să mă lași.

Emanuel se simțea minunat de bine acolo. De mult își bătea capul să găsească un loc izolat unde să poată sta o după-amiază întreagă și unde Solange să nu-l găsească. Iată unde se va ascunde de-acum înainte, își spuse el; în zadar îl va căuta Solange în odaia lui, în saloane, în grădină sau pe plajă. Zâmbi satisfăcut. În același timp însă ușa se deschise și intră cineva. Era Wilhelm Taubner care nu-l observă pe Emanuel; era atât de sigur că nu e nimeni în odaie încât își scoase haina ca să-și aranjeze cămașa. Deodată însă îl zări pe Emanuel lângă fereastră.

― Ah, pardon! murmură el. Credeam că sunt singur… Pardon… Îmi aranjam puțin cămașa… De trei nopți dorm îmbrăcat…

― Îi este mai bine băiatului? întrebă Emanuel.

Wilhelm Taubner oftă din greu.

― Până acum nu s-a găsit nimeni care să poată da sângele pentru transfuzie… e tare slăbit Ioris… vine azi după-masă doctorul și o să încerce sângele d-lui Zed… îl cunoști?… așa am auzit că îi spune toată lumea… el nu este bolnav, tuberculos… a avut un accident de automobil… să vedem… să vedem…

Căzu într-un fotoliu, grozav de ostenit și începu să lege o convorbire atentă cu Emanuel evident mulțumit să găsească timp de câteva minute această odihnă fortuită pe care conștiința lui o justifica desigur ca fiind datorită prezenței lui Emanuel.

Își șterse cu batista chelia, și-o trecu peste obraz, apoi își frecă cu ea gâtul.

― Când mă gândesc că există oameni ca Eva… s-a găsit că sângele ei se potrivește cu al băiatului… și nu vrea să dea… spune că se teme… să nu devie anemică… auzi? infirmieră cu școală!…

Era un voal ușor de nesomn în ochii lui, o plutire globuloasă a privirii, sub pleoapele umflate.

― Iartă-mă că te întreb… spuse Emanuel… dar d-ta?… Pentru ce n-ai dat dumneata sânge?… de-obicei de la tată la fiu se potrivește.

Wilhelm Taubner rămase cu batista în mână, zăpăcit de întrebare.

― Pentru ce nu dau eu sânge? Pentru ce?

Tăcu o clipă ca și cum n-ar ști dacă trebuie sau nu să vorbească; buza inferioară îi vibra ușor…

― Eh, necazuri! murmură el în sfârșit cu privirile în pământ… Vorbi aproape pe șoptite. Ioris e născut în timpul războiului… e zămislit înainte de plecarea mea pe front… când m-am întors din război… după trei ani de serviciu… în Asia Mică… la Dardanele… am venit înapoi cu patru urme de gloanțe pe trup… și în carne, înăuntru, cu otravă… cu sifilis… înțelegi?

Îl privi pe Emanuel cu implorarea apoasă a globulelor umede de insomnie. Emanuel ar fi vrut să șteargă, să facă să dispară privirea aceea din fața lui și dacă s-ar fi putut și întrebarea pe care o pusese.

Peste câteva minute deschise însă ușa un brancardier.

― De când vă caut! exclamă el când îl zări pe domnul Taubner.

― Ce este? spuse acesta speriat.

― Va cheamă doctorul… s-a găsit sânge… s-a încercat la d-l Zed și e bun…

― E bun?… adevărat? e bun? Și… îl dă?

― Da, da, veniți mai repede că vă așteaptă…

Wilhelm Taubner ieși repede fără să mai spuie nimic, îi înflorise pe fața pământie un zâmbet umil, atât de umil și lipsit de bucurie interioară încât părea mai mult o strâmbătură.

În după-amiaza aceea Emanuel rămase singur în sala de jocuri. Veni seara și nimeni nu intră să aprindă lumina; rămase astfel în întuneric câtva timp; din curte venea lumina palidă a unui bec ce ardea în curte; umbrele florilor de pe vitralii formau pe cuvertura lui Emanuel o marmură ciudată, ploaia afară spăla becul și îl legăna încetișor; undele luminii se agitau fantastic în odaie; masa de biliard zăcea pe picioarele ei scurte în întuneric ca un animal enorm, negru și trist.

Într-un sfârșit Iulian ținu minte să vie să-l ia la masă. Emanuel părăsi cu părere de rău singurătatea și întunecimea de-acolo.

În altă zi „merse” la cinematograf și acolo i se întâmplă ceva care îl chinui mult timp.

Bolnavii în anumite după-amiezi puteau să meargă la cinematograf. Îi aducea brancardierul până la ușă pe căruț și acolo ridicau cu ajutorul altor oameni cadrul pe care zăcea bolnavul și îl transportau înăuntru, lăsând afară căruțul cu roți propriu-zis. În fundul sălii erau înșirate niște bănci de lemn pe care se așezau bolnavii întinși, unii lângă alții; băncile erau puțin ridicate la spate și destul de înalte pentru ca bolnavii să poată vedea ecranul în fața lor.

Emanuel nu se ducea atât la cinematograf pentru a vedea filmul cât pentru a fi alături de alți bolnavi cu care să stea de vorbă. Veneau duminica mai ales bolnavi din spitale și din sanatoriile populare care îi povesteau lucruri stranii și dureroase care se petreceau acolo. Într-un rând un bolnav îi povesti cum în clinicile populare unde toți bolnavii stau la un loc în aceeași sală există despărțituri din pereți de sticlă, chiar în sala cea mare, unde bolnavii operați și cei gravi sunt „izolați”. Izolarea aceasta nu este însă decât formală pentru că ceilalți bolnavi aud tot ce se petrece în compartimentele de sticlă și deseori trebuie să asiste nopți întregi la agoniile îngrozitoare ale muribunzilor.

Clinicile acestea populare erau înșirate în Berck la marginea orașului, de-a lungul unui drum plin de căruțe și automobile, încât bolnavii aduși pe terasă înghițeau mai mult praf decât aer marin. Exista un sistem de plată în comun pentru a ieși cu trăsura pe plajă, dar rândul unui bolnav venea o dată pe lună sau mai rar, încât unii bolnavi în sanatoriile acelea erau de ani de zile la Berck și nu văzuseră marea niciodată.

Emanuel se gândi să facă din când în când câte o vizită bolnavilor din sanatoriu însă vizitele bolnavilor pe gutieră nu erau admise. Emanuel se gândi atunci să plătească o trăsură în fiecare săptămână pentru un bolnav. Ce însemna însă asta pentru cele câteva mii de bolnavi săraci din Berck? Îi fu scârbă lui Emanuel de generozitatea lui neputincioasă. Și apoi, când spuse proiectul său doctorului Cériez, acesta îi răspunse blând și înțelegător:

― Directorii sanatoriilor vor crede că vrei să le iei „clienții”… mai bine nu te amesteca…

― Clienții, domnule doctor?… Ce clienți? Cât plătesc? Cât pot plăti oamenii aceștia?

― Plătesc pentru ei foarte bine primăriile orașelor de unde sunt trimiși… nu te teme, clinicile astea fac afaceri bune…

Emanuel fu profund revoltat și scrâșnea din dinți gândindu-se că revolta lui nu putea servi la nimic. De câte ori se ducea acum pe plajă privea cu ură șirul de vile de-a lungul Esplanadei, toate cu ferestrele spre mare; casele acelea greoaie și urâte cu grețoasele lor ornamente academice și terasele enorme pe care se întindea la soare, lăfăindu-se într-un chaise-longue câte un singur burtos cu paharul de sirop lângă el și umbrela deschisă deasupra.

Toate excrescențele acestea de zidărie dulceagă Emanuel ar fi vrut să le vadă incendiate, arzând până în temelii pentru ca pe locul lor să se clădească sanatorii populare pentru bolnavii ce n-aveau de unde…

În ziua aceea Emanuel fu pus alături tocmai de un bolnav de la o clinică din marginea orașului. Era un băiat slab cu capul diform, cu buza inferioară proeminentă și atârnându-i umedă; cu o biată cravată foarte subțire care îi strângea la gât cămașa… un sărman individ anemic și simplu care privea ahtiat ecranul și râdea la scenele comice descoperindu-și toată dantura știrbă și gingiile palide. În pauză Emanuel intră în vorbă cu el.

Era din Normandia, băiat de țărani dar cu carte, făcuse un an de universitate la filosofie și fără ca Emanuel să-l întrebe îi spuse el singur că are un picior bolnav, cu fistule deschise din care curge mereu puroi.

― Asta mă seacă, spuse el… în fiecare dimineață atâta energie… atâtea elemente organice pierdute…

Își scoase de sub cuvertură un măr și mușcă în el cu poftă. Câteva scaune mai încolo, o fată răzimată de perete îl privea.

― Eh, bună ziua, Pufy, îi făcu bolnavul semn când o găsi. Vrei și tu?

Îi oferi de departe un măr și fata veni spre banca lui șchiopătând. Purta o beretă de catifea cu o agrafa strălucitoare de cel mai prost gust și era foarte violent fardată, dar părea drăguță și timidă.

― Ce mai faci, Pufy?

― Bine… dar tu?… dar pe la sanatoriu ce mai nou?

― Toate cum știi… adică stai… Kerst, acela cu barbă, a murit, și bolnavul înșiră câteva nume, dând informații despre fiecare. Pufy mânca avid mărul și la fiecare mușcătură rămânea în jurul urmelor de dinți și vopsea roșie de pe buze.

― Unde stai acum? întrebă bolnavul.

― Tot la prietena mea, răspunse Pufy și râse închizând puțin ochii, ștrengărește.

Când plecă de lângă ei, Emanuel se interesă cine este.

― E o sărmană nenorocită, spuse bolnavul cu adâncă mâhnire. Emanuel putu constata astfel că și în ierarhia mizeriilor, nenorociții își au inferiorii lor. Insistă ca să afle mai multe despre fată și bolnavul îi spuse o poveste foarte simplă și dureroasă.

Pufy venise la 16 ani la Berck cu un genunchi bolnav, atacat de tuberculoză. Plăteau pentru ea la sanatoriu niște rude mai cu dare de mână, dar care o internaseră totuși la un sanatoriu popular – același la care stătea și bolnavul care vorbea – la secția de fete. Emanuel cunoștea clădirile acelea mari și urâte la marginea orașului, unde bolnavele și bolnavii stau pe terase ce se deschid spre șoseaua prăfuită, în paturi înghesuite unul lângă altul (directorii primeau bolnavi fără limită și băgau paturile în săli fără nicio regulă, câte treizeci de paturi în săli pentru opt sau zece bolnavi) în soare și praf, într-o hărmălaie îngrozitoare, unde fiecare bolnav țipă, cântă și urlă sau fluieră când trec din oraș bolnavii mai bogați care își pot permite luxul de a ieși la plimbare în trăsură. Emanuel știa toate acestea dar nu cunoștea îndeajuns mizeria morală ce domnea acolo și teroarea la care îi supun infirmierele și servitorii, de la director și până la cel din urmă funcționar. Cert, doctorii erau de treabă dar când vreun bolnav reclama o infirmieră sau un brancardier era sfârșitul liniștii lui în sanatoriu: se forma îndată în jurul lui o conspirație a infirmierelor și a servitorilor care știau bine prin lucruri mărunte și exasperante să-i amărască zilele. De-altfel doctorii nici nu puteau obține prea mari îmbunătățiri în starea aceasta de lucruri. Erau și ei plătiți de directori și când vreunul se dovedea că are prea mult zel pentru reforme, îl schimbau imediat.

― Mai ales la secția de femei invidia, lașitatea, tortura meschină și persecuțiile sunt îngrozitoare… spuse bolnavul. Bărbații prin sălile lor mai îndrăznesc să ridice glasul și să protesteze, dar fetele tac și se mulțumesc să ude perna… plângând… toată noaptea…

Cu Pufy lucrurile se-ntâmplaseră acum câțiva ani foarte simplu: portarului sanatoriului îi plăcu fata și în câteva duminci la rând când fata era oarecum vindecată și avea voie să iasă câte puțin la plimbare, o invită la el în odaie; câtva timp, la început, fata refuză dar portarul o copleșea cu daruri, fructe și diferite mici cadouri, oglinjoare, pudră, parfum, și Pufy într-o zi cedă și veni la el. Apoi veni regulat în fiecare duminică iar mai târziu și noaptea când reușea să se strecoare afară din sanatoriu.

Când directorii aflară se înfuriară și o deteră afară… pe Pufy. De portar aveau nevoie… În acest timp rudele aflară totul dar o abandonară și astfel Pufy se trezi într-o bună zi pe străzile Berck-ului, singură, părăsită și – ceea ce e mai tragic – și însărcinată. Cineva îi indică o adresă utilă. Era o bătrână codoșă care provoca și avorturi; baba se ocupa numai cu afaceri de acestea murdare… o bătrână grețoasă care ținea „în gazdă” alte două fete ce făceau trotuarul și îi aduceau ei venitul; ba se ocupau și cu mici furturi prin trenuri. Pufy nimeri la ea și după avort rămase ca a treia pensionară specializată mai ales pentru bolnavii din spitale, cei care ies cu trăsura o singură duminică pe lună și cu care face dragoste chiar în trăsură, pentru câțiva franci… tânără și drăguță cum era, aducea bătrânei cel mai mult câștig. Aceasta era povestea lui Pufy.

În timp ce bolnavul istorisea toate acestea lui Emanuel fata din colțul ei îi privea, ghicind că e vorba despre dânsa.

În seara aceea, Emanuel lăsase vorbă la hotel să vie trăsura să-l ia de la cinematograf. În momentul când brancardierii îl încărcau în trăsură, o văzu pe Pufy venind lângă dânsul.

― Mă iei cu tine în trăsură? spuse ea îndrăzneață.

Ploua încet afară, în fața cinematografului trotuarele luceau negru de apă, era o seară tristă și pustie și până la ora mesei mai era aproape un ceas… Emanuel se gândi la plimbarea anostă pe care ar face-o singur prin umezeala aceea…

― Bine, vino, spuse el.

Pufy se urcă în trăsură, sub privirea întrebătoare și uluită a brancardierilor, dar Emanuel de vreme ce luase o hotărâre își asumase toate responsabilitățile și îi plăcea acum să ducă deciziunea lui până la capăt, fără să-și reproșeze nimic. Conduse trăsura mai întâi pe străzi foarte întunecoase dar Pufy crezu că face astfel pentru a căuta un loc ascuns unde să poată face dragoste și se aplecă peste el ca să-l sărute pe gură… Atunci Emanuel o apucă spre strada principală.

Pufy fu foarte mirată, era desigur întâia oară când un bolnav „mai bine” se plimba cu ea pe stradă în văzul tuturor. De-altfel strada era pustie și numai vitrinele aprinse de la magazine animau ploaia rece care cădea subțire și deasă. Vorbiră despre Berck și bolnavi, ca doi vechi prieteni.

Pufy îl rugă deodată să oprească la o băcănie și se uită avidă la colțul delicateselor expuse la intrare; părea să caute un anumit lucru.

― Ce cauți? Vrei să cumperi ceva?

― Ah, dacă ar avea… Știi ce? Îmi oferi ce-ți voi cere? E un lucru care nu costă scump…

― Te rog, cumpără ce vrei.

Pufy scoborî din trăsură și intră în băcănie, apoi ieși repede, foarte veselă.

― Este… am găsit… costă doi franci…

Emanuel îi dădu banii.

― Știi ce am în pachet? Ghici? întrebă Pufy. E o bucată de brânză de Brie, explică ea. Dacă ai ști de când poftesc să mânânc o bucată de Brie. Și niciodată nu-mi ajung banii pentru asta…

Îi ceru lui Emanuel și câteva franzeluțe cu lapte. Când plecară de la brutărie, Pufy:

― Toate astea vreau să le mănânc singură în tihnă; nu le duc acasă pentru că o să mă certe că cheltuiesc banii pe lux… Știu eu un loc unde să le ascund… Mă duci până acolo?

― Unde-i? întrebă Emanuel.

― Hai și-ai să vezi, e „camera mea particulară”, spuse ea cu râsul ei puțin naiv și ștrengăresc.

În marginea unei străzi foarte apropiate de centru erau niște imense maidane goale unde stăteau toată iarna cabinele de pe plajă. Vara când începeau să vie vizitatorii ele erau transportate acolo înapoi; sute de cabine stăteau unele lângă altele pe teren înțărcuite cu sârmă ghimpată. Câteva însă rămăseseră în afară de gard, pe maidan, și într-una din ele își avea „camera” Pufy.

― Am un fier potrivit ca s-o deschid, spuse ea.

Și scoase de sub cabină o unealtă veche cu care deschidea de-obicei ușa.

Emanuel aprinse bricheta lui și în lumina ei pâlpâindă, foarte slabă, în noaptea ploioasă, în timp ce Pufy deschidea ușa, totul luă un aspect neobișnuit și misterios.

― Te rog dă-mi bricheta, nu văd bine.

Emanuel intră și el cu trăsura pe maidan. Pufy deschise ușa, lumină mica încăpere și deodată se retrase cu scârbă.

― Porcii! strigă ea. Ah! Porcii!… n-au găsit unde să se mai murdărească…

În lumina slabă a flăcării Emanuel văzuse și el câteva excremente omenești pe podea. Pufy lăsă ușa bălăbănindu-se.

― Hai… să mergem, spuse ea lui Emanuel. Avea lacrimi în ochi, și strângea pumnii de ciudă.

― Imposibil… să ai un locșor al tău… numai al tău… Vin îndată porcii… și ți-l murdăresc.

Emanuel nu îndrăzni să-i pună nicio întrebare, dar Pufy îi spuse singură:

― Știu eu cine mi-a făcut-o!… Am fost într-o seară cu niște băieți… care nu găseau un loc unde să mă „duc” cu ei… Și-au ținut minte haimanalele unde am pus fierul și totul… Ah, ar trebui să fiu mai voinică să-i aduc într-o seară și să-i bag cu capul în murdărie.

Îi mai trecuse din furie și începu a râde complectând:

― Cu porcii ăștia… cine știe? Poate că le-ar plăcea…

Emanuel trebuia să se întoarcă la hotel; se despărțiră într-un colț de stradă și se înțeleseră să se mai întâlnească. Emanuel ar fi vrut să poată face ceva pentru fata asta.

III

Încet se insinua primăvara la Berck. Vegetație nu era nicăieri și n-avea deci cum să înflorească, dar în locul parfumului de caiși albi, se simțea pe plajă adierea îmbibată de iod și de pește putred a oceanului care se încălzește. În anumite momente ale zilei cerul lua culori roze, tandre, ca un efort de fragilitate și de întinerire deasupra decorului cenușiu și trist. Valurile atunci se irizau și toate casele urâte și înalte înșirate pe esplanadă încercau o ușoară năpârlire spre lumini mai vioaie. Asta era primăvara la Berck.

Emanuel sesiza cu o preciziune nouă micile intervale ale schimbărilor; întâia oară constata venirea primăverei în fenomene atât de mărunte și în lumini atât de palide.

Era însă stânjenit de prezența veșnică a Solangei în trăsură, lângă el, sau în odaie.

Cert, îi plăcea să o cuprindă în brațe ca odinioară și s-o strivească pe pat sub povara lui, dar de la un timp încoace evita pe cât putea astfel de destinderi. Începuse să creadă că în posesia aceea zilnică intra prea mult din persoana lui intimă și secretă. În fiecare zi după plecarea Solangei îi zumzăiau în cap vorbele ei și anumite atitudini a căror viziune nu putea s-o gonească. Solange îl cuprinsese în întregime ca apa unui pârâu ce se revarsă și înghite sub valuri peisagiul exact și divers al câmpurilor. Emanuel tânjea după o clipă de adevărată singurătate, de nesfârșit pustiu în care să se simtă el însuși, în care să se constate veritabil până în cea mai măruntă fibră, în care disperarea care îl cuprindea câteodată să-l tortureze cu adevărat în cea mai ascunsă conștiință a lui pentru ca, poate, din chinul acesta autentic să țâșnească o iluzie, un gând care să-i reveleze adevărata lui stare interioară. Ce însemna această vană și continuă măcinare de vorbe și plăceri în dragostea cu Solange?

Și nu era numai atât, dar i se părea că nu se bucură îndeajuns de nimic când Solange era lângă dânsul. Începutul primăverei, plimbările la țară, gândurile (pe care i le spunea toate – câteodată scrâșnind din dinți că împarte cu ea totul și nu mai păstrează pentru el nimic), toate acestea i se păreau răpite pe jumătate de Solange. Era ca o diminuare a cantității de lume ce-i aparținea și pe care o absorbea prezența Solangei.

Într-o zi îl văzu pe Tonio într-o pensiune de lângă plajă jucând șah cu niște bolnavi – descheiat la gât, zburlit, murdar, absorbit de joc și puțin, poate, beat. De când plecase D-na Wandeska înapoi în Polonia, părăsise și Tonio hotelul și intrase într-una din pensiunile acelea de pe esplanadă unde bolnavii stăteau toată ziua într-o sală comună, cu ușa deschisă spre mare, într-o gălăgie și o promiscuitate insuportabilă, cântând, fumând ori executând lucruri mediocre, broderii de mână sau împletitură de coșuri.

Emanuel fu emoționat de libertatea lui Tonio care scoborâse de bună voie într-un mediu cu care nu era obișnuit, dar Ernest îi explică într-o zi:

― Tonio suferă… el se îneacă în mediocritate cu pasiune, așa cum unii oameni în urma unei disperări devin mistici, ori nebuni… Bea extrem de mult și alcool prost… ca să uite.

Îi fu atunci milă de Tonio, dar sentimentul acesta se amesteca și cu o ușoară repulsiune: i se părea artificială și facilă această disperare a lui Tonio pentru că a fost părăsit de-o femeie iubită. Existau socoteli mai grave de încheiat cu conștiința și Emanuel își aduse aminte de ceea ce îi spusese Ernest despre întrebările esențiale ale vieții pe care oamenii nu și le pun niciodată.

Și totuși nu era lipsită de sinceritate și tristețe atitudinea lui Tonio, el făcea parte din categoria imensă a oamenilor care își consumă viața în conflicte superficiale, ieșind din luptă epuizați, distruși, fără niciun motiv esențial pentru disperarea lor. Era în asta una din melancoliile și inutilitățile lumii.

― Când va fi să mă despart de Solange, gândea Emanuel, o voi face ca o nouă și imperioasă purificare. Voi fi liber, în sfârșit liber…

În realitate însă nu întrevedea deloc cum ar putea să se despartă de dânsa. În niciun caz certându-se. Era destul de laș și de ipocrit pentru a o primi întotdeauna cu un zâmbet pe buze și a nu-și trăda niciun dezgust^[28].

Într-un rând, Solange îl ajută să scape dintr-un accident pe plajă și asta îi mări iritația împotriva ei.

― Încă asta mai lipsea… să-i datoresc recunoștință…

Solange, evident, nici nu se gândea la așa ceva. Totul se datora de-altfel imprudenței lui Emanuel. Erau amândoi în trăsură pe plajă și înaintaseră pe nisip destul de departe.

Când vrură să se întoarcă oceanul revenea în flux și Emanuel începu a-și goni calul. Valurile erau încă destul de departe dar și trăsura avea de parcurs o bună întindere din plajă. Emanuel căuta să scurteze drumul și traversa de-a dreptul șanțurile mici de pe plajă în care apa fluxului începuse deja să pătrundă, umplându-le pe jumătate. Șanțurile mici erau ușor de trecut, dar deodată se găsiră în fața unui canal destul de larg plin cu apă. Calul se opri brusc. Emanuel îl îndemna să intre în apă.

― Ce faci? Îl întrebă [Solange]. Canalul ăsta trebuie să-l ocolim. Imposibil de trecut prin el cu trăsura, roțile se vor împotmoli în nisipul din fund…

Emanuel trăgea furios din hățuri.

― Te rog, Emanuel, hai să ocolim… avem tot timpul… insista Solange.

Emanuel trase în acel moment hățurile cu putere și cu o zmuncitură brutală calul intră în apă până la glezne. Solange își acoperise fața cu mâinile ca să nu vadă ce se petrece.

― Vei vedea… vei vedea… n-o să treci… murmură ea cu capul în palme, îngrozită.

Într-adevăr trăsura înaintă cu greu prin prundiș apoi se înfundă în nisip moale și rămase pe loc. Toate sforțările calului păreau zadarnice. Solange cu mâna la gură era mută de spaimă.

― Îți pare bine că s-a întâmplat asta… așa-i? Îi spuse Emanuel cu răutate.

Își bătea calul cu biciul și animalul se încorda în van. Deodată, trăgând cu putere, hățurile se rupseră. Calul acum era despărțit de trăsura care rămăsese împotmolită în mijlocul șuvoiului de apă ce crescuse până la osiile roților.

Șituația era foarte gravă; valurile oceanului înaintau la o mică depărtare; clipă cu clipă apa câștiga porțiuni din țărm și umplea tot mai mult canalul.

Într-o secundă Solange își dezbrăcă pantofii și ciorapii și o luă la fugă pe plajă. Căuta oameni care s-o ajute și găsi câțiva marinari care veniră alergând la locul accidentului. Îl luară pe Emanuel cu cadru cu tot din trăsură și îl transportară pe umeri spre esplanadă. În urmă, alți câțiva oameni care se adunaseră la strigătele marinarilor se căzneau să scoată trăsura din apă. Cu mare greutate o puseră din nou pe nisip și acum o împingeau spre oraș; cineva ținea calul de căpăstru.

Emanuel uitându-se în jurul lui întins sus, deasupra oamenilor, ca pe un scut, nu putu să nu remarce ridiculul convoiului: în frunte Solange, desculță cu pantofii și ciorapii în mână, apoi el ridicat pe scut, în urmă, trăsura împinsă de oameni (și de copiii care se adunaseră în jurul ei făcând o zarvă și un haz grozav. De unde țâșniseră brusc atâția copii?), în fine calul bleg, cu capul în jos după trăsură ca un cal îndoliat care urmează dricul stăpânului, la o înmormântare militară de seamă.

― Ce bine trebuie să-i pară Solangei, gândea Emanuel.

Când în fine fu din nou în odaia lui la hotel căută să se arate cât mai calm, însă nu prea mult pentru a nu cădea într-o poză artificială. Cu profund dispreț, se pierdu în mulțumiri:

― Știi că mi-ai scăpat viața? Da… da… dacă eram singur valurile m-ar fi acoperit… ca pe internii aceia… știi… este un monument pe plajă în memoria unor interni de spital care s-au aventurat prea departe pe plajă în timpul fluxului și au fost surprinși de ocean…

Și cu voința aceea bizară care îndeamnă adesea la acțiuni ce repugnă sentimentelor intime, Emanuel nu mai înceta cu mulțumirile și cu demonstrațiile care vroiau să arate cât de iminent fusese pericolul și cu câtă abilitate și pricepere Solange îl salvase.

Cât timp trebuie să fiu amabil cu Solange pentru fapta asta? calculă Emanuel. Cred, o lună… Și începu a se gândi în fiecare zi la modul de despărțire după ce va trece acest termen fără totuși a întrevedea vreo soluție simplă care să n-o umilească pe Solange. Într-o zi însă i se întâmplă ceva neașteptat.

Emanuel fu atât de stupefiat de această nouă întâmplare încât mai în urmă, chiar când se obișnuise s-o judece mai calm, avea veșnic sentimentul unei mari fragilități în viața lui, a unei puteri misterioase de a trăi în mod extraordinar, fără niciun efort din partea lui.

― Vieții mele îi lipsește desigur densitatea dificultăților, conchidea el și asista rece la echilibrul precar al situațiilor prin care trecea.

Vara la Berck veneau pentru băi de mare mulți vizitatori străini. În hotel începea atunci o activitate febrilă și zgomotoasă. Etajele goale din timpul iernei erau curățate, brancardierii toată ziua erau puși la frecat parchete și șters geamuri și nimeni nu se mai ocupa de bolnavi. În hall era interzis acum de pus gutiere: bolnavii ar fi putut face o impresie rea asupra cliențior estivali. În sala de mâncare gutierele erau înghesuite unele lângă altele pentru ca să fie loc pentru toate și să nu stea la masă nimeni în hall sau în fumoir cum se obișnuia în timpul iernei. Erau acum două săli de mâncare bine distincte, una pentru bolnavi și una pentru cei sănătoși – li se zicea „sala celor vii” și „sala celor morți”.

În sfârșit, când începeau să sosească mult așteptații clienți, hotelul se transforma într-un fel de uzină zgomotoasă și dezordonată. Pocneau ușile pe toate coridoarele; ascensorul rău pus în funcțiune zbârnâia cumplit; gramofoanele invadau grădina și saloanele, iar afară la geamuri fâlfâiau costumele de baie colorate puse la uscat, ca pavilioanele desfășurate ale unui imens vapor gata de plecare.

În zilele când nu ieșea cu trăsura pe plajă, Emanuel trebuia să se ascundă în vreun colț de grădină și să-și astupe urechile cu vată. Dar și când avea trăsura era același lucru, pentru că și pe plajă mulțimea invadase pretutindeni. Cabinele se aliniau fără cel mai mic spațiu între ele, familii întregi trăiau în ele o vară întreagă: acolo spălau rufe, acolo găteau, acolo se odihneau și făceau dragoste. Plaja devenea enormă sufragerie dezlănțuită într-o veselie și o hărmălaie fără seamă[n], cu oameni care umblau descheiați, desculți și despletiți, gustând lacomi vacanța așa cum înghițeau pe nerăsuflate și porțiile de înghețată, bomboanele, alunele și tot felul de pachețele cu dulciuri hibride și grețoase pe care le vindeau cu coșul niște băieți murdari și zburliți.

Emanuel mergea atunci la țară, pe drumuri înguste unde nu circulau automobilele oaspeților în vacanță sau se oprea cu trăsura în dune, în anumite locuri unde nu vedea în fața lui decât linia subțire și albastră a oceanului.

În jurul orașului erau nenumărate asemenea locuri pustii.

Era mai ales lângă Berck un loc tăcut și izolat unde se ducea adesea. Câteva vile se înălțau acolo din nisip, dar păreau toate goale, Emanuel nu vedea niciodată intrând sau ieșind pe cineva din ele. Existau și niște resturi de șine de cale ferată și o gară cu geamurile sparte și zidurile pe jumătate dărâmate. Acolo, fusese vorba să se creeze pe vremuri o nouă legătură de cale ferată cu o ramificație de-a lungul oceanului, dar proiectul în urmă fusese abandonat și toate clădirile începute fură părăsite. Mai rămăsese doar o cârciumă, un local mic pierdut între colinele de nisip, unde veneau să bea doar marinarii care se rătăceau pe-acolo întinzându-și plășile de pescuit pe plajă prin locurile acelea.

În fața cârciumei era o mică întindere de prundiș unde Emanuel putea intra cu trăsura. Îi plăcea să stea acolo singur, în zilele când Solange avea prea mult de lucru și nu-l însoțea. Cârciumarul îl servea cu vinuri apoase și acre care aveau un mic gust bizar de mucegai și de pește. Câteodată Emanuel mânca sardele proaspete aduse de marinari, fripte de cârciumăreasă în untdelemn.

― Ce păcat că nu s-a făcut aici gara cea nouă, spunea cârciumarul. Ce poziție splendidă pentru un hotel aș fi avut.

Era un om înalt, puțin adus de spate, cu obrajii vineți și moi ca de catifea. În globulele mari ale ochilor se vedeau limpede vinișoarele de sânge, ramificate precis și minuscul ca pe un desen anatomic.

― În vilele astea nu locuiește nimeni? întrebă odată Emanuel într-o doară.

― Într-una singură vine vara o doamnă… o străină… vine de mulți ani… mi se pare că a sosit chiar ieri…

Emanuel avu brusc un gând:

― Știi ceva? Ai vrea d-ta să mă primești să stau aici cu casă și masă… și îngrijiri?… Ți-aș da un preț care să-ți convie…

Cârciumarul își chemă soția ca să se consulte. Era o femeie scurtă și foarte grasă, cu o perucă blondă decolorată.

― Îmi pare rău, dar nu putem, spuse ea. Este prea mare deranj pentru noi… și nici n-avem unde… avem în totul afară de „local”, două odăițe… d-tale îți trebuie o odaie cu aer… cu lumină…

În zadar insistă Emanuel că ar sta toată ziua pe terasă, cârciumarul influențat acum de nevastă-sa dădea nătâng din cap refuzând hotărât.

― Dar… doamna care a venit ieri la vilă… nu m-ar primi să stau în pensiune la ea… n-ar vrea să primească un bolnav? Cu plată, bine înțeles!

Cârciumarul și femeia lui schimbară un zâmbet de înțelegere, plin de ironie.

― E o femeie bogată, spuse cârciumarul. Ce-are ea nevoie de bolnavi în pensiune? Și de ce ții d-ta să locuiești tocmai aici, în pustietatea asta?

― Asta-i altceva, răspunse Emanuel. Aș putea oare vorbi cu doamna de la vila [de] care spui[?] Unde e vila? Care este?

Cârciumarul îi arătă acoperișul uneia din vilele abandonate. Clădirea era chiar pe malul înalt care domina plaja.

― Și cum aș putea să mă duc până acolo? întrebă Emanuel.

― Cu trăsura? făcu uluit cârciumarul.

― Da, cu trăsura… nu pot altfel că doar stau întins, cu corset de ghips, nu pot merge…

― Imposibil să vă duceți acolo cu trăsura… spuse cârciumarul. Ar trebui să treceți peste dune… drumul este astupat cu nisipul adus de vânt.

― Voi încerca, spuse Emanuel simplu.

Cârciumarul își strigă nevasta care intrase între timp în casă.

― Știi ce vrea să facă? spuse el… Vrea să se cațere pe dune… să se ducă cu trăsura la vila „Isabella”.

Emanuel se înfașurase cu pătura și era gata să pornească. Era o singură dună mai înaltă de cinci metri, celelalte erau mai mici. Cârciumarul și nevastă-sa îl priveau râzând. Chemară și vreo doi marinari dinăuntru ca să asiste la spectacol.

Emanuel se apropie de panta cea mai joasă a nisipului și începu să-și îndemne calul. Încet, foarte încet, dar fără prea multă greutate, calul urcă trăsura până în vârful dunei.

Acum trebuia să scoboare; apoi se întindea o porțiune de nisip plană și iar câteva dune de escaladat. În totul erau vreo cinci urcușuri și scoborâșuri până la vilă. Calul trăgea admirabil și ajunse în fața porții. Emanuel era acum singur. Cârciuma scundă rămăsese în dosul dunelor. Vila însă părea pustie; obloanele la unele ferestre erau trase. Îl păcălise oare cârciumarul? Totuși se auzea vorbind parcă înăuntru, o voce groasă și fornăită pronunțând cuvintele scurt ca niște ordine. Emanuel începu să strige, apoi bătu cu coada biciului în poartă. Ecoul loviturilor se pierdu departe în dune. În casă izbucni un lătrat de câine.

― În sfârșit, acum cineva va veni, își spuse Emanuel. Într-adevăr o fereastră la etajul întâi se deschise și în cadrul ei apăru o femeie blondă într-un halat albastru înflorat.

― Ce este? Cine-i acolo? întrebă ea și rămase uimită când îl văzu pe Emanuel cu trăsura în fața porții.

― Dar cum ați venit până aici? strigă ea.

― Peste dune, răspunse țipând Emanuel. Aș vrea să vă vorbesc.

― Mie… să vorbiți… ce este? întrebă din nou ea într-o franțuzească stricată.

― Vă rog scoborâți o minută, îi spuse Emanuel cu mâinile pâlnie la gură.

― Vin îndată…

Un băiat de vreo cincisprezece ani, voinic, roșu la față și pistruiat deschise poarta.

― Poftim, intrați în curte.

Emanuel pătrunse în interiorul zidurilor înalte. Curtea era cimentată, un câine mare negru veni să latre în jurul calului și băiatul căuta să-l domolească:

― Taci, Urs!…Taci!…

Peste câteva minute scoborî și doamna blondă.

― Ce mai faci? întrebă ea pe Emanuel întinzându-i mâna.

Emanuel fu mirat de această bruscă familiaritate, dar își aminti că era obiceiul englezilor de a vorbi astfel chiar cu oamenii necunoscuți.

― Iertați-mă doamnă că vă deranjez… am trecut aici cu trăsura…

― Cu trăsura… repetă ea uimită.

― Da, cu trăsura, dacă numiți trăsură dricul ăsta… barca asta pe roate… în fine… am trecut pe-aici și am văzut vila asta… cârciumarul mi-a spus că e locuită și… aș vrea… dacă s-ar putea… dacă… Vă rog, n-ați primi un bolnav în pensiune cu plată aici, în vilă?

Emanuel se încurca în vorbă dar spuse totul repede ca pentru a isprăvi o obligație de îndeplinit…

― Pentru asta m-ați chemat? spuse femeia râzând ușor, îmi pare rău, dar nu primesc pensionari… oh! nu!… ce idee!

Emanuel observă, când râdea, câteva riduri fine în jurul ochilor, ce nu rămâneau destul de ascunse de stratul subțire de pudră pe care ea îl dase pe față, în grabă desigur, înainte de a scoborî.

Era deci o femeie mai în vârstă dar părea foarte tânără din cauza gesturilor vioaie și a râsului ei copilăresc. Băiatul îi ceru voie să meargă pe plajă și Emanuel îl auzi spunându-i „mamă”.

― Te rog să te întorci repede, spuse ea, nu mă lăsa mult timp singură…

Șingură? Emanuel fu mirat. Cine era așadar persoana care vorbea mereu în casă cu voce groasă? Emanuel privi spre fereastra de la etaj de unde veneau strigătele cu un aer atât de întrebător încât femeia blondă ghici nedumerirea lui.

― E amantul meu! izbucni ea în râs. Stai să ți-l aduc!

Urcă repede scările și se întoarse în mână cu un admirabil papagal verde care nu mai contenea articulând diferite silabe.

― Vezi, iată cum trăiesc aici… cu băiatul meu, cu câinele și papagalul… dar uit să te întreb cum te cheamă…

Emanuel se recomandă; ea spuse că se numește d-na Witts.

― Îmi pare grozav de rău că nu pot sta pe-aici, spuse Emanuel.

Intrară în vorbă. Își descoperiră o cunoștință comună, pe Tedy. Peste o jumătate de ceas de conversație erau aproape prieteni.

― Acum am mult de lucru, spuse d-na Witts, am de aranjat toată casa; femeia pe care am angajat-o n-a venit încă… regret că nu putem sta de vorbă mai mult, dar te-aș ruga, dacă vrei, să vii după-masă să luăm ceaiul împreună… îl vom lua chiar aici afară în trăsură și vom avea aerul de a fi în excursie.

În după-amiaza aceea trebuia s-o aștepte pe Solange ca să iasă împreună cu trăsura. Îndată însă după ce isprăvi masa Emanuel ceru brancardierilor să-l urce în trăsură și porni pe străzi dosnice ca să n-o întâlnească pe Solange. Până la ora patru stătu ascuns în dosul unor cabine, pe un maidan. Era pentru întâia oară când Solange îl căuta și nu știa unde este.

Într-un sfârșit Emanuel o porni spre dune. D-na Witts îl aștepta în poartă. Emanuel o văzu de departe, din vârful primei dune. Trăsura urmă același traseu sinuos peste culmile nisipului ca și dimineața.

― Ce acrobație trebuie să execuți pentru a veni aici! spuse D-na Witts. Purta o rochie de culoare închisă care o făcea mai înaltă și dădea părului o nuanță de aur pur. Intră în casă și aduse o măsuță pe care era pregătit totul pentru ceai.

― Știi ce? spuse D-na Witts în timp ce turna ceaiul în cești. Când ai plecat de-aici dimineața, m-am gândit bine și m-am hotărât să te accept ca pensionar… dacă îți va plăcea să stai aici… Poți face de-altfel o experiență de câteva zile…

Emanuel, care de dimineață simțea că se petrec cu el lucruri de-o delicată neobișnuință, continuă jocul cu o mică voluptate interioară.

― Și când pot veni aici, doamnă, cu toate bagajele? întrebă el.

― Chiar mâine, dacă vrei… răspunse d-na Witts.

Era o surpriză simplă și aproape normală în ziua aceea cu escaladări extraordinare de dune.

IV

Încăperea în care se găsea acum Emanuel era un salon foarte mare cu ușile deschise spre ocean. Tablouri vechi în cadre grele aurite atârnau pe pereți. Era un tablou care reprezenta un abate în fața unei cărți deschise și altul care înfățișă un domn grav și palid, în haine din alt secol, cu o musteață îngrijită, cu o privire neagră pătrunzătoare și totuși indiferentă; o privire stranie și îndepărtată care cerceta parcă interiorul salonului și se mira de camera aceasta în care totul îi era străin și unde portretul lui însuși se integra ca un element ciudat al solitudinei ei.

Era numai un ceas de când Emanuel se mai afla încă în odaia lui de hotel.

― Închide și deschide ochii! Ce înseamnă schimbarea decorului? întreba adesea Ernest. În zadar mă căznesc să găsesc un sens spațiului, să înțeleg pentru ce realitatea își schimbă înfățișarea de ici colo, pentru umilul motiv că are loc mai încolo cu câțiva metri. Care este înțelesul acestei absurde strădanii de înnoire? Pentru ce aicio casă și dincolo un copac? Pentru ce truda aceasta perfect inutilă? Pentru ce toată monstruozitatea acestei schimonosiri fără interval de odihnă?

Pentru ce? da, pentru ce? Ce însemnau toate acestea? Iată ce se întreba și Emanuel.

Valurile mării trimiteau în salon prin ușa deschisă ritmul regulat al unei muzici astupate. Era ca și cum odaia s-ar fi găsit în interiorul unei scoici ce zumzăie la ureche.

Perdelele de catifea brună atârnau grave ca banierele funerare ce decorează casa unui defunct ilustru. În colț, biblioteca cu volumele legate paralele, așezate ordonat, părea imobilizată într-o doctă și liniară stupefacție. „Emanuel, eu, Emanuel” – atât îi revenea mereu în cap. De zeci de ori trecuse cu trăsura pe-acolo prin dune și niciodată nu-i venise în minte că vilele acelea părăsite vor conține într-o zi o intimitate rezervată numai lui, o cameră pentru dânsul, o încăpere secretă în care viața lui proprie se va putea „petrece” tot atât de simplu și de normal ca și în camera de hotel. Asta îl zăpăcea mai ales cu totul: faptul că nu bănuise niciodată când trecuse pe-acolo că în pustietatea aceea zăcea o posibilitate a lui de viață. Că va putea trăi acolo tot atât de autentic și întreg ca oriunde aiurea. Că pretutindeni se putea instala o obișnuință de toate zilele și un aspect comun, elementar al lucrurilor. „În fond, aceasta este extraordinar. Iată că în dunele acestea pustii există un loc precis al solitudinei mele, cu bibliotecă și perdele.” Da, cu bibliotecă, perdele și tablouri pe pereți; întâmplarea se stabilea în extraordinar cu simplicitatea și preciziunea obiectelor celor mai domestice.

Era o zi caldă, acoperită de nori. Întreaga întâmplare, începând de la escaladarea dunelor în ziua precedentă și până la plecarea precipitată din hotel se resorbea acum în calmul acestei încăperi, plină de foșnetul apei și de lumina grea ce se filtra printre draperii.

…Îl anunțase pe director că pleacă chiar în dimineața aceea, își împachetase bagajele cu ajutorul unui brancardier în mai puțin de-un ceas și porni îndată cu trăsura plină de geamantane cu căruțul legat la spate.

― Care este noua D-vs adresă? întrebă directorul țipând prin fereastra biroului când Emanuel trecu cu trăsura.

— Inutil să v-o dau… Voi trimite pe cineva din când în când să-mi ia corespondența.

Ajunse la vila „Isabela” aproape de ora zece. Bucătăreasa și bărbatul ei veniră să-l ridice din trăsură. Erau doar câteva trepte de urcat până pe terasă, iar de-acolo ușile dădeau de-a dreptul în salon.

― E-adevărat așadar, își spunea Emanuel, totul este pregătit și mă mut… Cu alte cuvinte am dispărut din hotel fără urmă. Ce va zice Solange, după-masă, când va veni să mă caute?…

În timpul ăsta se descărcau bagajele.

― Bună ziua! Îi flutură D-na Witts cu o batistă de pe balconul vilei.

Papagalul țipa disperat silabe nearticulate.

― Îți urează bun venit, strigă de sus D-na Witts.

Cârciumarul venise în papuci târâș, târâș peste dune să asiste la acest spectacol desigur unic prin părțile acelea. Era uluit că D-na Witts primise un bolnav în pensiune.

― Și-i adevărat că n-o cunoșteai de mai înainte? întreba el mereu pe Emanuel.

― E-adevărat! E-adevărat! strigă agasat Emanuel. Știu eu ce-i adevărat și ce nu în toată chestia asta?

Acum era ora târziu după-masă… Emanuel încerca să doarmă, dar zgomotul oceanului îl asurzea. Valurile înaintaseră în flux până la picioarele falezei pe care era clădită vila și băteau în dig cu lovituri regulate ca niște bubuituri surde de pilon izbit în ziduri.

Cineva bătu foarte încet în ușa dinspre coridor.

Era D-na Witts, însoțită de fiul ei.

― Uh, ce tablouri urâte ai pus pe perete, mamă! spuse băiatul.

― Îmi plac foarte mult, murmură politicos Emanuel.

― Mie deloc, spuse hotărât băiatul. Au aerul vechi și putred… preotul ăsta cu evanghelia își pierde vremea citind… mai bine ar face sport, și domnul ăsta are o musteață atât de lungă și răsucită încât de-o parte și de alta ai putea să atârni de dânsa două lanterne.

― Vezi ce rău l-am învățat, să spuie tot ce gândește? interveni D-na Witts râzând.

Și apoi către Emanuel, serioasă:

― Te simți bine aici?

― Bine… cât se poate de bine, răspunse Emanuel și în secunda aceea năvăli într-însul toată ciudățenia situației în care se afla și își auzi deodată mirat propriile cuvinte ca rostite de o persoană străină, departe… undeva… în dune… într-o vilă… locuită de o doamnă blondă… Ce stranie părea acum această prezență atât de clară și exactă!

Îl frământa mereu un gând: ce va spune Solange și care va fi uimirea ei intrând în camera goală din hotel. Îl va găsi oare? Imposibil – nimeni nu știa unde se mutase. Putea să-l caute în tot Berck-ul, cât ar fi vrut, nici umbră de bănuială nu putea avea că el e la marginea orașului, în dune, într-o vilă pe care toți care treceau pe-acolo o credeau desigur părăsită.

Veni seara, și Pepita, femeia de serviciu intră în odaie cu o lampă de gaz cu abat-jour. Acum, în lumina caldă și verzuie a lămpii încăperea părea și mai stranie, și mai veche. În jurul lămpii, pe masă, se formă un cerc de claritate, ca o arenă minusculă de circ în interiorul căreia florile de pe catifeaua feții de masă se contorsionau în stranii acrobații colorate și imobile.

― Când vreți să luați masa? întrebă femeia. Și unde vreți s-o luați? Aici singur, sau în sufragerie, împreună cu Doamna? Doamna mi-a spus că ar vrea să luați masa împreună…

Pentru a merge în sufragerie, Emanuel trebui să traverseze cu căruțul tot coridorul. Îl împingeau Pepita și micul Jack.

Emanuel observă în trecere, atât cât putea vedea în lumina nesigură a lămpii pe care o ținea în mână, că toți pereții coridorului erau acoperiți cu tablouri de vânătoare, trofee și diferite arme, atârnate deasupra capetelor de cerb și a trompetelor de os.

― Vila desigur a fost locuită mai înainte de un vânător spuse Emanuel lui Jack.

― Toate astea sunt de la bărbatul meu, răspunse D-na Witts care tocmai scobora scările. Era un vânător pasionat… În fond, nici nu știi că am avut odată un bărbat… care a stat aici la Berck… în vila asta… mulți ani… Zilele astea se vor împlini opt ani de când a murit…

Totul însă părea de mult uitat pentru că în vocea ei Emanuel nu descoperi niciun accent de emoție.

Sufrageria era o încăpere încă mai vastă și mai pustie decât salonul. Câteva mobile erau răspândite ici și colo dezordonat, ca și cum ar fi fost uitate acolo cu prilejul unei mutări. În mijloc la masa mare neagră pe care tacâmurile erau puse de-a dreptul pe lemn, Emanuel, D-na Witts și Jack păreau izolați la capătul lumii într-o încăpere pe care o împrejurare fortuită și bizară îi silise să se întâlnească și să mănânce împreună.

În seara precedentă Emanuel luase încă masa în sala de mâncare a hotelului împreună cu toți bolnavii… Când își reaminti de acest lucru și constată brusc unde se află, tăcerea în jurul lui se făcu deodată haotică și ciudată ca în anumite case întunecoase unde intri și te trezești deodată singur și necunoscut, în timp ce pe fereastră afară mai zărești încă lumina soarelui și tumultul zilei.

Emanuel se cufunda în noua sa solitudine ca într-o osteneală cumplită și plăcută.

Câteva zile vremea fu mohorâtă și Emanuel trebui să rămâie tot timpul în salon. Afară ploaia răpăia și vântul răvășea ierburile înalte din dune. În zilele acestea D-na Witts se închidea în odaia ei și citea interminabile romane englezești, în timp ce Jack, care locuia în mansardă, studia tratate de magie.

Tăcerea era întreruptă doar de lătratul câinelui și strigătele răcăite ale papagalului.

Toată atmosfera aceasta secretă și îndepărtată îl invada pe Emanuel ca un înțeles al vieții, un înțeles inexprimabil, plăcut și puțin amețitor. Avea impresia câteodată a unui început de leșin și atunci obiectele din odaie deveneau exacte și de neînțeles. Portretul îl privea halucinant de pătrunzător și rece ca un personagiu ce o clipă părea să aibă un rol precis în singurătatea aceea.

Și Solange? În zadar Emanuel se gândea la ea. Era înecat de farmecul ciudat al salonului și niciodată nu și-ar fi putut închipui ce teribilă și aspră savoare poate avea o viață secretă.

În curând vremea se schimbă și Emanuel ieși pe terasă la soare. Aceasta, da, aceasta era adevărata baie de puritate și lumină. În fața lui, oceanul pe toată întinderea strălucea din infinitele lui paiete de aur și diamante; lumina împânzea ochii și devenea elastică topindu-se în extraordinare sclipiri metalice, apoi întinzându-se în pete orbitoare, brodate de inefabile spume albe. Claritatea devenea pe alocuri densă și grea, ondulând în valurile albastre de topaz și întunecându-se spre orizont, pe linia de cobalt a depărtării.

V

Într-o zi Emanuel scrise doctorului Cériez și îl întrebă dacă n-ar fi timpul să schimbe ghipsul. Purta de peste șase luni aceeași carcasă jegoasă și pe alocuri corsetul începuse a se strica. În fiecare dimineață în așternut Emanuel găsea bucăți mari de ghips ce se desfăceau ca tencuiala de pe o casă dărăpănată.

Indică drept adresă vila „Isabela” și așteptă cu nerăbdare răspunsul. Poșta venea de obicei la cârciuma din apropiere, de unde o aducea cârciumarul, dar în unele zile frumoase, factorul se încumeta să străbată dunele și venea până la vilă.

Peste câteva zile, primi răspunsul într-un plic mare albastru cu ștampila din Paris. Conținea câteva rânduri scrise la mașină.

„Vila «Isabela»? Așadar, izolarea complectă. Mă întreb cum ai nimerit acolo. Voi fi la Berck sâmbătă dimineața. Vom vorbi la clinică, vino cu trăsura acolo. Omagii D-nei Witts.

Dr. Cériez

Emanuel fu oarecum mirat; D-na Witts cunoștea așadar pe Dr. Cériez.

― Și încă ce bine! răspunse D-na Witts, d-rul Cériez cunoaște bine vila „Isabela”, a venit doar în atâtea rânduri să-l vadă pe bărbatul meu și și-a dat mare osteneală să-l salveze… dar nu s-a putut.

Chiar în ziua aceea plecă Jack cu bicicleta în oraș să angajeze o trăsură pentru sâmbătă.

În dimineața aceea Emanuel porni pe nemâncate.

Era înfrigurat să știe dacă doctorul îi va scoate ghipsul.

Când ajunse la clinică, deși era foarte devreme, sala de așteptare era plină.

Clinica era legată de un coridor cu hotelul. Până să-i vie rândul, Emanuel se gândi că ar putea face o vizită matinală lui Tedy. Îi trimise vorbă printr-un brancardier dacă poate să-l primească.

Tedy era de mult sculată.

― Încep ziua foarte devreme, spuse ea când Emanuel intră în odaie. Mă scol în zori pentru ca în lenea mea de toată ziulica să am aerul că sunt harnică. Când n-ai nimic de făcut îți rămâne să te scoli devreme și să-ți speli dinții repede cu energie: asta te face să crezi că ești ocupat… Ei, și ce mai faci? Unde te-ai ascuns? Plecarea d-tale din hotel a stârnit curiozitatea tuturor. Înnebunește marchiza să afle unde ești… unii spun că te-ai sinucis. E-adevărat?

Emanuel râse. Emilie veni și ea lângă cei doi bolnavi și râse și ea cu fața strânsă boț și mâinile lipite de piept^[29].

― Totul e foarte simplu, am găsit din întâmplare o pensiune bună, admirabilă, izolată și m-am mutat… stau la vila „Isabela” la D-na Witts.

― Doamna Witts! Ah, stai la doamna Witts! Va să zică asta-i, un amor romantic în dune, am înțeles.

Emanuel se scuză cu energie.

― Te asigur Tedy că nu e vorba despre ce crezi… În fond, nici eu nu știu bine pentru ce m-a acceptat în pensiune… bănuiesc că pentru a-mi povesti o aventură cu cumnatul ei pe care era să-l calce un tramvai la Paris… vine în fiecare după-masă la mine și îmi povestește istoria asta… cred că mi-a spus-o de vreo cincisprezece ori până acum^[30].

Emilie aduse cafeaua. În odaie, spre deosebire de alte zile, era lumină multă; perdelele erau date într-o parte și geamurile stăteau larg deschise înspre grădină.

Era curioasă senzația pe care o încerca Emanuel ori de câte ori venea s-o vadă pe Tedy: o familiaritate ce parcă o cunoștea de undeva și care era totuși cu totul nouă. Erau zeci de locuri în hotel, în grădină, pe care le cunoștea bine Emanuel și intraseră în imaginile lui interioare, șterse, lipsite de vitalitate, pierdute în obișnuință și în facilitate: singură odaia asta îl neliniștea, ca și cum ar fi conținut o atmosferă secretă îmbătătoare. În ziua aceea, cu ferestrele deschise, în plină lumină, încăperea părea încă și mai insolită așa cum numai lumina soarelui poate limpezi până la halucinație lucruri ce-au stat întotdeauna în umbră.

― Ieri am regăsit un album vechi de fotografii, spuse Tedy. Emilie, te rog, arată-l…

Erau fotografii în decoruri de pierdută și mucegăită frumusețe, cu personagii ce zâmbeau demodat, iar o fotografie o reprezenta pe Tedy, mică, într-un căruț de copil, la Paris, pe aleea unui parc. Era o fotografie în plin aer, luată într-o zi de ninsoare. În jurul căruțului și pe chioșcuri dăinuia un strat alb subțire și fragil, așa cum este ninsoarea la Paris. Emanuel se simți invadat deodată de ora aceea matinală a fotografiei, de cerul întunecat și mai ales de simplicitatea copilărească și puțin umilă a fetiței de pe fotografie care zăcea atât de cuminte înfășurată în cuverturi și privea atât de naiv spre obiectiv.

În asemenea confruntări de decoruri, a fotografiei și a dimineții pline de lumină, a parcului și a odăii aceleia unde zăcea întinsă o bolnavă, în această scurtă și teribilă revelație se condensase deodată sensul trist și inutil al timpului ce trecuse…

În momentul acela veni brancardierul să-l ia la clinică. Totul părea acum artificial și complicat ca episoadele unei drame după care toți actorii se vor spăla în lighene mari de apă și își vor lua jos fardul de pe obraz și mustățile false și vor deveni oameni simpli și naturali.

Întinse mâna lui Tedy. Îi veni să-i spuie, să-i țipe: „Hai să ne luăm toți fardul de pe obraz, hai să devenim iar simpli și elementari. Ce înseamnă jocul ăsta de a sta întins pe căruț? De a veni și de a pleca împins de cineva? Ce înseamnă camera asta de bolnavă care îți produce un leșin, și lumina albă a soarelui de azi, atât de îngrozitor de limpede și sfâșietoare?”

În clinică îi veni aproape să plângă, dar obiectele reci și nichelate, ordonate cu strășnicie, îi făcură bine. Îl salvară rigiditatea medicală a aparatelor ortopedice și cutiile strălucitoare cu ace și seringi. „Viața e un joc foarte serios, gândi el, pentru care oamenii au inventat până și obiecte nichelate. Trebuie să fii impregnat, din cap până-n picioare de importanța lor, altfel umbli aiurit printre ele și nu înțelegi nimic.”

Doctorul Cériez intră cu un râs sănătos și plin, ce prelungea o conversație din sala alăturată.

Emanuel își aduse brusc aminte pentru ce venise acolo. Era vorba să se hotărască dacă i se scoate sau nu ghipsul. Corsetul îl jena acum atât de puțin încât uita de el tot timpul și numai din când în când o întâmplare îl făcea din nou prezent cu toată greutatea lui, așa cum un acces de febră reamintește, prin vâjâitul din urechi, că sângele circulă intens în corp.

Doctorul examină mai întâi locul abcesului, apoi poziția corpului în corset, și în sfârșit dete sentința:

― Îl scoatem.

Cu o foarfecă mare ca de grădinărie infirmiera începu să taie în ghips și pe alocuri să tragă de el ca să-l desfacă mai tare. Carapacea pârâia, pânza uscată a ghipsului umplu odaia de praf alb, bucățile cădeau pe jos și încet corsetul liberă trupul închis. Emanuel văzuse odată un pui ieșind din găoace și eliberarea lui semăna în totul cu spargerea aceea a cochiliei. Atât doar că puiul de găină ieșise afară galben imaculat și el avea sub corset trupul acoperit de putregai și jeg împuțit. Tot pieptul și spatele era acoperit de un strat gros de murdărie. Emanuel, cu degetele, îl lua jos ca o piele dublă, o piele neagră și rău mirositoare. Infirmiera aduse benzină și vată și începu să-l curețe, frecând cu tampoane mari, bine udate, încet, încet, începu să apară pe alocuri pielea albă, curată. Era aproape o senzație de beție. Emanuel își umfla pieptul respirând adânc și întinzându-și mâinile în dreapta și în stânga. Își mângâia trupul curat ca și cum atunci l-ar fi atins întâia oară în viața lui, își cuprindea pieptul, își plimba mâinile pe coaste, pe burtă, vroia să simtă în palme suprafața trupului lui, netezimea pielei și moliciunea ei cărnoasă. Degetele trezeau în el vechea sensibilitate a pielei și tactilitatea din vârful lor plimba prin carne efluvii mici de iritație plăcută și nouă.

― Pentru moment, nu e nevoie de un alt ghips, spuse doctorul. Poți rămâne câteva săptămâni așa, cu condiția să nu faci mișcări prea multe, să stai cât se poate de liniștit pe gutieră. Vei face apoi o radiografie și vom vedea…

― Și de umblat, când voi putea să umblu? Când mă voi ridica? întrebă Emanuel.

Îi venea să sară de pe gutieră, să facă gesturi absurde și libere, să se tăvălească pe jos, să regăsească greutatea corpului și posibilitățile lui de mișcare verticală, începând a merge…

Doctorul alunecă mâna sub spate și pipăi vertebrele bolnave.

― Încă șase luni, cel puțin… mușchii sunt contractați ca în prima zi când ai venit… ai răbdare… nu ești vindecat.

Infirmiera îi îmbrăcă hainele. Erau acum atât de ușoare și inconsistente… cămașa se lipi de trup și pliurile ei îl supărau de parcă i-ar fi ros pielea. Plutea mai mult în haine decât se simțea îmbrăcat de ele.

În jurul gutierei zăceau pe jos bucățile de ghips și căldarea cu tampoane murdare. Ce simplu, ce umilitor de simplu era un trup îmbrăcat în haine! Emanuel ceru să fie condus puțin în grădină. Vizitatorii estivali stăteau pe la mese cu patefoanele deschise, într-o zăpușeală și o gălăgie zăpăcitoare. Toți bolnavii culcați fuseseră împinși în fundul grădinii, în dosul unor tufișuri unde li se spusese că este mai multă umbră, dar unde fuseseră duși în realitate pentru a fi ascunși de ochii clienților sănătoși.

Emanuel se lăsă îmbătat de hărmălaie și de scârțâitul metalic al gramofoanelor. În aer liber melodiile lor păreau încă și mai zbârnâitoare, și mai nedeslușite decât în odăi închise.

Ce-i păsa lui de toată gălăgia asta? Și de toată mediocritatea odihnei acestea în plin soare și în plină melodie de tango? Undeva, în dune, exista un loc secret cu o terasă deschisă spre mare, și un salon umbrit, unde în zilele prea călduroase rămânea închis într-o obscuritate răcoroasă de cavernă, în timp ce afară căldura zilei tremura în vapori încinși deasupra nisipului.

În fundul grădinii, întâlni toți bolnavii pe care îi cunoștea. Zed, fumându-și pipa, juca cărți cu un alt bolnav. Avea picioarele tot rășchirate și tot băgate în lada de ghips, dar era tot atât de calm, trăgând măsurat din pipă, așa cum îl cunoscuse de totdeauna și nepăsător la ceea ce se petrecea cu jumătatea cealaltă a corpului lui, ca un acrobat care execută o figură grea și pentru a mări senzaționalul ei, execută în același timp o acțiune simplă și comună, ca de exemplu a bea un pahar de apă ori a fuma o țigară.

Ioris veni din curtea alăturată, umblând în cârje, însoțit de tatăl lui și de marchiza care umbla sprijinindu-se în două bastoane. Wilhelm Taubner dădu mâna cu Emanuel; avea obrazul radios.

― E a cincea zi de când umblă, spuse el și se uită la ceas, încă o minută jumătate de mers… în fiecare zi are voia să meargă cu o minută mai mult…

Ioris purta un corset de ghips care depășea cu mult gulerul cămeșii și îi cuprindea și gâtul, ținând ceafa rigida într-o scobitură anume făcută și având și un mic platou sub maxilar care ținea capul ridicat în sus, fix, cu privirile înainte, în imposibilitate de a-l mișca nici în dreapta, nici în stânga. Putea doar să vorbească mișcând mai mult partea superioară a craniului și desigur că mânca tot cu aceeași dificultate. Era un corset special pentru vertebrele gâtului și care se chema „Minerva” pentru că semăna oarecum cu tunica războinică grecească.

― Ei, acum ce ai de gând să faci? întrebă Emanuel.

― Tot aviator! răspunse Ioris ca și cum ar fi vrut să indice în obstinația aceasta că știe perfect că este un infirm, dar că nu renunță la ideea lui. Corsetul de-altfel îl îmbrăca puțin în uniformă de aviație. Îi lipseau doar cascheta și ochelarii, în evoluția unui fapt există astfel de mici amănunte ce traduc decorativ un gând cu mult înainte de săvârșirea lui: corsetul anticipa asupra dorințelor lui Ioris și îl îmbrăca în caricaturale haine de zbor.

Îl însoțea marchiza în vastele ei dantelării și cu aceeași rochie de catifea violetă.

Ce căuta Emanuel acolo? Ce însemnau toți acești bolnavi, toți acești schilozi, toți infirmii aceștia cu picioarele, cu pieptul, cu ceafa în ghips? Umblând în cârje, cu bastoane?

În curtea mică din dosul tufișelor verzi se condensase multiformă și dureroasă toată diversitatea de schilodire a trupului omenesc, ca un fel de muzeu de monstruozități cu exemple vii, în carne și oase.

Câțiva bolnavi își desfăcuseră cuverturile și unul din ei descoperi un picior bandajat în pansamente. Mai încolo, Roger Torn și Celia erau confundați în aceeași veche și inutilă conversație amoroasă. Totul luă în fierbințeala soarelui un aspect straniu de vitrină.

Emanuel își pipăi trupul pe deasupra hainelor. Era liber! Curat și liber. Își atinse cu gingașă și atentă intimitate fiecare coastă. Acum nu-i rămânea decât să plece de acolo în grabă, să fugă în ascunzătoarea lui din dune unde, singur, în odaie, să-și constate încă o dată corpul gol, pielea lui netedă și moale. Își feri gestul de privirea celorlalți bolnavi și ridicând mâneca hainei își sărută brațul gol. Era acum nerăbdător să se regăsească în salonul lui tăinuit.

În curte însă îl așteptă o surpriză neplăcută.

În trăsură stătea pe scăunel și îl aștepta cu răbdare Solange.

Era oare adevărat? Și cum de-l găsise?

― Veneam tocmai să-l văd pe Zed și am zărit în curte trăsura ta… Îmi dai voie să te întreb ce mai faci?…

Vorbea calm, scoborând din trăsură, dar se vedea bine cum îi bate inima cu putere și cum respirația se întețea sub bluză, sfâșiindu-i pieptul de emoție.

Emanuel, liberat de ghips, cu sentimentul intim al celor mai mari inconsecvențe se simți brusc disponibil pentru orice situație…

― Vino cu mine cu trăsura și îți voi explica totul.

VI

Câtva timp rămaseră amândoi tăcuți.

Emanuel gonea calul, preocupat subit numai de ocupația asta în care își încorda toată atenția.

„Care dintre noi va vorbi mai întâi?” se întrebă Emanuel. „Deocamdată sunt hotărât să tac până la prăvălia aceea cu stofe roșii expuse afară”. Intraseră pe aleea principală. În jurul lor forfotea lumea și vânzătorii strigau ziarele sau mărfurile ce le purtau pe tăblii. Era un zumzet orășenesc de intensă activitate; oamenii intrau și ieșeau din magazine; vitrinele străluceau încărcate cu mărfuri colorate și diverse, dar toate acestea Emanuel le percepea vag ca topite în lumina unui vis. Întreaga stradă intrase în secretul pariului interior: „Până la vitrina cu stofe roșii, în niciun caz nu voi vorbi eu, întâi”.

― Și unde stai? țâșni nerăbdătoare întrebarea Solangei.

Emanuel tresări mulțumit: nu el vorbise întâiul.

Câteva secunde, atât cât avu timp să se ocupe de cal și să dea întârzierii răspunsului o aparență normală, se întrebă dacă să-i spuie totul sau nu.

Era însă prea multă dezinvoltură în aer, erau prea multe gesturi libere în strada aceea, prea multe culori pretutindeni, ziua era prea luminoasă, populată și facilă. Emanuel își simți sub haine corpul gol, eliberat de ghips și simți nevoia de a se cufunda în acțiuni ușoare și neconcludente. Îi spue totul Solangei, pe nerăsuflate, pentru că așa cum scăpase de ghips vroia acum să scape și de secretul lui. „Sunt teribil de inconsistent și misterele mele n-au nicio opacitate”, își făcu el anume reproșuri în timp ce vorbea, dar argumentele acestea perfect raționale se măcinau în neputință în fața năvalei de frenetică efuziune ce-l invadase pe Emanuel și-l făcea teribil de vorbăreț și de expansiv.

Insistă asupra singurătății pe care o găsise acolo în dune; îi vorbi de ocean, de terasă, și pe măsură ce entuziasmul lui deveni tot mai sincer, Solange părea mai mâhnită.

Când întoarse capul spre ea și o privi, se îngrozi: niciodată nu și-ar fi putut închipui că bucuria lui poate produce atâta amărăciune.

Solange stătea dreaptă, cu privirile fixe înaintea ei, cu buzele vibrânde, palidă, în timp ce o ușoară umezeală îi împânzea ochii și o lacrimă, ca o picătură curată de apă, se ivi și se prelinse până-n colțul gurii.

Emanuel apucă pe străzi mai lăturalnice. Solange nu plângea, dar tremura ușor din tot corpul ca scuturată de febră.

Intrară pe un drum pietros și izolat, printre maidane, un drum pustiu și dezolat, în marginea cartierelor de periferie.

Emanuel regretă sinceritatea lui. Tot ce-l interesa acum, era să scape cât mai repede de Solange, să fie din nou singur. Inutila ei prezență îl supăra ca o piatră ce s-ar fi încrustat undeva în piept și ar fi vrut s-o smulgă și s-o arunce. În același timp însă dorea să fie just și mărinimos, socotind că sacrificiul de a accepta pe Solange câteva minute mai mult lângă dânsul era o probă de generozitate.

― E târziu, sunt așteptat cu masa… ne vom revedea… îmi pare rău, dar trebuie să ne despărțim aici, nu mai am timp ca să te conduc în centru, spuse Emanuel într-un sfârșit.

În acel moment, un cerșetor se apropie de trăsură.

Emanuel scoase repede portofelul, bucuros că intervenise o diversiune. Când îl deschise însă, o hârtie mică păturită ca un plic farmaceutic căzu în trăsură. Emanuel nu-l zări, dar când îl văzu în mâinile Solangei care îl ridicase ca să i-l dea îl smulse cu bruschețe. Violența gestului părea însă complect inutilă, pentru că Solange nu avea deloc intenția să-l deschidă.

― E un secret, murmură ea cu voce sugrumată.

― Da, un mare secret… răspunse Emanuel cu oarecare asprime în voce și puse hârtia înapoi în portofel.

― E un bilet… de… dragoste… spuse Solange cu un zâmbet ce vroia să fie batjocoritor. Ei bine, puțin îmi pasă… continuă ea cu același surâs silit care subit se șterse de pe față. Solange izbucni în plâns, cu capul aplecat peste cuverturile lui Emanuel.

„Câte minute poate ține un astfel de plâns?” se întreba calm Emanuel privind ceasul de pe mâna Solangei care ținea brațul pe pieptul lui astfel încât el putea urmări perfect mersul minutarelor pe cadran.

Ar fi vrut să-i deschidă hârtia, să-i arate că nu era niciun bilețel de dragoste, că în el se găsea doar o biată bucățică de os, pe care i-o dăduse Quitonce cu câteva zile înainte de a muri, dar nu putea să facă acest lucru, pentru că se hotărâse mai de mult să nu arate și să nu vorbească nimănui despre bucățica de os, iar acum, iritat că spusese Solangei prea multe despre vila „Isabela”, ținea să păstreze intact cel puțin acest umil secret ce-i mai rămăsese.

Într-un sfârșit, Solange se ridică și își șterse fața, apoi scoborând din trăsură îi întinse lui Emanuel o mână moale, udă de lacrimi, pe care Emanuel o ținu în mâna lui câteva secunde ca pe un mic animal mort, cald încă.

Emanuel, îndată ce fu singur, goni înspre dune. În după-amiaza aceea i se întâmplă ceva fără prea mare importanță dar care ar fi putut schimba cu totul prietenia cu D-na Witts.

Ușile salonului erau deschise spre ocean; D-na Witts venise să-l vadă o clipă înainte de a se urca în odaia ei; la un moment dat merse afară pe terasă și, înapoindu-se, rămase în pragul ușii.

În odaie era puțin întuneric, afară lumina era strălucitoare; D-na Witts purta o rochie dintr-o stofa subțire și, în contrastul de lumină și umbră din pragul ușii, Emanuel o văzu deodată goală prin transparența rochiei ca o radiografie a formelor pline, a sânilor mici și rotunzi, și a picioarelor cu pulpe bine modelate. Conturul trupului era atât de precis încât Emanuel putu observa că D-na Witts nu purta în ziua aceea de vară, sub rochie, nici măcar o cămașă. Îl turbură mai ales marginea vizibilă a ciorapilor și unghiul inefabil al coapselor, în clipa când picioarele rămaseră puțin întredeschise.

Îl cuprinse o sete cumplită de a o mângâia și de a o strânge în brațe. Acum, fără ghips, se mișca mai ușor și se ridică brusc în coate, pe jumătate aplecat în afară de gutieră, într-un elan inutil ce nu-l apropia de D-na Witts decât cu pieptul care era gata să se rostogolească peste căruț.

― Ce faci? întrebă îngrozită D-na Witts când întoarse capul spre odaie.

Emanuel era gata să cadă și ea veni repede lângă el încercând să-l ridice, puțin înspăimântată, crezând că îi venise rău.

Emanuel își împleti deodată brațele în brațele ei, pielea ei roșie de soare mirosea cald a pâine și mandarină, fața ei se lipi în efortul de a-l ridica de gâtul lui și rochia, legată doar în jurul taliei, ca un halat, se desfăcu puțin^[31]. Deodată însă și în aceeași clipă, Emanuel simți o împunsătură atroce în burtă, la locul abcesului. Căzu palid pe perne, speriat, crezând că s-a deschis abcesul. Toată întâmplarea cu D-na Witts căpătă un aspect de îndepărtată și absurdă realitate, își pipăi încet, sub cuvertură, cu groază, locul abcesului, așteptându-se să găsească în locul acela umezeala puroiului și înainta foarte prudent cu degetele pe toată suprafața pielii până ce descoperi că era intactă; răsuflă ușurat. D-na Witts, îl privea uimită, neînțelegând prea bine ce se petrece.

„Ce bătrână-i și zbârcită!” descoperi brusc Emanuel, și când fu singur își scoase haina în căutarea locului unde era abcesul. Își mângâie ușor coapsele, apoi burta și pubisul. „Bine închis, în propria mea piele!” își spuse el și simți o bucurie ce-l copleșea constatând întinderea ermetic întinsă a pielii. „Totul este făcut pentru a rămâne închis și secret, gândi el, afară de sex care este excrescența corpului crescută spre viața din afară. Poate că elanul sexual este atât de imperios tocmai pentru ca să aspire și să elimine în firul liniar al plăcerii toată întunecimea și toată simțirea interioară.”

Într-o minută trecuse prin cele mai grozave dorinți și prin cel mai profund dezgust. Era iar liber și respiră ușurat de toată povara eventuală și probabilă ce l-ar fi legat de o nouă dragoste cu D-na Witts.

În aceeași după-masă veni să-l vadă Ernest, care aflase de la Tedy unde stă.

― În sfârșit, nu mai am ghipsul, îi anunță Emanuel vesel.

Ernest se înfundă într-un fotoliu și privea atent tablourile de pe pereți. Părea foarte absorbit de ocupația asta, dar auzi ce-i spuse Emanuel.

― Cunosc senzația asta de eliberare, spuse el cu un zâmbet amar. Câteva zile ai senzația că trupul este plin, autentic și că are un rost, apoi constați că e același lucru și că având sau nu ghips realitatea e la fel de anostă.

Emanuel se simțea în ziua aceea la adăpostul oricărui scepticism, dar vorbele lui Ernest întunecară puțin lumina zilei ca o retractare a unor mușchi invizibili, și ca o constrângere ușoară ce s-ar fi ivit brusc în lucruri.

― Ești un feroce decolorant al realității… îi spuse lui Ernest.

― Cred că realitatea e decolorată de la sine, răspunse acesta, și că noi nu conținem nimic destul de obiectiv, de sigur și de inteligibil pentru a o anima. Suport ce se petrece în jurul meu ca o acțiune gravă și absurdă de care sunt făcut direct responsabil pentru simplul fapt că trăiesc, și care responsabilitate te rog să-mi dai voie să-ți spun că o declin cu totul… Îmi lipsește credința aceea organică și naivă că realitatea își aparține, că e solidă și că nu trebuie să am eu grijă de ea…

― Pentru ce atunci?…

Emanuel ezită o clipă, dar Ernest ridică ochii spre el și insita cu privirea ca să-și complecteze fraza.

― Pentru ce atunci… nu te sinucizi?

Ernest se animă deodată și explodă în gesturi mărunte și iritate.

― Pentru ce nu mă sinucid? Pentru ce? Ah! ah! ah! Îl cuprinse un mic râs care îi turti bereta peste ochi și îi dete astfel un vag aer de clovn. Ei bine, nu mă sinucid pentru că sunt… sinucis de mult. Am ajuns la un anumit fel de viață care este în totul perfect egal cu orice fel de sinucidere. Crezi oare că moartea e mai importantă decât viața? Pentru ce m-aș sinucide, în loc să trăiesc? Pentru mine lucrurile acestea sunt absolut egale, la fel de anoste și la fel de plictisitoare. Este absolut același lucru a trăi ori a fi mort… Și dacă m-aș sinucide ar însemna că o clipă am crezut într-o anumită acțiune în viața mea… și eu nu cred în niciuna… vreau să trec prin viață pur, fără să-i constat importanța și fără să comit nicio acțiune… nici măcar aceea de a mă sinucide. Crezi oare că este vreun sens în faptul că mă bărbieresc în fiecare zi, că mănânc ori că mă plimb, că văd ori că ascult lucruri diferite și mereu noi? Toată noutatea asta e făcută din termeni perfect egali între ei, a iubi = a mânca = copac = câine. Când vei avea acest sentiment al lucrurilor atunci îți vei da seama că în fond conștiința și organicitatea noastră au o transparență de sticlă. Totul trece prin noi ineficace, inutil și fără urmă și nu există făcultate interioară mai vie decât puterea dizolvantă a conștiinței…

Ernest se animă vorbind smucindu-și bereta apoi punând-o din nou pe cap, demonstrând când cu accente țipătoare, când cu calmul definitiv ce-i dădeau aceste înțelesuri adânc simțite. Era într-însul un amestec grav și foarte impresionant de grotesc și de amărăciune.

[―] Toate strădaniile noastre nu pot răni nicăiri durata, nu pot produce în ea nicio alterare, așa cum toate reflexele dintr-o oglindă nu pot altera luciul ei. Tot ce facem, tot ce gândim nu atinge cu nimic realitatea ce ne înconjoară. Vezi că există un punct de vedere de unde agitația noastră este vană, nu un punct de vedere superior ci unul simplu și apropiat, cel atmosferic, să zicem; ai observat că tot ce facem și construim lasă absolut intactă atmosfera?… Și nu numai atmosfera, dar chiar materialitatea lucrurilor. Putem clădi, și fiecare cărămidă, în materialitatea ei profundă, în ultimele ei molecule, va rămâne neatinsă, materialitatea aceea va rămâne intactă și inalterată, indiferentă la forma și structura construcției noastre. Tot ce numim viață este un ansamblu de agitații și acțiuni ce nu ating nimic, ce nu înlocuiesc nimic, ce nu înseamnă nimic, se dizolvă în suprema indiferență a duratei și a materialității continui… perfecte… intacte… nealterate.

― Înțelegi toate acestea, înțelegi? strigă deodată Ernest și se ridică în picioare gata să plece.

― Pentru ce vrei să te duci? întrebă Emanuel.

― Într-adevăr, pentru ce m-aș duce? răspunse Ernest și se trânti din nou în fotoliu.

― Ei, iată cum se petrece totul bizar și amuzant și absurd! spuse Ernest. În momentul când m-am ridicat în picioare aveam anumite gânduri și preocupări, și iată că așezându-mă din nou în fotoliu totul s-a schimbat în mine subit și mă gândesc la altceva… s-a schimbat placa…

Câteva clipe rămase gânditor.

― Știi ce e cu Tonio?…

Emanuel nu răspunse, dar tot ce se lega de Tonio îl interesa grozav.

― Ei bine, a trimis pe-un frate al lui ca să-i ridice lucrurile de la pensiunea unde stătea în ultimul timp… o pensiune infectă și murdară pe plajă…

― Știu, spuse Emanuel, l-am văzut într-o zi acolo.

― Ei da, și fratele lui mi-a povestit o mulțime de lucruri. Într-o seară Tonio a plecat la Paris, a băut îngrozitor de mult și s-a culcat într-o stație de metrou de unde a fost ridicat și dus la un spital… De-acolo, când s-a dezmeticit puțin, fratele lui, care fusese între timp anunțat, l-a condus într-o clinică foarte elegantă și modernă ca să se calmeze câteva zile și să se dezintoxice de alcool… Acum e mai bine, dar în primele zile la clinică era furios și foarte violent. Cerea mereu să i se dea de băut și de mânie spărgea în odaie toate obiectele… Îmi spunea fratele lui că a îndoit într-o seară un candelabru de masă de bronz ca pe-o bucată de ceară… În altă seară a intrat în odaia unui muribund…

― În odaia unui muribund? Cum asta? întrebă uimit Emanuel.

― Da, în odaia unui muribund… Se înarmase cu un cuțit și alerga prin clinică amenințând pe toată lumea. Într-un sfârșit a găsit o ușă deschisă și a intrat în odaia aceea. Era odaia unei îngrijitoare care se ocupa de un bolnav foarte grav… Camera îngrijitoarei comunica printr-o ușă în perete cu aceea a muribundului. Mai întâi Tonio a văzut pe perete în odaia îngrijitoarei o fotografie de femeie, s-a repezit la dânsa și a sfâșiat-o în bucăți cu cuțitul. Apoi a intrat în odaia vecină, a bolnavului, cu cuțitul în mână, sălbăticit și furios.

Era însă un muribund foarte cumsecade, care stătea în pat în capul oaselor, cu un șirag de mătănii în mână, și recita calm rugăciuni și litanii. Avea un ochi scurs, dar cu ochiul cel bun privea atât de fix și intens încât Tonio rămase în prag, cu cuțitul în mână, nedumerit și imobilizat. Bolnavul își lepădase mătăniile… Tonio murmură moale, zdrobit de privirea fixă a ochiului unic și globulos. „Vreau să omor pe cineva… vreau să omor pe cineva”, în timp ce bolnavul îi făcea semne amicale cu mâna. „Apropie-te tinere… vino încoace… foarte amuzant… foarte amuzant”, și îl chema lângă pat. Era un bolnav care stătea de luni de zile plictisit în pat în aceeași odaie de clinică și acum nu vroia să scape ocazia ca să se distreze puțin… Tonio făcu câțiva pași și căzu în genunchi lângă patul bolnavului, cu capul în pernele lui. Îngrijitoarea care venise în urmă și urmărise toată scena alergă să cheme pe cineva. Când se întoarse îi găsiră pe amândoi, pe bolnav și pe Tonio, recitând „Ave Maria” cu glas tare, Tonio în genunchi lângă pat și bolnavul cu o mână pe capul lui într-o poziție de magnifică benedicțiune deasupra căreia sticlea, cu o lucire subită divină, ochiul unic și fix…

― Și-acum trebuie să plec, spuse Ernest uitându-se la ceasul de mână și ridicându-se din fotoliu.

― Ești grăbit, ai vreo întâlnire importantă? întrebă Emanuel.

― Știi bine că nu, făcu Ernest ridicând din umeri. Îmi place să știu ora exactă când vin și când plec de undeva, dar asta numai pentru că am un ceas și țin să-l utilizez…

VII

Emanuel nu dormise toată noaptea o singură oră calmă și liniștitoare. Îi frământa mintea resturi din conversația cu Ernest amestecate cu scene nesigure de vis, pe care oboseala le sesiza greu și agasant printre momentele de somn, ca desfășurarea unui peisagiu limpede în mersul unui tren ce trece necontenit prin tunele și alternează tabloul zilei inteligibile cu întunericul umed și irespirabil de sub pământ.

În gură îi persista un gust amar, nedeslușit, ca însăși amintirea viselor. Emanuel le reconstitui cu exactitate, închizând ochii, și atmosfera lor cenușie și copleșitoare umbri ușor ziua reală ca o prelungire imprecisă de tentacule în materia precisă a dimineții.

În ziua aceea D-na Witts și Jack trebuiau să meargă la cimitir. În toată casa se răspândise mirosul exasperant și funebru al crinilor pregătiți din ajun. Pepita era îmbrăcată în rochie neagră și D-na Witts mâncă în odaie, într-o liniște perfectă, pe care o respectau și papagalul și câinele.

Când mai târziu își reaminti Emanuel de acest moment al zilei, găsi că plutea în el atmosfera caracteristică a înmormântărilor cu trecerea înceată a timpului și disoluțiunea energiei, care făceau de pildă umbletul Pepitei mai tăcut și (respectând totuși intacte ocupațiile ei zilnice, de la a peria perdelele până la a servi masa) îi lichefiau gesturile în aerul grav al aniversarului ca într-un fund acvatic submarin.

În timpul mesei, Pepita foarte serioasă și preocupată părea că vrea să spuie ceva lui Emanuel. Întristarea ei și doliul rochiei anunțau un plânset interior, gata să izbucnească, așa cum unele semne certe anunță o furtună.

Emanuel își băgă capul în ziar, indispus și laș știind că o singură privire a lui blândă și compătimitoare ar fi distrus pojghița subțire de tăcere a Pepitei și plânsul s-ar fi dezlănțuit atunci îngrozitor, iritant și imposibil de oprit.

Emanuel, cu capul ascuns, se complăcea în precaritatea gesturilor politicoase și măsurate ale Pepitei, a cărei discretă atitudine ar fi vrut s-o păstreze intactă până după masă, necerând nici măcar un pahar cu apă deși îi era sete și vorbind de după ziar cât mai puțin și cu voce slabă, așa cum ar fi mânuit cu delicateță un explozibil până în momentul când l-ar fi depus într-un loc sigur.

Când isprăvi masa, Pepita veni să ia tacâmurile și rămase cu tablaua în pragul ușii, mută și insistentă.

― Ce vrei, Pepita? întrebă Emanuel.

― Îmi vine greu să vă răspund, dar îndrăznesc… poate că s-ar putea… Aș vrea să mă duc și eu la cimitir azi după-masă… că doar eu am îngrijit pe domnul atâția ani… și era atât de bun… domnul… atât de bun, săracul…

Plânsul izbucni în sfârșit nestingherit în lacrimi pline ce cădeau greu peste tablaua cu veselă.

― Ei da, înțeleg… și atunci, dacă vă duceți toți voi rămâne în toată vila singur…

Emanuel se gândi câteva secunde.

― În fine, nu am nevoie de nimic… timp de câteva ceasuri pot sta și singur. Cred că nu se va întâmpla nimic…

― Vă mulțumesc… vă mulțumesc mult de tot, spuse Pepita, absorbind cu buza inferioară câteva lacrimi ce se prelinseseră pe nas.

În felul acesta, Emanuel rămase singur în ziua aceea în vilă.

Când toți fură plecați, fu cuprins de o ușoară neliniște, încercă să doarmă, dar nu izbuti. Ușa spre terasă era deschisă și adia un vânt slab care mișca mereu perdelele în odaie. Emanuel ar fi vrut acum să închidă ușa; îi părea rău că nu fusese mai prevăzător. Cu cât treceau clipele, cu atât mișcarea perdelelor devenea mai agasantă. Emanuel rămăsese desigur și alte dăți cu ușa deschisă, pe o zi cu vânt, dar atunci nu se gândise atât la perdele pentru că ar fi fost ușor să sune și să ceară să fie închisă ușa.

Era o zi apăsătoare și caldă, cu un cer acoperit și o mare ce fierbea molcom și monoton. Emanuel își desfăcu cămașa la gât, pentru a respira mai mult aer, dar era una din acele zile când, orice ar fi făcut, rămânea înecat în atmosfera ei copleșitoare.

Emanuel rămase astfel câtva timp doborât, inert, fără gânduri, plin de zgomotul valurilor care foșneau mereu, mereu, ca o imensă respirație externă animalică, înceată și somnolentă.

Deodată pe una din dunele dinspre cârciumă apăru factorul poștal. Emanuel respiră ușurat; în sfârșit cineva îi va închide ușa. De obicei, factorul însă venea prin dosul vilei și dădea scrisorile Pepitei. Emanuel începu să strige și să facă semne factorului, dar acesta de-afară nu auzea nimic din cauza vântului. În momentul când trecu prin colțul terasei, Emanuel aruncă cu putere o carte peste balustradă. În sfârșit factorul îl auzi de data asta pe Emanuel și veni în salon prin terasă.

― Te-aș ruga, dacă vrei, să închizi ușa aceasta, îi spuse factorul[ui]. Toată lumea a plecat de la vilă și am rămas singur…

În clipa aceea factorul îi întinse un plic mare cu chenar îndoliat.

― Vedeți, scrie pe el „urgent”, spuse factorul, de aceea am venit eu singur să vi-l aduc… Care ușă trebuiește închisă?… Asta spre terasă?…

Emanuel era prea ocupat de a observa cum factorul închide ușa pentru a privi mai cu atenție la plic.

În momentul însă când factorul isprăvi și închise ușa pe dinafară, Emanuel aruncă o privire pe plic și descoperi scrisul Solangei. Ce vroia de la dânsul? Pentru ce era „urgent”? Poate că trebuia un răspuns tot atât de imediat?

Toate aceste gânduri îi trecură fulgerător prin minte în secunda exactă când factorul luă mâna de pe clanță și întoarse spatele.

― Ah, ar fi trebuit să-l opresc puțin… poate că trebuie un răspuns urgent…

În zadar însă acum striga – factorul nu putea auzi nimic din salonul închis. Emanuel rămase astfel într-o singură secundă izolat de o ușă închisă ca un animal prins în capcană.

Plicul pe care îl ținea în mână era de formatul mare al invitațiilor funebre mai degrabă decât un plic de scrisoare. Era în exagerarea aceasta ceva insolit și neplăcut, ca o incoherență puțin demonstrativă.

Îl deschise febril, aproape rupându-l.

Înăuntru părea gol, dar Emanuel găsi în fundul lui un bilețel păturit în opt, foarte mic, o foaie cu pătrățele ruptă dintr-un carnet.

Era scrisul Solangei dar foarte înflorat, și caligrafiat, cu o minuțiozitate care îi produse lui Emanuel un amestec de greață și de frică.

Conținea câteva versuri din Valéry și un scurt „Adio” scris deasupra unui desen care reprezenta un schelet într-o raclă sub pământ, înconjurat de diferite semne funebre și cranii strâmb schițate.

Emanuel, îngrozit, lăsă din mână biletul. Îl cuprinse un tremur pe care nu-l putea stăpâni și în piept îi urla ceva exasperat și sinistru ca într-un loc pustiu plin de rezonanțe sălbatece.

Într-adevăr, ziua aceea înăbușită și goală, numai ea și lumina ei tristă, puteau da naștere unei întâmplări atât de lugubre și zdrobitoare.

Unde era în clipa aceea Solange? Ce făcea? Era oare moartă ori se zbătea abătută, în agonia unei otrăviri?

Emanuel se simți încleștat de imobilitatea Iui pe căruț ca de o gheară ce l-ar fi strâns puternic, fără posibilitate de scăpare. Emanuel ar fi vrut să se ridice de pe gutieră să alerge până Ia cârciumă și de-acolo să trimeată pe cineva până Ia pensiunea Solangei ca s-o caute. Poate că un singur minut era acum de extremă importanță… Poate că ar putea fi încă salvată… Poate că se închisese în odaia ei și nimeni nu știa de dânsa, nimeni nu știa că vrea să se sinucidă…

Emanuel făcu un efort ca să se ridice de pe gutieră, dar simți cât de inutilă și slabă era încercarea Iui față de dunele enorme ce-I despărțeau de cârciumă și pe care nu le-ar fi putut parcurge nici măcar târându-se pe brânci. Până atunci, niciodată Emanuel nu simțise cât de atroce și dureroasă poate fi trecerea timpului. Își dădu slabe încurajări spunându-și că biletul nu este atât de amenințător și sinistru, dar când îl luă în mână și îl analiză din nou cu atenție, descoperi în el încă mai multă disperare și demență…

― Cât vor sta oare Ia cimitir, D-na Witts, Jack și Pepita? se întrebă Emanuel. De cât timp plecaseră?

Era imposibil să aprecieze timpul exact. Când vroia o clipă să se calmeze și să calculeze cât mai avea de așteptat, timpul trecut părea când foarte lung, când extraordinar de scurt. Afară, lumina anonimă a cerului înnourat îl deruta cu totul.

Era în jurul Iui prea multă disoluție și indiferență. Toată zbaterea Iui și imensa Iui nerăbdare se topeau în abandonul zilei vaste și inconsistente. Era senzația ciudată care dă unei dezlănțuiri de forțe într-un mediu prea slab o moliciune halucinantă de dezechilibru și de fragilitate, așa cum uneori în vis un umblet greoi cu pași grăbiți întâmpină un aer vaporizat și prea ușor, în care corpul e gata să cadă înainte.

Își ținti urechea spre cel mai mic zgomot și privea pe fereastră atent la cea mai simplă mișcare ce i-ar fi indicat venirea celor din vilă, dar ziua afară rămânea vidă și haotică și Emanuel simți disperat că nimic în tot ce-l înconjura nu avea relieful necesar de care să poată agăța un gând eficace și sigur. Totul devenise dintr-odată dezolant de pustiu în timp ce în mână bilețelul îl ardea și frica se închircise într-însul, densă și dureroasă, ca nucleul zilei acelea exasperante.

Închise ochii, dar vuietul interior era mult mai insuportabil decât calma indiferență a lucrurilor dimprejur. Începu să numere… „Când voi ajunge la o sută”… dar termenul trecea și nimeni nu apărea pe dune. Cu ochii mari deschiși privea linia subțire și azurie a extremității nisipului, până ce conturul colinelor devenea incert și se fragmenta în pete luminoase care îl înțepau în ochi. „Este imposibil ca să se întâmple un lucru pe care îl aștepți cu prea mare nerăbdare, își spuse Emanuel. Intensitatea așteptării îl gonește și îl îndepărtează, așa cum un vârtej de apă aruncă în afară bucățile de lemn ce intră în rotația lui. Până ce nu mă voi calma nu se vor întoarce cei din vilă… nimeni nu va veni. Trebuie să mă liniștesc pentru ca întoarcerea lor să mă surprindă în perfectă indiferență – nu să răspundă exact așteptării mele.”

Vântul afară se porni cu furie, zgâlțâind ușa. „În cuprinsul aceleiași zile zace și nerăbdarea mea și disperarea Solangei. Ce face ea oare acum? Unde este? E moartă? E vie?”…

Întrebările lui Emanuel alunecau moale pe suprafața exactă și imuabilă a lucrurilor. Îl cuprinse o atât de profundă și grea tristețe încât simțea că nici n-ar putea să plângă: plânsetul ar fi fost și el un act exterior, facil și ridicul față de imensa gravitate a momentului. Câteva lacrimi!… dar asta n-ar fi avut absolut nicio legătură cu întâmplarea prezentă și chinuitoare… absolut nicio importanță și nicio legătură^[32].

Când peste jumătate de ceas se întoarse[ră] D-na Witts, Jack și Pepita, Emanuel foarte calm îl rugă pe Jack să se ducă cu bicicleta în oraș, cu un bilet pentru Solange. „În caz că odaia ei e închisă să fie deschisă cu forța… s-a întâmplat poate ceva grav… să fie căutată pretutindeni”.

Era o „datorie de conștiință” în termeni comuni, pe care Emanuel o săvârșea în afară de trupul lui, o acțiune exterioară și indiferentă, dincolo de sângele și carnea lui.

VIII

În fiecare seară D-na Witts venea câteva minute în odaia lui Emanuel pentru a-i spune „noapte bună” înainte de a se duce la culcare.

În seara aceea însă, prea obosită pentru a scoborî în sufragerie, luă doar un ceai și se culcă. Câinele fu legat într-un hambar din curte ca să nu latre. D-na Witts era foarte surescitată de vizita la cimitir și dorea liniște. Toate luminile se stinseră în vilă, devreme; Jack adusese răspuns din oraș că persoana căreia i se adresa bilețelul nu fusese găsită acasă. Era lumină încă afară când toată lumea se culcă în vila „Isabela” după ziua aceea plină de osteneli și peripeții.

Emanuel își trase perdelele pentru a face mai întuneric în odaie, dar lumina venea dinspre terasă și mult timp se chinui să adoarmă stânjenit de claritatea albastră a serii de vară.

Câtva timp dormi greu, fără vise. Începu să transpire și se trezi într-un lac de umezeală. Pijamaua la spate se lipise de piele și ar fi vrut să o schimbe dar nu îndrăznea să o scoale pe Pepita. Căută chibriturile și aprinse lampa. Privi la ceas, era abia ora zece, dar afară se întunecase și toată lumea părea că doarme de mult.

În acest moment auzi un zgomot de pași în jurul vilei, pe cimentul din curte. În somn i se păruse vag că umblă cineva pe afară, dar uitase de asta când se trezi – acum însă mersul se auzea din nou bine de tot. Cert, cineva căuta ușa de la intrare.

În clipa când vru să strige, răsună strident soneria pe coridor; cineva suna la intrare.

Câteva minute trecură grele și neliniștitoare. Emanuel, buimăcit de somn, își pregătise în mână ceasul de pe masă, cu piatră grea de marmură, pentru a arunca în capul celui ce va intra în odaie, dacă era cumva un hoț.

Deodată se auziră pe coridor pașii târșâiți ai Pepitei și în curte apărură luminile schimbătoare ale lămpii aprinse cu care venea.

― Aici e vila „Isabela”? întrebă de-afară o voce răgușită. Emanuel nu descoperi în voce niciun accent cunoscut, și mai târziu, când își amintea de clipa aceasta și reconstituia cu exactitate în memorie tonul întrebării, el suna la fel de fals și necunoscut.

Pepita întredeschise ușa și se auziră câteva șoapte apoi pașii Pepitei spre odaia lui Emanuel și o discretă bătaie în ușă.

― Ce este? întrebă speriat Emanuel.

― A venit cineva… vrea să vă vadă… răspunse Pepita.

Emanuel era uluit. Cine putea să vie la ora aceea la dânsul?

― Întreabă cine e…

― E o domnișoară… îmi dați voie să intru?

Emanuel o chemă înăuntru. Pepita veni în halat de noapte și îi spuse repede pe șoptite:

― Mi se pare că nu e în toate mințile… nu știu cine este… n-a fost niciodată pe-aici… e cu hainele rupte și despletită… dar nu pare să fie o cerșetoare.

Emanuel își dădu în sfârșit seama că la ușă era Solange; își aminti cu regret că îi dăduse indicații precise unde este vila „Isabela”.

― Ei bine, spune-i să intre… spuse Emanuel. Poți închide ușa la coridor și să te duci la culcare… va pleca prin terasă…

Pepita era mirată și curioasă și desigur că, dacă n-ar fi dominat mai ales curiozitatea, n-ar fi primit în vilă pe Solange.

― Poftiți, intrați…

Emanuel ridică flacăra lămpii; odaia se ilumină ca un om care ridică sprâncenile și deschide brusc ochii, în așteptarea unei surprize.

În prag apăru Solange. Avea într-adevăr aerul demențial și mizerabil. Unde se tăvălise, prin ce gunoaie, de era atât de murdară și zdrențuită[?] Emanuel se îngrozi. Solange stătea în prag ca o arătare. Părul îi atârna despletit, plin de nisip și fața avea o culoare vânătă de piatră, linia buzelor dispăruse lividă în asprimea obrazului. Avea cearcăne sub ochi și în două locuri urme negre de lovituri, ca și cum ar fi fost bătută sau zgâriată. În mână ținea niște obiecte voluminoase ce atârnau greu. În fiecare mână câte unul. Emanuel nu desluși ce sunt, dar când Solange făcu un pas în odaie își dădu seama cu un amestec de frică, de milă și de profundă neplăcere că într-o mână Solange avea cadavrul pe jumătate putrezit al unei pasări moarte, iar în cealaltă o gheată ruptă, hidoasă, găsită desigur în gunoaie.

― Iată ce ți-am adus! spuse Solange cu aceeași voce stranie, impersonală și puse pe masă obiectele. Apoi rămase mută și înlemnită, privind fix abat-jour-ul lămpii, cu ochii mari deschiși, în plină lumină, fără să clipească ori să fie jenată de flacăra lămpii, ca și cum ochii ei ar fi căpătat brusc însușiri de materie indiferentă, lucind în lumină ca niște bucăți de sticlă încrustate în obrazul de piatră.

― Te rog stai jos…

Căzu mai mult decât se așeză în fotoliu; rămase cu privirile mereu fixate de lampă ca și cum ar fi urmărit acolo ceva ce trebuia observat cu infinită atenție și fără o pauză de-o clipă.

― Pentru ce ai venit? întrebă Emanuel și se sili să aibă un ton cât mai natural în care să nu străbată nimic din surpriza și neliniștea lui interioară. „Totul este acum să procedez astfel ca și cum nimic anormal nu s-ar petrece, gândi Emanuel. Întreaga întâmplare trebuie închisă în banal și obișnuit, asta e salvarea… orice mirare din parte-mi poate mări acuitatea disperării Solangei.”

Emanuel își schiță repede un mic plan de acțiune.

„Va trebui să vorbesc rar cu pauze mari pentru a lăsa timp frazelor să se organizeze într-însa. Probabil că e încă foarte zdruncinată… a trecut desigur prin momente teribile și tot ce-i voi spune va suna în ea în golul și pustiul disperării… Va trebui să caut anume vorba cât mai simple și cât mai evocatoare.”

― Înțeleg foarte bine neliniștea și zbuciumul tău, începu Emanuel. În dragostea noastră a fost o înțelegere, deasupra cuvintelor ce ne spuneam și a lucrurilor ce se întâmplau, încet, încet, fiecare din noi s-a dedublat și a început să existe cam în aceeași măsură în el însuși și în reflexul lui viu, care era celălalt. Încât orice despărțire devenea o îmbucătățire a eului, o rupere organică, ca smulgerea brutală a unei mâini, de pildă^[33]…

În odaie străluci lumina albă a unui fulger căzut în apropiere. Tunetul urmă înspăimântător cu bubuituri repetate ca niște împușcături. Era oare sfârșitul zilei acestea apăsătoare? În sfârșit, furtuna urma să se dezlănțuiască și să spargă cerul înnourat într-o răpăială de ploaie eliberatoare? Căldura se făcu mai grea, broboane de sudoare curgeau pe gâtul lui Emanuel, lumina circulară a abat-jour-ului închidea pe Solange, odaia și atmosfera ei insuportabilă în interiorul unui clopot de sticlă.

― Pentru mine, continuă Emanuel, despărțirea a fost tot atât de grea, tot atât de zdrobitoare ca și pentru tine, dar… a trebuit… a trebuit… n-am vrut ca dragostea noastră să devină un obicei… cu program de întâlniri zilnice, cu rituri indiferente (în fiecare zi la [ora] Y să ne plimbăm cu trăsură pe plajă) care să înece în platitudine și banalitate ceea ce a fost în întâlnirea noastră atât de pur și de extraordinar…

― În întâlnirea noastră… repetă Solange abia mișcând buzele și trecându-și mâna peste ochi, copleșită de o amintire.

― Pentru dragostea noastră de totdeauna despărțirea aceasta va fi o absență în care ea va căpăta noi preciziuni și noi înțelegeri… așa cum în aerul înghețat al iernei toate sunetele se aud mai distincte și mai apropiate.

Emanuel acum se asculta vorbind și cuvintele păreau ele înșile hipertrofiate de căldură. Unde se petreceau toate acestea? În ce oglindă deformantă căzuse această noapte hidoasă și sufocantă?

Solange își frământa mâinile, rămânând tot timpul cu privirea îndepărtată și fixă. Ce însemna această prezență a cărei umbră imensă acoperea straniu un portret din perete?

Emanuel zări pe masă biletul primit în după-amiaza aceea. Îl luă și-l desfăcu încet, apoi îl îndoi la loc. Solange îi urmărea acum toate gesturile cu extremă atenție.

― Și ce înseamnă asta? Pentru ce?… mă întreb, pentru ce? izbucni Emanuel.

Învârtea bilețelul printre degete, iluminat de-o idee.

„Acum Solange e cu desăvârșire epuizată… Toată forța ei de concentrare s-a isprăvit în biletul acesta… mai departe n-a putut lua nicio hotărâre și din moment ce n-a executat gândul ei până la capăt iat-o acum mai docilă și mai supusă ca totdeauna… ca și acumulatoarele acelea care supuse mult timp unei tensiuni puternice când curentul este întrerupt pierd pe lângă electricitatea acumulată și restul de energie ce-l conțineau…”

Solange privea biletul, cu profundă dezolare și umilință.

Emanuel îl deschise din nou și apoi îl rupse bucată cu bucată aruncând hârtiile în scrumieră.

Era ultima și cea mai atroce lovitură pe care o simțea desigur Solange în ziua aceea; fața ei luă subit un aer suferind și docil de animal bătut.

― Îți repet că despărțirea aceasta nu e decât provizorie. Și chiar dacă ar fi definitivă… n-am scos oare din dragostea noastră tot ce-a fost mai pasionant, tot ce putea fi în ea unic… imposibil de înlocuit? Importantul nu stă în săvârșirea cotidiană a aceluiași act de fericire, ci în desăvârșirea lui perfectă, într-o singură dată, în mod unic și ireversibil…

― Pentru mine tot ce-mi spui e atât de clar și totuși atât de ciudat… vorbi în sfârșit Solange. Îmi huiesc în cap valurile mării de toată după-amiaza și vocea ta iese parcă din huiet…

În noapte fulgerele se întețeau și furtuna devenea tot mai plină de forțele ei întunecate, ținute în loc de zăpușeala moale și anihilantă.

― Toată zbaterea asta a noastră ai fi putut s-o eviți printr-o înțelegere mai elementară a lucrurilor, spuse Emanuel.

Își dădu seama că fraza aceasta nu exprima exact gândul lui. Căută câteva cuvinte mai precise dar căzu cu capul în perne, obosit – la ce bun?

Îi vâjâiau urechile și sudoarea îl înțepa pe tot corpul, neplăcut. Ar fi vrut să poată fi scos din camera aceea, smuls din interiorul ei ca dintr-o cochilie și scufundat într-un aer mai proaspăt, mai rece și mai respirabil.

― Te rog gândește-te ca în același mod în care mi-ai produs zbuciumul unei după-amiezi să poți să-mi procuri o liniște deplină, o după-amiază de complect abandon și mulțumire… nu însă de plăcere, ci de calm… oamenii nu pot în fond decât să-și provoace plăceri ori disperări, atâta tot^[34]…

Solange se ridică să plece.

Întinse mâna lui Emanuel, apoi o puse pe pieptul lui, pe bătăile inimii, și rămaseră câtva timp astfel.

― E îngrozitor de întuneric afară, spuse Emanuel. Și ploaia va veni dintr-un moment în altul.

Era în grija lui și puțină frică; se temea că Solange va mai trebui să stea câtva timp acolo.

― Îți pot da o lanternă.

Solange îl privea cu ochii umezi, tremurând toată.

― Te rog, iartă-mă, Emanuel.

Zări deodată pe masă pasărea moartă și gheata, aduse de pe plajă; le apucă ca să le ia cu dânsa.

― Ah, nu, lasă-le aici… Te rog să le lași… spuse Emanuel cu oarecare ferocitate. „În felul acesta își va aminti că a lăsat în urma ei semnele certe ale amărăciunii ce mi-a produs și gândul ăsta o va tortura probabil. E bine ca întâmplarea să nu se termine prea simplu și să o mai chinuie puțin; altfel totul se va repeta”, gândi Emanuel.

În sfârșit Solange se îndreptă spre ușă; trecu prin fața oglinzii și privi în ea distrată, fără ca să facă cel mai mic gest pentru a-și aranja părul ori rochia.

Emanuel aplecându-se peste lampă deranjă flacăra și în odaie se răspândi un miros acru de fum. Zăpușeala fierbea cumplit, fulgerele se repetau din ce în ce mai dese. Când Solange deschise ușa spre terasă pătrunse în odaie o răbufnire de vânt, dar [era] un curent de aer cald ca ieșit dintr-o baie. Emanuel stinse lampa. Solange părăsi odaia în întuneric.

― Pot să-ți spun la revedere, Emanuel?

Emanuel ezită o clipă ca să răspundă, dar când vru să pronunțe cuvântul ușa era închisă și Solange plecată.

Își aruncă de pe el plapoma, își dezbrăcă pijamaua și se șterse cu ea pe corp. Era aceeași căldură densă, plină și irespirabilă, dar acum, în întuneric, rămas singur, Emanuel respira mai ușor.

Cu vârful degetelor izbuti să atingă și să ia de pe un raft o sticlă plină cu alcool. Își turnă de câteva ori pe corp și se frecă cu frenezie; mirosul tare îl ameți puțin. Își umplu plămânii cu aerul reîmprospătat, îmbibat cu vapori de alcool ce usturau în nas și pătrundeau până în fundul respirației.

Epuizat de căldură, îmbătat de mirosul alcoolului, rămase în perne cu fața în sus, sfârșit de osteneală, inert și amețit.

Câtva timp nu făcu decât să respire regulat și somnul îl prinse aproape cu totul, când se dezlănțui afară ploaia – ploaia bună, liniștitoare, ca un duș puternic ce mătura cu rafale de apă ziua aceea înăbușitoare și grea.

IX

Într-o după-amiază, câteva zile după această întâmplare, veni să-l vadă Emilie, îngrijitoarea lui Tedy. Ținea în mână un buchet mare de trandafiri. Era ostenită de drum, și obrazul îi lucea de sudoare. În mână, hârtia care învelea cozile florilor se rupsese și era caldă de la strânsoarea degetelor.

― Vă trimite Tedy asta și vă roagă mult să mai veniți pe la ea… mai ales acum când boala ei s-a agravat atât de rău…

― Ce are? întrebă Emanuel.

― Întotdeauna vara-i așa… vara coace fistulele și, iertați-mi cuvântul, împute puroiul… Tot piciorul bolnav al lui Tedy nu-i acum decât o rană putredă și rău mirositoare…

― Ei, și ce spune doctorul?

Emilie își privi unghiile, apoi își strânse obrazul închircit de riduri într-o strâmbătură ce s-ar fi părut un zâmbet ciudat și izbucni domol în plâns. Își scoase o batistă din poșetă și își tamponă ochii.

― Iată că dau reprezentație, spuse ea. Și după o pauză: Va fi prea trist… prea greu de suportat… doctorul a spus că probabil va trebui să i se taie piciorul… Și ea, sărăcuța, nu știe nimic… bănuiește ceva, dar nu tot adevărul… zilele trecute mi-a spus că vrea să-și facă o rochie nouă de vară… „Cu flori multe”… mi-a spus… „o rochie veselă cu care să pot merge când voi începe să umblu”… și i-am cumpărat muselină înflorată… ceva foarte frumos… îi stă bine… e-atât de bucuroasă de rochia asta… nu bănuiește nimic sau poate se preface… o surprind de multe ori cu lacrimile în ochi… și tace… nu spune nimic… cochetează, așa întinsă pe căruț… „mai lungă puțin rochia”, a spus croitoresei când a venit la probă… „e o rochie pentru mers în picioare”.

Emanuel promise că va veni a doua zi.

― Cât mai devreme, spuse Emilie, poate fi și înainte de 4… mai târziu poate să aibă febră…

Emanuel veni a doua zi la hotel. Căldura după amiezei ardea în tot plinul ei. Îl ieși în întâmpinare Emilie care îl rugă să aștepte câteva minute în coridor.

― Tedy vrea să vă facă o surpriză, spuse îngrijitoarea.

Când, în sfârșit, Emanuel intră în odaie își dădu seama îndată de surpriza ce i-o pregătise Tedy: se îmbrăcase cu rochia ei nouă și luase toate cuverturile de pe ea; un picior era normal, încălțat cu ciorap și pantof de sport (Emanuel observă că talpa era curată, era un pantof care nu călcase niciodată pe pământ) iar celălalt picior era înfășurat în bandaje albe. Părea o fată sănătoasă, vioaie, care se întinsese pe gutieră dintr-un capriciu dacă picioarele n-ar fi prezentat un contrast atât de izbitor.

Într-adevăr rochia îi stătea bine, Tedy își pieptănase părul cu oarecare cochetărie și îl dăduse la o parte puțin pe frunte descoperindu-și privirea.

Emanuel se gândi la o păpușă mare care ar fi avut un picior spart și fetița care se juca cu ea îl învelise în tifon, jucându-se cu păpușa „de-a bolnava”.

Emilie stătea surâzătoare de-o parte.

― Îți place rochia mea? întrebă Tedy.

― Este cât se poate de frumoasă… îți stă foarte bine…

― Da… da… spuse Tedy cu o grimasă. Când o să umblu o să-mi stea încă mai bine… Vezi doar că pe căruț face pliuri…

Își aranjă puțin părul.

― Mă întreb, spuse ea lui Emanuel, dacă vom dansa vreodată noi doi împreună.

Tăcu și apoi izbucni în râs:

― Poate că vom dansa „La danse macabre”!

Emilie făcu o mutră supărată.

― V-am rugat doar să nu mai vorbiți astfel…

În odaie storurile erau trase și domnea o răcoare moale și vibrantă, cu zumzăitul mărunt al unei tăceri calme. Emilie aduse oranjadă în pahare mari.

Chiar de când intrase, Emanuel simțise un miros iute și neplăcut; acum, când Emilie apropie căruțul lui de al lui Tedy pentru a fi lângă aceeași masă, Emanuel își dădu seama că mirosul venea de la pansamentele ce înveleau piciorul bolnav al Tedy-ei. Era ca adierea ce suflă vara peste maidanele de gunoi și se amestecă cu mirosul florilor de câmp.

Emilie veni cu o cuvertură, probabil că simțise și ea mirosul puroiului.

― Ar fi bine s-o puneți peste picioare…

Însă Tedy refuză; era puțin agitată, obrajii îi ardeau și de câteva ori Emanuel o surprinse mușcându-și buzele pentru a face din nou sângele să vie în ele.

Deodată se bătu în ușă și o fată de serviciu aduse o carte de vizită pe care Tedy o privi speriată. Începu să tremure ușor ca scuturată de friguri. Într-o clipă fața ei deveni transfigurată, de nerecunoscut.

― Bine spune-i că poate să vie…

Și repede, pe nerăsuflate, explică lui Emanuel în puține cuvinte:

― Îmi pare bine că ești aici… mi-e frică de omul ăsta… îl primesc de frică… să nu-mi facă vreun rău… e un magnetizor… și spune că poate să mă vindece… face tot felul de lucruri stranii… mi-a adus cărți de ocultism…

În acel moment ușa se deschise din nou și Emilie veni însoțită de vizitator.

Era un omuleț mărunt și slab, cu un umăr mai ridicat decât altul, din care cauză umbla oblic și ținea capul înclinat privind pe sub sprâncene; avea o față îngrozitoare, ciupită de vărsat, și ochii foarte ieșiți, ca două globule ce-ar fi stat lipite de obraz gata să cadă. În mijlocul feței spânzura nasul ca un cioc de cucuvaie. Purta o pelerină mică și nu părea deloc incomodat de ea, deși era o zi atât de călduroasă. Când întinse mâna ca să dea bună ziua, pelerina se deschise și atunci se părea într-adevăr că este o pasăre de noapte cu aripile desfăcute.

― Îți aduc vești bune…, spuse el Tedy-ei. Pot să ți le spun? întrebă el privind spre Emanuel ca și cum ar fi fost stânjenit de prezența lui.

― Da… da… răspunse Tedy… spune-mi tot ce-ai făcut pentru mine.

Emanuel observă pe gâtul omulețului o ploșniță și fu cuprins de-o scârbă subită.

― Iată, am intrat în relații cu un spirit bun… un corp astral… de pe muntele Tibet… din grupul luminilor mari și favorabile… întâi a refuzat… apoi a răspuns că vrea… acceptă… cu condiția ca să vindece pe cineva inițiat… așa că va trebui să te inițiez mai întâi… Câteva noțiuni numai… pentru ca spiritul lumi[ni]i să nu se găsească în teren amorf… neastral…

Emanuel privea fix paharul cu restul de oranjadă – grozavă poftă ar fi avut să i-l arunce omulețului în obraz; din gura aceea strâmbă și știrbă ieșeau toate cuvintele bizare ca o scursură de murdărie.

― Și ce trebuie să fac? întrebă Tedy.

― Până una-alta nimic important, voi veni mâine ca să-ți transmit mesagiul complect al luminii din Tibet… până atunci iată, am adus o piatră astrală cu care să dormi sub pernă… Îmi pare rău că sunt azi atât de grăbit…

Tot timpul cât omulețul vorbea Tedy clănțănea din dinți; omulețul scoase din buzunarul vestei ceva învelit într-o bucată de ziar.

― Ține asta sub pernă… până mâine… și gândește-te la corpul astral astă seară la 9 și 25, mă voi gândi și eu în aceeași minută… va fi dublul gând favorabil…

Întinse iar mâna și desfășură din nou pelerina ca fâlfâirea unei păsări sinistre, apoi plecă repede, cu pași mici, făcând semn Emiliei să-l urmeze în coridor. Emilie se duse cu dânsul afară și prin ușa întredeschisă se auzi cum omulețul îi spune ceva în șoaptă. Emilie reintră în odaie.

― Ce ți-a spus? întrebă Tedy înfrigurată.

― Mi-a cerut să-i împrumut cinci franci.

― Îmi dai voie să văd ce-a adus în hârtie? întrebă Emanuel.

Era ceva moale, alb și puturos, Emanuel pipăi și mirosi „piatra astrală”, apoi, după ce o examină cu atenție, o înapoiă Tedy-ei.

― E pur și simplu o bucățică de brânză veche, poți s-o arunci fără nicio grijă… vezi și d-ta…

Emilie privi și ea în hârtie.

― E brânză, e brânză curată, aprobă și ea clătinând din cap cu o mină dezgustată.

― Vă spun mereu să nu primiți oameni dintr-ăștia.

Era însă imposibil ca Tedy să se liniștească; își freca mâinile una de alta, și nu îndrăznea nici măcar să zâmbească. Emanuel căută s-o liniștească, dar toate argumentele lui fură în zadar.

― Pentru ce nu s-a vindecat el mai întâi? țipă înfuriat Emanuel. Pentru ce umblă strâmb?

― Înțeleg foarte bine tot ce-mi spui, răspunse Tedy, dar mi-e frică… mi-e frică de omul ăsta.

Emanuel vru să arunce la coș hârtia cu bucata de brânză, dar Tedy întinse mâna și i-o smulse, punând-o iute sub pernă.

Emanuel ceru voie să plece.

Căldura de-afară zăcea înăbușitoare peste oraș. Era în aer mirosul gelatinos de pește al oceanului, ca o exalație vagă de putreziciune, cu miros iute și stătut, asemănător cu acel care domnea în odaia Tedy-ei.

În străzile orașului domnea pustietatea orelor de după-amiază; în pragul prăvăliilor băieți somnoroși căscau și își întindeau oasele, câinii stăteau lungiți în umbra caselor, palpitând [cu] limba lor umedă și roșie ce atârna din bot ca o cârpă.

Emanuel nu se putea întoarce la vilă înainte de a se însera pentru că Pepita avea concediu toată ziua și nimeni nu-l putea urca în camera lui.

Încercă să citească, dar și literele ziarului se topiseră parcă de căldură. Îl chinuia imaginea piciorului bolnav învelit în pansamente și bucățica de brânză pe care Tedy o ascunsese sub pernă. Era o după-amiază copleșitoare.

Emanuel se lăsă dus de cal, pe străzile înguste și umbrite, apoi se trezi deodată pe esplanadă, în fața mării, în plin soare, în plină forfoteală a oamenilor în halate și costume de baie.

În fund marea se retrăsese și strălucea ca o linie subțire aurie, întinsă între limitele orizontului.

Deodată Emanuel primi o minge în trăsură, aruncată desigur de cineva ca să-l nimerească.

Era Katty, englezoaica cu care stătea în pensiune Solange. Purta un costum de baie roșu care se lipea rău de trupul ei uscat. Pielea se înroșise de soare pe brațe și pe tot spatele, iar pe alocuri se întindeau urme largi de piele friptă, amestecată cu fire de nisip. Părul roșcovan în lumina crudă a soarelui se aprinsese parcă și el. Katty devenise toată o bucată de carne friptă și roșie, tăvălită în nisip. Când se cufunda în ocean desigur că apa țiuia în jurul ei așa cum șuieră un cărbune aprins aruncat într-un pahar.

Emanuel vru să-i ceară vești despre Solange dar se reținu. Katty, fără jenă, se urcă în trăsură și se întinse de-a lungul ei, trăgând poclitul deasupra.

― Ce răcoare e aici la tine! spuse ea… un adevărat alcov.

Emanuel o vedea acum de-aproape și îi privea fața și corpul supraîncălzit, ars, lipsit de frumusețe, cu coaste ascuțite și linii drepte, colțuroase la șolduri. Era însă sub pielea aceasta o fierbere intensă, o ebulițiune în căldura zilei, o palpitație sălbatecă și nudă ca a unui animal. Katty stătea cu ochii închiși, doborâtă de zăpușeală, amețită de răcoare și respirând rar, aproape gâfâind.

― Cunosc un loc foarte umbros și foarte plăcut, undeva, aici prin împrejurimi. Cu trăsura e un ceas de drum…

Emanuel n-avea unde să se plimbe până în seară; acceptă cu entuziasm propunerea Katty-ei.

Într-o minută ea se repezi la cabină și reveni într-o rochie simplă, cu flori multe și cu sandale ușoare în picioare, își pusese pe buze puțin roșu, și buzele erau strălucitoare și proaspete ca și cum în locul acela carnea ar fi fost incizată.

Câtva timp goniră, pe un drum lung de țară în plin soare, printre câmpuri aride lipsite de copaci și de adăposturi umbrite. Emanuel cunoștea bine toate locurile acelea și lăsă calul condus de Katty. Deodată Katty trase hățurile și coti într-o parte. Intră cu cal și trăsură de-a dreptul în ramurile ce se întindeau în față. Era un drum cu totul ascuns de un tufiș imens de verdeață. Pentru a-l străbate calul împingea de-o parte și de alta ramurile înțepătoare și trecu ca printr-un mic tunel de frunze, în dosul căruia nimeni nu putea bănui că se află un drum ascuns.

Tot lungul drumului foarte îngust se întindeau sălcii ce-și scufundau ramurile în apa unui pârâu ce șerpuia între două țărmuri înalte acoperite cu o iarbă fină și deasă presărată cu flori de culori întunecate. Intraseră într-un domeniu cu totul neștiut unde aerul devenise deodată mai umed, mai verde și mai limpede, ca fotografia unui peisagiu pusă sub un cristal.

Emanuel opri câteva clipe trăsura și respiră adânc răcoarea umedă a locului. Era, după lumina zilei, după-amiaza aceea cu pansamente și odăi închise, ca un pahar cu apă foarte rece băut avid, pe însetate.

Katty conduse calul mai departe și intrară într-o adevărată odaie de verdeață, încă mai umedă, mai întunecată și mai tăcută. În depărtare, printre ramurile dese ale tufișurilor se zărea lumina zilei în sclipiri rare. Erau acum închiși într-o cameră de umbră și verdeață, înconjurați afară de imensitatea căldurii înăbușitoare ce continua să se prăjească fierbinte, în soare.

În odaia aceea de răcoare profundă, iarba întinsese un pluș inefabil între ramurile fluide ale sălciilor și susurul apei, viu ca foșnetul unei respirații.

Emanuel închise ochii și răceala îl înveli plăcut în cearșafuri de aer proaspăt. Câțiva platani uriași acopereau deasupra cu ramurile lor întinse încăperea de umbră și verdeață. Katty legă calul, apoi se trânti în iarbă, lungindu-se toată, vibrând de plăcere și oboseală. Emanuel simțea mai grele ca niciodată cuverturile de pe el; aruncă pătura, dar și hainele îi erau acum o povară; ar fi vrut să poată și el să se culce în iarbă, de n-ar fi decât câteva clipe.

Deodată, într-un efort care îl zăpăci pe el însuși, apucă cu o mână poclitul trăsurii și întinse un picior afară, pe scară. Când Katty îl zări, Emanuel era aproape jos în iarbă, îi tremurau mâinile îngrozitor și picioarele nesigure de echilibru atingeau corpurile străine ca pe niște suprafețe instabile ce s-ar fi mișcat mereu.

Cu mari precauțiuni și lovindu-se tot mereu de câte ceva, Emanuel mai mult căzu decât scoborî din trăsură. Era acum jos în iarbă, lângă Katty. Contactul cu pământul dur, pe care nu-l mai atinsese de atâta timp, stârni în el [o] frenezie amețitoare. Îi venea să râdă, să hohotească și nu putea decât să facă grimase oribile cu gura.

― Ce ai? Ce-ai pățit? întrebă Katty speriată văzându-l cum se strâmbă.

Emanuel se întinse pe iarbă cu fața în jos. În obraji, în urechi, pe gât îl pătrundea atingerea ușoară a firelor de iarbă. Își apăsă capul în ele până simți tăria și umezeala pământului gol. Îi umplea nările pământul rece, cu miasme de pâine veche și lut. Își apăsă mai tare fața în el și sărută deodată țărâna umedă; rămase așa cu buzele lipite de țărână. Întinse brațele de-o parte și de alta cuprinzând-o cât putea să apuce sub el, strângând în brațe ca pe o femeie masa aceea întunecată de vegetație și humă.

Își înfunda și își scotea capul din iarbă ca și cum l-ar fi scăldat în verdeață.

― Vezi, Katty, spuse el în extaz, e pământul bun, pământul tăcut, care nu știe de pansamente și de magnetizori, pământul simplu și indiferent, cu totul și cu totul liniștit, profund calm. Pune urechea lipită de el și vei auzi ce adâncă este tăcerea lui.

Emanuel rămase cu ochii închiși, cu fața strâns lipită de pământ.

― Ce bună și blândă trebuie să fie odihna în pământul ăsta, gândi el. În timp ce afară rămâne o zi albă, decolorată, care fierbe în clocotul ei boli, prostii omenești și inutile descurajări.

Își reaminti de ultimele zile, de venirea Solangei în noapte, de camera Tedy-ei, de piciorul care va trebui tăiat și de hidosul și murdarul omuleț bizar. Toate aceste amintiri pluteau acum undeva în aer inconsistente și ușoare, fără să-l poată atinge, fără să-l rănească, fără să-l pătrundă. Erau toate lipsite de materie și străvezii până în fundul amărăciunilor ce le conținuseră odinioară. Ce însemnau toate acestea pe lângă pământul tăcut și grav? Undeva, în jurul lui, plutea o zi plină de oameni și de gesturi, plină de o viață absurdă și lipsită de înțeles. Pământul singur putea îneca în tăcuta lui adâncime neagră toate zbaterile și toate durerile, și Emanuel rămase cufundat în el, zdrobit de odihnă și de beatitudine.

În aerul înconjurător, departe, oamenii continuau să-și dizolve gesturile și acțiunile inutile. Ernest avea dreptate, tot ce făceau oamenii se topea în căldura unei zile și dispărea fără urme. În aer, în pământ, toate acțiunile lor se volatilizau și le lăsau intacte.

Câtva timp totul zumzăi tăcut în jurul lui. Curgerea apei îl pătrundea din cap până în picioare, ca și cum pârâul rece ar fi trecut acum prin el, de-a lungul trupului întins.

Emanuel se întoarse la vilă amețit și beat de mulțumire, își propuse de-acum încolo o viață sobră și elementară, din care să excludă toate gândurile chinuitoare și orice cunoștințe și aventuri noi.

„În orice punct al ei, viața se poate reînnoi”, gândi el și își umplu pieptul de dorința vindecării pentru a duce de-acum încolo o viață simplă „ca iarba câmpului și ca scurgerea apei”.

Toate aceste hotărâri însă fură răsturnate de-un eveniment neașteptat care întunecă viața lui Emanuel.

[Partea a III-a]

I

Într-o după-amiază, în timp ce stătea pe terasă, Emanuel simți niște dureri vii în locul unde fusese puncționat abcesul; de câteva zile îl înțepau mușchii acolo, dar nu dăduse faptului nicio importanță; acum, durerea devenise deodată violentă și atroce ca o crampă. Câteva secunde Emanuel rămase cu brațele înlemnite în poziția în care îl prinsese accesul, sfâșiat de durere. Încet, însă, suferința se calmă.

Emanuel dete la o parte pijamaua și examină cu atenție locul bolnav; cu surprindere și imensă spaimă descoperi acolo o umflătură mare cât un pumn, ridicată subit din piele și gata parcă să spargă. Când se formase abcesul? Era convins că dimineața când se spălase nu era acolo. Cu siguranță că ar fi văzut umflătura și s-ar fi alarmat.

Emanuel, de frică, simțea parcă ziua întunecându-se; acum nu se mai simțea deloc stăpân pe dânsul, umflătura ieșise din altă substanță interioară care își continua putreziciunea, în timp ce Emanuel lua la suprafață hotărâri eroice și vroia să-și reînnoiască viața.

Umflătura arăta subit că nimic în fond din corpul lui nu-i aparținea într-adevăr. Era o formație hidoasă și amenințătoare care se alcătuise pe ascuns, împotriva tuturor gândurilor și a mulțumirilor lui conștiente.

Emanuel trecu încet mâna pe suprafața ei și netezimea aceea nouă ce nu-i aparținea răspundea cu senzația tactilă ciudată a unei atingeri prin grosimea unei stofe. Era o sensibilitate străină și grea ca volumul unei bile apărute sub piele, între șold și pubis.

Înfrigurat scrise un bilet doctorului, apucând hârtia cu o singură mână, tot timpul ținând mâna pe suprafața abcesului, pentru a-i opri creșterea continuă, evaluând secundă cu secundă, în diviziuni de infinită sensibilitate, mărimea lui cu frica de a nu-l simți brusc umflat mai tare, răspândindu-se sub piele și cuprinzându-i din ce în ce mai mult trupul ce rămăsese sănătos.

Îl rugă pe Jack să plece în oraș cu bicicleta și să aștepte răspunsul doctorului. Își acoperi burta, de față cu Jack, dar îndată ce acesta fu plecat, se dezgoli din nou, hipnotizat de umflătură, fără să poată să-și ia privirile de la ea.

Când se formase și cum anume?

Era stupefiat de misterul apariției acestui abces care trăda acum subit, printr-un semn vizibil, boala ce continua tainic, în fundul trupului, să roadă și să distrugă.

Emanuel avu o clipă de disperare ca o clătinare bruscă a lucrurilor din jurul lui. Era imposibil să-și ia privirile de la abces, i se părea că în fiecare clipă crește, încet, tainic, dar cu o înaintare continuă sub piele; luă un creion chimic, îl muie în gură și foarte ușor trase o linie în jurul abcesului, delimitându-l exact. Acum însă abcesul parcă stătea pe loc.

Încercă să privească în altă parte pentru a-l surprinde apoi în creștere, dar după câteva secunde era din nou cu ochii ațintiți asupra lui.

Îl acoperise sudoarea în mici broboane pe frunte și pe obraz, dar nu îndrăzni să se șteargă pentru a nu se mișca din loc. Poate că și durerile trebuiau să revie din moment în moment. Unde va simți prima înțepătură? Emanuel privea zăpăcit bucata aceea de carne umflată, care era carnea lui și totuși se strânsese acolo ca un nucleu de distrugere a cărnii dimprejur. Încet, umflătura risca să se întindă apoi să spargă și tot corpul putred să se scurgă pe-acolo.

Emanuel auzi după un ceas de chin clinchetul bicicletei ca o eliberare.

Câteva cuvinte din partea doctorului:

„Ce s-a întâmplat? Pentru ce această bruscă neliniște? Vino la clinică, cu bagaje cu tot, și ia-ți o cameră ca să te am câteva zile sub observație. Dr. Cériez”.

Emanuel rugă pe D-na Witts să-i împacheteze valizele chiar în seara aceea pentru ca să plece imediat în oraș, să se instaleze la clinică.

― Poate să spargă în astă noapte chiar abcesul, spuse Emanuel și tresări la auzul propriei sale fraze care transforma în cuvinte precise teama lui interioară.

Era pe înserat, o vreme liniștită în asfințit, cu culori albastre și purpurii ce colorau ușor dunele și înroșeau nisipul.

Încă o dată Jack alergă în oraș cu bicicleta pentru a aduce o trăsură.

Emanuel stătea cu pachetele în jurul lui, pe terasă, cu spatele întors spre ocean. Vederea mării în asfințit și a plajei liniștite și ascunse îi sfâșiau inima; papagalul începu, în odaia D-nei Witts, să cârâie sinistru.

Când într-un sfârșit se văzu în trăsură, după ce-și luă rămas bun de la D-na Witts care îi promise că va veni să-l vadă chiar a doua zi, începu imediat să urce dunele fără să privească înapoi. În fața cârciumei, se opri și întoarse trăsura; din vilă nu se mai vedea decât acoperișul; îi întinse mâna lui Jack și jumătate din consistența lui interioară rămase acolo în despărțirea aceasta, în aerul roz al asfințitului.

Emanuel strânse hățurile și calul o porni domol. Cu o mâna își ținea peste haine abcesul și cu alta mâna încet calul, evitând hopurile.

Intră în holul hotelului ca într-un subsol umed și mucegăit; luminile încă nu erau aprinse și pe coridoare ziua și înserarea se amestecau într-o claritate albastră și fină, ca lumina densă a unei sere.

Ceru vechea lui cameră, dar era ocupată; de altfel trebuia să ia o cameră la parter în apropiere de clinică pentru ca doctorul să poată veni să-l vadă cât mai des.

Era o odaie cu geamurile spre ocean, dar apa nu se vedea deloc, ascunsă de dune.

În vârful dunei sclipea cu iluminări regulate farul.

În odaie lumina lui venea și dispărea măturând atmosfera și proiectând o clipă pe pereți umbra perdelelor.

Emanuel rămase în întuneric până la ora mesei. Ceru să mănânce chiar în odaia lui. Ernest veni să-l vadă dar nu rămase decât câteva clipe, era grăbit, în seara aceea el părăsea Berck-ul.

― Și ce-ai de gând să faci… în viață? întrebă Emanuel.

― Știu eu? Cred că voi învăța o meserie; ceasornicărie de exemplu, ceva inutil și foarte minuțios, ceva cu care să-mi pierd timpul foarte atent…

Emanuel era acum cu desăvârșire singur în hotel: Tedy era bolnavă, Tonio plecat, Ernest pleca chiar atunci, hotelul rămânea pustiu tocmai în seara când el se întorcea acolo; nimerise în el ca într-un vechi loc cunoscut și familiar, după o trecere de mult timp și de întâmplări diverse care îl transfigurau și lăsau în el doar ecoul vag și trist al amintirilor dispărute.

Chiar a doua zi dimineață, doctorul îl chemă la clinică.

― Ce-i asta? întrebă el arătând cercul făcut cu creionul chimic. Era linia pe care o trăsese Emanuel în jurul abcesului.

― Este pentru a vedea dacă nu crește umflătura.

Doctorul râse, dar apăsând pielea de jur împrejur rămase deodată tăcut și grav; se aplecă peste abces și examină o mică pată roșie ce apăruse în margine. Emanuel nu-i dăduse prea mare importanță.

― Iată pe unde va fistuliza abcesul, spuse doctorul și deodată ridică brațele lui enorme, scuturând violent capul.

― Ce-ai făcut? Pentru ce n-ai venit cu o clipă mai devreme? Pentru ce-ai așteptat să apară asta?

Și arătă înspăimântat pata roșie.

― În locul ăsta pielea s-a subțiat și umflătura poate să spargă dintr-un minut în altul. Voi încerca totuși să golesc abcesul printr-o puncție.

Infirmiera aduse toate cele necesare.

Emanuel văzu acul gros cu care va fi împuns și seringa cu care se va extrage puroiul, dar stătea inert și distrus pe gutieră, înspăimântat de repeziciunea cu care se acumulau atâtea nenorociri în camera lui.

Înțepătura îi pătrunse până în creștet dar îi făcu bine, era ca o lovitură brutală în corp, ca o pedeapsă dureroasă ce trebuia acum s-o suporte, era reacția necesară și aspră împotriva cărnii care se revoltase și se diferențiase umflându-se.

În seringă lichidul galben urca mereu, în timp ce doctorul apăsa mereu pe umflătură.

Când scoase acul umflătura dispăruse și pielea în locul acela căzuse într-o depresiune flască.

― Poate voi putea evita fistulizarea, spuse doctorul. Vom vedea… Totul depinde acum în bună parte de d-ta; trebuie să stai complect liniștit…

Emanuel era prea speriat pentru a răspunde.

Îi persista în gură un gust sălciu care îi revenea întotdeauna ori de câte ori se simțea foarte nenorocit.

Era aproape de ora mesei; brancardierul îl împinse cu căruțul direct în sala de mâncare.

Totul era acum schimbat, Quitonce lipsea și Ernest de asemenea. În locul lui Tedy era un bolnav pe un căruț special, foarte scurt – Emanuel nu-l văzuse niciodată. În hol, după masă, Emanuel se opri să stea de vorbă puțin cu Roger Torn și acesta îi vorbi despre el.

Era bolnav din copilărie; avusese o vertebră atacată și era pe cale de vindecare când doctorului care îl îngrijea îi veni în cap un sistem de operație la coloana vertebrală, pentru a înlocui osul bolnav cu o bucățică de os sănătos luat chiar din coasta bolnavului. Era o operație greu de încercat și foarte riscantă. Câțiva doctori ce fură chemați în consul clătinată nehotărâți capetele.

Era o intervenție delicată, la vertebrele gâtului și cea mai mică greșeală putea fi fatală. Chirurgul însă insista în ideea lui; era tânăr și vroia să se lanseze printr-o vindecare senzațională. Într-un sfârșit obținu aprobarea familiei. Execută operația. Câteva zile după aceea se observă dezastrul pe care îl provocase. În timpul operației tăiase nervi importanți și bolnavul avea acum paralizată toată partea inferioară a trupului. Și de-atunci rămăsese astfel, în căruț, crescând normal în partea superioară a trupului și rămânând mereu cu picioare închircite de copil. Iată dar pentru ce căruțul lui era atât de scurt. Pieptul și brațele erau ale unui om bine dezvoltat, dar cuverturile acopereau două piciorușe de copil.

În aceeași seară avu loc în sala de mâncare ceva nespus de dureros și de trist. Emanuel tocmai privea cu atenție capul mare al bolnavului și trăsăturile lui nesigure într-un amestec de copilărie și de maturitate care imprimă pe fața celor anormali un aer de monstruozitate și de inocență copleșitoare.

Câtva timp bolnavul mâncă normal servindu-se singur cu gesturi moi, măsurate. Era o mare deznădejde în privirea lui limpede și o mare moleșeală în tot ce făcea. Deodată se opri din mâncat, puse farfuria deoparte și deveni foarte palid. Începu să privească de jur împrejur căutând fata de serviciu, care tocmai ieșise din sală. Turbarea și neliniștea lui creșteau secundă cu secundă, toată lumea era ocupată cu mâncatul și nimeni nu-l vedea cum se agită, cum caută pe cineva și devine din ce în ce mai palid. Deodată se auzi un zgomot surd sub el, în căruț, ca și cum s-ar fi deșertat ceva lichid; bolnavul înlemni cu buzele tremurânde.

Începu să strige fata de serviciu în timp ce în sală se răspândi mirosul greu al excrementelor ieșite dintr-însul.

În acest moment veni în grabă și fata de serviciu care îl scoase afară din sală.

― Vă rog iertați-mă, spuse bolnavul privind în jurul lui în sala de mâncare… Vă rog să mă iertați… Era în ochii lui o spaimă de animal gonit, o imensă disperare, un chin sfâșietor care îl zdrobise cu totul.

― Tot timpul stă pe un bazin, îi explică mai târziu Roger Torn lui Emanuel. Îi poate veni asta oricând și oriunde, pentru că nu e stăpân pe organele lui inferioare, face totul fără voia lui… mă întreb pentru ce scoboară în sala de mâncare… dar în fond îl înțeleg… credea că nu se va întâmpla nimic… că poate îndrăzni, că poate veni printre oameni… și iată că s-a întâmplat… acum nu va mai ieși atât de curând din odaia lui.

Într-adevăr bolnavul nu mai apăru în sala de mâncare.

II

Vara era pe sfârșite; vilegiaturiștii începeau să părăsească orașul. Emanuel stătea tot timpul în grădină; îi era frică să iasă cu trăsura pentru ca zdruncinările să nu-i mărească abcesul. Purta acum peste burtă un bandaj de tifon cu o simplă bucată de vată peste umflătură.

― Pentru orice eventualitate, spunea doctorul.

În grădină florile și frunzele se închirceau în epuizarea care precede vestejirea definitivă. Erau mulți bolnavi noi pe care nu-i cunoștea. În fiecare zi Emanuel se așeza lângă altul. Era mai ales unul care se ascundea aproape în tufișuri, lângă subsolul hotelului. Emanuel, intrigat, veni odată lângă dânsul.

― Încet, încet, țipă bolnavul când văzu pe brancardier apropiindu-se cu căruțul lui Emanuel.

Urmărea ceva foarte interesant în geamul de la subsol și nu vroia să fie deranjat. Era un bătrânel cu capul tot alb, cu dinții știrbi, un fost diplomat care desigur în haina lui cu fireturi putea să pară foarte impozant și demn, dar care pe gutieră, firav, slăbuț, în hainele lui de pânză albă cum era, părea mai degrabă un copil îmbătrânit.

― Și d-ta te interesezi de științe naturale? întrebă el pe Emanuel.

Îi arăta un colț de fereastră murdară plină de păienjeniș.

― Îl vezi? Uită-te acolo sus, în dreapta… acum stă în umbră, dar iese el îndată…

Era un păianjen enorm care își destinse picioarele și acum umbla repede pe pânza lui.

― Vei asista la ceva foarte curios… stai să vezi… hi!… hi!… o să facă acum amor cu nevasta lui… hi! hi!

Vorbea pițigăiat de parcă ar fi avut un fluier în gură și râdea în note subțiri, scoase din gât în timp ce obrazul rămânea fixat în aceeași grimasă.

Câteva secunde, păianjenul alergă în toate sensurile pe pânză, neliniștit. În colțul din umbră apăru atunci un păianjen mai mic și mai rotund; păianjenul cel mare se îndreptă îndată acolo. Bătrânelul urmărea scena cu extremă atenție, un fir de salivă i se scurgea din colțul buzelor și el nu făcea nimic ca să-l șteargă.

Emanuel se ridică puțin într-o coastă. Putea vedea acum perfect tot ce se petrecea în unghiul întunecat al ferestrei; păianjenul cel mare începu să arunce repede din picioare, atingând cu extremitățile, ușor, corpul celuilalt păianjen care o clipă rămase nemișcat. Deodată însă acesta începu să răspundă cu picioarele, încercând să pareze lovituri[le] tovarășului mai mare. Era ca o luptă între ei, dar ca și un fel de joc în care fiecare încerca să-și ostenească adversarul prin abilitate și repeziciune. Totul dură câteva secunde, apoi amândoi rămaseră cu totul nemișcați unul în fața altuia ca și cum ar fi luat o nouă hotărâre; păianjenul cel mare cu mișcări repezi se învârti în jurul celui mic care rămase fix, apoi brusc se urcă pe el și îl strânse cu picioarele; păianjenul cel mic mai avu încă puterea să agite labele, apoi în poziția aceea, cu picioarele strânse, rămaseră nemișcați.

― Iată acum e actul coitului… acum… hi!… hi! vorbi bătrânelul și își trase firul de salivă în gură.

― În poziția asta vor sta așa până ce masculul își va epuiza excitația. Este cu totul altfel ca la oameni… hi! hi! nu este nicio penetrație… bărbatul se lipește de femeie și rămâne așa… pe dinafară… până… ce… vei vedea… acum… uită-te… a țâșnit din el sămânța… și cu picioarele dinapoi o introduce în femeie… ia te uită ce-o mai îndoapă cu germeni…

Într-adevăr păianjenul cel mare agita cu repeziciune picioarele dinapoi mișcându-le ritmic și uniform și atingând cu vârfurile lor partea posterioară a femelei.

― Cu picioarele vezi… cu picioarele… îi bagă sămânța. Vino și mâine… spuse bătrânelul lui Emanuel.

În grădină Emanuel găsea asemenea distracții, dar a doua zi nu mai reveni lângă bătrânel.

Într-o dimineață Emanuel primi o lungă scrisoare de la Ernest.

„Iubite prietene,

Iată-mă de o săptămână în mijlocul oamenilor vii, care umblă pe picioarele lor, stau jos pe scaun în mod normal și nu se alungesc în pat decât noaptea ca să doarmă. În tot orașul niciun căruț cu un bolnav întins pe el; ba da, am zărit un invalid care umbla cu un căruț mecanic. În mulțimea oamenilor aceia sănătoși care forfoteau pe trotuare, l-am descoperit o clipă ca pe un prieten, mai precis ca pe un frate. Ce păcat că nu puteam comite niciun gest spontan, niciodată: aș fi vrut ca să-l strâng în brațe, să-l sărut, să-l fac să înțeleagă că sunt unul «de-ai lui», că și eu cunosc această bizară senzație a mulțimii ce se mișcă în jurul tău pe picioare, în timp ce organele tale pentru umblet nu sunt decât niște simple roți, impersonale, indiferente, intercalând în tine între actul de a te deplasa și trotuarul solid pe care ar trebui să calci, un mecanism de bicicletă.

Poate că simți și tu ridiculul profund uman ce zace în faptul de a fi jumătate om, jumătate bicicletă. Este povestea Minotaurului modernizată și transformată în farsă.

Ceva extraordinar de bizar și care mă domină tot timpul: la fiecare colț de stradă aștept să apară o trăsură cu un bolnav lungit într-însa. Toți acești oameni care umblă am impresia că au evadat de pe gutiera unde le este locul lor normal.

Este atât de anormal într-adevăr să înaintezi mișcând alternativ două apendice groase învelite în stofe, numite pantaloni. Este un fel de înot pe uscat, în apa limpede a aerului, și când bate vântul și se agită puțin hainele, fluturând în adiere, atunci strada e un adevărat acvarium; nu îți vorbesc de faună: cunoști oamenii cu ochiul rotund și sticlos de știucă, femeile înalte și osoase cu silueta de limandă și pântecoșii congestionați, sferici și lenți ca niște crabi…

Ce-am făcut tot timpul? Cred că n-am stat o clipă, am umblat, am umblat mereu… Ieri mi s-a întâmplat ceva deosebit: am citit pe poarta unei case un anunț că se caută un desenator tehnic. Știu puțin să desenez, dar nu știu dacă aș putea desena și „tehnic”; ușa era deschisă, am intrat și am urcat o scară largă cu covor de pluș, anunțul indica etajul al cincilea, am urcat dar etaj cu etaj, covorul a devenit de pânză, apoi un covor rupt și ordinar din sac, apoi ultimele scări nu mai aveau covor deloc. „În locurile aride suflă vântul spiritului”, într-adevăr, desenatorul meu stătea sub acoperiș, însă nici aici n-am întâlnit pe nimeni.

Era o ușă deschisă și am intrat: o odaie mare cu geam murdar, în mijloc o masă cu desene de inginerie. Câteva minute m-am uitat pe fereastră, în curte, o curticică închisă, cu aerul de desăvârșită pustietate. Totuși nimeni nu venea; am tușit puțin, am tamburinat cu degetele în geam, nimeni; atunci m-am apropiat de ușa închisă din fața mea, am ascultat, niciun zgomot, am bătut încetișor… mai tare… niciun răspuns… am pus mâna pe clanță, am deschis și am intrat: nici aici nimeni. Era un salonaș de modă veche cu taburete de pluș roșu și oglinzi cu rame mari bronzate: n-am rezistat tentației și m-am așezat pe-un taburet, așteptând. Ce stranie senzație să te găsești într-o casă străină, unde nu cunoști pe nimeni, singur, în mijlocul atâtor obiecte familiare și intime care pentru tine nu înseamnă nimic, dar absolut nimic! Poate că lipsa „instinctului de proprietate” și senzația pe care o am de a mă găsi în mijlocul unui maidan vid chiar când mă găsesc într-un salon cu mobile și oglinzi îmi vine de-acolo că am stat mulți ani în hotel, unde nimic din jurul meu nu-mi aparținea. Poate că asta este explicația… dar ea nu mă poate împiedica să gândesc cam aceleași lucruri ori de câte ori cineva îmi arată o scrumieră, o pudrieră ori o carte și îmi spun[e]: „Țin mult la obiectul ăsta”… Întreb pentru ce și nu ști[e] ce să-mi răspundă… În privința asta cel mai conștient dintr-înșii era tot sărmanul nebun de pe plaja Berck-ului care colecționa pietricele frumoase și când îl întrebai pentru ce le strânge răspundea cu convingere și mândrie: „Ca să construiesc un dig!”… Te plictisesc poate cu digresiunile mele… am stat așadar în salonaș o bună jumătate de oră.

Ei bine, mă crezi? m-am ridicat, am intrat în odaia alăturată care era un dormitor, apoi într-o odaie ce probabil servea de bucătărie și de sufragerie în același timp… aici s-a întâmplat ceva nostim… am zărit pe perete deodată un tablou mare, care reprezenta un soldat făcând salutul militar. Ei bine, în căutarea mea negăsind pe nimeni și trezindu-mă brusc față în față cu soldatul, fotografia a devenit deodată extraordinar de vie și de actuală: am luat poziția de drepți și am salutat militărește… apoi m-am întors pe unde am venit și am scoborât scările. Ce stranie casă! Era oare abandonată? În urmă m-am gândit mult la asta, tot timpul îmi reaminteam de pașii mei înceți și tăcuți în odăile acelea mobilate și goale. Iată care va fi aspectul lumii după un cataclism! Într-o lume pustie și arsă (îmi place să cred că va fi incendiată) câțiva supraviețuitori se vor plimba în case goale, din odaie în odaie, deschizând distrați poate un sertar și găsind în el un medalion pe care va fi scrisă cu litere caligrafice o dedicație tandră și pentru vecinicie inutilă… Iată pentru ce ridic din umeri când cineva îmi spune „Țin la obiectul ăsta!”.

Îți scriu de toate, cum îmi vin.

Păstrez pentru sfârșit [lucrul] cel mai senzațional: vești de la Tonio. Știi poate că m-am împrietenit cu fratele lui mai mare care e avocat când a fost aici; am fost la el în mai multe rânduri, odată am stat la masă la el și altă dată la un ceai, atunci s-a întâmplat cu Tonio ceea ce vreau să-ți istorisesc aici.

Tonio a ieșit din clinică aproape complect dezintoxicat. Toată lumea credea că e vindecat, dar duminica trecută am avut proba contrarie.

Ți-am spus de un ceai la care am fost invitat. Erau acolo și câteva persoane străine, se juca bridge. Deodată intră un prieten al gazdei, un tânăr inginer, cu o femeie înaltă, blondă.

― Vă prezint pe logodnica mea.

Ei bine, am rămas uluit, cu gura căscată, cu ceașca tremurândă în mână.

Era o asemănare atât de mare între femeia ce intrase și D-na Wandeska încât câteva clipe am crezut că este o halucinație; dacă n-aș fi știut că D-na Wandeska șchiopătează (femeia aceasta mergea bine, ca toți oamenii), aș fi mers spre ea și m-aș fi adresat ca unei cunoștințe vechi.

Ce să-ți spun despre Tonio?

Când a văzut-o a îngălbenit, da, a îngălbenit, niciodată nu mi-am putut închipui că fața lui smeadă se poate transfigura astfel.

Cu ochii țintiți asupra ei, stătea într-un colț al salonului și nu se mișca de-acolo. Într-un sfârșit plecă într-o odaie vecină. Îl urmai și atunci îmi dădui seama că Tonio nu era vindecat și că nu exista leac pentru el.

Cu mișcări precaute, ca un medic care dorește ca intervenția lui să fie făcută în toate condițiunile cerute de higienă, și-a scos din buzunar cutia de instrumente, o cutiuță nichelată lungă, a deschis-o turnând spirt, a flambat acul, a spart o fiolă și apoi și-a dezvelit brațul. Toate acestea făcute cu un calm desăvârșit, fără nicio ezitare în gesturi, ca un om care știe ce are de făcut și mai ales știe cum să procedeze.

Cu o mișcare sigură și-a introdus apoi acul sub piele și și-a făcut injecția de morfină. De unde și-a procurat otrava? Când și-a dezgolit brațul am zărit și alte urme de înțepături pe el ce păreau destul de recente.

Închise cutia, apoi începu a râde cu un hohot scurt care era mai mult o destindere interioară, ca ventilația bruscă a unei mari presiuni, decât expresia sinceră a unei mulțumiri.

Voi încerca poate și eu într-o zi asta… când mi se va părea că timpul nu trece destul de repede. Cu sau fără stupefiante, însă sunt sigur că în mine se va dezbate veșnic aceeași monotonie.

Te las pentru că mi-e somn și trebuie să dorm. Îndeplinesc riturile vieții în stricta lor conformitate lipsită de sens.

Ernest”

Emanuel vroia să-i arate și Tedy-ei scrisoarea și trimise s-o cheme pe Emilie în odaia lui.

Emilie era transfigurată, ridurile feței păreau încă și mai înfundate, ca și cum cineva ar fi strâns tare capul acela mic și l-ar fi închircit mai tare.

― Voi da scrisoarea lui Tedy, asta o s-o distreze… Va fi operată mâine-seară… s-a ales anume o oră seara ca să aibă câteva ore de calm după operație noaptea, când este mai răcoare.

Există nenumărate preocupări și tristeți după o nenorocire, dar nimic nu poate fi comparat cu neliniștile ce preced o operație când nenorocirea este așteptată dinainte și se fac pregătiri pentru ea. Emilie căuta să-și stăpânească gesturile și să fie cât mai calmă.

― Vezi, domnule Emanuel, că vom fi numai noi două… nimeni nu poate veni cu această ocazie… tatăl ei e plecat în călătorie în America de Sud… a telegrafiat doar câteva cuvinte… „Accept tot ce propune doctorul… curaj”… în depărtări atât de mari ce poate deveni operația asta pentru el decât o simplă știre?… e altceva ceea ce se petrece aici.

Emanuel rămase în ziua aceea tot timpul în grădină lângă Zed care își fuma liniștit pipa. Era liniștitor de stat lângă Zed, se bănuia în imobilitatea lui absența oricărei preocupări și a oricărui sentiment. Era un om care își rezolvase toate funcțiunile lui organice și sentimentele în fumatul pipei.

Emanuel încercă să găsească acest calm limpede, dar era imposibil: supraveghea cu atenție fereastra de la odaia lui Tedy și cele mai mici mișcări îl nelinișteau.

― În definitiv, oricât aș vrea să mă gândesc că Tedy va suferi ceva dureros, îngrozitor și iremediabil, gândul acesta nu face decât să pătrundă în mine… atâta tot… nimic în mine nu-i alterat… nimic în mine nu-i mai dureros ori mai bolnav… Compasiunea pentru dureri ar trebui să se traducă în carne cu dureri identice, cu ravagii asemănătoare. Pot foarte bine să mă gândesc la operația Tedy-ei și să privesc în acest timp acoperișul hotelului, un copac ori o frunză…

Emanuel se irită la gândul acesta. Insensibilitatea lui împotriva căreia nu putea lupta îl tortura adânc.

Câteva zile nu o văzu pe Emilie și nimeni în clinică nu vroia să vorbească și să dea vești despre operată. Toată lumea răspundea scurt — „E bine… operația a reușit”, și nimic mai mult. Era un ordin strict care se respecta întocmai.

În grădină vara se isprăvise. Era începutul greu de toamnă când în căldura ultimelor zile frunzele și florile se înclină pe ramuri și se strâng puțin, îmbolnăvite de plenitudinea la care au ajuns și peste care nu mai putea[u] trece.

Era începutul veștejirii, dar atunci când verdeața nu s-a îngălbenit încă și petalele nu s-au uscat, purtând în ele apropiatul dezastru ca o boală interioară ce le închircește și diformează pe ramuri. Era faza splendidă și bolnavă a toamnei. În vasele de pe terasă mușcatele răspândeau parfumul lor amar de fier vechi în timp ce daliile își strângeau culorile înrotite în petalele lor subțiri, ca niște jocuri de artificii ce sunt pe cale să se stingă.

Emilie veni într-o după-amiază, în sfârșit, în camera lui Emanuel. Era îmbătrânită și pielea îi devenise cenușie.

― Ce face Tedy? întrebă Emanuel apucând-o de mână.

Emilie se uită fix în ochii lui și rămase mută, părea că nu înțelege ce i se vorbește ori poate cuvintele […] trebuiau să străbată straturi groase de preocupări și amărăciuni înainte de a ajunge într-însa.

Câteva secunde rămase astfel, apoi în ochi apărură două lacrimi și obrazul se strânse mai tare ca pentru a le stoarce pe deplin.

Căută ceva în odaie apoi se trânti obosită pe pat și, înclinând mâna pe bara de fier, își ascunse capul în braț și începu a plânge. Era liniștită ca și cum ar fi dormit și doar tresăritul corpului din când în când și gesturile repezi cu batista la ochi îi arătau lui Emanuel că plânge.

― În fine un colțișor… un loc unde să pot plânge, spuse ea lui Emanuel ridicându-se. Port în mine tristețea asta de când a fost operată…

― Și acum e mai bine?

Emilie își șterse ochii.

― Este mai rău ca înainte… mult mai rău… curge dintr-însa, sărăcuța… ca dintr-o fântână… În locul acela unde s-a scos piciorul a rămas o rană adâncă și rotundă în care ar încape pumnul… și ea nu știe până acum… nu știe că a fost tăiată în așa hal… cărnurile toate sunt sfârticate… zdrențuite parcă… rupte… în jurul rănii atârnă bucăți de carne vie pe care doctorul toarnă iod… ah!… sărăcuța de ea, ce mai țipă… e oribil!… e îngrozitor!…

Emilie tremura ușor, privind fix în gol obsedată de viziuni atroce.

― Știi… m-am gândit să-i păstrez piciorul… piciorul tăiat… în momentul când avea loc operația am rămas în camera din față așteptând… nu voi pleca de aici până nu voi avea piciorul… era poate posibil să-l păstrez în alcool… ce dee… când a ieșit Eva cu el din sală… am văzut că nu mai era nimic de făcut. Îl purta învelit în câteva pânze și deasupra ieșeau cărnurile roșii, vii încă… Îl ținea așa… ca un obiect oarecare… ah… iată!… ca un buchet de flori… da… da… nu știu ce-am avut în secunda aceea… dar îți jur că am crezut că e un buchet de flori. Când mi-am dat seama că este piciorul lui Tedy am alergat după ea și am rugat-o să mi-l dea.

― Ce, ești nebună? mi-a răspuns.

― Unde îl duci? o întrebai.

― Ce-ți pasă? Îl duc unde trebuie… Îl ducea jos la cazanul caloriferului ca să-l puie pe foc; am urmat-o pas cu pas și am stat acolo până a ars… ah! asta mă chinuie zi și noapte… piciorul acela vânăt în flăcări… era piciorul lui Tedy… stăteam în fața cazanului și mă uitam cum arde… mă întrebam cum am puterea asta… și deodată, în momentul când s-a încins, degetele s-au desfăcut și s-au rășchirat cu un gest viu… ca atunci când îi tăiam unghiile… îmi venea să urlu… să țip îngrozitor… și nu puteam plânge… nu puteam nici plânge… proasta de mine… proasta de mine.

Izbucni din nou în lacrimi… Vorbea și lăsa lacrimile să-i curgă în șiroaie pe obraz.

― Pot să […] vin s-o văd? întrebă Emanuel.

― Încă nu… încă nu, protestă Emilie, e prea slabă și nu suportă vizitele… și apoi nu vreau să vie nimeni la dânsa, că toți se uită la locul unde trebuie să fie piciorul tăiat… și îi atrag atenția…

Emanuel nu mai avu curajul să întrebe nimic.

III

În zilele de ploaie Emanuel rămânea închis în odaia lui. De câteva zile Emanuel rămânea și din curiozitatea de a urmări alături de el, în odaia vecină, o întâmplare ce părea că nu va avea niciun sfârșit.

În camera unde locuise D-na Wandeska fusese plasată o altă femeie, chiar din momentul când poloneza părăsise clinica. Emanuel nu o văzuse niciodată, dar îi auzea tusea groasă dincolo de peretele subțire și conversațiile ei cu copiii, avea doi copii, un băiat și o fetiță de vreo opt-nouă ani.

Într-un rând auzi și o voce de bărbat. Era soțul acestei femei, un comerciant gras și bine îmbrăcat mirosind puternic a apă de Colonie. Emanuel îl întâlnise odată pe coridor și urcaseră amândoi cu același ascensor. Emanuel nu se silea să asculte ce se petrece alături, însă toate conversațiile se făceau atât de tare încât Emanuel le asculta fără voia lui.

În seara aceea, când se întoarse în odaie, Emanuel auzi alături o ceartă violentă. Erau doar frânturi de vorbă, dar perfect distincte.

― Te voi lăsa, urla bărbatul… te voi lăsa. Cere de-acasă ca să-ți trimeată să te ție prin clinici… ei sunt vinovății… toți sunteți acolo… bolnavi… nu pot munci eu pentru ereditatea bolnavă a altora…

― Înțelegi doar, replică femeia, că boala asta nu-i ereditară… ți-a spus și ți-a explicat doctorul în atâtea rânduri… Pentru ce persiști în argumentul acesta fals… mai bine spune că nu vrei să ne mai întreții, pe mine și pe copii… spune mai bine că cheltuiești prea mult cu metresele și nu-ți rămân bani pentru o soție bolnavă…

În odaie scoborî o tăcere grea, apoi bărbatul izbucni din nou, batjocoritor, răutăcios și violent.

― Pentru cât mi-ai fost tu soție n-ar trebui să vorbești de metresele mele… întotdeauna bolnavă, întotdeauna slabă, prăpădită, cu capul legat… oricât, dar căsătoria e totuși un contract… un contract…

Întări vocea accentuând cuvântul „contract”.

― Și contractul acesta eu l-am respectat… tu însă nu… Știu că toate s-au petrecut fără voia ta… dar pentru ce m-ați înșelat? Pentru ce te-ai măritat dacă știai că porți în tine o ereditate atât de grea?

― Te rog nu mai vorbi de această ereditate, spuse moale femeia. Vezi doar că băiatul și fetița sunt sănătoși. Ce dovadă mai bună vrei?

― Și sora ta moartă de tuberculoză? țipă bărbatul. Și unchiul tău mort în spital?…

― În urma unei răni de război, murmură femeia.

― Ce rană? Care rană? Toți roși până în măduva oaselor… toți bolnavi… toți putrezi. Toți organizați să prindeți în cursa căsătoriei un om sănătos care să întreție familia.

― Cât ai dat tu familiei? întrebă femeia.

― Cât am dat? izbucni din nou bărbatul și părea să caute în memorie. Ei bine, dar cuvertura de pat? Și cutia de tacâmuri? Și în fiecare an coșuri încărcate cu fructe de la fermă?

Toată seara cearta continuă în același ton aspru și cu aceleași argumente artificiale, fără miez. Era evident că bărbatul vroia s-o părăsească.

Câteva zile după aceea într-adevăr se petrecu în odaia alăturată ceva deosebit.

Emanuel auzi dimineața la distribuirea poștei pe femeie izbucnind într-un plâns cu hohote; copiii nu ieșiseră încă la plimbare și plângeau acum și ei, împreună cu mama lor.

― Pentru ce plângeți voi? întrebă ea. Plecați în grădină să vă jucați…

În prag copiii se opriră și se auzi doar vocea băiețașului:

― Știm pentru ce plângi… te-a părăsit tata…

În urma lor, când ușa fu închisă, femeia izbucni într-un hohot și mai amar.

Emanuel nu scoborî în ziua aceea în grădină. În odaia de alături veni înainte de masă directorul. Îi recunoscu vocea aspră și groasă ca și cum ar fi avut o lamă metalică ce vibra în gât ori de câte ori scotea un sunet. Începu pe un ton domol, dar pe măsură ce vorbea se înfurie și începu să țipe.

― Pentru ce n-a achitat soțul Dvs. și nota pe lunile anterioare?… Când a fost aici mi-a spus că trimite cec… și în loc de cec iată că vreți să plecați de la clinică… fără să achitați… Este oare hotelul nostru o instituție filantropică? Vă voi opri toate lucrurile… toate… toate…

Părea că cercetează în jur obiectele din odaie și spuse cu dispreț:

― În fond, nici n-am ce opri… va trebui să stați aici până la achitarea notei… și bine înțeles (luă un ton politicos aproape), bine înțeles că nu vă vom putea servi în acest timp cu nimic…

― Vă rog… domnule director… vă rog, gândiți-vă că sunt bolnavă… eu nu cer decât să plec și să vă trimit apoi încetul cu încetul banii.

Era în vocea ei o disperare cumplită ce-i împiedica cuvintele; directorul părăsi încăperea fără niciun răspuns.

Chiar a doua zi sosi la hotel tatăl femeii și obținu de la director o amânare cu permisiunea de a părăsi hotelul. Toată dimineața femeia plânse, în timp ce tatăl ei împacheta cele câteva lucruri ce-i aparțineau. Emanuel văzu trăsura cu care femeia trebuia să plece acasă la tatăl ei. Era o trăsură stricată și veche, țărănească, cu un poclit larg și un cal slab, cu coastele ieșite din piele.

Emanuel asistă la plecare și cu acest prilej o văzu întâia oară pe femeie. Era o țărancă robustă și roșie cu părul roșcovan, ce nu părea deloc bolnavă. În trăsură, lângă mama întinsă pe o targă, luară loc copiii. În față se așeză bătrânul tată ca să mâie calul; el era conducătorul trăsurii. În vreo două panere erau strânse obiectele din odaie și câteva boarfe, în unul din panere, acoperit cu o pânză roșie, nu mai încăpuse[ră] lucrurile și rămăsese[ră] deasupra un pahar cu o perie de dinți și o carte poștală ilustrată în culori, o fată tânără ținând în mână un porumbel alb și uitându-se la el. Emanuel își aminti de ceea ce îi spusese Ernest într-o zi când amândoi asistaseră la o mutare în stradă, cu camionul.

― Vezi, spunea Ernest, nimic nu mi se pare mai trist decât o mutare ori o plecare. În momentul acela lucrurile din jurul nostru iau adevărata lor valoare, adică mai bine zis și-o pierd.

Ernest îi arătă un vas de majolică […] cu o plantă ce se legăna în bătaia vântului afară în stradă peste grămada de obiecte și mobile din camion, în timp ce chiriașii se ocupau cu încărcatul.

― Ce sens are această plantă acum, în acest moment, în viața acestor oameni? întrebă Ernest. Și chiar dacă planta aceasta n-ar fi considerată, așa cum este acum, abandonată și inutilă în vârful unei piramide absurde de obiecte unde își leagănă nostalgia ca pe-un maidan pustiu, chiar considerată într-o odaie la locul ei… ce sens, mă întreb ce sens poate avea faptul de a poseda o plantă într-o odaie? Ce sens poate avea posesiunea în camera închisă cu patru pereți a oricărui obiect? Ce sens au lucrurile ce înconjoară pe om?

Emanuel se gândea la toate acestea privind coșul acoperit cu pânză roșie pe care zăceau paharul cu peria de dinți și cartea poștală ilustrată cu fata ce surâdea porumbelului.

Era acolo […] într-un spațiu restrâns, sub poclit, tot ce poate cuprinde o viață de om, tot sordidul vieții, toată bizara ei perseverență în a crea, toate durerile și toate meschinele ei zâmbete. În trăsura cu poclitul ridicat, în care un tată bătrân mâna calul, în timp ce înăuntru o femeie bolnavă zăcea întinsă, și doi copii […] zgribuliți de frig priveau în toate părțile, nedumeriți și speriați. În trăsura aceea unde într-un coș se rătăcise și o ilustrată cu o fată veselă tânără ce zâmbea simplu și absurd unui porumbel albastru.

IV

Într-o seară Emilie veni să-i spuie lui Emanuel că îi este mai bine lui Tedy și că poate să vie s-o vadă a doua zi.

Emanuel ceru să fie condus în după-amiaza zilei următoare acolo.

În coridor îl aștepta Emilie îngrijată.

― Credeam că îi este mai bine, dar astă noapte a apucat-o din nou febra. Intră totuși s-o vezi… ea cere mereu ca să vii la dânsa… te rog mult însă să nu privești insistent la locul piciorului… te rog mult… acum e calmă… din când în când delirează puțin, dar nici pentru asta n-are destulă forță.

În odaie Tedy zăcea acum într-un pat metalic enorm plin de șuruburi, manivele și frânghii, cu un cadru înalt de fier care se înălța aproape până la tavan. Era un pat special pentru operați adus de la Paris. Cu ajutorul manivelelor salteaua pe care zăcea Tedy se putea ridica cu perne cu tot în orice direcție și înlesnea astfel facerea pansamentului și a toaletei, fără a zdruncina pe bolnavă.

― Vezi ce mi-am instalat în odaie? spuse Tedy cu un zâmbet trist. Este un aparat special pentru acrobați: în fiecare zi exercit câte puțin; vreau să ajung artistă de circ.

Îi întinse o mână albă și slabă în care degetele uscate se prelungeau sub pielea fără carne până la încheietură și dădea[u] mânei aspectul unei legături de bețișoare. Emanuel era prea departe cu gutiera lui și întinzând mâna nu putea să atingă decât vârful degetelor Tedy-ei, dar în contactul acesta scurt se strecură un fior ciudat de prezență ca un fluid viu ce s-ar fi scurs dintr-un crop în altul.

Emanuel nu se putu reține ca să privească cuverturile silindu-se să ghicească unde era locul piciorului absent, dar pernele și cearșafurile înveleau totul și sub mormanul lor nu se putea distinge conturul corpului Tedy-ei.

― Știi mai ales pentru ce te-am chemat? întrebă Tedy.

― Ca să ne vedem, răspunse Emanuel, e multă vreme de când nu ne-am văzut…

― Ei aș! răspunse Tedy. Crezi că e interesant de vizitat un cadavru în putrefacție? Te-am chemat să jucăm cărți, mă pasionează acum cărțile, jucăm?

Emanuel nu-și amintea s-o fi văzut vreodată pe Tedy jucând cărți. Totuși acceptă cu plăcere.

Emanuel era puțin răcit și nu remarcă la început mirosul ce domnea puternic în odaie, dar deodată îi inundă nările o putoare acră și putredă de puroi stătut și de cărnuri în descompunere. Era același miros ca și al unei mâncări ce-ar sta vara multe ceasuri în soare, o odoare sărată și iute, de putregai viu. Când aspira mai tare, mirosul devenea atât de pătrunzător și aspru încât [îi] dădeau lacrimile în ochi.

― Ei ce spui… jucăm ori nu jucăm?

― Cu plăcere, răspunse Emanuel… să aducă pachetul…

Emilie părea contrariată.

― Știți că v-a spus mereu doctorul ca să nu jucați după-amiază… asta vă înfierbântă prea tare… jucați cu prea mult interes.

Emanuel vru să refuze, dar Tedy insistă.

― Iată, promit să joc azi fără pasiune… calmă… extrem de calmă… Ce jucăm… belotă știi?

Începură să joace belotă.

― Pentru început pe 50 de puncte numai, vreau să văd cum joci și bine înțeles jucăm pe nimic… e mult mai pasionant.

Emilie se apropie de pat și învârti de o manivelă cu frânghie. Încet salteaua se ridică la cap și Tedy căpătă o poziție mai comodă pentru joc.

Emanuel câștigă partida cu ușurință.

Tedy se înroși ca focul și cărțile îi tremurau în mână.

― Încă pe 50 de puncte… vrei?

Emanuel juca liniștit, fără pasiune, și câștigă și de data asta. Când ridică însă ochii de pe cărți și observă cât de schimbată era Tedy la față, îi păru grozav de rău că nu o lăsase să câștige pe ea.

― Ei bine! Văd că nu pot să mă pun cu dumneata… ești un jucător de forță… îți aduni toate zilele… un acaparator.

Emanuel repetă cuvintele lui Tedy uimit:

― Îmi adun zilele? Ce zile? Ce acaparez?

Tedy începu să transpire pe mâini și foarte agitată își freca degetele cu o batistă.

― Văd că azi nu merge… îmi scapă partizile și cuvintele… iartă-mă că vorbesc într-aiurea… era o mică greșeală, vroiam să spun că aduni punctele…

Și după o pauză.

― Încă o partidă… ultima… vrei? Te rog… te rog mult de tot.

Emilie strânse cărțile de pe masă și vru să le ia.

Tedy însă o imploră să le mai lase. Era în privirea și în gesturile ei atâta insistență încât s-ar fi părut că nu e vorba pentru ea de o simplă partidă de cărți ci de lucruri interioare, secrete, foarte grave.

― Pentru ce ții în definitiv atâta să joci? întrebă Emanuel când Emilie fu plecată.

Tedy nu răspunse de-a dreptul la întrebare.

― Cu Emilie când joc, spuse ea, e mai bine, ea e bătrână și zgribulită… câștig întotdeauna la dânsa… dar cu d-ta nu mă pot pune… ești în puterea vârstei.

Tedy vorbea foarte repede și cu ticuri nervoase ale buzelor. Își răscolea părul de pe frunte, după obiceiul ei, și amestecă apoi febril cărțile.

Emanuel observa că, din momentul când intrase, agitația ei nu făcea decât să crească. Și Tedy își dădea seama de aceasta.

― Te rog să mă ierți că sunt cam zăpăcită… este momentul când începe febra…

În odaia alăturată, care comunica prin ușa deschisă, Emilie auzise desigur tot ce spusese Tedy.

― Ei vedeți! spuse ea. Începe febra… începe febra și vreți să jucați cărți…

― Imposibil! răspunse Tedy… trebuie să joc și partida asta… închide mai bine ușa, scroafă bătrână.

Chiar în clipa când pronunță acest cuvânt, Tedy se făcu palidă și lacrimile îi veniră în ochi.

― Ce-am spus? Ce-am spus? Ce am? Emilie, iartă-mă… iartă-mă… tu știi că niciodată nu ți-am spus așa ceva… iartă-mă…

Izbucni într-un plâns nervos. Emilie veni să o calmeze în timp ce Emanuel ceru să vie un brancardier să-l ia.

Tedy însă insistă să rămâie și începu din nou să plângă.

― Încă o partidă… te rog, încă asta… te rog… te rog… încă asta și gata.

Vorbea printre lacrimi ca un copil care cere cu toată pasiunea un obiect mult timp dorit.

Emilie plecă, închizând ușa, și, rămași singuri, Tedy și Emanuel începură să joace.

Emanuel juca prost în mod evident. Tedy observă acest lucru și se supără:

― Te rog să joci corect… văd că vrei să mă faci să câștig… asta nu este cinstit… aici jucăm pe nimic… adică este un joc foarte grav… când îți voi spune îți vei da seama…

Tedy câștigă de astă dată partida și râse cu satisfacție, dar era un râs tot atât de nervos ca și plânsul de adineoarea.

Emanuel vroia acum să plece. Era sătul de odaia asta cu paturi ce se urcă și se [coboară] cu manivela, de mirosurile tari și iuți, de Tedy însăși înfierbântată și răscolită de febră.

Emilie rămânea închisă în odaia ei.

― Cred că e supărată… niciodată nu i-am vorbit atât de urât, spuse Tedy și de astă dată râse gândindu-se la acest lucru; era evident că partida câștiga[tă] o satisfăcea într-atâta încât lăsa în umbră scrupulele de adineoarea.

Părea foarte calmă acum, dar deodată se ridică încercând să se sprijine în coate.

― Știi pentru ce am jucat partida asta? întrebă ea. Îți spun, dar să rămâie totul secret… e cel mai mare mister al vieții mele…

Emanuel își dădea seama acum că exagerarea aceasta emfatică a frazelor venea mai ales dintr-o lipsă de control și de precizie, decât dintr-o atitudine pedantă. Tedy era de-obicei foarte simplă și clară dar în febră, deși toate funcțiunile rămân normale, activitatea organică se face atât de imprecisă în sensul temperaturii, încât frazele transpar prin ea diforme și turburi ca prin apele unui cristal ce în timpul fabricației a suferit accidentul unei compoziții greșite într-un singur punct și acesta a fost de-ajuns pentru a dezechilibra claritatea întregii sticle.

― Ei da, vreau să știu și eu acest mister, spuse Emanuel.

― Îmi promiți că nu spui la nimeni? Bine. Iată: în gândul meu joc pe zile, joc pe viața partenerului. Când câștig, adaug vieții mele atâtea zile câte puncte am câștigat… Când pierd, dau din zilele vieții mele… Până acum am câștigat de la Emilie peste 1000 de puncte… asta face trei ani de viață în plus… simt cum Emilie în timpul jocului pierde esența acestor zile și mi-o transmite… da, simt asta și sunt sigură că dacă aș juca destul de mult aș putea ajunge să-i câștig toate zilele vieții… toate zilele.

Tedy se înflăcăra vorbind, ochii îi deveniră iar arzători:

― Îți închipui ce-ar fi o asemenea partidă? Emilie nu și-ar da seama de nimic, atât doar că pe măsură ce-ar juca s-ar simți tot mai slabă… tot mai leșinată… până ce în momentul precis… când voi fi câștigat ultima ei zi… în momentul acela, în clipa aceea… ea ar expia ca o păpușă din acele de cauciuc care se dezumflă… în clipa când ar pune cartea pe masă, extrem de slabă… prăpădită… ar simți evaporată toată energia… și ar cădea pe masă ca o păpușă… cu brațele moi, cu capul bălăbănindu-se… moartă…

Tedy se sufoca vorbind, o prinse o tuse violentă și după ce se șterse la gură căzu cu capul în perne, cu fața în sus, epuizată de efortul conversației și al tusei… respiră încet și rar… doborâtă de izbucnirea aceasta atât de înfierbântată.

Vorbea acum moale, cu capul în sus… cu privirile globulare și vagi rătăcite în gol… divagând încet… obsedant.

― Și atunci… când ea va fi moartă… eu mă voi ridica de pe pat sănătoasă… puternică… îmi trebuie să fur o viață de om… voi juca până la capăt… sunt sigură că într-o zi voi câștiga… ce crezi?

Emanuel nu răspunse, dar Tedy insistă la fel de moale și ostenită.

― Ce crezi… spune ce crezi… spune-mi că se va întâmpla… voi câștiga toate zilele vieții… Emilie n-are ce face cu ele… în timp ce eu… eu le voi întrebuința altfel… mă voi face dansatoare.

Emanuel nu îndrăznea s-o întrerupă pentru a chema pe Emilie să-i aducă un brancardier.

Tedy de-altfel, în timp ce vorbea, închise de mai multe ori ochii obosită și Emanuel aștepta din moment în moment să adoarmă.

Tedy se ridică deodată cu un ultim efort, ca și cum în tăcerea și odihna de până în acea clipă ar fi strâns picătură cu picătură acest rest de energie.

― Voi fi o dansatoare mare… o dansatoare ce va interpreta pe Bach… da… întâia dansatoare în lume care va dansa după muzică de Bach… și va fi un dans tot atât de pur ca și muzica… dansul pur… dansul adevărat… Ce frumos va fi!…

Vorbea acum halucinată, privind iar în gol.

― Voi fi albă și pură… voi dansa goală…

Încercă să zâmbească, dar surâsul se pierdu în aer, adresat nimănui.

― Bine înțeles că voi dansa goală… voi emoționa o lume întreagă… voi încerca să zgudui… să mișc această masă omenească, acest imens… căcat… răspândit pe globul pământesc. Voi ridica murdăria până la stele… vor tresări în fine mațele lor amorfe și puturoase… se va emoționa căcatul…

Începu de astă dată a râde în gol.

― Va fi… sublim și grotesc… voi emoționa în fine excrementele… oamenii… căcatul… căcatul…

Emilie intră în odaie speriată.

― Știam eu că asta se va întâmpla, spuse ea. În fiecare seară e același lucru… îmi promite că va fi calmă și apoi, când începe a juca, se înfierbântă… și apoi divaghează…

În timp ce vorbea freca mâinile lui Tedy și încet, cu degete ușoare, îi mângâia fruntea și ochii, silind-o să se culce și să închidă ochii.

Tedy era de-altfel, de data asta, complect epuizată. Câteva secunde rămase astfel, cu mici tresăriri, ca și cum în ea zbuciumul nu s-ar fi sfârșit și mai pâlpâia ușor în ultime tresăriri de energie și iritație.

Emilie îi acoperi fața cu o pânză subțire împotriva muștelor, puse mâna pe frunte să constate temperatura și o lăsă în liniște, obosită, să doarmă.

V

Câteva zile de la această întâmplare, într-un acces de inimă, Tedy muri. În ultimele zile inima nu mai era susținută decât cu injecții. Doctorul nu vroia să renunțe la a menține în putere corpul descompus al Tedy-ei până la întoarcerea tatălui ei, care trebuia să aibă loc dintr-o zi pe alta.

Emilie îi povesti mai târziu că tatăl Tedy-ei, auzind de efortul doctorului pentru a o menține în viață, se înfuriase grozav și îl certase aspru.

Era un om înalt, sec, cu obrazul înăsprit de vânturile mării, n-avea nimic comun cu Tedy, nicio trăsătură, nicio inflexiune a vocii.

Emanuel îl zări și vorbi cu el în dimineața când o văzu pe Tedy pentru ultima oară.

Emanuel insistase atâta, încât Emilie în zorii zilei veni să-l ia din odaia lui.

― Toată lumea doarme în hotel… știi cât de scrupulos e directorul ca morții să fie expediați în secret… să nu facem niciun zgomot… cred că la ora asta doarme încă… dacă ar ști că am adus un bolnav în camera mortuară ar fi în stare să mă bată…

În ascensor se filtra lumina albastră a începutului zilei. Era o tăcere impresionantă în tot hotelul; în dosul ușilor închise toată lumea dormea.

În coridor, în fața odăii aștepta un lucrător în haine albastre, cu un ciocan în mână.

― Este pentru a închide sicriul, i-am spus ca să aștepte…

Emilie nu mai era sau nu părea deloc emoționată. Vorbea acum despre Tedy cu un ton liniștit, fără îngrijorări, îi povesti lui Emanuel toate detaliile toaletei ultime ca și cum ar fi fost vorba de acțiuni precise ce le-ar fi înlesnit unei Tedy în viață^[35].

Emilie deschise ușa și ieși întru întâmpinare tatăl lui Tedy, înalt, grav, cu o carte în mână în care ținea un deget între foi pentru a ști la ce pagină rămăsese.

În acel moment se produse un curent de aer, toate ferestrele erau deschise și pe Emanuel îl izbi o răbufnire de aer rece venită din grădină, dar amestecată cu un miros ușor de cadavru pe care curentul îl luase cu el în trecere prin odaie.

În odaie jos zăcea Tedy în sicriu în frumoasa rochie de muselină.

Era puțin umflată și cu trăsăturile descompuse, dar asta îi dădea un aspect de suferință oprită în plinul ei, și Emanuel avu o respirație de ușurare gândindu-se că durerea era împietrită pe totdeauna.

Emilie pusese în jurul capului flori albe și peste picioare o pătură pe care o ridică.

În locul piciorului bolnav zăcea o jerbă cu flori imense, rochia acoperea buchetul în parte.

― Era prea oribil s-o îngroape fără picior… era prea trist… nu-i așa, mica mea Tedy?

Vorbea cu Emanuel, dar se adresă deodată moartei, ca și cum ar fi ascultat și ea conversația. Emanuel fu pătruns din creștet până-n tălpi de un tremur cumplit. Era oare frigul ce intra prin ferestrele deschise ori emoția extraordinară pe care nu și-o putea stăpâni[?]

Într-un colț al odăii, într-un fotoliu tatăl Tedy-ei continua serios și calm lectura cărții. În acel moment se auzi un zbârnâit de motor în stradă și sunetele violente ale unui claxon.

― Este camionul!… a venit camionul, spuse Emilie… hai, repede, ia-ți adio…

Emanuel făcu un mic gest cu mâna către moarta din sicriu, în timp ce Emilie îi împinse căruțul afară.

VI

Într-o dimineață Emanuel se trezi brusc sub impresia unui vis neplăcut: visase că umbla pe malul unei ape și căzuse în ea; fu răzbit deodată de-o umezeală caldă și pătrunzătoare și se trezi.

În primele clipe nu-și dădu seama de nimic, dar simțea că ceva se întâmplase cu el; visul se prelungea în realitate, era o senzație bizară de scurgere și lichefiere și Emanuel crezu mai întâi că emoția visului îi produsese o excitație sexuală care se destindea acum în trezie. Căută cu mâna cearșafurile și într-adevăr erau ude, dar nu putea [fi] vorba de-o excitație sexuală.

Emanuel îndepărtă cu spaimă ceașafurile care îl acopereau și descoperi abcesul. Era spart. Încet, printr-o găurice formată chiar în punctul acela roșu despre care doctorul se îngrijorase atâta, curgea un fir subțire de lichid călduț și galben. Emanuel apăsă pe burtă și țâșni deodată un val de puroi gros inundând pijamaua și patul.

Emanuel fu cuprins de-o iritație extraordinară, îi clănțăneau dinții în gură de frică și dezgust.

În coridor se auzeau pașii servitorilor și scârțâit de gutiere; apoi gâfâiala ascensorului.

Zgomotele acestea indiferente în timp ce se scurgea din el materia aceea infectă îi măriră disperarea cumplit.

În cearșafuri se făcuse o băltoacă în care zăcea, până sub spate. Toată pijamaua era udată și la cea mai mică mișcare, rufele pătate clipoceau neplăcut iritându-l mai tare. Îi fu teamă să atingă lichidul ca să nu se infecteze, cu precauțiuni infinite ridică toate cearșafurile și le făcu ghem într-un singur loc sub dânsul; din găurice continua să se scurgă o șuviță subțire și purulentă, alunecând la vale pe marginea burții până la încheietura picioarelor de unde picura lent pe cearșaf Emanuel sună în disperare; omul de serviciu veni speriat și găsi un Emanuel transfigurat cu ochii holbați privind fix, înspăimântat, la locul unde se făcuse fistula.

Îi sună deodată în ureche, venind din funduri de memorie obscură, o frază precisă cu sonoritatea vie a pronunțării ei în timpul ce trecuse:

― Când abcesul fistulizează totul s-a isprăvit… o fistulă deschisă e o ușă deschisă morții.

Își amintea de bătrânica în haine de doliu din trenișorul ce ducea la Berck, și amintirea aceasta bruscă în fața brutalei întâmplări ilumină deodată în întregime tot timpul scurs de-atunci, toată viața de bolnav petrecută la Berck, și la acest gând că un lucru se întâmplase înainte de tot ce trăise el aici, într-un moment când nimic nu era previzibil, amintirea aceea exactă care se ridica departe în ceață, măsura deodată toată durata petrecută de-atunci, toată fragilitatea, ciudățenia și amărăciunea ei. Toate acestea se desfășurară fulgerător în Emanuel. Era o simplă clipă trecută care umbrise odaia care acum revenea precisă în ora dimineții cu lumina ei tristă, cu cearșafurile ude și burta dezgolită, intactă, sănătoasă, unde un singur punct roșu spărsese integritatea și dezechilibrase totul.

― Ce-i de făcut acum? întrebă Emanuel.

Îi venea să plângă, dar îi fu rușine de brancardier. Era ca și cum ar fi comis o faptă umilitoare și josnică; simțea cum îl arde privirea brancardierului care era sănătos și voinic: un singur punct roșu, un singur punct îi despărțea acum, pe omul sănătos de cel bolnav, și punctul acela, scurgerea aceea îi clasa definitiv în două categorii iremediabil diferite.

Îi era mai ales rușine că provocase în cineva condescendență și milă, pentru că brancardierul nu se putu opri să reveleze inconștient gravitatea faptului prin consolări insistente.

― Eh! eh! câte fistule am văzut eu închise peste noapte… știți, peste noapte… vă spun asta sincer… s-ar putea întâmpla ca până mâine să n-o mai aveți…

Și, cum cuvintele sonore odată exprimate implicau mai multă justeță decât înșirarea lor interioară cu gândul naiv „îi voi spune că în 24 de ore se va vindeca și o să mă creadă”, ca și faptul că în confruntări, acuzatul cel mai feroce și cel mai hotărât să-și păstreze calmul îl pierde prin simpla vibrație ce emană din prezența victimei și căreia nu poate rezista, tot astfel brancardierul recunoscu brusc exagerarea frazei lui și adăugă repede:

― Până în 24 de ore nu cred chiar să se închidă… dar până într-o săptămână pot să vă garantez… e doar o fistulă mică… vedeți și Dvs… o găurice cât o gămălie…

Și se aplecă savant peste burtă examinând punctul de scurgere și mormăind ceva în sine ca și cum examinarea lui ar fi avut o paralelă interioară de dezbateri medicale din care nu pătrundeau afară în lume decât acest mormăit și câte un hm! hm! plin de semnificație.

― Ce-i de făcut acum? întrebă din nou Emanuel.

Era prea devreme pentru a merge la clinică, nu venise desigur nici infirmiera la ora aceasta și era de-altfel mai bine să aștepte în odaie descoperit pentru ca acoperindu-se să nu se atingă locul bolii. Emanuel se hotărî deci să aștepte în odaia lui.

Până la venirea doctorului Emanuel se hotărî să citească, dar aruncă cartea plictisit și iritat. Îngrijorarea străbatea printre rânduri ca vârfuri de ace. Începu din nou să privească fistula. Cu ochii deschiși și neluându-și privirea de la șuvița de puroi ce se scurgea imagină un vis simplu și plăcut: era ca și cum fistula ar fi început să curgă mai tare, din ce în ce mai tare, dând afară puroi galben și materii murdare; deodată în rotocolul găuricii ar fi apărut ceva neobișnuit ca un cap mic de șarpe, Emanuel ar fi tras și ar fi scos afară o viperă neagră, hidoasă cu un bot feroce și ochii înflăcărați și ar fi aruncat-o alături pe pat. În timp ce animalul s-ar fi zvârcolit în convulsiuni atroce, scurgerea lichidului ar fi încetat, fistula s-ar fi strâns pungă și, încet, încet, s-ar fi micșorat cu totul până a deveni invizibilă.

Când doctorul ar fi intrat atunci în odaie ar fi găsit fistula aproape dispărută, tot lichidul scurs și vipera neagră zvârcolindu-se cu ultimele tresăriri slabe, înainte de moarte.

― Ei bravo! Extraordinară vindecare… cea mai extraordinară vindecare la care am asistat, ar fi exclamat doctorul. Știi ce este această șopârlă? Este boala d-tale… este tuberculoza care îți rodea oasele… așa este o tuberculoză… o șopârlă hidoasă care se ascunde undeva în corp și roade… roade mereu pe sub piele ca o cârtiță sub pământ până roade toată carnea de sub piele. Bine că ai scos-o! Ești salvat!

Și doctorul ar fi pus șopârlă într-un lighean, apoi cu un cuțit ar fi spintecat-o și din ea ar fi ieșit un lichid verde și grețos care ar fi umplut odaia de putoare.

― Ești salvat! Ești salvat!

În momentul acela cineva bătu la ușă. Emanuel nu avu decât o tresărire scurtă pentru a reveni la realitate și, pentru că reveria lui se petrecuse chiar în decorul odăii unde se găsea, o clipă persistă în aer nostalgia lucrurilor imaginate ca o întunecare ușoară a luminii zilei și o întristare subită a lucrurilor dimprejur.

În sfârșit, acum doctorul era în fața lui, în carne și oase.

Emanuel încercă un zâmbet, dar fața extrem de serioasă a doctorului Cériez îl îngheță.

În urma doctorului venea infirmiera.

Într-o clipă doctorul văzu scurgerea abcesului și își dădu seama de situație.

― Totul e acum să nu se infecteze… du-te repede și adu ce trebuie pentru un pansament.

Emanuel vru să-i vorbească, dar doctorul îl întrerupse enervat:

― Știu… văd… inutil de povestit cum s-a petrecut… totul acum e să nu se infecteze… poveștile retrospective în asemenea cazuri nu au niciun efect…

Era întâia oară când Emanuel îl vedea supărat pe doctorul Cériez și, știindu-se vinovat parcă și față de uriașul acesta bun și blând, îi veniră lacrimile în ochi. Îl venea să-i ceară iertare că îl supărase, să poată face ceva ca fistula să se închidă imediat, nu pentru ca el să se vindece, ci pentru a-l vedea din nou pe doctorul Cériez cu aspectul lui de odinioară, pentru a smulge din fața aceasta acum serioasă și puhavă zâmbetul acela care îi închidea ochii într-o clipire șireată sub sprâncenile stufoase și, mai ales, gestul acela de plenitudine și satisfacție pe care îl avusese odinioară doctorul Cériez, scuturând capul cu părul acela alb în plete scurte cu o mișcare leonină, atunci când îi spusese în prima zi:

― Te voi vindeca… să stai liniștit și te voi vindeca!

Emanuel privea mâna groasă a doctorului pusă pe căruț, îi veni o impulsiune subită s-o ia și s-o sărute, dar se stăpâni.

În timp ce Emanuel se dezbrăca, infirmiera arunca toate cearșafurile murdare într-o căldare; doctorul se spălă cu îngrijire pe mâini și îmbrăcă o pereche de mănuși de cauciuc sterilizate.

Cu o pensă scoase o bucată de vată dintr-o cutie și punând-o pe burta lui Emanuel apăsă cu putere; un șuvoi de lichid gras, alb și puturos ieși prin găurice, care se rupse puțin, lărgindu-se.

Infirmiera tampona cu vată tot timpul și ștergea pielea pe măsură ce doctorul apăsa și puroiul țâșnea din fistulă.

Era acum momentul să apară șopârla neagră la care visase Emanuel, dar din fistulă nu ieși decât lichidul acesta alb, apoi câteva bucăți mici de materie verzuie, putridă.

Într-un sfârșit nu mai ieși nimic și doctorul șterse locul cu iod și acoperi cu tifon; era puțin transpirat și avea toate trăsăturile feței atât de sever adâncite, încât obrajii aceia cu pielea aspră tăbăcită și trăsăturile intrate profund în carne păreau tăiate în piatră.

Emanuel rămase în curând singur în odaie, cu un pansament alb, imaculat în jurul coapselor, îmbrăcat cu o pijama nouă, în higiena proaspătă și rece a nenorocirii. Era un lucru grav și totuși pur, o nenorocire curată, simplă care mirosea acum a iod și această evidență îi amorțea orice durere, îl scoase din încurcătura agasantă a gândurilor și a presupunerilor.

Totul se reducea acum la un pansament extrem de alb în jurul trupului, în timp ce toate lucrurile în jur căpătau volume și suprafețe extraordinar de sigure și de dure. Era o reîmprospătare a odăii, antiseptică și plină de luciditate; o reconstatare inedită a dimineții în timp ce, undeva într-însul, Emanuel simți că se prăbușise iremediabil și tăcut tot ce fusese ea până atunci.

Îl cuprinse o exaltare cumplită de puritate și devoțiune; acum, când viața lui era definitiv consacrată bolii, el, Emanuel, rămânea în afara trupului care mucegăia, disponibil pentru o mare generozitate și un mare sacrificiu.

Pentru că, de vreme ce viața putrezea în el și nu-i putea servi la nimic, atât cât rămânea în el energie (restul acesta de viață cu care nu avea ce face, îi trebuia infinit mai multă pentru himerele lui) și putere, ar fi vrut să [o] poată închina cuiva în întregime.

Își aminti de Solange și își spuse că era momentul de a se devota ei, de a-i consacra și dărui ei restul de viață putredă, dar în minte îi reveniră anumite scene de oboseală precisă și își reaminti cu groază de inconfortul dragostei ei.

În acest moment cineva bătu în ușă. Era doamna Witts care venea să-l viziteze, bine înțeles, fără a ști nimic din ce se întâmplase.

Emanuel n-o recunoscu imediat, n-o văzuse niciodată în toaletă de stradă și nu-și putea închipui cine era doamna aceea cu mantilă violetă și o pălărie enormă garnisită cu o profuziune de flori multicolore, care intrase la el în odaie.

― Ce repede m-ai uitat, spuse D-na Witts întinzând mâna și abia atunci Emanuel o recunoscu după accentul ei englezesc.

În mâna D-na Witts ținea un pachet cu prăjituri.

― Ce păcat că e atât de ridiculă într-o zi atât de tristă! gândi Emanuel.

Era înainte de ora mesei, dar cu toate acestea D-na Witts insista ca Emanuel să guste din prăjituri.

Emanuel mai întâi refuză, apoi izbucni în râs și desfăcu pachetul.

― Pentru ce râzi, te rog? întrebă D-na Witts.

― Este ceva care mi-a trecut prin minte, mă gândeam că în definitiv e ridicul să te îngrijești de pofta de mâncare când ești în preajma morții…

Emanuel vru să explice fraza lui, dar insistențele D-nei Witts îl exasperau cumplit.

Începu a mânca din prăjituri și rămase tăcut; D-na Witts se uita în oglindă și își aranja pălăria.

„Câtă splendidă și absurdă exactitate zace în realitate, gândi Emanuel; prăjiturile sunt precise și D-na Witts își aranjează pălăria, în timp ce eu, Emanuel, am o fistulă deschisă. Totul este execrabil de exact.”

Emanuel mânca o prăjitură.

Ce alta putea să facă?

În odaie plutea o melancolie blândă, neagresivă, ca și cum lucrurile și-ar fi reluat existența de la începutul începuturilor. Totul părea fără consecință, izolat, independent în spațiu. D-na Witts era fără legătură cu prăjiturile, pălăria fără legătură cu fistula și Emanuel fără legătură cu pansamentul.

Totul plutea despărțit în spațiu într-o indiferență clară și luminoasă, ca imaginile de pe cartoane într-un joc de copil, răspândite pe dușumea, fiecare cu peisagiul și culorile proprii, aruncate, imobile și fără semnificație.

În odaie, fiecare obiect rămase împietrit în volumul Iui.

În aceeași după-masă Emanuel ieși cu trăsura Ia plimbare; de vreme ce abcesul spărsese, nu mai avea nicio precauțiune de luat. Era oarecum sentimentul unei liberări. Putea acum să facă orice de vreme ce situația devenise atât de gravă. În subsolul nenorocirii orice imprudență îi era permisă.

Când trecu cu căruțul prin fața odăii unde murise Tedy, ușa era deschisă și doi zugravi lucrau în ea; unul din ei cânta cât îl ținea gura și melodia aceea monosilabică în odaia goală răsuna haotic și imprima odăii adevăratul ton al iremediabilei ei pustietăți.

Era ca și cum odaia însăși, din disperare și melancolie, ar fi determinat cântecul și accentele Iui triste, monotone și melopeice.

Toată încăperea era stropită de vopsea și plină de cutii de conserve cu culorile zugravilor în ele; în van Emanuel se căznea să regăsească în ea urmele vieții Iui Tedy, toate erau definitiv șterse din încăperea aceea și pe veci evaporate, nimeni nu va putea găsi niciodată în ea nimic din Tedy, și chiar dacă în dulapuri ar fi persistat încă târziu parfumul de tuberoze al rochiilor, clientul care va deschide dulapul îl va mirosi, îl va simți și nu-i va acorda nicio semnificație. Era într-adevăr topirea complectă în aer, dispariția totală a unei vieți evaporată în atmosferă, gest cu gest, umbră cu umbră.

În odaie zugravul continua să cânte, în timp ce pereții luau culori noi și odaia recădea în curățenia și puritatea extraordinară a proaspetei ei indiferențe.

Era o zi înnourată, dar fără ploaie.

Toamna aducea din depărtări vântul rece și de rafale a[l] propriei ei nostalgii. În străzi domnea întunecarea orei de după-amiază ca o preocupare exterioară lumii, ce plutea în aer, pentru iarna ce venea.

Emanuel conduse trăsura pe dig. Era locul cel mai singuratec în fața mării; jos, sub bariera de ciment, se întindeau până departe construcțiile de grinzi și lemnărie care împiedicau ca furia mării să lovească prea puternic în țărm și îi amortiza[u] forțele dezlănțuite.

În momentul acela oceanul se retrăgea în reflux, foșnindu-și valurile dantelate ca niște rochii de bal cu broderii albe și spumoase, ieșind în profuziune de sub taftaua irizată în delicate nuanțe verzui și cenușii.

Era acesta aspectul oceanului de toamnă în vajnica lui măcinare a cazanelor de apă, era tabloul ei somptuos lângă fierberea imensă din larg, unde spumele deveneau mai galbene și mai murdare, iar valurile în clocotele lor păreau ciubărul infinit în care se spălau, mereu și mereu, rufe murdare.

Emanuel ar fi vrut să se scoboare cu trăsura pe plajă, însă oceanul nu se retrăsese decât pe o limbă de pământ și nisipul era încă prea umed pentru a susține trăsura.

Chiar sub dig, acolo unde Emanuel stătea cu trăsura, câțiva copii desculți se jucau printre grinzi și pietre și strângeau în coșulețe de paie scoici și animalicule marine. Deodată unul din ei începu să strige ca și cum ar fi făcut o senzațională descoperire și arătă ceva celorlalți cu teamă și uimire.

Emanuel auzea perfect dialogul lor.

― Este un câine de mare! spuse unul.

― Ce câine de mare[?] spuse altul, după ce se aplecă și privi îndelung animalul. Știu eu ce este… am mai văzut eu… e o scoică fără capac.

Toți copiii începură a râde și a bate din palme.

― Iată o scoică fără capac! Iată o scoică fără capac!

― Pune-o în coș! spuse unul cu un aer indiferent, pentru a provoca gestul celuilalt înainte ca acesta să-și dea seama că e poate periculos, dar copilul întinse mâna și o retrase cu frică.

― Te frige asta ca focul, spuse unul, și ceilalți nu îndrăzniră să o atingă.

Emanuel era curios să vadă despre ce anume era vorba și chemă un copil, dar acesta după ce îi spuse că era ca o bucată mare de pește fiert, refuză să puie mâna pe ea și s-o aducă.

În sfârșit un băiețandru mai răsărit și murdar care stătea mai deoparte se oferi ca să aducă animalul. Îl aduse cu ușurință pe două bețe.

Era o meduză vie încă, lăsată de reflux între grinzi. Era o masă compactă de gelatină, rotundă și ceva mai mare ca o farfurie. În transparența ei tulbure nu se putea remarca niciun organ interior. Emanuel o apucă cu mâinile și carnea moale, cleioasă a animalului se răspândi și debordă peste degete, alunecându-i din palme.

Era imposibil de a apuca mai bine pentru a o ține mai strâns, degetele intrau în materia vâscoasă, verzuie, fără ca totuși s-o pătrundă complect.

Exala din ea un miros puturos de pește putred și de alge oceanice.

Era un miros aproape cadaveric, pătrunzător și iute, avea în el ceva din mirosul pe care Emanuel îl simțise în odaia Tedy-ei.

Îi fulgeră deodată în minte o idee și dărui câțiva bani băiatului ca să-i dea animalul; acesta acceptă imediat.

Emanuel puse pachetul de carne lichidă lângă el pe scăunaș și dete bici cailor.

Știa el acum ce avea de făcut […].

1. În stânga paginii e trecută și versiunea finală a acestor rânduri din Inimi cicatrizate:
   „― E întocmai ce arată și radiografia. Aici e vertebra bolnavă.
   Doctorul o mai apăsă odată și în coloană răsună aceeași notă clară de durere”.
2. În ms., barat: „Câteva zile după aceea Doctorul Bertrand muri subit și Emanuel își aminti foarte bine de aerul acela complect absent cu care operase. «Acțiunile oamenilor începuseră să se detașeze de el» gândi Emanuel. Strania alură a oamenilor în preajma morții!”.
3. În ms., barat: „la sfârșitul săptămânii. Pentru Milu în esență zilele săptămânii aveau o ordine particulară: erau mai întâi câteva zile mohorâte în care «nu apărea nimic», începutul săptămânii, luni, marți și miercuri, apoi joi și vineri, când săptămâna se anima puțin, ieșeau hebdomadarele literare și politice, și în sfârșit sâmbăta, ziua cea mai colorată și mai diversă a săptămânii, când se întorcea de la librărie cu un vraf de reviste ilustrate și vioaie, elegant tipărite pe hârtie cu lustru, pe paginile cărora Milu avea o voluptate fizică să-și alunece degetele”.
4. În ms., barat: „și după o zi Emanuel află că murise subit în biroul lui. Era ca și cum ar fi pierdut ultimul sprijin în lumea asta străină în care n-avea niciunul: faptul că acest om îl puncționase crease o familiaritate mai spontană și mai puternică decât oricare alte relațiuni îndelungate de prietenie”.
5. În ms., barat: „care făcea subit să se creadă că descoperă multe lucruri dincolo de conversația banală care avea loc. Și, într-adevăr, când punea, foarte rar, vreo întrebare se vedea ce construcție extraordinară se clădise în capul lui pe baza celor mai umile fraze, încolo, părea distrat și bine dispus. Inteligența lui, gândea Emanuel adesea, era un reflex interior. El reacționează în mod inteligent așa cum o pisică sare în aer dacă o lovești în somn”.
6. În ms., barat: „la modă: Ils s'aimeront toujours…/ Toujours…/ Vivre d'amour”.
7. În ms., barat: „Tatăl lui Emanuel avea în viață câteva atitudini bine fixate ce, în împrejurări identice, se repetau fără nicio schimbare, întotdeauna vorbea cu aceleași gesturi despre afaceri, puțin îndoit de spate, cu mâinile împreunate a rugăciune. Avea gesturi fixe pentru a asculta o piesă de teatru (cu capul puțin înclinat pe dreapta, într-o poziție de vagă reverie) și în fine o atitudine bine cunoscută pentru primirea unui doctor. Când trebuia să vie un doctor, corpul întreg lua cu atâta preciziune aceeași intensă poziție de așteptare și de politeță încât s-ar fi zis că un buton precis a declanșat în trup printr-un sistem absolut imuabil un mecanism aranjat cu o perfecțiune extraordinară. În tot corpul, dacă s-ar fi verificat două poziții de acestea la un interval anumit din timp, nu s-ar fi găsit o singură fibră deplasată cu un milimetru. Există niște jocuri pe dosul unor oglinzi de buzunar care constau în a face să cadă prin mișcări încete și prudente câteva grăunțe negre, rotunde, în niște scobituri fixe. Totul este atât de precis încât jocul nu permite nicio abatere de un milimetru. În tatăl lui Emanuel, dacă ar fi existat asemenea bobițe, desigur că, ori de câte ori aștepta să intre în odaie un doctor, ele ar fi căzut cu precizie în aceleași exacte scobituri”.
8. În ms., barat: „― Toți bolnavii sunt amorezați de doctorul lor, îi spuse odată infirmiera lui Emanuel, dar de doctorul Cériez cum să nu te îndrăgostești?”.
9. În ms., barat: „Ils s’aimeront toujours,/ Toujours,/ Vivre d’amour,/Vivre d’amour…”
10. În ms., barat: „Ernest se aplecă peste patul lui Emanuel și îi spuse în șoaptă la ureche:
    ― Vezi femeia aceea în colț care își privește acum unghiile[?]
    Era o bătrânică foarte uscățivă și parcă murdară la față.
    ― Știi ce-i cu ea? spuse Ernest abia murmurând cuvintele. Știi ce face? Ei bine, mănâncă excremente… da… da… își mănâncă excrementele.
    Emanuel avu o bruscă grimasă de mirare și neplăcere. Ernest râse din toată inima.
    ― Așa-i că ți-am spus ceva excepțional? Trebuie să fii inițiat, nu-i așa?
    Emanuel își reveni din surpriză.
    ― Cred că trebuie să fie un simplu zvon, o invenție răutăcioasă.
    ― Invenție răutăcioasă? răspunse Ernest și se apropie din nou șoptindu-i lui Emanuel la ureche. A prins-o într-o dimineață băiatul de serviciu cu gura mânjită de excremente… Toată lumea știe ce-i cu ea… Am să-ți mai spun și altele… acum mă duc la masă… o să ne vedem în curând… voi veni după masă la d-ta în odaie…”
11. În ms., barat: „În acest moment, dincolo de căruța doamnei în violet, un bolnav, fără ca bătrâna să observe, făcea niște semne cu mâna lui Emanuel, ducând degetul arătător la frunte și agitându-l pentru a spune că femeia e țicnită.
    Emanuel nu observă nimic deosebit în gesturile și purtarea majestoasei doamne. Era totuși ceva neplăcut în ornamentația aceea bogată care decora atât de solemn boala ei. Emanuel avea întotdeauna impresia aceasta de ușoară demență la unele înmormântări unde mortul era înzorzonat cu fel de fel de flori aurite și broderii încârlionțate din hârtie presată”.
12. În ms., barat: „Tatăl lui Emanuel nu spunea «fiule!» decât în împrejurări cu totul grave și învățase expresia dintr-un roman foileton”.
13. În ms., barat: „«Iată ce se numește desigur în cărți eroismul bolnavilor», gândi Emanuel. «Când un bolnav nu se mai teme de nimic și zâmbește, atunci e un erou». Apoi după o pauză: «Desigur, desigur, însă trebuie să nu se mai teamă de nimic»“.
14. În ms., barat: „izolată într-un colț de lume unde trăise la alte profunzimi sufletești decât în orașele mari zgomotoase, cu oameni sănătoși. Își dete seama că nu mai avea ce căuta nicăiri în lume și rămăsese acolo în orașul cu bolnavi, printre cei cu care trăise și cu care se obișnuise atât de mult”.
15. În ms., barat: „și mâna se căznește să-l execute într-o atmosferă limpede dar densă ca valurile unei ape”.
16. În ms., barat: „Povara ghipsului era acum pentru Emanuel de două ori mai greu de suportat; se gândea tot timpul în ce mod Solange va fi amanta lui. Cu o ființă atât de elementară și de pură, care poate ar fi vrut să iubească simplu, fără inutile edulcorări idilice, toată pregătirea ce precede întâile apropieri cu o femeie părea cu desăvârșire absurdă”.
17. În ms., barat: „Emanuel nu-i făcea lui Solange injuria de a o crede castă. Cert, Solange trebuia să fie foarte pudică și nu avea niciodată atitudini ușuratece, dar libertatea sa interioară era desigur destul de fragedă pentru a nu avea întipărite pe ea zbârciturile morale pe care le au sufletele bătrâne. Iubirea era desigur pentru dânsa o desăvârșire a purității și a plenitudinei ei fizice. Așa cel puțin ar fi vrut-o Emanuel”.
18. Pasaj izolat, pe marginea paginii: „Adică ce poate însemna asta rezultat «indecis»?… Că nu voi muri dar nici nu voi scăpa… Voi rămâne mai departe bolnav ca înainte…”.
19. În ms., barat: „Într-un târziu apăru dinspre Esplanadă o trăsură în trap foarte vioi, un căluț negru și sprinten o trăgea cu repeziciune pe nisipul umed și tare ca un asfalt. În trăsură era Tedy și îngrijitoarea ei. Veniră lângă trăsura lui Emanuel.
    Părul lui Tedy se zbârlise în bătaia vântului, în timp ce alergase cu trăsura; răsufla repede, era obosită de efort, se încălzise și își făcea acum vânt cu un ziar.
    ― Ce dimineață limpede! spuse ea. Ia privește vilele pe Esplanadă. Parcă ar fi un decor închis într-un bloc de cristal… știi greutățile acelea care se pun pe masă și în care culorile sidefate zac presate în toată frăgezimea lor…
    Tedy scoase apoi o cutie de sub scăunașul îngrijitoarei și oferi lui Emanuel biscuiți.
    ― Să vezi ce tari sunt, parcă mănânci sticlă… Erau într-adevăr foarte tari și se spărgeau în fărâme ascuțite sub dinți; pasta era desigur făcută cu zahăr ars cristalizat”.
20. Pe marginea ms. apare versiunea finală a pasajului, din Inimi cicatrizate: „Quitonce muri cu două zile înainte de Crăciun, în hohote de râs. Boala își bătu joc de el până la capăt”.
21. În ms., barat: „ENTREPRISE DE CAMIONNAGE. ENLEVEMENTS DE NUIT”.
22. În ms., barat: „Îți propun un exercițiu: gândește-te la un obiect oarecare câteva clipe, o locomotivă, o frunză, un aparat fotografic, un câine… ce importanță au acestea pentru tine în acest moment? Și ce importanță au, de pildă, pentru Quitonce?”.
23. În ms., barat: „Pentru că chiar dialecticienii celui mai total scepticism au micile lor satisfacții în viață”.
24. În ms., barat: „Știi ce se numește țesut cicatrizat? Este țesutul acela care crește pe o rană și o vindecă”
25. În ms., barat: „Ei bine, cineva îmi spunea odată că noi bolnavii avem inimile în țesut cicatrizat… gândește-te… atâtea lovituri profunde de cuțit primite în inimă… țesutul ei s-a cicatrizat… a devenit insensibil. Iată, iată de ce nu mă sinucid”.
26. În ms., barat: „Mai întâi reveriile acestea se învârteau toate în jurul unui «subiect» oarecare, un voiaj, o ceremonie, un accident de stradă citit în ziare… apoi scenele începură să capete o frenetică independență… stăteam ore întregi cu ochii deschiși și asistam la desfășurarea celor mai fantastice și hilariante scene… da… hilariante câteodată. Vedeam cai care poartă galoși și oameni care zboară agitând din evantaie, copaci pe care creșteau viori, ori soldați în tunici de faianță verde… Toate acestea atât de exacte încât nu știam întrucât reveriile mele nu erau reale și întrucât realitatea din jurul meu nu devenea inventată. Erau unele episoade pasionante de film ce se desfășurau ore întregi, cu intrigi de obiecte și sentimente ce se relevau din materia brută… violențe de stofe… gelozia sticlei… amorul apei… Și apoi durerile… suferințele fizice ale corpului meu…”.
27. În ms., barat: „Curăția Solangei, toată puritatea ei se păstra unică în arzătoarea ei prezență senzuală, în floarea cea mai splendidă și mai ascunsă a prospețimii corpului ei, în petalele secrete ale celui mai adevărat trandafir”.
28. În ms., barat: „Ba se întâmplau lucruri simple pe care el ar fi trebuit să le lase să treacă într-o obișnuită indiferență și pe care le transforma inutil în semne de iubire pentru Solange.
    Într-o zi, de pildă, fiind distrat, aprinse o țigară cu bricheta pe care o ținea ascunsă în buzunar.
    ― De când ai bricheta asta? Îl întrebă mirată Solange.
    Emanuel își aduse aminte că își propusese să nu i-o arate niciodată. Era iritat că Solange o văzuse și i se părea că fusese frustrat de un bun ce-i aparținea numai lui: Solange, cu privirile ei, poluase secretul brichetei; de-acum îi era indiferent s-o posede.
    ― Îți place? întrebă Emanuel. Ți-o dau…
    Și Solange mulțumindu-i avu în ochi o licărire de bucurie care indispuse profund pe Emanuel”.
29. În ms., barat: „Ieri a fost aici Solange și m-a întrebat dacă nu știu nimic despre d-ta… Părea destul de abă […]”.
30. În ms., barat: „― Îngrozitor lucru, tramvaiele astea! exclamă veselă Tedy”.
31. În ms., barat: „Emanuel o sărută lângă ureche pe păr și în secunda aceea abia D-na Witts își dădu seama că brațele lui Emanuel strânse în jurul ei nu mai reprezentau efortul de a se ridica pe căruț… Dintr-odată și ca scurgerea bruscă a unui curent electric, toată energia cu care îl susținea pe Emanuel o părăsi și acum Emanuel era acel care o ținea în brațe, puțin palidă, puțin tremurândă și uimită.
    «Și acum ce-i de făcut?» se întreba Emanuel zăpăcit de trupul pe care îl ținea în brațe și neștiind cum să-l aducă lângă el pe căruț. În acel moment D-na Witts, strânsă de Emanuel și împiedicându-se de roata căruțului făcu un pas greșit care îl trase și pe Emanuel în jos. Emanuel întrevăzu fulgerător situația și sprijinindu-se cu o mână de D-na Witts, cu o mână de gutieră, se lăsă să alunece pe covor, unde se trezi lângă dânsa, culcați unul lângă altul și izbucnind amândoi în râs de această neașteptată și comică acrobație.
    Emanuel îi desfăcu rochia și o sărută cu violență pe umeri, pe sâni, pe brațe. În același timp pijamaua sa se desfăcu și pieptul lui gol se lipi de sânii ei fierbinți de soarele în care stătuse afară. Îl năvălea mirosul pătrunzător de pâine caldă, amețindu-l. D-na Witts în dimineața aceea făcuse baie în mare și pielea avea un gust sărat pe care Emanuel îl savura îndelung o dată cu senzația tăioasă și copleșitoare de piele fierbinte și tare. Extraordinarul fapt că D-na Witts era acum goală în brațele lui îi huia ca un vârtej în cap, răsturnând toate lucrurile și cufundându-l într-o inerție de care nu putea scăpa.
    Emanuel nu putea cuprinde sentimentul unei întâmplări decât în comparația vertiginos de rapidă a momentelor prezente cu acelea ce o precedaseră imediat. Era un mecanism interior ce funcționa ca o întârziere asupra momentului, ca un ecou al clipei ce trecuse, vuind în momentul exact și de nepătruns al întâmplării ce avea loc. Întins lângă D-na Witts cu pieptul gol lipit de al ei, în cap îi persista imaginea precedentă a trupului văzut prin transparență în pragul ușii și amintirea aceasta imediată făcea încă mai extraordinară și uluitoare apropierea lor de-acum.
    Emanuel închise ochii și, cuprinzând în brațe pe D-na Witts, cuprindea în brațe imaginea ei de odinioară în pragul ușii”.
32. În ms., barat: „Deodată un gând îl ilumina ca un nou înțeles al situației, invizibil până atunci, așa cum în sinuozitățile unei pietre poate să apară brusc un profil bine desenat.
    «Admițând că Solange a murit… că s-a sinucis… ce anume s-a schimbat în viața mea proprie?»
    Emanuel avu o clipă de bucurie subită ca un țipăt interior.
    «Ce anume s-a schimbat în carnea mea? În sângele meu? În corpul acesta ce a rămas închis în pielea lui, tot atât de cald, de exact și de întunecos ca și înainte… Solange e moartă poate, dar moartea ei nu e cuprinsă nicăieri în corpul meu… Toată întâmplarea s-a topit în minte sub forma unei simple știri pe care am aflat-o. Ce înseamnă însă oare știrea unei sinucideri, diluată în sânge?…»”.
33. În ms., barat: „Emanuel se întrerupse: «Acum vine cotitura diplomatică unde trebuie să-i explic plauzibil plecarea mea»“.
34. În ms., barat: „Există însă momente de calm și singurătate ce depășesc toate acestea…”.
35. În ms., barat: „În locul piciorului bolnav… am pus ceva… ai să vezi…”.