Țiganii la sfat n-au bună plază;
Tandaler ca ș-un bărbat s-arată,
Vodă tabăra le cercetează
Cu garda sa turcește-îmbrăcată.
Pe Parpangel abea la viață
Întoarce mamă-sa isteață.


Acum laia țigănească-armată
Nu era departe d-Inimoasa
Hodinind și mergând câteodată;
Iară la crieri coapta și bărboasa
Bătrânime cu cei mai de cinste
Să sfătuiea, ca și mai nainte.


Căci acum și-înțăleaptă solie
De-oarecâteva zile-întorsese
Cu răspunsul bun de la domnie
Zicând, precum vodă le spusese
Și cum au aflatau a sa mărie,
Toate după pofta lor să fie.[1]


Adecă-întii, ca de la Flămânda
Păn la-Inimoasa numa trei mile
Să fie, când or merge curânda;
A doao, să facă-în toate zile
Atâta hodini câte le place,
Să mânce, să beie și să joace.


Numa de una grijă să poarte:
Când s-ar tâmpina cu turci în față,
Să nu-ș aducă-aminte de moarte,
Dar' inimă s-arate-îndrăzneață,
Că, de-or fugi ș-or întoarce spate,
Nu le va mai trimite bucate.[2]


După multe sfaturi și cuvinte
Spuind fieșcare a sa părere,
Bălăban, aducându-și aminte
De vorbit, graiu ș-ascultare cere;
Și văzând că nime nu-l smintește,
Rădicând glasul, așa rostește:


„Bărbați buni, mai nainte de toate
Cred eu că-ar trebui să să-așeze:
Oare suntem sâliți a ne bate
Cu turcii? Că-având mințile treze,
Lesne vom precepe dintru-ahastă
Cum că-o mare ne-așteptată năpastă!


Pentru ce vodă-aici ne trimisă?
Pentru ce ne pusă-armele-în spate?
Pentru ce dete mălaiu cu clisă...?
Aheste nu mi-s lucruri curate!...
Și mă tem ca nu, cu bună știre,
Să fim trimiși aici la pierire.


Dăci eu socotesc că-ar fi mai bine
Să ne tragem în sus, cătră munte,
Să nu-așteptăm pănă turcul vine
În sângele nostru să să-încrunte;
Și Cetatea Neagră este locul,
Unde ne vom aștepta norocul."


Goleman încă-atunci de potrivă
Într-acest chip rostul său deschisă:
„Tot care n-are minte ponivă
Și privind cu ochii doar' nu visă,
Trebuie să vază, să-înțăleagă
Că Vlad Vodă-au făcut cu noi șagă.


Au socotiți voi că el nu știe
Cu câtă putere turcul vine,
Ca să puie țara supt robie?
Înprotiva-ahăstor oști păgâne
Noi avem să stăm cu vitejie,
Măcar și de-ar fi de sute-o mie.


Adecă, turcii venind să lovească
Întii pă noi, ș-întia năvală
Oastea țigană s-o sprijinească,
Ca el apoi, fără de-ostăneală,
Să deie pe dânși, de-a noastră moarte
Slăbiți, și biruință să poarte.


Spúneți-m acum: pentru ce s-ascunde?
Pentru ce nu sunt oameni prin sate?
Toți au fugit și nu să știe-unde,
Ducând cu sine toate bucate.
Au văzut-ați trecând din loc în loc
Vrun om, vrun câine sau dobitoc?


Cum dară să nu putem noi crede
Cumcă suntem amânați la moarte,
Ca și nește mișele cirede?
Oh! amară și cumplită soarte!
Inima-m pare că să despică
Dă mare jele, bănat și frică."


Atunci Tandaler cu sumeție
Sculându-să: -„O, voi toți, iepuri fricoși
(Zise), câți sunteți în țigănie!
Dar' de voi mă mir, bătrânilor moși,
Cum puteți asculta cu răbdare
Tot dă frică și dă spăimântare!


Noi să fugim! Și-încătro? Dar' unde?
Și pentru ce? Sau doară dă frică?
Care să teme să poate-ascunde:
Iacă codrul!... Dară cui voinică
Încă-în sânișor inima bate,
Locului va sta pănă când poate.


Iar' de-au vrut vodă să-ș facă-izbândă
Asupra toatei țigănești laie
Și-ntr-ahăst chip doară s-o prevândă
Pentru nește clise și mălaie,
Să-i arete-acum țiganii dară
Că nici ei sunt pui dă căprioară."


Abea fârși Tandaler cuvântarea,
Când iacă, cu mare bucurie,
Sfatu-i întări toată-adunarea
Cea mai multă și mai tinerie,
Numa bătrânii ceva-îndoială
Avea pentr-a turcilor năvală.[3]


Nici în zădar să temea, că iată,
Să-aud de departe țipete dese:
Pentrucă-avangarda spăimântată
Care după bureți să dusese,
De pe-un gruieți oblicisă-o mare
Ceată de păgâni venind călare.


Și-într-un suflet alergând acasă
Striga: „Fugiți, că turcii vin, iacă!"
Iar' laia țigănească fricoasă
De spaimă nu știea ce să facă.
Cu vaiete mari și cu plânsoare
Căuta-încoace și-încolea scăpare.


Adunarea noastră prenălțată,
De-atâta zarvă cu rebelie,
Abea-în urmă și ia să deșteaptă
Ș-uitându-și de arme, de bătălie,
Apucà fuga cea sănătoasă
Năzuind la tufa cea mai deasă.[4]


Însă-acuma nu e cu putință
Cíneva să scape, să să-ascundă;
Pentru-aceaia toți cu bizuință
Acolo să bagă și s-afundă
Unde văd că-i grămada mai mare
Ș-unde-oamenii să-îmbulzesc mai tare.


Cum oile blânde prin ocoale
Când aulmă lupul pe de-aproape
Ascunzându-și capetele sale,
Care de care precât încape
Între celelalte să vârește,
Iar' de-apărat nici una gândește,


Așa țiganii săracii grămadă
Îmbulzându-să-într-un loc s-adună,
Ș-ascund capetele să nu vadă
Cum turcii vin în chip de fortună,
Hăi! pe dânșii-acuși, acuși să deie
Și dulce viață să le ieie.[5]


Dar' când sosi vrăjmașul în față,
Toți la pământ căzând își plecară
Grumazii și întinsără brață,
Milă cerșind cu lacremi amară:
„Vàileo, vai! (striga ei plângând) iacă,
Pierit-au țigănia săracă!..."


Într-acea-un turc la grămada-întie
Țigănească de-aproape sosisă,
Care-în mână țiind o hârtie
Într-acest chip le ceti și zisă:
„Fiindcă voi, cioare blăstămate,
Ați socotit cu noi a vă bate


Ș-armele cu neauzită-ocară
Pe turci au rădicat toată ordia
Voastră!-acum dar ian' ieșiți afară
S-alégem a cui e voinicia!
Care n-a ieși este-un calic,
Iepure fricos ș-om de nimic.[6]


Și pentrucă-au cutezat să poarte
Armele ce-a purta să cuvine
La voinici, să va certa cu moarte,
Drept ce-au făcut armelor rușine!...
Iar' muierea lui și copii
Nevinovați să vor da robii."


Țiganii înțălegând aceste,
Toți încremeniră de frică:
Cesta léșină fără de veste,
Cela-amúrte, nu sâmte nimică,
Altul să vaietă-în gura mare,
Iar altul plânge cu suspinare.


Mai toți acu de sineș' uitasă,
Numa Neicul încă firea-ș' ține
Și la tâmplarea cea mai jeloasă
Socotindu-să puțin în sine,
Un bun cuget îi nimeri-în minte,
Să iasă turcilor înainte,


Ca doar va putea ceva să facă
Prin rugăminte și plecăciune,
Pentru cea țigănime săracă.
Deci luând ș-alte fețe bătrâne,
Mearsă-înaintea celùi mai mare
Și-îngenunchiend grăi cu plânsoare:


„Domnilor turci! deh, fie-vă milă
Dă țigănia noastră săracă!
Că zieu! nu dă voie, ci dă sâlă,
Ca mai rău doară să nu petreacă,
Au trebuit armele să-îmbrace
Neavând dă nevoie ce mai face!


Tot Vlad Vodă e-ahăstòr dă vină,
Numa Dumnezieu lui să plătească,
Căci el ne-au băgat în hastă tină,
Dar' vița noastră țigănească
Cu toată lumea trăiește-în pace
Și zieu că bătălia nu-i place.


Dăci nu vă lăcomiți într-atâta
La țigane suflete mișele.
Luați-ne-averile și pita,
Desbrăcați-ne pănă la piele,
Numa ne lăsați dă mângăiere
Viață, copii și muiere.


Știți bine că și la voi săracii
Țigani trăiesc numa din milă,
Făcând slujbă și plătind hăracii,
Nici la războiu merg numa dă sâlă.
Dăci iertați-ne acum de-o dată,
Să vă ierte Maica Precurată!...


O! iertați-ne, luna să vă-ajute!
Mahomet mulți ani să vă trăiască!
Hie uitate hele trecute!...
Dumnezieu pe loc să ne treznească
Dă suntem noi dă vină-într-ahastă,
Dar' iacă-au fost pe noi o năpastă.[7]


Și ce folos de-acolea vă este,
Deacă ne luați dulcea viață
Ș-a noastre vor rămânea neveste
Cu mititei copilași în brață?
Noi om pieri,-adevărat! dar' ele
Or purta după noi lungă jele."


Aici Neicul era să mai zică,
Când Răzvan țiind ochi la povață,
Cu bucurie glasul rădică:
Eta! domnul măria-sa, față!..."[8]
Căci cunoștea pe Vlad foarte bine,
Măcar era-în hainele străine.


Ș-aiavea cu călărime-aleasă
Vlad era, pe care ca mai lesne
Să poată cercetare,-o-îmbrăcasă
Turcește din cap pănă în glezne,
Într-adins hotărând s-abată
La țigănimea noastră-întrarmată.


Deci Vodă cu mânie sâlită,
Căci abea putea râsul să-ș' ție,
„O! (strigă) prăsilă ticăită!
Aceasta-i a voastră vitejie?
Pentru-asta v-am dat arme ș-olate
Și vă hrănesc, cioare blăstămate!...


Ca,-în loc de-a vă-apăra draga țară
Ș-a vă bate cu turcii păgâni,
Asupra mea să vorbiți ocară?
După-aceaia să vă dați în mâni
La câteva sute de vrăjmași,
Voi, atâte mii de-armați ostași?


Iacă, să știți că de-acu bucate
Nu voi da, de n-eți pune sâlință
Cu turcii-încai o dată-a vă bate
Făcând asupra lor biruință,
Iar' de v-eți pleca turcilor ca noao,
Păn' la cel mai mic voi tăia în doao!"[9]


„Să ierți Măria ta (Neicu zisă),
Noi suntem fără de nice-o vină,
Că cine-ar hi crezut ca să ni să
Tâmple-una ca-aceasta și să vină
Pe noi munteni îmbrăcați turcește?
Însuș' măria-ta socotește!...


Dar' totuș' socotind pe dreptate,
Zieu! nu să cădea mării-tale
Să ne bagi atâta frică-în spate
Cu cele blăstămate cealmale!...
Asta (Dumnezieu să te trăiască),
Zieu că nu fu glumă țigănească!"


Într-acea iacă repezit vine
Un călăraș dând lui Vodă știre
Cumcă-un stul din oștile păgâne
Nu departe, lângă-o mănăstire
Odihnind ar fi și, cum să pare,
Așteptând altă ceată mai mare.


Cum principul această-înțăleasă,
Fără-a zice-un cuvânt mearsă-îndată
Cu munteana călărime-aleasă,
Iar' țigănimea noastră bărbată:
Ca din vis acuma să rădică
Bucuroasă că-au scăpat de frică.


Ci peste puțin întoarsă iară
Bărbăția lor cea de după-ușă:
Cât călăreții să depărtară
Muntenești, iată, ca din culcușă
Iepurii scorniți, așa ieșiră
Uitându-și de frica ce pățiră.


Toți apoi a să mira-începură
Cum au putut ei să să spăimânte
De-acea nevoiașă-adunătură
De munteni în străine veștmânte?


Toți acum arăta vitejie
Ca când nu s-ar teme nici de-o mie.[10]
Iar' Muțul rumpând lunga tăcere,[11]
„Dar, ian întoarceți acum încoace,
Vitejilor (din toată putere
Strigă), voi, căror numa vă place
Furiș' a veni cu-înșelăciuni
Ș-a spăria pruncii din tăciuni!"


De-acolea-îndemnându-să mai toată
Murga țigănime,-inimă prinsă
Ș-acum avea chief să să și bată,
Dar' ceata muntenească fuga-întinsă
Ș-altul nu era nime cu care
Să-ș' poată stâmpăra râvna mare.


Însă, de-ar fi-inimă și vărtute
La om, tot într-aceaiaș' măsură
Cu gura,-o! câte și câte sute
De viteji ar fi biruiți cu-o gură
Atunci cel cu gura cea mai mare
Fire-ar doar' viteazul cel mai tare.[12]


Cumcă lucrul nu-i așa, s-arată
Din cele ce eu acum voi spune:
Tocma când avea chief de-a să bate
Țiganii fără de-îmbieciune,
Un prilej bun tâmplarea le-adusă
De-a-ș' stâmpăra dârzia nespusă.


Căci Omár Páșa iacă le vine
Cu o groasă-ordie tocma-în față.
Omar, care-a oștilor păgâne
Atuncia era-întia povață,
Eșisă din tabăra turcească
Locurile-împrejur s-iscodească.


Cum țiganii zăriră departe
Venind cu oaste-așa număroasă,
Iarăș căzură-în fiori de moarte
Și toată gura iară-încetasă,
De nu le-ar fi scos grija din minte
Tandaler, cu ceste cuvinte:[13]


„Tot omul s-auză, să-înțăleagă
Că Vlad Vodă iară pă noi vine
Și vra doară să-ș' mai facă șagă;
Dar' fiți bărbați și vă țineți bine,
Nice vă dați cu-una sau cu doao,
Că nici voi sunteți făcuți din oao."


Mergând aceasta din gură-în gură
Și din om în om prin țigănie,
Mare la toți făcu-îndemnătură;
Deci gândeai că morții iară-învie!
Fieșcare cum poate s-armează
Ș-a ieși la bătaie cutează.


Pănă ei să-înarmă pe-apucate,
Turcii-acu foarte-aproape sosisă,
Dar oblicind țiganele gloate,
Omar stete și-o ceată trimisă
Să-i aducă oar' câțiva-înainte
Ca să-i cerceteze din cuvinte.[14]


Însă-acu laia cea mai voinică
Era gata de-a să tâmpinare,
Ca când n-ar cunoaște nice-o frică,
Așa era râvna lor de mare!
De lòlot, úiete și strigate
Suna-împrejur locurile toate.


Năvălind apoi de toată parte
Era tocma să să și lovească,
Când Parpangel sărind îi desparte,
Care-în buiguiala nebunească
Alergând, în cea parte-ajunsese
Și făr' veste-înainte le iese.


Calu-îi alerga, gândeai că zboară,
Drept la șireagurile păgâne.
Țigănimea văzând astă rară
Vitejie, că-un sângur de sine
Pe-o oaste-întreagă face năvală
Și mai mare-încă-apucă-îndrăzneală.[15]


Oblicind păgânii-atâta gloată
Asupră-le venind cu tărie,
Iar mai vârtos armătura toată
A lui Arginean n-au vrut să ție
Nici o minută locul, ci-în pripă
Mearsără care-încătro-în răsipă.


Parpangel după dânșii s-alungă,
Dar, o! tâmplare nenorocită,
Sărind calul peste-o râpă lungă
Căzu călărețul fără-ispită
Cu capu-în gios și-în tină rămasă;
Calul fugi ca când nu i-ar pasă.


Țiganii, dacă din ochi scăpară
Pe turci cu cel voinic împreună
(Căci nu știa că-i Parpangel), iară
Să-întoarsără-acasă-în voie bună,
Cu mare triumf și bucurie
C-au alungat muntenească-ordie.[16]


Bine să zice: cui vra norocul,
Și durmind îi cade piara-în gură!
A norocului fu ș-aici jocul,
Însă țiganii nu pricepură.
Tocma când Omar era să vie
Să-împresoare biata țigănie,


Vlad Vodă cu garda sa voinică
Fără veste ieșind îl năvale,
Multe sute-i taie și dimică
Strâmtorându-l într-o-îngustă vale,
Ș-abea sângur Omar cu puține
Au putut scăpa gloate păgâne.


Dar' țiganii noștri credea tare
Și vârtos că munteni acei fură
Ce pe dânși venisă să-i omoare,
Îmbrăcați în turcească muntúră;
Aceasta povestea ei cu fală.
Cum nemintea pe oameni înșală!...[17]


Într-acea-a lui biet Parpangel mamă,
Fiind afundată-în jele mare
Ș-șteptând cu luare de samă,
Minunat acest lucru-i pare
Că pre fiu-și cu a sa mireasă
Încă nu vede sosând acasă.


Deci Brândușa (căci așa pe nume
Să chiema) fiind fermecătoare,
Doară-atunci cea mai vestită-în lume,
Ce sâtirea dracii din vâltoare,
Ba cu fermecături neauzite
Oamenii strămuta-în fieri și vite,


Tot feliu-încântă ea de jivină
Și cumu-i vine-în minte-o preface,
Apoi descântă cât bați în mână
Strămutatele jivini sărace,
Și nu este-un feliu de măestrie
La care-învățată să nu fie,[18]


Fiind amărâtă și vrând să știe
Unde fiiul ei atâta rămâne
Și doar' de este Romica vie,
Luă doao fermecate frâne
Din róșii făcute strămătură,[19]
Șoptind cu sine ceva din gură.


Cum fârși neînțălese cuvinte,
Iacă doao pregroaznice bale
Fără veste-i steteră-înainte;
Guși avea pestricate și foale,
Însă cu-arepi și solzuri pe spate
Și nește coade lungi, cârlibate.


Puindu-le-apoi frâne de lână
Obrazui-în pulbere-o căruță
Cu toiagu-învrâstat ce-avea-în mână,
Pe care șezând bale sumuță
Și iacă-în cotigă făr de roate
Vrăjitoarea văzduhul străbate.[20]


Băláurii-înhămați zboară ca vântul
Precum striga-i mână și-i duce.
Într-un ceas cungiură pământul
Muntenesc, dar' nice-o rază-i luce
De-a-și găsi fiiul dorit. În urmă
Foarte-amărâtă cursul său curmă.


Supt o râpă-adâncă să pogoară
Și luând de pe bălauri căpestre,
Le face semn ca din ochi să piară;
Ducându-să-apoi fierele măiestre,
Scoasă-o vrăjită din sân piscoaie
Și cât poate, de trei ori țipoaie.


Mai degrabă decât o clipită,
Mulțime de duhuri necurate
Din toate laturi vinea pornită,
Iar' ea-începe a-i sitiri să caute[21]
Sau să spuie-unde fiiu rămâne
Și pentru ce-acasă nu mai vine!


Ei răspund: „Fiiul tău s-află-în viață,
Dar' numa cât sufletul nu-i iasă;
Noi ț-om fi păn la dânsul povață!"
Deacă-aceasta Brândușa-înțăleasă,
Îndată-alergă cu osârdie
Ducând-o cel din răspântie.


Acolo sosind maica duioasă
Ș-află fiiul mai fără viață.
Trupu-i rădică și frântele-oase,
Luându-l pe bietele brață,
Îl pusă-în căruța cea vrăjită
Și zbură cu el într-o clipită.


Dusă-l între nește munți de-aproape,
Sus pe-o stâncă naltă și rătundă[22]
Unde-l scăldă-în noao feliuri de-ape
Ce să-áflă-într-o peșteră afundă,
Apoi cu ierburi cunoscute
În tot chipul cercă să-i ajute.


Unele fierbe ia-într-o căldare,
Din altele stoarce mustăreață,
Iar' din altele-i face scăldătoare:
Iarba vântului și iarbă creață,
Iarbă mare, spânz, limbă-vecină,Rò moniță, nalbă, mătăcină,


Plătàgină, sovârv cu cicoare,
Troscoțel, podbeál și mătrăgună
Și de-alte mai multe ierburi care
Stoarse, mestecate depreună
Ș-în mai multe chipuri prefăcute
Trebuie bolnavului s-ajute.


Iar' după ce cu ceste toate
Îl scăldă, l-învălui și l-unsă,
Inima-i începu iar' a bate,
Sânge-în moarte mădulări pătrunsă
Ș-a treia zi cătră dimineață
Semne-aiavea dete de viață.


A răsufla-începe câteodată
Și-a mișca mânile și picioare;
Ca și din somn apoi să deșteaptă
Și, căutând la toate împrejur, pare
Că caută la maică-sa cu-obidă
Și ochii iară va să-ș închidă.


Iar Brândușa strângându-l de mână
Amar să cânta: „Dăh, Parpangele!
Dăh! mai clipește cu ha lumină
A ochilor tăi plină de jele!...
Și caută la mamă-ta săracă,
N-o lăsa-în amar să să petreacă!..."


Atâta fură de putincioase
Vaietele de maica-obidată,
Cât de la pragul morții să-întoarse
Sufletul lui Parpangel îndată
Și, deschizând ochii-adoooară,
Așa cuvântă cu jele-amară:


„O mamă! zieu, păcat neiertat
Fi-ț-va, că mă treziși la viață.
O clipită de m-ai hi lăsat,
Eu vedeam față de față
Toate hele ce vor hi să hie
De-acum nainte pănă-în vecie!..."


Dar mamă-sa-l mângáie și-l sărută:
Spuindu-i toate ce să tâmplasă,
Și-într-acea cu leacuri îi ajută.
Iar' dacă de Romica frumoasă
Îș' adusă-aminte,-atunci de toate
Ș-uită de mai nainte visate.


Căci Brândușa l-încredință tare
Și vârtos că Romica trăiește
Și-încă este-întreagă fată mare,
Nici pe altul cineva iubește.
Cu d-este și leacuri de folos
Curând îl făcu ea sănătos.


Iar' după ce-întreg ca și nainte
Tânărul țigan acuma stete,
Mamă-să-i dete-în calde plăcinte
Farmece, care-avea, pe-îndelete,
Farmece de somn aducătoare,
Însă trupului nestricătoare.


Parpangel căzu ca mort îndată,
Iar' însă culcându-l lângă sine,
În cotiga sa cea fermecată,
Zbură din locurile străine
Drept acasă-în d-alba țigănie,
Unde pe toți află-în bucurie.


Căci și Romica tocmai sosisă
Și spusese toată-a sa tâmplare:
Cum ea la cea curte nimerisă,
Cum apoi curtea-într-o baltă mare
S-au prefăcut, de-unde pe ea scoasă
În urmă-o măgăriță-aripoasă.


Brândușa, de nimene văzută,
Sosi tocma după cina mare
Și iarăș', prin farmecă știută,
Trezindu-și fiiul din somnul tare
Trimisă după mândra Romică
Ca să ș-o facă nuoră și fiică.



  1. De-aici să poate cunoaște că vodă făcea cu țiganii șagă, fiindcă la cererea lor așa minunată, au răspuns ca să fie după voia lor. C. Criticos.
    a) Și ce avea să facă cu nebunii care gândea că vodă poate să scurte depărtarea de la un loc pănă la altul și să facă dintr-un mil numa o jumătate! Mândrilă.
  2. De bună samă, scoposul lui Vodă era împlinit aducând pe țigani aproape de Inimoasa, unde doară voiea el ca să să afle; pentru aceasta le-au învoit toate câte cerea. M. P.
    a) Crezi tu aceste, vere? Eu nu. C. Idiotiseanul.
    b) Dar cum să nu le cred, când așa s-au aflat scrise! C. Onochefalos.
  3. Tandaler s-arată încai cu gura, că nu să teme, dar vom vedea mai încolo, de este el acel viteaz cum să arată. M. P.
  4. Bine zicea dar Goleman cu ceialalți ca să fugă; de bună samă avea plază rea. Dar' de-acea mă mir, pentru ce avangarda (adecă straja de nainte) mersese după bureți, când ea trebuiea să steie în loc și să păzască! Căpitan Alazonios. a) Nu este de mirat, deacă vom socoti că avangarda țigănească nu-i ca celelalte a oștenilor reguluite (regulate), ci țigănească! Și doară le era foame, iar' foamea n-are lege. Dar caută și la avangardele noastre ce fac câteodată. Simpliț.
  5. Ce babe! Atâța oameni să să teamă de oarecâte sute de turci! Eu sângur nice de o sută nu m-aș teme! Căpitan Alazonios.
    a) Lesne-i a grăi de după cuptoriu și din unghieț! Dar' ian' să mergi odată la războiu! Atuncia vezi tot câte zece în locul de unu. Căpitan Pățitul.
  6. Tocma la locul acesta, am cetit la izvodul de la Cioara însămnarea preînvățatului Talalău care zice că au aflat și la alte scrisori această istorie, cu cevaș' osăbire, adecă: Vlad Vodă vrând să ispitească pre țigani, ce ar face ei când ar vedea venind turcii asupra lor, au îmbrăcat pe a sa gardă turcește și au făcut năvală asupra țiganilor carii văzând pe turci, de departe au trimis și s-au închinat lor zicând că Vlad Vodă i-au sâlit spre aceasta, iar muntenii îmbrăcați turcește i-au dus pănă la Vlad care după ce i-au ocărât pentru această a lor purtare, ei au răspuns că n-au știut că aceia era munteni, că, de ar fi știut, nu s-ar fi supus. Erudițian.
    a) Dacă-i așa, trebuie să fie adevărat ce zice aici izvoditoriul, căci să zice că el însuș' a fost de față la toate de care să scrie aici. Onoch.
  7. Neicu încă să vede a fi fost un om ca și Gogoman. Zice cătră turci să-i ierte Maica Precurată, când ei nu o cred; apoi luna să vă ajute! și Mahomet să vă trăiască, când Mahometu lor de mult acum nu trăia. C. Criticos.
    a) Dar săracu Neicu de frică nu știea ce zice și mesteca toate împreună, numa ca să scape de nevoie. Simpliț.
  8. Eta să vede a fi cuvânt țigănesc, care să zice romănește iacă. Vra să zică poetul că Răzvan țiganul care cunoștea bine pe Vodă, strigă: „iacă domnul, măria sa, este de față" și prin aceasta să descoperi înșălăciunea, iar țiganii îndată prinsă inimă. M. P.
  9. Câtă s-au spus pănă aici de pozna aceasta, nu să află foarte depărtate de însemnarea lui Talalău. M. P.
  10. Aici să vede ca tipărită firea țiganilor, căci pănă a nu ști ei că cei îmbrăcați turcește era munteni, socotind că-s turci adevărați, nici un cuvânt nu putea să grăiască de frică, iară deacă să dusără muntenii de acia, atuncea și ei începură a să lăuda. C. Criticos.
  11. Adecă Muțul văzând că acum muntenii sunt departe, nici pot să auză, striga și chiema pe munteni să întoarcă iară, căci acuma țiganii le-or arăta că nu să tem. M. P.
  12. Va să zică poetul: de s-ar putea bate vrăjmașul cu gura, atuncea cel cu gura cea mai mare, ar fi viteazul cel mai tare. M. P.
  13. Poate că cineva neînvățat fiind cu stihuri, nu va înțelege ce s-au zis mai sus, am socotit a tălmăci acest loc. Spune poetul că tocma când țiganii acum să îmbărbătasă ș-avea chief de a să bate cu muntenii, atuncia, prin o tâmplare, li să făcu prilej de a-ș' arăta vitejia, căci Omar Pașa ce era căpetenia oștilor turcești, vrând să cerceteze pe împrejur, tocma sosisă la locul acela, unde era tabăra țigănească, dar țiganilor iar le scăpă vitejia. M. P.
  14. Țiganii numai cu aceasta să îmbărbătară, că gândea că aceia iară-s munteni, și, precum să vede, și Tandaler așa gândea.
    a) Sărace Vlade! ce ajutoriu ț-ai ales, care mai mare voie avea să să bată cu tine, decât cu protivnicii tăi! Mândrilă.
  15. Așa fiind țiganii invitați, toți mergea pe turci și era aproape de a da pe dânșii cu năvală, când Parpangel, îmbracat cu armele lui Argineanu și pe calul lui, alergând sosi înaintea țiganilor și să dusă drept pe turci; care lucru văzând țiganii și mai mult să îmbărbătară. M. P.
  16. Țiganii, precum să arată, mergea asupra turcilor, însă pe încet; iar dacă văzură că turcii întorc dosul, nu-i mai goniră, ci întoarsără acasă. M. P.
  17. Fiind țiganii sculați asupra lui Omar, el făcusă orânduială să încungiure cu ai săi pe țigani și să-i taie, dar' Vlad Vodă chibzuind vremea, tocmai atuncia venindu-i în dos, l-au silit să-ș tragă înapoi ceata ce trimesese împrotiva țiganilor, să să apere sângur de năvala lui Vlad Vodă. Iar' țiganii de aceasta nu știea nimica și gândea că ei au gonit pe munteni ce întorsese adoooară. M. P.
  18. Aici poetul lasă pe țigani iară și începe de Parpangel și ne spune că mama lui au fost o vrăjitoare foarte minunată... M. P.
    a) Brândușa, precum o scrie poetul, e un fel de Circe (Chirchi), precum să află la Odisèa lui Omer, care pe soții lui Ulis prefăcusă în porci și alte vite. Erudițian.
  19. Vrăjitoarele noastre de astezi încă pun multă putere în firele de strămătură roșii. M. P.
  20. Acest feliu de vrăjitori și cu acest feliu de țerămonii să află la mulți poeți vechi, însă acum nu s-aude nimic de unele ca aceste. Erudițian.
    a) Poetul nostru toate le-au împrumutat de la alții, ca să-ș' facă mai plăcută izvoditura. Musofilos.
  21. Cuvântul sitiresc este vulgar și obicinuit pe multe locuri, însă numa în noima aceasta, adecă sâlesc cu meșterșug sau vrăjituri; și fiindcă norodul crede că prin râpe, vâltori și răspântii lăcuiesc duhuri necurate, drept aceasta zic și despre vrăjitori că sitiresc (adecă chiamă cu sâla) dracii de pe acele locuri. M. P.
  22. : Cum putueia să-ș' ducă fiiul său în căruța vrăjită, când zisă mai sus poetul că au desjugat bălaurii și le-au poruncit să meargă în treabă-ș'! Idiot.
    a) Poetul au spus odată cum ea i-au chiemat și i-au înhămat; aici să înțălege de sine că aflându-ș fiiul, iarăș' i-au chiemat, însă poetul nu spune știind că fieștecare va înțălege că, cum au mers de acasă cu vrăjituri, așa putea să meargă și de-aci. Musofilos.