Țiganiada/Cântecul a X

Țiganiada

de
Ion Budai-Deleanu

---

Cântecul a X

Capitolul precedent - Capitolul următor

Țiganii sfaturile deșarte

Văzând a de obștelui popor,

Aleg pe cei învățați la carte,

Care între sine fac sobor

Să hotărască ce stăpânie

Ar fi bună pentru țigănie.

Cându-s pântece bine sătule,

Atunci e și gura vorbitoare.

Sfaturi câte vrei și predestule

Îți dă și te-învață fieșcare;

Popa-întorcând de la botăjune,

Toată, de rost, cazania spune.

Dară când e lipsă de bucate

Nu știu cum și mintea să tâmpește

Și n-are sfaturi așa curate,

Iară limba tace ca ș-un pește;

Deci în pântece pline stă toată

Filosofia cea lămurată.

Tu râzi?... dar eu mai zic o dată

Că-a științelor izvoditoare

Au fost hrana cu bună bucată!...

Cum din locul sterp nimic răsare,

Așa dintru mârșavul ajun

Nu purcede nice-un lucru bun.^[1]

Spune-mi ce lucru bun făcură

Oarecând săhastrii prin pustie,

Ce nu primea toată zioa-în gură

Făr' ierburi cu rădăcini măcrie,

Mure, bureți, alune și poame,

Ruptoși, ciuhòși, leșinați de foame?

Eu ți-oi spune: zilele, săracii,

Cu tăuni și țânțari neîncetate

Bătăi avea, nopțile, cu dracii

Care-îi invita cătră păcate;

În urmă din oameni buni cu crieri

Să strămuta-în sălbatece fièri.

Zieu! aceia n-aflară nici ună

Dintru cele-învățaturi alese

Ce pre-oameni fericesc și minună;

Nu în pustii, nici în păduri dese

Avură ele-început, ci-în orașe,

Din oameni cu-obiceaiuri gingașe. ^[2]

La Báctra,-în Vavilón, Memfí ș-alte

Cetăți políte,-în prisos de toate

Nu în peșteri, ci-în palațuri nalte,

Nu prin pustii, ci-în curți desfătate,

Unde sunt cu mâncări pline mese

Și cu vin dulciu păhară drese!...^[3]

Omir Iliada minunată

N-o află prin codru, nice-în munte,

Ci vesel fiindu-și câteodată,

Cântând la ospețe și la nunte,

Iar' de vin când bea câte-un păhar

Să-umplea-îndată de-a muselor har.

Dumnezeiescul Platon și el

Bea, mânca cum să cade, domnește;

Nici iscusitul Aristotel

Trăia fără vin, carne și pește.

Pentr-acea de-a lor cărți învățate

Și-acu ne mirăm; și cu dreptate!^[4]

Dar' încătro râvna te răpede

Din țigănime păn la pustie,

Dragă musă?... Cine nu-ți va crede

Că traiul bun face veselie,

Iar' ajunul pe nime hrănește?

Însă tu de țigani povestește.

Păn' țiganii n-avea ce să-îmbuce,

Gândeai că nu știu îmbina doao;

Dar' acum, tot să cauți să-ți faci cruce

Întruna, cu mânile-amândoao,

Cu câtă-îndrăzneală ș-istățime

Sfătuește sătula mulțime.

De când Tandaler bucate-adusă,

Tot în jocuri, în cântări ș-ospețe

Multe zile vesele petrecusă,

Iară cele mai de vârstă fețe

Tot întins sfătuiea cum să facă

Rânduială-în țara lor săracă.

Însă din acele sfaturi toate

În urmă nu să-alegea nimică,

Căci, care cum vinea, pe-apucate,

Necăutând alta numa să zică

Și el ceva, sau bine sau rău,

Spunea de-împrotivă sfatul său.

Unul zicea că nu-i trebuință

De-a face vreo rânduială-în țară

Căci, după direapta socotință,

Toată rânduiala-i o povară

Și nu s-ar cădea să să supună

Ei nimene de voie bună.

„Rânduiala-i bună păntru hăi mari

(Zicea) ce-în frâu țin pă hăi mai mici,

Păcum păntru vozi, vornici, spătari,

Logofeți, visternici și păharnici,

Care prin rânduială sânguri

Iau și-împart a țării venituri."^[5]

Altul striga: „Ba să hie-în țară

O tocmală, dar' nu dă hele

Care nu plătesc nice o piară

Putrădă, dar cării pe su stele

Asemenea-alta să nu mai hie,

Că-amintrele faceți nebunie.

Adecă să him toți de preună

Țărani sau boieri făr' osăbire;

Asta-i rânduiala ha mai bună!...

Toți avem ahălaș' trup și fire,

Toți dară-asemene vrednicie

S-avem într-a noastră țigănie."

Era și care poftea pe-un vodă

Ș-un divan cu toată boierimea,

Pentrucă-așa fu pănă-acu modă,

De care mândra țigănie

Nu să cade să să depărteze,

Ci mai vârtos are să-i urmeze.^[6]

Unii poftea ca nice-un sărac

Să nu fie-în țara țigănească,

Alții, ca de bir și dare-în veac

Nimic să nu să mai pomenească.

Ceștea, ca nice-o slujbă să fie,

Ceia, ca-alții să le lucre moșie!...

Destul că nu-i acea minunată

Părere-a minții buiguitoare

Care să nu fie fost lăudată

Într-acea pre cinstită-adunare;

Dar' ce folos... când ce-astăzi le plăcea,

Aceaiaș mâne toți o hulea!

Într-acea de sfadă și gâlceavă

Nu era mai nice-o zi deșartă,

Ba ș-alte lucruri fără ispravă

Să scornea după-adunarea spartă,

Căci mergând pe-acasă-într-adevăr

Unii cu-alții să lua de păr.

Puțin lipsea ca să nu să bată

Câteodată toată țigănia.

Să-învrăjbisă-acum ceată cu ceată

Și neputându-și ținea mănia,

Tocma când era sfatul mai mare

Atuncia ei să sfădea mai tare.

Deci, precum spun cărțile ciorești,

De șepte ori într-o săptămână

S-au bătut voinicii țigănești,

Că-adunarea lor era fântână

Și-izvorul vrajbelor totdăună,

Nici unul pe-altul lăsa să spună.

Așa dânșii, prin chiară dovadă

A multor pățiri triste, văzură

Că prin vorbă multă și prin sfadă

Numa cât s-ațiță vrajbă ș-ură

Care sfătuirii bune strică

Ș-în urmă nu s-alege nimică.

Căci, întru-adunările mai toate,

Unde norodul fără-osăbire

A vorbi și sfătuire poate,

Purure gâlceavă, neunire,

Pricíre cu vrajbă stăpânește.

Dar' nimic bine să hotărăște.

Cel mai obraznic și mai mișel

Acolo mai înțălept să ține

Decât Socrát, Platon ș-Aristotel,

Iar' cel bun, cel înțălept rămâne

De-o parte, mestecat în mulțime

Și ne băgat în samă de nime.

Pentr-aceasta bătrânii gândiră

Să facă-o rânduială mai bună;

Cu sfatul drept, apoi hotărâră

Ca să nu să-adune depreună

Toată gloata la deobștele sfat,

Ci din toată ceata-un delegat.^[7]

Adecă toată ceata-îndesine,

Întru-o adunare deosăbită,

Din cetașii săi, cercetând bine,

O persoană s-aleagă cinstită

Carea să le fie solitoare

La cea mare și deobște-adunare.

În puține zile toate fură

După-această poruncă făcute;

Tot oameni cu mare-învățătură

Și cunoscuți de bună vărtute,

Din dirept sfatul a tuturor

S-au trimis la deobștele sobor.^[8]

Acolo să văzură-adunate

Mințile cele-întii și de frunte

Alcătuind o noao cetate

Ca ș-acum în Paris cei din munte.

De socoteli nalte ș-învățate

Să minunară neamurile toate.^[9]

Deci, precum spun cărțile ciorene,

Multe ei lucruri bune-așezară,

Dar' n-ar ajunge-o mie de pene,

Nici toată hârtia din țară

Ca să să poată scriere toate

Rânduielele lor așezate.

Mulți oameni înțălepți să sculară

Cu voroave supțiri ș-învățate,

Carii de-amăruntul arătară

Că monarhia este din toate

Cea mai bună și mai potrivită

Pentr-o soțietate-omenită.^[10]

Barorèu, unul din delegați,

Să sâli cu multă-învățătură

Ca să-arete celor adunați,

Din istorie și din Scriptură,

Cum că stăpânia monarhică

Este dintru toate mai harnică.

„Unul este-adevărul (el zisă),

Un Dumnezieu, un suflet, un soare

(Precum și mândru Solomon scrisă).

Deci numai o vâlvă stăpânitoare

Și-împărăția unui să fie

Ș-întru d-alba noastră țigănie.

Cea prenaltă vecinică ființă

Ne-au dat pildă-în toate vederată,

De-a cunoaște sfânta sa voință.

Însăș' mama natură ne-arată

Că toată chivernisirea bună

Vine și spânzură dintr-o mână.

Cum trupul omenesc un cap are,

Care poartă și povățuiește

Toate celelalte mădulare,

Așa noi voind înțălepțește

A tocmire-o dreaptă stăpânire,

Un cap s-așezăm de temelie;^[11]

Adecă trupul cetățenesc

Prin sângur unul să să cârmeze,

Așa, buni bărbați, vă sfătuiesc,

Și de-ar fi pănă mâne să vă-ureze

Cineva pentru-altă stăpânire,

N-eți afla mai bună, după fire.

Unde unul trebile direge,

Toate merg în bună rânduială:

Voia lui pentru toți este lege,

La toți e poruncă-a lui clipeală,

Toate-orânduielile făcute

Să duc în fârșit lesne și iute.

Fiind puterea-oblăduitoare,

Într-un punt sângur împreunată,

Mai deplin lucrează și mai tare;

Prin însă toată partea-i legată

Cătră totul său și cătră sine

Iar' domnia mai sigur să ține.^[12]

Un monarh dară vă sfătuiesc

Ori supt ce numire și poreclă,

Să puneți pe tronul țigănesc;

Cèlelalte domnii sunt de steclă,

Pe care le frânge-o lovitură

Ș-izvorăsc numa nepace ș-ură!

Cine toate relele nu știe,

În care pe cetățeni împlântă

Neodihnita democrație?

Unul cu alt luptă, să frământă,

Unul pe-altul surpă, micșorează,

Cetățan pe cetățan s-armează.

Rogu-vă, norodul ce-înțălege

Pentru cârmuirea vreunui stat?

El purure pe-acela ș-alege,

Au dictator sau consul în sănat,

Care-i dă, l-măgulește,-i să-îmbie.

Măcar să n-aibă-altă vrednicie.^[13]

Așa la dregătorii primare^[14]

Vin întriganți ș-amegèi neharnici,

Trùfași bogătari cu punga mare

Și minte mică, pentru că-s darnici;

Iar' a celor buni și cu vărtute

Vrednicii rămân necunoscute.

Iar' când unul s-ajungă odată

Bun, drept, înțălept să poruncească

Și va sâli gloata desfrânată

Ca prestrâns legile să păzască,

Atunci gloata nu știe măsură.

Ci defaimă toată legătură.

Pentru că-învățată-în volnicie

Nu sufere nice-o contenire,

Iară de-altă parte, bine știe

Că-a sa este toată stăpânire;

Deci leapădă, calcă și cele

Mai drepte și mai bune tocmele,^[15]

Iar' pe cel bun, care vru s-o facă

Ascultătoare,-îl mână-în urgie

Prin o mișea lepădată-ostracă.

Aristíd de pildă să vă fie,

Cel mai bun și mai drept în Atina,

Cui dreptatea i-au fost toată vina.

Deci, care poporului în mână

Lasă cârma și puterea-întie,

Acel unirea deobște dejghină,

Pierde țara, după-a mea părere!...

Dă sabia-în mână la turbat

Și cuțit pruncului neînțărcat.

În scurt, la macar ce repúblică

Tu n-afli liniște-adevărată,

Toate să strămută, să-înduplecă,

Nu e lege statornică,-așezată;

Nici poate fi, că porunci-s multe

Și puțini care vor să le-asculte.^[16]

Republica-i țarină pustie:

Care cum vine roada-i culege,

Cel puternic răpește-în tărie,

Că nu-l contenește nici o lege;

Așa venitul de obște piere

Între mai multe răpace ghierre.

Oameni-s așa făcuți din fire

Ca-între cei asemene cu sine

Să poftească-a fi cu deosăbire;

Fieșcare el mai bun să ține

Decât pe ceialalți; de acie

Tot însul trage pe-întieție.

Pentr-acea-în republice să scoală

Unul pe-altul pentru-întiețime

Și purure vrajbă cu răscoală

Turburează pe biata mulțime.

Asta-i izvodul a neîncetate

Rele,-în democrateca cetate.^[17]

Iar' unde s-au hotărât odată

Ca sângur unul să stăpânească,

Toată-acest feliu de pricire-înceată,

Toata vrajbelor să stânge iască,

Căci nici unul pre monarhul țâne

În cevaș' asemene cu sine,

Ci caută la dâns întru nălție,

Ca la un Dumnezieu pământesc,

Nici poftește-asemene să-i fie.

Deci, mai mult ca să nu mă lățesc,

Încheiu cuvântul și vă zic iară:

Monarhia-i cea mai bună-în țară.

De-aristocrație n-am ce zice,

Că știu cum că nime dintru voi

În adins va voi să rădice

O stăpânie de trei sau de doi,

Sau doară și mai de mulți împreună,

Căci ar fi pofta cea mai nebună.^[18]

Acel pe care-ursita neblândă

L-au predeștinat ca să slujască,^[19]

Au n-are el mai multă dobândă

Când unui a șerbi să voiască

Decât la mai mulți? Pentru ce dară

Să voim noi mai mulți domni în țară?

Precum n-au fost niciodinioara

Mulțimea bună sfătuitoare,

Așa ș-aristocrația, doară

Încă și mai păgubitoare

Totdeuna fu pentru cetate

Ș-întru societățile toate.

Care-au cetit istoria vechie

De la-început, din epoca-întie,

Sau de la cea mai dintii părechie,

Când încă nu era vreo domnie,

Va băga de samă că-într-întii

Era numa părinții și fii.^[20]

Adecă stăpânia firească

Care-au părinții-asupra fiilor.

Astă-oblăduire părintească

Nu era pusă de nici un sobor,

Ci cădea fără de-împrotivie

Pre cel mai bătrân din familie.

Atuncia, prin legături de sânge

Și prin de-aproape frățietate

Era supuși fără de-a să plânge

Oamenii, supt astă-autoritate,

Unei, ceii mai bătrâne fețe,

Și să chivernisea cu binețe.

Iar' după ce foarte să mulțiră,

La familiile deosăbite

Legături de sânge să răciră,

Frățietăți fură răslățite,

Apoi fără-enèrghie rămasă

Ș-această stăpânie de casă.

Pentru că dreptul celui mai tare

Începu cu dârza volnicie

A face-un feliu de domnie care

Să chiamă-anárhia, pe grecie:

O idră cu capete mai multe

Ce nici unul de-altul vra s-asculte.

Această namilă sângeroasă

Lung răzvrăti neamul omenesc,

Păn' prin o tâmplare norocoasă,

Prin un sfat de obște bărbătesc,

Pământenii de vrajbe-obosiți

De-a-și face pravile fură sâliți.

Cei de-o limbă și de-un soiu de-acia

S-uniră-într-o de obște cetate;

Însă ne vrând să dea stăpânia

La nime-în mână, prin așezate

Drepturi firești, pentru toți făcură

Deobște domnia, cu legătură.

Prin ușoare legi democrátice,

Cu drept asemene de persoane,

Ei de sine, după pragmatece

Depreună-așezate canoane,

Să chivernisea când rău, când bine

Și s-apăra de neamuri străine.

Dar' fiindcă-aceste legi făcute

În pripă de sloboda mulțime,

N-au putut s-aibă-atâta vărtute,

Ca să nu le poată frânge nime,

Cei mai tari și cu multă-îndrăzneală

Rupsără-în urmă ș-astă tocmeală.

Anahárs bine-au zis odinioară

Că cest feliu de legi au sămănare

Cu cea pre sumțirică păioară

A păinginului, întru care

Să-încurcă musca slabă și mică,

Iar' cea mare și tare o strică.^[21]

Așa-în democráție cei tari

Frâng legile fără nice-o frică

Și din zi-în zi făcându-să mai mari

Peste toți ceialalți să rădică,

Iar' între sine făr' contenire

Să luptă pentru protimisire.

De-aci războaiele cetățene

Să-încep, vrajba din nontru s-ațiță,

Dejghinări și vânzării viclene

Iar' năcăjesc omeneasca viță,

Pentru mândria duor sau a trii

Carii vor să fie cei dintii.

După lungi războaie, multă ceartă,

Căpetenile părților iară

Să-împacă-între sine și să iartă,

Dar' cine rămâne de măscară?

Norodul! prin a cărui sâlință

Ei ajunsără la cea putință!...^[22]

Acești înalți preste popor,

Apoi fac o legătură noao

Și să pun stăpâni a tuturor;

Lăpădând fățarnica măntao

Fac pe ceialalți să le slujească

Supt domnie-aristocraticească.

Dar fiindcă-între cei mari sumeți

Aristocrați, lacomi spre domnie,

Preteșugul e plin de scăieți

Și tot însul va ca-întii să fie,

Nu poate-între dânșii să domnească

Lung pacea și priința frățească;

Acuș' unul pe-altul iar' să scoală,

Cel mai iscusit și care știe

A să cumpăta pe toți înșală,

Un pe altul scoate din domnie

Și măgulind mulțimea vârtos,

În urmă-o pleacă spre-al său folos.

Mulțimea, de mult acu-învățată

A sluji, de samă nu bagă,

Numa s-aibă-odihnă și bucată;

Nici caută cine mânile-i leagă,

Ci de voia sa cu bucurie

Zidește tronul de monarhie.

Unui domnitoriu s-aruncă-în brață,

Toată lui îș încrede puterea,

Iar' el zidindu-și nalte palață

Și grijind pentru lungă ținerea

Aceștii domnii, în toate zile

Se ferește-a face rău și sâle,

Ci, ca ș-unul de obște părinte

Pre supuși apără, mângăiește,

Legi drepte-întemeiază și sfinte,

Averea tuturor ocrotește

Socotind toată-a sa fericire

Întru-a supușilor săi iubire.^[23]

Așa, purure să părândară

Stăpâniile una după-altă

Mergând din spiță-în spiță pe scară,

Păn' ajunsără la spița naltă

Pe care chemăm noi monarhie,

Adecă-a unui sângur domnie.

Prin aceasta, liniștea dorită

Iară să-întoarsă-în soțietate

Și vrajba fu detot izgonită.

Oamenii văzură că din toate

Acest feliu de domnire-e mai bună

Și vecinică-i dederă cunună".^[24]

Aici lunga sa fărșind urare

Baroreu, adâncă-urmă tăcere

În toată cinstita adunare,

Și păru că toți avea plăcere

S-aleagă-un monarh. Văzând că nime

Nu să scoală-a zice din mulțime,

Slobozan atuncia de-altă parte,

Cu dovezi și voroavă-îniuțită

Vru s-arete din minte și carte

Că nu-i domnie mai fericită

Decât o republecă-așezată.

Iacătă-vă zicerea lui toată:

„Deacă-ar fi cu putință să fie

Un om preste toți mai înțălept,

Neviclean și făr' de fățărie,

Cel mai bun la suflet și mai drept,

Și-acest om cu noi lăcuitoriu

Ca să fie și nemuritoriu,

Acel om cu-un suflet așa mare

Și proprietăți neasămănate

Să să facă-apoi, prin o tâmplare,

Monárh absolut într-o cetate,

Sângur lui și eu doar' m-aș supune

Din pricinile care voi spune.^[25]

Întii, că-aș fi-încredințat nainte

Cum că e cel mai bun om dintru toți

Și va stăpâni ca ș-un părinte,

Pe mine și pe-a miei târzii nepoți,

Apoi, fiind el nemuritoriu,

Nu mă-aș, teme de-a lui următoriu.

Atunci numa și eu m-aș plecare

La monarhia cea lăudată;

Însă numa la ceastă tâmplare

Care știu că nu va fi niceodată,

Căci oameni aleși fără prihană

Nu s-află ca marfa la dugheană,

Ci sunt și mai rari decât demánții!

Nice să cunosc pe din afară,

De pe porturi, precum eleganții...

Ci prin ispitire lungă. Dară,

Și după ce să cunosc odată,

Altă-împrotivire li să-arată,

Adecă că nu-s nemuritori

(Căci pământenii nu pot să fie).

Pentr-aceasta-îmi par visuitori

Care zic cum că supt monarhie

Ar fi traiul cel mai bun și lin

Ș-ar fi domnia cea mai de plin.

Să punem că doar' vom alege

Pe cel mai vrednic dintru noi toți,

Sângur să aibă trebile-a ne drege;

Dar' cum vor fi-a lui fii și nepoți?

Oare fi-vor ca ș-a lor părinte

Așa buni, drepți, așa cu minte?

Ispitirea fost-au totdeuna

Prebună la om sfătuitoare,

Ispitirea dară să ne spună

Monarhia ce feliu de-urmări are.

Istoria vremilor trecute

Va putea-într-aceasta să ne-ajute.

1

Care ne-învață fără sminteală

Cum că, de-au și fost odinioară

Un domn cu dreaptă socoteală

Bun, întreg și cu vărtute rară,

Totuș' sau pre rar sau niceodată

Fiiul au fost precum al său tată.

Cum dară pentru' unul să fie

Cât de-ales, noi să supunem toată

Moștenirea noastră supt robie?

Și cine e care să ne poată

Chizăși cum că-urmașii lui toți

Vor fi ca dânsul buni patrioți?

Unul numa, din toată sămânța

A lui, să punem că va fi rău,^[26]

Metahirisind a sa putință

Volnicește, după chieful său;

Atunci toată-a noastră viitoare

Viță, iacătă-o lui șerbitoare.^[27]

El având toată puterea-în mână,

De-ar și fi strâns măcar cu ce lege,

Cu nice-o lege mai mult să-înfrână,

Cu nice-o socotință să drege,

Ci calcă toate, ba-încă și cele

A cetății mai sfinte tocmele.

Cine poate apoi cum să cuvine

Să vă-înșire cumpleții și rele,

Nedreptăți și de cruzime pline

Tâmplări, osăbitele-asuprele

Care-apasă atunci pe norodul mișel,

Din pricina-unui monarh ca-acel?

Dar să punem că toți ar fi buni

Urmașii tronului monarhicesc,

Căci a fi răi n-au drepte pricini,

Când să-ascultă de-ai săi, să cinstesc,

Totuș', zic eu, cât e despre mine,

Monarhii nu-mi plac ș-aduc pricine.^[28]

Un om sângur întru monarhie,

De-ar avea și capul cel mai mare,

De-ar pune sâlință câtă știe,

Totuș' nu poate el cercetare,

Cunoaște, hotărî sângur toate

Trebile ce să tâmplă-în cetate.

Trebuie dar' să-ș aleagă-ajutoriu,

Adecă sfetnici lui încrezuți,

Ca să meargă trebile cu sporiu;

Acest feliu de oameni sunt știuți

Pe la noi, supt nume de viziri,

De miniștri, de lorzi și pairi...

Monarhul, sau neajuns doară la minte,

Sau trândav, nebăgătoriu de samă,

Părăsând datoriile sfinte

Acestor să-încrede fără teamă,

Și fiindu-i așa cu-îndemână,

Cârma-împărății le dă-în mână.^[29]

Spre-aceasta monarhul totdeauna

Alege pre cei ce-s mai de-aproape,

Ce pe lângă tronul său s-adună,

Aibă ei direpte sau doară schioape

Socoteli. Iar' acei mai cu samă

Curteni sau ciocoi de curți să cheamă.

Soiu de oameni vicleni, fără lege,

Învârtiți, șereți și plini de-intrige,

Cari așa știu întinde-a sa mreje,

Cât monarhul fără nice-o grije

În urmă să-încurcă cu deadins

Și să trezește de lațuri prins.

Iar' dânșii deacă-l apucă-o dată,

Vai atunci de norodul supus!

Atunci Direptul nu să mai caută,

Strâmbătatea-îș' pune tronul sus;

Robia lanțurile-ș gătește,

Tirănia toate-oblăduiește.^[30]

Eu nu vă grăiesc din teorie,

Ci din prácteca de toate zile.

Căutați la fieșcare-împărăție,

Câte strâmbătăți și câte sâle

Să tâmplă bieților cetățeni

Prin acest feliu de ciocoi curteni!...

Deci, măcar adevărat să fie,

După teoria cea mai chiară,

Cum că lăudata monarhie

Este-un chip de stăpânie rară,

Carea bine-în sine socotită

E dintru toate mai săvârșită,

Totuș', după practeca știută,

Din monarhia cea mai deplină

Despoția-în urmă fu născută,

Cum naște din grâul bun neghină;

Nici să poate-împedecare pune

Aceștii firești stricăciune.^[31]

Un oblăduitoriu în cetate

Este-un verme pus la rădăcine

A unui copaciu cu desfătate

Ramuri, a cărui groasă trupină

Nici vânturi, nici fortuni ia în samă,

Nici însuș' de fulger să dăramă.

Totuș' acel mititel cărete

Pe-încet, dedesupt, începe-a roade

Mădùha-împrejur și pe-îndelete,

Păn ce copaciul seacă și cade.

Iar' a putrezirii lui pricină

Fu cel vierme de la rădăcină.

Nici poate cineva doar' să zică

Cum că să pot face-în monarhie

Și pentru monarh legi ce în frică

Oarecum de-a purure să-l ție,

Ca să nu iasă din cale-afară,

Ci după legi să domnească-în țară.^[32]

Căci dovedit lucru este cum că

A pune legi ș-a n-avea tărie

De-a sâlirea spre-a legii poruncă

Pe cei supuși, este mișelie!...

Cum dar a sili voi veți putea

Pe monarhul, când el să nu vrea?

El are toată putința-în mâna

Ce de cătră obște i s-au dat;

Puneți că calcă legea ș-o-îngână!...

Nici va să ție pe ce-au jurat!

În ce chip îl veți face să ție

Legea, să-ș' plinească datorie?

Stăpânia-în mâna celui rău

Arma-i în mâna celui turbat.

Deci, după dirept cugetul mieu,

Nici princip, nici craiu, nici împărat

Vă sfătuiesc, dar' nice sultan,

Cu mult mai puțin vodă și ban,^[33]

Ci-o republecă bine-așezată,

Pe temeiuri firești, neclătite,

După-o socotință lămurată

Și lungi filosoficești ispite,

Că sângur ast feliu de stăpânie

Este bună pentru țigănie.

Ș-adevărat! ori că nu-i viață

Fericită,-ori numa-în republecă;

Aceasta speriența ne-învață,

Dar' nice toate mă înduplecă

Ce-adusă Baroreu pentru monarhie,

Măcar adevărată să fie.

În republecă-omul să rădică

La vrednicia sa cea deplină,

Fie de viță mare sau mică,

Aibă-avuție multă sau puțină,

Totuș' asemene drepturi are

Cu cela care este mai mare.^[34]

Lui e patria ca dulce mamă,

Iar' el patrii ca ș-un băiat;

Și nu-în zădar fiiul ei să cheamă,

Căci îi dă hrană, viață, stat,

Om slobod îl face și viteaz,

Ba-l mângăe-în vreme de năcaz.

De-ar fi monarhia cât de bună,

Cu vreme să mută-în despoție

Care-apoi pe tirani încunună;

Acești duc pe norod la șerbie,

Apasă-în țărână ș-ovilesc

De-a-purure neamul omenesc.

În răpublecă-s toți cetățenii

Frați și fii a unii maice bune,

Ei sunt a țării deobște moștenii,

Legea pre toți asemene-i pune,

Și, de-are carevaș' osăbire,

E sângur cel cu-îmbunătățire.

Care-i mai vrednic dregătorește,

Ales fiind cu deobște voință,

Însă nu dă porunci volnicește,

După-a sa părere și putință,

Ci fieștecare dregătoriu

E numa de legi-împlinitoriu.

Dară-în monarhia lăudată

Toate-s de-împrotivă și pe dos,

Cetățenii acolo-s toți o gloată,

Un norod giosit și ticălos

Ce-i hotărât numa să șerbeze.

Pre dregătorii săi să-îmbuibeze.

Monarhul acolo stă deoparte,

Pre care nice-o pravilă strânge,

De-alta stă norodul, a cui soarte

E voia domnului său a nu frânge,

A urma de amărunt ș-orbește

Toate ce monarhul poruncește.^[35]

Toți îs slujitori a-unui stăpân,

Acela-i domnul lor ș-autocrat,

Toate ce ei au, mult sau puțin,

Spre visterie s-au numărat,

Căci monarhul averile toate

Ca moștenirea sa le socoate.

Din milostivirea sa prenaltă

Biruri aruncă pe țară grele;

O poruncă merge după-alaltă

Pentru-angării, dabile,-împlinele,

Dar' nice-una merge s-ispitească

Ce-ar avea și țara să poftească.

N-are el destul nice-o dinioară,

Ci-avuții peste-avuții adună

Cu feliu de feliu de chipuri cu-ocară,

Nimica lui așa dulce nu sună

Ca banul, căci cu aceasta leagă

El cătră sine pe țara-întreagă.^[36]

Celor ce slujesc lui cu credință,

Împarte privileghii și-i scoate

Cu toată viitoarea sămânță

Dintru mijlocul de obștii gloate

Dându-le boierii de moșie,

Făcându-i nobli prin o hârtie.^[37]

Toți acești apoi, prin o schimbare

Minunată, firea-întie-ș' mută

Și cu gloata proastă, mestecare

Sau de obște petrecere-împrumută

N-au mai mult, ci toți nemeși să cheamă,

Care nici dare plătesc, nici vamă.

Vezi ce face-o sângură hârtie,

Cum cilibește într-o clipită

Toată viitoarea săminție!...

De-ar fi tocma și cea mai urâtă;

Care-apoi pe noi, pe cei mai mici,

Ne cheamă țărani, proști și mojici!

În monarhie nu e cea sâmțire

Noablă, de suflet înălțătoare

Ce să cheamă-a patrii iubire,

Nici alte vărtuți strălucitoare

Ce-în răpublece de-atâte ori

Minună pre nepoții viitori.

În monarhie și cel mai bun

Egoìst a să face-e silit,

Pentru că la o samă să pun

Cu cel rău și cel mai urgisit,

Ș-acela să caută și să-ascultă

Care-are bogătate mai multă.

Vându-să dregătorii alese

Pe bani ș-într-alte chipuri giosite;

De-ai avea tu vrednicii ca șese,

Nu vei dobândi slujbe cinstite

Făr argint sau făr' ciocotnițire

Sau alt feliu de-ovilită giosire.

Ca să v-o spun și mai chiar în urmă,

Împărăția monarhicească

Să poate-asămănarea cu-o turmă

De oi care-într-un imaș să pască,

Iar' monarhul ca un păcurariu

Ce șede-a' umbră supt un stăjariu.

Lupi-s nepretenii din afară,

Câni-s ostașii cei păzitori,

Staurul e oraș, imașu-i țară,

Stâna-i visteria cu comori,

Strunga-i plata birului domnesc

Ș-altor dări, după cum să numesc.

Păcurariul mulge oile sale

În toate zile, și cea mai bună

Hrană-a mieilor ia, fără cale;

Apoi de cătră maice-i dezună,

Ba-i vinde-în târg, la măcelărie,

Iar pe cei ce rămân, junghie șie.^[38]

Cât apucă ele cevaș lână,

Îndată le tunde păn' la piele

Necăutând de bălaie, săină,

Zicând că le curăță de rele,

De căpuși, cârcei, și ca la soare

Păscând să le fie mai răcoare.

Ș-atâte mii de mii de-oi să tund,

Să mulg, să junghie pentru o stână;

Pentru-un păcurariu lacom, flămând;

Deci pe care-îngreunează lână

Aleagă-și un păcurariu păstoriu,

Eu nu!... Mai bucuros voiu să moriu!"

Și cu-acestea fârși el voroava,

După care Janalău a zice

Să găta, Janalău din Roșava.

Dar', când era glasul să răspice,

Toți băgară de samă că-i sară

Hotărând să zică de-altă oară.^[39]

FÂRȘIT

---

1. Poetul iar' începe cântecul cu un moral țigănesc, adecă că în pântece pline este toată învățătura. Om vedea cum va dovedi el aceasta. M. P.
2. Poetul acesta, eu văd că de nime bine nu vorbește. Acum s-apucă și de săhastrii, amărâtul, și nu știe că toată învățătura lumii aceștia e gunoiu înaintea lui Dumnezieu, și acei precuvioși părinți, măcar că putea să să procopsască în științele deșerte, dar le defăima și să frângea cu posturi și tot feliu de netihnă omenească, ca să dobândească împărăția ceriurilor. Păr. Evlavios.

   a) Așa dară bine zice poetul că ei nu o aflat nice o învățătură!...

   Mustrul ot Punt.

   b) Poetul aici vorbește de învățăturile lumești; deci lucrul, precum îl socotește el firește în sine, este adevărat. Musofilos.

3. Bactra au fost în părțile Midii, despre Răsărit, și, precum s-arată din istoriile vechi, acolo au fost odinioară scóla științelor și a învățăturilor; aceaia au fost patria vestitului Zoroástru; de-acolo au împrumutat apoi Vavilónul, în Haldéa, cunoștințele sale, apoi Finichia și Eghiptul, unde era cetatea Mèmfi, și de-acolo mai târziu au venit la greci. Mitr. Perea.
4. Eu întii mă minunai de tema poetului, socotind că nu va putea să iasă din lavirint, dar acum văd că are dreptate și nu-i de a zice împrotivă. Criticos.
5. Dintru aceste socoteli să vede că bine au zis oarecând neștine, că nu este așa de fără minte socotință în lume, care să nu fie avut patronul ș-apărătoriul său.

   a) Preadevărat! că multe foarte sunt socotințe de acel feliu, care certate bine, după arătarea minții ceii mai lămurate, s-află în urmă că sunt himere și izvodiri buiguitoare; și totuș, să primesc de neamuri întregi! Alitofilos.

6. Curios lucru! Deac' ar fi toți boieri, cine ar fi atunci slugă? Mândrilă.

   a) Numa să fiu eu boieriu, sluga să află îndată, pe bună leafă. Onoch.

   b) Că nu-i așa, vere! Căci cându-s toți boieri, atuncia nu poți avea alt slugă

   fără pe boieriu; însă care-i boieriu ca și tine, nu va merge să slujască la altul. Idiot.

   v) Mi să pare că aceasta-i totuna: ori să fie toți țărani, ori toți boieri; osăbirea este numa întru numire. C. Criticos.

7. Delegat, adecă hotărât despre mulțime și solitoriu.
8. Adecă bătrânii socotindu-să că unde să adună tot norodul fără osăbire nu să poate izprăvi nimica, pentru aceasta hotărâră ca dintru toată ceata să să aleagă unul care-i mai învățat și procopsit dintru toți, și fiește care ceată să-și trimeată omul său ales, la soborul de obște; la care sobor să nu fie alții fără numai acești delegați. M. P.
9. Acolo zice poetul că s-au întâmplat de au fost aleși oamenii cei mai înțălepți și cu minte, ca și pe vremea răvoluții franțozești, în Paris. M. P.

   a) Dintr-acest loc să știe că autoriu cărții au scris pe acea vreme. Criticos.

10. Zice autoriu că, după izvodul cărților din Cioara, foarte multe lucruri bune au așezat acești învățați țigănești, da' toate nu s-au putut scrie. M. P.
11. Baroreu adecă grăiește pentru monarhie sau stăpânia unui și ia dovada sa din fire, zicând că firea întru toate ne-arată că toată oblăduirea bună stă întru o putere cârmuitoare și nu întru mai multe; precum zice că capul la om cârmuiește toate celelalte mădulări, așa și întru o țară, numai unul să fie care cârmuiește, iar nu mai mulți. M. P.
12. Eu nu-l înțăleg; îm pare că vorbește într-altă limbă. Idiot.

    a) Eu încă nu-l înțăleg, măcar vorbește romănește. Onoch.

13. Monarh va să zică sângur stăpânitoriu. Însă trebuie a lua sama că cuvântul cetate, vorbind politicește, nu să înțălege locul cel întărit cu ziduri sau tăria, precum la vorba de obște, ci în noima învățată și politicească să înțălege adunarea tuturor oamenilor de supt o stăpânie sau, de obște vorbind, toată țara, căci vine de la cuvântul lătinesc civitas (țivitas), carea să alcătuiește din cives (țives) adecă cetățeni. Iar' democrația va să zică stăpânia norodului, când adeca norodul stăpânește. C. Filologos.
14. Primariu va să zică de rândul dintii. Fil.
15. Adecă va să zică Baroreu că democrația sau când puterea poruncitoare este în mâna norodului, atuncia să rădică la dregătorii cele de întii, intrigánții ș-amegeii, pentru că acește știu măguli mulțime și a o trage în partea sa prin daruri; și acești apoi dau voie norodului și volnicie. Apoi când să tâmplă de ajunge unul întreg și îmbunătățit, la cârma democrației, și va să-i stringă spre ascultarea legii, atuncea gloata învățată la volnicie, știind că ea stăpânește, nu păzește nici o măsură și strică toate, încă și cele mai bune tocmele. M. P.
16. Iară (merge Baroreu zicând) pe cel om bun care vru să facă bine țării și să aducă rânduială, îi trimite în urgie, precum trimisără athenienii pe dreptul Aristid.

    a) Ostracă este cuvânt grecesc.

17. Repùblecă va să zică lucrul de obște sau interèsul al tuturor de obște; pentru aceasta stăpânia, unde fieșcare din norod și toți depreună au parte la cârma împărății sau a țării, s-au zis de la latini respublica, adecă după chipul voroavei noastre de astezi, repùblecă, și să osăbește de la monarhie prin aceasta că la monarhie, precum noima cuvântului grecesc arată, numai unul poruncește și pune legi, iar toți ceialalți trebuie să asculte. Pentru aceasta zice Baroreu că unde mai mulți sau toți poruncesc, acolo totdeauna vrajbă și gâlceavă este.
18. Deci (adauge Baroreu), mai bună este monarhia, unde nu pot fi acest feliu de gâlcevi pentru întiețime. De aristocrație (zice el) nu-i teamă, căci nime nu este așa nebun ca să vreie mai mulți domni asupra sa. M. P.
19. Predeștinat este cuvânt lătinesc, și poetul ne având asemene cuvânt romănesc ca să-ș tălmăcească gândul său, au împrumutat de la lătenie. Acest cuvânt va să zică: mai nainte orânduit sau hotărât spre ceva. Deci va să zică poetul cu alte cuvinte: a cărui este ursita să slujească, acel mai bucuros voiește a sluji unùi decât la mai mulți. C. Filologos.
20. Baroreu începe tocma de la Adam și Eva, și zice: istoria vremilor ne arată că la epoca (adecă începutu vremii) întie a neamului omenesc, n-au fost nice o stăpânie pe lume, numa stăpânia firească ce au părinții asupra fiilor săi; atuncia fiind toți cei mai mici supuși din firea celui mai bătrân, bucuros să supunea și cu voia lor, fiind între dânșii și legătură de sânge, căci să oblăduiea de cătră cel mai bătrân părintește și cu blândețe. Iară, după ce oamenii să mulțiră pe fața pământului, atunci și familiile să înmulțiră, că să născură feciori din feciori și din nepoți strănepoți; acestor strănepoți le era mai aproape tatul lor și frații, decât strămoșul și al triile veri; deci mearsă răcindu-să legătura de sânge întru dânșii, și iară să împărțiră în mai multe familii părințești. Atunci (zice Baroreu) începu dreptul celui mai tare, adecă dreptatea mergea după tărie, căci cel mai tare făcea ce-i plăcea și nime nu putea să-l contenească, nefiind încă legile; iar' vâlfa părintească rămasă fără enèrghie (putere). M. P.
21. Anárhie va să zică din cuvânt în cuvânt nestăpânie sau nerânduială, adecă o stare a neamului, în care nu este nici o chivernisală, ci fieștecare lucrează de capul său. Atuncia dară (zice Baroreu) au început anarhia. Această namilă sângeroasă multă vreme necăji neamul omenesc, pănă ce oamenii sâliți fiind de nevoie, să înțăleasără unul cu altul și adunându-să la un loc hotărî mai multe familii, să sfătuiră cum ar face ca să scape de volnicia celor mai puternici și de asuprelele din afară; ș-aflară să facă o legătură între sine și o cetate, adecă o soțietate cu lăcuirea împreună, ca într-acest chip uniți fiind mai lesne să să poată apăra de năpădirile străinilor; însă stăpânia nu dedere la nici unul în mână, ci așezându-și oarecare legi temeinice, hotărâră ca voia tuturora să fie lege și, după aceasta să să facă toate. M. P.
22. Însă fiindcă acest feliu de stăpânie care de pe grecie să cheamă democrația, adecă stăpânia norodului, nu poate să trăiască multă vreme, că într-un norod totdeuna să află unii mai iscusiți, mai puternici decât alții, carii făcându-și partnici încep a să învolnici și a despotisi pe alții, de unde făcându-să apoi împărechieri începură războaiele din lăuntru (cetățănești). Și după lungi războaie căpeteniile părților să împăcară și făcând între sine de- osăbite tocmele, ca ei însuși să stăpânească, așezară o noao stăpânie care să zice, de la greci, aristocrație, adecă stăpânia fruntașilor sau celor mai puternici dintru neam; iar norodul care le ajută la aceasta, rămasă de mascară, rămasă supus acestor aristocrați. M. P.
23. Dar fiindcă între aristocrați sau mai mulți asemene domnitori nu poate să fie pace delungată, căci fieșcare dintr-ânșii va să fie cel mai de frunte, deci care-i mai iscusit dintr-ânșii acuși supune sau pierde pe ceialalți și să face sângur stăpân. Apoi măgulind mulțimea cu vorbe dulci și daruri și alte făgăduinți, îș gătește pe-îndelete tronul de monarhie, căci mulțimea ostănită de atâte războaie și valuri, oftând pace, bucuros i să supune, iară el ferindu-să de a face cuiva sâlă și rău, începe a-i chivernisi ca ș-un părinte.
24. Așa (încheind Baroreu) mearsără stăpâniile schimbându-să și făcându-să una dintr-alta, pănă ajunsără la monárhie și văzând oamenii, prin lungă ispită, că aceasta-i cea mai deplină, o așezară de veci să fie. M. P.
25. Slobozan, precum s-arată, vra să arete că republeca e mai bună stăpânie decât monarhia. Republeca va să zică o stăpânie unde norodu prin legi așezate de dânsul și prin dregători din mijlocul lui, cu voia de obște aleși, să cârmuiesc toate lucrurile țării. Monarh absolut, un sângur domnitoriu, care sângur așază legi după voia sa și el nu este legat cu nice o lege; iară proprietate este cuvânt strămoșesc și însemnează însușimile de osăbi a unii persoane sau unui lucru, precum a focului este firea a arde și a încălzi; această fire ce nu să cuvine altui lucru, fără numa lui însuș', să cheamă de cătră unii de ai noștri însușime, iar alții alsăuire. Autoriul Țiganiadii o cheamă proprietate și, precum socotesc, foarte bine, căci românii din Ardeal și acum obicinuesc cuvântul propriu și zic asta-i propriu a meu, adecă însuș al mieu; apoi acest cuvânt îl au și frații noștri italienii. Filologos.
26. Slobozanul zice că numa la cea tâmplare ar fi și el pentru monarhie, când să fie un monarh dintru toți pământenii cel mai bun, drept și cu minte, care să stăpânească ca ș-un părinte, însă ca să fie depreună și nemuritoriu. Căci, deacă nu va fi nemuritoriu, atuncia trebuie a să teme de fii și nepoții lor. M. P.
    

    a) Așa dară Slobozan nu este cu totul împrotiva monarhiei, ci numa pentru că să teme ca să nu ajungă la monarhie oameni răi, care să despotisască norodul. Erudițian.

27. Îm pare că Slobozan nu grăiește rău, căci deacă vom deosăbi idèa părintelui de la stăpânitoriul unii țări sau împărății, ce rămâne? adecă vitrecul care nu iubește pre fii țării! Iustin istoricul, alcătuitoriul istorii a lui Trogus Pompeius, încă zice că întru început domnii și craii era părinții supusului norod. Erudițian.
    

    a) Așadar bine zice Slobozan! Mândrilă.

28. Slobozan mergând mai departe, zice că tâmplându-să întru o țară numa unul dintru monarși care să fie rău, atunci nu să pot socoti toate nefericirile ce asupresc pe un norod. Dar', zice, să punem că toți monarșii din sine însăși vor fi buni, fiindcă nice o pricină au de a fi răi, ascultându-să și cinstindu-să de cătră toți; totuș' zice el că și din altă pricină monarhia nu-i place. M. P.
29. Lord sau lorzi sunt boierii cei mai mari, cum în Anglia (Ingheltèra); paìri încă va să zică tot aceaiaș'.

    a) Acum văd eu pentru ce Slobozan nu va să aibă monarși, adecă că măcar că monarșii sunt buni, dar fiindcă ei arareori sunt în stare de a cunoaște toate ce să tâmplă în țară și de a fi pretutindine de față, trebuie să să lasă pe miniștrii săi, și apoi toate lucrurile atârnă în voia acestor oameni. Aceasta încă nu-i fără temei. C. Criticos.

30. Pentru că (zice Slobozan) monarșii spre aceasta (adecă la dregătoria de miniștri) aleg mai cu samă pre cei care-s pe lângă sine, care mai cu samă sunt curteni, adecă ciocotnițitori și intriganți, care știu pe monarh așa de bine a-l purta, cât în urmă el să face robul lor; ș-apoi ei stăpânesc. M. P.

    a) Aceasta să află mai vârtos la istoria împăraților de la Roma și de la Țarigrad, unde stăpânea famenii, precum cel vestit Hrisafie și Eutropie și alții. Erudițian.

31. Slobozan zice că această ce spune el s-află în istoria crailor și a împăraților. Deci, măcar să fie după theorie (privința minții cuvântătoare) monarhia cea mai desăvârșită stăpânie, totuș' ispitirea veacurilor trecute au arătat că monarhia în practecă (în aiava pusă la lucrare) nu are acele lăudate bunătăți; ba de-împrotivă s-arată că din monarhie totdeuna, în urmă s-au ales despoția. M. P.

    a) Încât e pentru practecă, adevărat zice Slobozan. Erudițian.

32. Aici aduce o asemănare care trebuie așa să să înțăleagă, că copaciul să asamănă cu o țară, iar cariul cu monarhul; deci de-ar fi țara cât de mare, cu toate ajunsă și înflorind cu de toate învățăturile, totuș', deacă vei pune întrânsa un sângur stăpânitoriu, măcar să fie el strâns cu multe legi și să aibă vâlfă cât de mică, totuș', din vreme în vreme, el știe așa a-și mări putința și a să deslega de legi, cât mai pe urmă să face absolut și strică toată slobozia țării. M. P.
33. Merge Slobozan desputând și zice: deci în zădar va zice nescare că să pot pune legi și pentru stăpânitoriu, care să-l ție în frâu, căci la aceaia, ca cineva să să sâlească a păzi legea, trebuie a avea putere silitoare; și cum vei sâli pe stăpânitoriu, când el are puterea în mână? M. Pe.

    a) Eu nu înțăleg nimic din toate sfaturile aceste gurguiate. Idiotiseanul.

    b) Mie încă nu-mi intră în minte, vere; numa atâta precep și eu, că mai bine-i a avea un domn bun decât rău. Onoch.

34. Speriénța va să zică ispitirea de toate zilele sau, precum zic latinii, experienția. Filolog.

    a) Toți mișeii mai bine voiesc o republică, ca să poată și ei sfătui și a să pune la dregătorii. Arhonda Suspusanul.

    b) Însă Arhonda dorește monarhia, știind că întrânsa va sfătui el!... Mustrul ot Puntureni.

    v) Eu aș voi multe dintru cele ce au zis Baroreu și n-aș lăpăda nice ceste ce zice Slobozan, adecă, de-ar putea să fie, aș face o monarho-republecă. C. Politicos.

35. Aici face osăbire între stăpânirea republicană și cea monarhicească și zice că în republecă nu să dau porunci volnicește, ci după legi așezate și toți cetățenii au asemene drepturi, iar în monarhie numa monarhul poruncește după voie și ceialalți caută să asculte. M. P.
36. Adecă toți fii patrii din țară sunt slugile unui de obște stăpân și toate averile lor sunt numa cu numele a lor, căci monarhul le socotește ca visteria sa. Cu adevărat (zice el) că monarhul dă multe porunci, dar toate sunt pentru biruri și dări, iar nice una spre folosul lor. Monarhul nu caută numa să-și strângă avuții. M. P.
37. Nobli este cuvânt lătinesc, de la nòbilis ce însemnează un lucru ales, mai gingaș și mai de preț decât altele: de aici apoi s-au zis oamenii mai de neam, mai ales la romani, nòbiles, adecă cei aleși din neam, la carii să numără patriții și de rândul călărașilor (ordinis ecvestris) carii la oaste făcea slujba de călărași cu cheltuiala sa. De-acolo, în vremile de mai pe urmă, s-au numit nobiles, pe care craii și împărații, pentru credința lor și slujba, îi numea nòbiles, dându-le pământuri și moșii. Pentru acești mai de pe urmă grăiește Slobozan, carii astezi în Ardeal să zic nemeși, iar la Moldova mazìli. Slobozan le zice nobli, de la lătenie, și bine le zice, căci după pronunțiația limbii noastre de-acum, nu să pot zice nòbili, ci nobli. Filologos.
38. Slobozan aici face altă asămănare, care nu este prea priitoare monarșilor. Monarhul (zice el) este ca ș-un păcurariu, care mulge, tunde atâtea mii de oi și mâncă, ba și vinde mieii lor; și atâte oi sunt numa pentru el sângur!...
    

    a) Mai că așa este, de vom socoti bine! Onoch.

39. Deci (închiee urătoriul), pe care îngreunează lâna, aleagă-ș un păcurariu care să-l mulgă, să tunză, să-l mânce, ba și să-l vânză; eu mai bine voiu să moriu. M. P.
    

    a) Cu toate aceste, Slobozan să vede mai multe din ură a vorbi decât după adevăr, căci pe vremile noastre nu sunt așa monarșii. C. Criticos.

    b) Însă nice el nu vorbește de monarșii de-acum, ci de cei de demult. Simplițian.