Țiganiada/Cântecul a VII

 

Vlad pe-ascuns tabăra cercetează

Turcească.-Arginean la minte-ș' vine,

Apoi scapă cu mână vitează

Din mijlocul oștilor păgâne;

Vlad noaptea pe turci face năvală,

Sân Mihai frânge-a Sătanei fală.

Unde sunt vitejii cei din zile,

Eroii cei cu vărtute rară,

Carii-înlibovindu-să-în copile

Călătoriea întins din țară-în țară

Luptându-să cu lei și gligani,

Curățind pământul de tirani,

Ce nu răbda ca-asuprit să fie

Cel mai slab de cătră cel mai tare,

Neamuri întregi scotea din robie,

La nevinovați apărătoare

Mână dând, nice lua vreodată,

Nice poftea pentr' ajutoriu plată!^[1]

Ah! căruntă vechie cinstită!

Unde-s a tale sânte tocmele?...

Ce urgie-acum lumea-întărâtă

Ș-o-înneacă-întru cel noian de rele?

Perit-au credința cea bătrână!

Ah! lume-întoartă! vreme păgână!

Dar ce vinuiesc eu vremea? care

Nu lucrează, fără numa pate!...

Martoră fiind și mustrătoare

Faptelor noastre pre rușinate!

Acestòr, oame,-însuți ești de vină,

Ce-închizi ochii și fugi de lumină.

Ceriu-ți dede minte și vărtute:

Ceaia-întru-întunerec să-ți lumine,

Ceasta la nevoie să-ți ajute,

Ceaia să-ți arete rău și bine

Și cărarea cătră fericie,

Ceasta să-ți frângă lanț de robie!...

Iar' tu cu ceste daruri alese

Covârșești însuți a ta stricare;

Mintea ta lațuri neîncetat țese

Ca să te-încurce fără scapare,

Vărtutea-ți dai la tirani în mână,

Ca mai lesne-apoi să te supună.

Iar' aceștea te-apasă-în țărână,

Nici mai mult te lasă-în slobozie;

Cu râs amar vaietu-ți îngână

Și lanțuri a săruta te-îmbie.

Ah! și cine-apoi din asta poate,

Oame ticăloase,-a te mai scoate!...

Au doar' moleáța de-acum junie,

Ce n-au învățat alta nimică

Făr' a vâna după libovie,

A căuta la sabie cu frică,

Pe divan a trândăvi cu lene

Ș-a căsca gurile prin dughiene!...

A să-împodobi cu gingășie

Mai aleasă decât o femeie,

A-ș' răpune-în cărți toată-avuție,

Într-aceasta faptele să-închieie

A coconașilor cilibii,

A patrii noastre de-acum fii!

Acești numa știu între cocoane

Și din gură-a-ș lăuda hărnicia,

Iar' la fruntea vunii lighioane,

Unde-împroașcă gloanțele cu mia,

Vaileò , săracii! cum le-ar fi greață,

Cum le-ar fugi sângele din față!

Un coif în cap, o sabie-în dreaptă,

Inimă-în piept și scutul în stângă,

Cu vărtute și minte deșteaptă,

Aceste sunt care pot să frângă

Lanțul robii tale cumplite,

O, neamul mieu! de tot ovilite!...^[2]

Alta era junia română^[3]

Pe vremea lui Vlad-Vodă, ce frânsă

Tabăra lui Mahomet păgână

Cu vărtute și-în bătaie-adinsă,

Dar' au perit acea voinicie,

Și tu gemi supusă, Muntenie!...

Streinii veniturile-ți pradă,

Vându-te ca marfa prin dughiene!...

Ci, hoha! Să lăsăm această sfadă!...

Văd pe mulți că rădică sprâncene

Și mă tem ca necăutând la rangă

Să nu-mi puie musa supt fălangă.

De care Dumnezieu să ferească!...

Însă, doar' vor avea ei minte

Ș-or precepe-o glumă țigănească!...

Cu toate-aceste musa nu minte,

Ci numa cât are-o gură mare

Și câteodată-i pre cârtitoare.^[4]

Cum sunt femeile totdeună,

Când știu ceva despre oarecine,

Ar crepa pe loc să nu o spună

Încai la pretenele vecine,

Așa-i musa mea! de minte-ușoară,

Iar' de gură tocma ca ș-o moară.

Sultanul cu stúluri prăștiate,

Acum pănă su munți ajunsese

Robind orașe, târguri și sate,

Iar' șireagurile mai alese

Trimețind de-osăbi să cerceteze

Unde-s oștile lui Vlad viteze.

Așa făcând să precepu-în urmă

Că vodă cu războiu nu să-îmbie,

Ci din ascunsuri ieșind, o turmă

După-alta-i pierde cu viclenie.

Deci hotărî, ferind locuri strâmte,

De-aci să nu mai meargă nainte,

Ci întracelaș loc să tăbăreze,

Păn' muntenii sâliți de nevoie,

Sau la război ar vrea să cuteze,

Sau venind înșiș' de bună voie

Și cerând de greșeli iertăciune,

Pe sine și țara-și vor supune.

Rânduindu-și o tabără mare,

Oștile toate la sine trase,

Iar' la București înștiințare

Cu solii credințare trimeasă

Cumcă el vra pe țară să ierte

Și numa pe domnul rău să certe.

Aceste Vlad din limbe ș-iscoade

Înțălegând, toate bagă-în samă,

Cu multe griji dinnontru să roade

Și, măcarcă n-are el vreo teamă,

Totuș' mult să sfătuiește-în sine

Cum ș-ar tocmi trebile mai bine.^[5]

Un gând îndrăzneț îș pusă-în minte:

Sângur cu capul să cerceteze

Starea taberii turcești nainte.

Gând vrednic inimii lui viteze,

Dar' primejdios, iar' ce nu poate

Un suflet înălțat preste toate!

Scâmbându-și obraz cu măiestrie

Și chipul, ca prăvătariu să-îmbracă,

Ce din Vidin duce băcălie

La tabără, vorbind limba greacă.

Iar' de-aceasta la nime nu spusă,

Și dă cătră-ai săi pe-ascuns să dusă.

Într-acel chip iscodind el toată

Tabăra cum stă, din care parte

Mai lesne-ar fi năvală să bată,

Fără veste zări nu departe

Alergând norodul cu mirare

Și chiot de bucurie mare:

„Vlad Vodă! Vlad Vodă! l-aduc iacă!"

Iară Vlad fiind aproape caută,

Să tùrbură, stă și ce să facă

Nu știe, că în miejloc de gloată

Să-afla. El sâlea la larg afară,

Dar' gloata striga iară și iară.

Acum era de supt haină să scoață

Fierrul ascuns moarte să-și aducă,

Când zărește-o ceată călăreață

Ducând pe-un rob. Chiotul apúcă

De nou, ca mai nainte, și gloată

S-adúnă-împrejur nenumărată.

Atunci Vlad cunoscu sminteala

Și mestecându-să-întru mulțime,

De prilej luând nerânduiala,

De-acolea nepreceput de nime

Ieși la locurile știute,

Unde-l aștepta de-ai săi trii sute.^[6]

Însă robul acela să știe

Că-au fost Argineanul viteaz, care

După ce beusă-apă dulcie

Îndată-l cuprinsă-o tremurare

Și-înspăimat prin codru fuga-întinsă,

Cu mintea de buiguiri aprinsă.

Rătăcind apoi prin cea pădure,

A doao zi cătră dimineață

Timpină pre-un țăran cu săcure

Și purtând o prăjină pe brață:

Amândoi tocma era să iasă

Din pădurea cea nenărocoasă.

Cât voinicul din dumbravă-afară

Păși, iacă-începu-a-ș' vini-în sine;

Mintea i să-însărinează iară,

Toate i să par lucruri streine

Văzându-să-în stare nevoieșe,

Fără cal, făr' arme, făr' cămeșe!

„Ah! (strigă) tâlhari fără de lege,

Ce m-ați desarmat cu viclenie!

Necutezând cu mine de-a vă-alege

Cu arma-în mână de vitejie,

Suflete ticăite și mișele!

Deci ascultați cuvintele mele:^[7]

Ascultă, ceriule și pământe.

Ba tartárul negru-încă s-asculte

Că mă jur pe cele ce-s mai sfinte:

Din umeri mânile-mi fie smulte

Cu capul, din cap ochii să-mi sară,

De nu-mi voi izbândi pănă-în sară!

Nici un alt văștmânt, nici armătură

Pănă-atuncia voi lua pe mine,

Precum nici pâne, nici apă-în gură,

Păn' ce tâmpinând cete păgâne,

Pe cel mai harnic viteaz din ele

N-oi face jertfă mănii mele!..."

Iar țăranul auzind aceasta

Și căutând la voinicul, de frică

Ca doar' să nu-i facă năpastă:

„Voinice! (zisă)-astă săcurică

Poate pe drum îți va prinde bine;

Fiindcă n-ai altă armă cu tine".^[8]

La care-Argineanul căutând zisă:

„Prietene, ține-ți a ta unealtă!

Iară, de-ți este voia și ți să

Pare, cere-ași de la tine-o altă

Ceaia: Să-mi dăruiești cea prăjină

Care tu de-abea o porți pe mână!".

Țăranul voios prăjina dete;

Iară voinicul cu bucurie

O-învârte-într-o mână pe-îndelete,

Ca ș-un bețișor! apoi de-acie

Rapede pleacă pe drum nainte,

Multe cu sine-învârtind în minte.

Iară când fu cătră prânzul mare,

Oblicește venind de departe

O grămadă de păgâni călare,

Și fiindcă-alerga tare foarte,

Abia cum s-o facă socotește,

Călărimea iacă și sosește.

El deacă vede că sunt aproape,

Tocma-în mijlocul de drum să pune

Strigând: „Stați, voinici, că-aici-s groape!^[9]

Opriți-vă! țineți caii-în frâne!"

Turcii văzând astă-arătătură,

Oprind caii săi pe loc stătură.

„Care-i viteaz! (atunci el adaúsă)

Care-i vrednic armele să poarte,

La harț aici cu mine să iasă

Cu tocmeală ca după-a lui moarte

Armele și calul să rămâie

Ca un preț de biruință mie!...".

Caută păgânii și-încep a râde

De-o nătărie oarbă ca-această

Și că-un om sângur drumul le-închide!

Ba,-în loc de-a fugi, caută năpastă!

Iar' unul ce le mergea-înainte

Cu aceste-i răspunsă cuvinte:

„Feri, țăran mișel! Destul să-ț fie

Că-astă dată-ți dăruiesc viață,

Iar' de te vei mai arăta mie,

Ț-oi tăia, să știi, limba-îndrăzneață."

Și zicând spre dâns' calu-înțetește.

Argineanul stă, nici să clătește.

Atunci turcul aprins cu mănie

Lucind sabia vru să-i zboare

Capul, nici Argineanul să-îmbie

Mai mult, ci puindu-să la stare

De-a sprijini lovitura păgână,

S-ápără cu groaznica prăjină.

Ș-izbindu-i sabia-într-o lovită,

Alta-i întoarsă de-alaltă parte,

Cu mult mai amară și cumplită.

Cade turcul de grabnica moarte

Împresurat și mușcă pământul,

Iară viteazul iute ca vântul^[10]

Calul inimos de frâu apucă,

Sare-în oblânc ș-a hărțui-începe.

Turcii uimiți ca și de-o nălucă

De-abia vreme-avură-a să precepe

Că-aicia nu-i treabă țărănească,

Ci caută-în arme să să-ocrotească.

Toți pe dânsul dau și-l împresoară,

Iar el când s-apără, cand lovește,

Și toată lovita lui omoară,

Ș-așa să poartă de vitejește,

Cât din doaozăci care fusese,

Abia doi scăpară-în tufe dese.^[11]

Argineanul atunci să pogoară

Și luând arma celui pe care

Întii biruisă, de pe-odoară

Și veșmânt că-au fost de viță mare

Cunoaște. Le ia toate cu sine

Și să-îmbracă cum poate mai bine.

Luându-și și ceva de mâncare

Ce-află la trupurile căzute,

Iar' sui pe calul ales, care

Așa-l duce de ușor și iute.

Cât pare că nu merge ci zboară

Ș-ar fi-întrecut și pe-o căprioară.

Mergând oblicește lângă cale

O fântână. Frânt fiind de sete,

Deștinde și zios pe iarbă moale^[12]

Șezând aproape și pe-îndelete

Beù de saț și mâncă din cele

Pe la turci aflate bucățele.

Obosit de trude ș-ostănele

Ce de-oarecâteva zile pățisă,

Păn' socotește ceste și cele,

Iacă somnul genele-i închisă,

Iar calul, văzându-să făr' pază,

Când paște, cât caută și rântează.

Întracea păgânii ce scăpasă

De mâna lui Arginean vitează

Fugind, dederă de-o ceată groasă

Ce era mânată ca să vază

Locul împregiur să-ispitească

De-ar putea ști de-oastea romănească.

Spuind ei de tâmplarea-îngrozită

Și de voinicul fără de teamă,

Să meargă-în urmă-i apoi o-învită.

Acolea sosind bagă de samă

Că voinicul doarme fără de grijă.

Dau știre și fac semn să nu strige.

Apoi cu toți îl năpădire;

Care de mâni, care de picioare

L-apucă,-îl leagă și-l țin. Să miră

Argineanu trezindu-să: ș-oare

Aieavea sau în vis el privește?

De-abia să precepe, să trezește.

De trei ori scuturându-să frânsă

Legături, ca nește fire de-ață;

De trei ori mulțimea prejur strânsă,

Prăvăli cu puternice brață.

Dar' mulțimea pe el grămadită

Nu-i dă răgaz nice-într-o clipită.

Ci cu-îndoit număr și putere

Apucându-să-în urmă-îl supune.

Și după cum sigurința cere

Fierră-în mâni și pe picioare-i pune.

Așa legat apoi ca butuc

De-aci cu mare triumf îl duc.

Iară tabăra văzând că-o ceată

Întreagă pre un rob sângur duce,

Socotind că doară-i Vlad, îndată

Striga: „Vlad Vodă iacă s-aduce!"

De-aci să luasă cea strigare

Ce pe Vlad înspăimasă-așa tare.

Iar' deacă sultanului nainte

Pe robul viteaz dusără, caută

La el, nici crede cele cuvinte

Ce-i spunea turcii de lăudată

Vărtutea lui. Deci porunci-îndată

Să-l deslege, fierră să-i dezbată.^[13]

Apoi îl întreabă, l-ispitește

Cine-ar fi și de unde. La care

Voinicul nimica nu grăiește.

În zădar el cu rea moarte-l spare,

Că cela nice gura-și deschide

Și pare că de toți-și râde.

Mahomet atunci mănios foarte

Porunci să-l iaie și să-l ducă

La cea mai înfricoșată moarte.

Atunci Argineanul vorbă-apucă:

„Sunt român! Ș-Argineanu mă cheamă,

Om de credință și fără teamă.

Însă tu că ești sultan te-arată!

M-au prins adormit cu viclenie;

Deci, dacă mi-e să moriu, judecată

Alegerea morții lasă mie!

Oștean am fost ș-inima-mi poftește,

Deacă-am să moriu, să moriu voinicește!^[14]

Dă-mi calul ș-armele ce-mi luară

Tâlhărește,-apoi lasă să vie

Să le ieie, și mă lege iară.

De m-or prinde, vina mea să fie!

Atuncea fă cu mine ce-ți place,

Atunci strâmbătate nu-mi vei face!..."

Sultanul uimit de-atâta fală

Și sumeția fără de minte,

Făcu să-i deie, după tocmeală,

Toate-armele, calul și veștmânte,

Și-i zisă: „Poftesc să-ți meargă bine,

Ticăit, lăuduros creștine!"

Dar Argineanul suind călare

Ia sabia-în mână ș-o sărută,

Apoi zice: „Sultane! de-ți pare

Că-s nebun lăuduros, fă tute

Ale tale oști drumul să-mi ție!

Întracea-ți mulțămesc de-omenie!..."^[15]

Aceasta zicând calu-și înteață

Printre grămăzi de turci înarmate.

Ca ș-un taur sălbatec din lață

Când scapă, sărind surpă toate

Și calcă sau cu coarne străpunge,

Pe unde fuge, pe cine-ajunge,

Așa voinicul pe unde-aleargă,

Pe-ulițile taberii păgâne

Rumpe, taie, sfarmă, cale largă

Făcându-și. Nime drumul nu-i ține,

Că-așa merge cu năpraznă iute,

Cât nici pot cu fuga să-și ajute.

Nici unul dintre gonaci putură

Să-l ajungă,-așa rapede-l poartă

Calu-ușor, iar el strigă-,îi înjură,

Să taie din cooartă-în cooartă,

Care pe dânsul stau să să scoale

Sau nu-i feresc îndată din cale.

Păn' în urmă din tabără scapă,

Nici mai vede gonind după sine.

Deci s-oprește din fuga sureapă

Cu hainele de sudori pline,

De pulbere și sânge-împroșcat,

Cu trupul întreg, nevătămat.

Iară Vlad după ce mearsă

Din tabăra păgână turcească,

Toate oștile la un loc trasă

Dând porunci cum au să să păzască

La deobște năvală neașteptată,

Cum și dincătro războiu să bată.

Iar' când fu cătră-apusul de soare,

Când copacii umbre lungi aruncă

Pregătind murgitului răcoare,

Atunci oastea cu data poruncă,

Ieșind de prin locurile strâmte

În trei coloane mearsă nainte.^[16]

De trei părți avea să năpădească,

Apoi iar la un loc să să-adune,

Hotărât în tabăra turcească

Nelăsând turcii să să-împreune.

Merg oștile cu pasuri tăcute,

Fără-a fi de păgâni precepute.

Iar' când fură de șanțuri aproape,

Fără-a face gomot sau strigare,

Curând petrecură cele groape

Și ne-aflând vreo strage privitoare

Intră cu năvală-acoperită

În tabăra păgână-adormită.

Coloane de-aci-în părți să răvarsă,

Și fiecare pe unde trece

Păraie de sânge turcesc varsă,

Somn dulce mutând în moarte rece;

Nici altă s-auziea-în șetre vecine,

Făr gemetul morții și suspine.^[17]

Căci muntenii prin corturi, pre-afară,

Ce tâmpina, prăvălea-în țărână,

Tăia, junghia cu moarte preamară

Pre-adormiți cu deștepți împreună,

Pășind cu șireaguri închieiate,

Cu vatră-asemene făcea toate.

Ca droaia de lupi când apucă

La mandra cu slabe păcurele,

Și păstorii nu știu să le-aducă

Vreun ajutoriu, larg între ele

Face perire, ucide, strică ș-apasă,

Nici pe una neîncolțată lasă,

Așa muntenii-în oastea turcească

Purcegând din șatră în șatră,

Bieților nice să să trezască

Vreme lăsând, îi figea spre vatră,

De multă moarte cap le-amețisă

Și mâni viteze le drevenisă.^[18]

Iară deacă-în urmă să făcu știre

Că vrăjmașul tabăra-împresoară

Ș-a să face de turci înglotire

Începu, deodată răsunară

Din dosul tabării turcești mare

Búcine și dobe cu strigare.

Pentrucă din dos Vlad supusese

Oarecâteva-sute-înarmate,

Cu bucini, și dobe-în tufe dese,

Cu poruncă, când va-începe-a bate

Războiu, și ei să strige, să cânte,

Pe turci de doao părți să spăimânte.

Atuncea, (spun că) și-în văzduh să văzură

Cereștii călărași în veștmânte

Albe, în strălucită-armătură,

Mergând muntenilor înainte

Și hărțuind cu sabii de pară

Pintre păgâneștile ciopoară.^[19]

Turcii văzând ici vrăjmașu-în față,

Ș-auzind că-altul din dos năvale,

Cu droaia, făr' de rând și povață,

Să punea muntenilor în cale

Și să gătă de bătaie-adinsă,

Dar apoi inima li să frânsă.

Căci românii, dacă precepură

Că să face-în tabără mișcare

Cu musică și chiuitură

De războiu și de-oști ațițătoare,

Descoperind lămpadele-aprinse

Înnaințară-în șireaguri strinse.

Ca pârjolul ce-întii prin frunzare

Merge nădușit pe zios, cu mică

Flacără, iar după ce din rare

Tufe răzbi-în brădet, să rădică

Bobotind în văpaie,-apoi prinde

Vânt și-în urmă tot codrul încinde,

Așa muntenească-oaste-îndrăznită,

Ce păn acum furiș pătrunsese,

Deacă să vede descoperită

Făr' veste din întunerec iese

Și despre-osăbite părți s-arată,

Ca și când ar fi nenumărată,

Cu strigări adânci triumfătoare

Făcând asemene cu pământul

Toate. Iară turcii de groază mare,

Uitându-și credința și cuvântul

Care sultanului său dedusă,

Răsipiți fugea-în grabă nespusă.

Atunci o coloană ce-avea să-abată

La corturile Porții pre nalte,

S-urmeze după porunca dată,

Rătăcindu-să nimeri pe-alte

A pașilor, unde tăbărisă

Oștile din Asia trimisă

Care-a sprijinire nu putură

Năvala muntenilor iuțită,

Frânte cu cea dintii lovitură;

În zădar pașii strigă, le-învită,

Căci cu grămada pornite-în fugă,

Nici poruncă-ascultă, nice rugă.

Ba trag și pe cele-alte cu sine

În răsipă, să calcă, să strică

Oaste cu oaste și-ordii păgâne

Fug însuși de-ai săi de mare frică;

În zădar și sultanul de față

Îndeamnă, mustră,-arată ș-învață,

Cum în zădar și trimișii strigă

În toate părți că nu-i de-a să teme,

Că-i numa viclenie și-întrígă

Despre munteni, ce în scurtă vreme

Va ținea, numai ca fieșcare

Să steie, s-arete cutezare,

Că gloata-înfricoșată nu știe

De rămas, ci năbușește-afară

Din tabără, cu nerând și-în tărie,

Ca și când din munți unda pogoară,

Rumpe iazul, răstoarnă poprele,

Prevărsând lunca de bălțele.

Mahomet văzând aceste toate,

Izbânda-și uită, jeleà-l cuprinsă,

Mai vârtos că-auziea după spate

Ca când oști ar fi mai multe-ascunse,

Ș-acum nu caută numa să scape

Pe unde-i mai scurt, mai aproape.

În mijlocul unii groase cete

Cearcă a străbate-întracea parte,

Pe-unde să vedea mai cu-îndelete

Și pe unde era mai rară moarte;

Așa scăpă de-oștile române

Mahomet acoperit cu rușine.

Toată tabăra mearsă-în răsipă!

Cei scăpați fug fără contenire,

Morții zac, răniții gem și țipă

Iar' biruitorii cu îndrăznire

Strigă, să-îndeamnă și să-întărâtă

Și nu dau răgaz nici o clipită.

Întracea Sătana cu-îndrăzneață

Leghioana sa iacă sosește

Și pe turci fugari în groasă ceață

Învolgând de moarte-i ocrotește;

Spúmegă de ciudă și mănie

Pentru venirea sa cea târzie.

Iar' Mihail Arhánghel, întia

Cereștilor oștitori povață,

Zărind de parte cum vine-ordia

Dracilor învoaltă-în neagră ceață,

Tot cugetul Sătanei-înțăleasă

Și hotărî nainte să-i iasă.^[20]

Deci strigă-îndată: „la arme-afară!"

Și luându-și o ceată cu sine

Îngerească, cu sabii de pară,

Câteva tunuri cu fulgeri pline,

Tot feliu de-artelerie cerească

Ca pre vrăjmașul să biruiască.

Era de viață dătătoare

Cruci acolò și-evanghelii sfinte,

Moaște, metanii cu sărindare,

Posturi cu rugăciune fierbinte,

Miruri, paraclise, liturghii,

Canoane, aghiazme și tămâi.

Cu cestea purceasă făr>ă<zăbavă

Oastea îngerească la bătălie,

Cântând Troiții pre nalte slavă,

Și stând în față negrii ordie,

Armele nebiruite prinsă

Și de-îmbe părți războiul s-aprinse.^[21]

Sabii de pară nemuritoare

Lucind aducea nevindecate

Rane dimoneștilor ciopoare;

Cu fulgeru ceresc încărcate

Tunuri vocnea nestânsă văpaie

Ș-acu fierbea groaznică bătaie.

Neputând cumplita lovitură

Sprijini cetele-întunecoase,

Nápoi a să-îndupleca-începură,

Când Sătana ietăganu-ș' scoase

Și scrâșnind așa răcni de tare,

Cât păru că pământul trăcsare.

Năvălind apoi cu sâlnicie

Asupra șireagurilor sfinte,

Vru pre ai săi din fugă să ție,

Dar' nu mult putu răzbi-înnainte,

Căci îngerii, lui să-aruncă-în cale

Oprindu-l cu scuturile sale.^[22]

Iar' Arhanghelul deacă vede

Nebuna Sătanei cutezare,

Iute ca fulgerul să răpede

Și-atâta-i șterge-o palmă de tare,

Cât Sătana-i cade denainte

Ca fără suflet și fără minte.

„Nu-i vrednic un tâlhăroiu ca tine

Să-mi spurc armele nemuritoare!

Palma-i pentru proaste, de rușine

Suflete!" (zise) și supt picioare

Îl călcă. Ș'apoi cine știe-unde

Îl zvârli,-în nește peșteri afunde.

Atuncia și din artelerie

Începură-a-împroșca sărindare,

Sfeștanii, paraclise, tămâie,

Moaște sfinte ș-altele de care

Fug diavolii; iar apa sfințită

Ca povoiu mergea pe dânșii stropită.^[23]

Și iacă-oastea neagră-într-o clipită

Cu vaiet și multă zberătură

De tot în răsipă fu pornită;

Dracii care-încătro străbătură;

Undeva cercând cum să să-ascundă

Cu vreo mijlocire mai curundă.

Unii-intrară-în pământ, alții-în stânce,

Mulți în bălți încă să pitulară,

Prin râpe, lacuri, peșteri adânce;

Iar' o zătignită cetioară

Vrând a scăpa de-atâte nevoi

Să băgă-într-o cireadă de boi.^[24]

Mamona văzând aspra pălmită

Care Sân-Mihai Sătanei ștearsă,

Nu stete mai mult, ci-întro clipită

Pieri din șireag și iute mearsă

La oastea lui Vlad luând pe sâne

Chipul unei cătane bătrâne.^[25]

Pintre șireagurile gonace

Mestecându-să, strigă deodată:

„Fraților! ascultați, de vă place,

Ce socotesc eu! Iacă-împrăștiată

Fuge turcimea și-în răpezită

Fugă-anevoie va fi poprită.

Deci în zădar gonind după dânsă!

Ajungă dar că-a noastră vărtute

Puterea lui Mahomet înfrânsă;

Nu e de-a-l conteni-în fuga iute,

Că-oastei vrăjmașe-în fugă pornite

Trebuie-a zidi poduri aurite.

Pănă ce noi făr de răsuflare

Gonim pe fugari, alții bogată

Tabăra vor prăda și doar' care

N-au asudat în astă cruntată

Bătaie răpi-vor acei toate!

Noi om rămânea cu buze-umflate."

Aici tace ostașul ș-arată

Mulțime de bani cu lucruri scumpe,

Oastea la pradă-acum învitată

Să desface, rândurile rumpe;

Fieșcare merge-apoi de sine

Lăsând scăpare-oștilor păgâne.

Deci la ceialalți porunci trimite,

În urma fugarilor să meargă

Neîncetat, cu pasuri întețite,

Iară el în partea sa-încă-aleargă

Pe care-ajunge taie și bate

Și bieților purure stă-în spate.

Cum râul de munte primăvara,

Când în pripă neaua să topește,

Dintru nălțime urnind povara

Apelor, să varsă și bujdește,

Toate-înneacă, surpă și prăvale

Și nu-i ce să-l oprească din cale,

Așa Vlad neînvinsul să răpede

Și cu șireaguri nespăimântate

Frânge, taie ce nainte vede,

Surpă, răstoarnă, calcă, străbate,

Și nu-i vărtute, nice tărie

Să-l contenească sau drum să-i ție.

Dar ce folos de atâta vitejie,

Când scăpare avu mai marea parte

Prin a diavolilor măiestrie!

Totuș' a turcilor fu rea soarte,

Căci din tabăra nenumărată,

Abia scăpă jumătate de gloată.

FÂRȘIT

---

1. Pe poetul nostru încă l-au apucat nește dorințe deșerte poeticești care nu pot să fie astăzi; căci ce-ar face astăzi cel mai viteaz voinic, de care pomenește el, când un copil l-ar putea oborî cu o pușcătură! Voinicii de care pomenește poetul sunt cei de care ne povestesc istoriile vechi, precum au fost Ercúl (Iraclie) și Persău, care pribegind căuta unde sunt tiranii ș-or-cine asupritoriu de oameni, și biruindu-i le da căzuta pedeapsă. S-au pomenit deacest feliu de viteji și la poveștile de obște. În vreme după ce várvarii mieziinopții au cuprins împărăția romanilor, iar au început acest feliu de povești a fi primite la norod, și au început acel feliu de cântări a îndeletnici nu numai pe oamenii de obște, ci și pre cei aleși din norod. De-aci au avut început poveștile lui Ariosto, în stihuri, la italieni, ș-altora; și de atunci, mai vârtos la italieni și la ispani (spanioli), au început a fi plăcute poveștile despre cavalieri erranti, adecă voinicii pribegi. Poetul va să zică: pagubă că nu sunt acum de acei viteji ca să mântuiască multe neamuri din robie. Apoi ca când s-ar îndrepta, zice: însă acestór rele de astăzi, nu sunt vremile de vină, ci tu însuș', omule; căci, de n-ai vrea tu, nime nu te-ar asupri, fiind- că ai minte și putere. Dar ce folos, când tu acea minte întrebuințăzi asupra-ți și puterea-ți împrumuți celora ce vor să te supuie! Erudițian.
2. Gândul poetului tot, aici nu este altul fără acesta, că pe un neam căzut nu poate să-l rădice altă la vrednicie, fără vărtutea oștenească!... Și adevărat: pănă când trăiește aceasta în norod, nu poate să fie norodul supus altor neamuri; iar scăzând această vărtute, scade și toată slava și mai că poți zice ființa norodului. Erudițian.
3. Aceasta încă am vrut demult să aduc aminte cetitoriului că poetul au luat cuvintele aceste: june, junie, precum să cuvine, în noima lor cea adevărată și strămoșască ce vine de la lătenie: iuvenis, italienește giovane, frănțozăște jeun, adecă fecior tinăr și, precum zic pe une locuri, holteiu. Junia română deci, va să zică tinerimea romănească. Filologos.
4. Poetul înfierbântându-să începusă a zice unele care pe vremile aceste ar putea doară să vateme pre oarecarii; pentru aceasta trezându-să să oprește și pune vina pe musă, ca când ia ar fi prevorbitoare, cum sunt de obște muierile, care câteodată mai bucuros ar crepa, decât să nu spuie cele ce știu despre alții. M. P.
5. Aceasta se află și la istorie.
6. Rândul poveștii e așa: Fiind Vlad Vodă în tabără, supt chip de un prăvătariu, și sămnând cu ochii toate, deodată să făcu adunare de norod și strigare: „Iacă Vlad Vodă!" La care, el spăimântat fiind, gândea că cineva l-au cunoscut și l-au dat la gol și acum să găta să să lipsească de viață, ca să nu cază viu în mânile necreștinilor, când văzu că o ceată de turci aduc un rob. Întru această turburare de norod apucând Vlad Vodă prilejul, mearsă din tabără și să tâlni cu ai săi. M. P.
7. Precum s-arată, Argineanu nu știea ce s-au făcut cu dânsul și socotea că cu meșterșug l-au prins turcii și l-au desbrăcat așa, în bajocură. M. P.
8. Acela fu jurământ de un voinic! Căp. Alazonios.

   a) Dar să așteptăm puținel, oare ținé -va cuvânt? Căp.

9. Aici-s groape. Argineanu nu pentru cea zisă, ca când doară adevărat groape ar fi fost, dar' în bajocură: ori ca să-i facă să steie, ori doară vrând să le deie de înțăles că acolo vor afla mormânturile sale! Criticos.
   

   a) Ei! dar' cum putea el să vorbească cu turcii, fiind el creștin și român.Idiotiseanul.

   b) Bine zici, vere, de asta nice eu îmi adusăi aminte, însă cred eu că dacă-i așa scris, au trebuit Argineanu să știe turcește. Onochefalos.

10. Turcul să vede a fi fost unul din cei buni! Eu nu-s turc, dar' să-mi steie unul așa în drum ca Argineanul și cu cuvinte așa sumețe, nezicându-i nimica, demult i-aș fi zburat căpățina! Căp. Alazonios.
    

    a) Și doară ți s-ar fi tâmplat ca și turcului; ba doară nice ai fi ajuns a mușca pământul. Chir Mustrul ot Puntureni.

11. Doaozeci de turci! ca unul sângur să-i dovedească, aceasta-i soră cu povestea. Eu încă am fost oștean și știu ce poate face un om, cât de tare să fie, dar' doaozăci de turci a tăia nu poate unul, mai vârtos cu o prăjină! Căpitan.
12. Deștinde este cuvânt vechi strămoșesc, puțin acum obicinuit, și va să zică pogoară, sau să pogoară. C. Filologos.
13. Sultanul nu credea de puterea și faptele lui, precum îi spunea turcii, ca și cum nu crede căpitanul, dară apoi să va vedea care are drept.
14. Aici s-arată Argineanul voinic, precum să cuvine. Așa aș face și eu să fiu viteaz. Simplițian.

    a) Iacă dar' că Argineanul știea turcește, dacă au vorbit el aceste lui Mahomet! Onochef.

15. Bravo! Arginene, acum te iubesc! Eu încăș' aș face așa. Căp. Alazonios.

    a) Văzând că unii pun în price vitejia multor voinici din veacurile trecute, am vrut să-mi spun aici socoteala mea. Întii, cred eu că acei voinici au fost cu adevărat viteji, căci almintre nu le-ar fi rămas pomenirea pănă acum; însă întru multe i-au înălțat poeții pre deasupra de putința omenească! A doao, că oamenii cei de demult au fost cu mult mai tari decât cei de acum; deci vitejii lor au trebuit să fie cu mult mai tari și peste crezământul nostru ce avem de puterea omenească. Aceste, împreună socotite cu aceasta, că atuncia nu era pravul de pușcă, cu care și pe cel mai viteaz, cel mai mișel om de departe omoară. Pentru aceasta astăzi nu să pot afla viteji ca oarecând, căci deacă s-ar afla, socotesc eu, am vedea că unul, la vreme de războiu, încă și mai mulți de doaozăci ar putea ucide cu mâna sa. Erudițian.

16. Cumcă Vlad Vodă în vreme de noapte au făcut năvală pe tabăra turcească, însă cumcă în trii coloane au purces, de aceasta n-am cetit. Erudițian.
17. Această năvală este asemene ce au făcut Ulìs cu Diomèd în tabăra trațienilor la Troada. De n-aș fi cetit însuș' adevărate cronice, unde scriu de această năvală, aș gândi că poetul au împrumutatu-o. Erudițian.
18. Cu anevoie este a crede ca să fie muntenii intrat așa nesâmțiți, fiindcă la taberi să pun străji din afară și din lăuntru, care la o întâmplare ca aceasta dau semne știute de larmă, de departe. Căp.

    a) Turcii atunci n-avea teamă de munteni, văzând că ei s-ascund și nu ies la războiu. Mândrilă.

19. Cereștii călăreți. Aceștea era Sân Giorgiu cu Sân Medru. M.P.

    a) Ce basnă! Și pentru ce? dacă fără această ajutorință Vlad Vodă putea să biruiască. Apoi Dumnezieu putea să ajute într-alt chip. A tria: nicăiri nu să află scris de aceasta. Apistos.

    b) Întii: Scriptura învață și Viețile Sfinților arată că arătări de acest feliu a sfinților au fost nu o dată. A doao: s-află și la cronica Moldovii de aceste; ș'a tria: cel ce nu crede aceste, nici altele va crede. P. Evlaviosu.

20. Toate cărțile bisericești întru aceasta să împreună, că S. Mihail Arganghelul este povățuitoriu oștilor cerești.
21. Fiindcă oamenii lucrurile duhovnicești nu-și pot închipui numai trupește, iar' lucrurile nevăzute, omenește și cu oarecare închipuire vederată, pentru aceasta și poetul vrând să scrie bătaia îngerilor cu duhurile necurate, face asemănare după oștile omenești; și precum au oamenii tunuri și artilerie, așa pune și la îngeri, precum au făcut și alții. Musofilos.
22. Aici va să obrăzuiască poetul bătaia duhurilor curate și a celor necurate și zice că îngerii cu sabii de pară bătea pe draci, iar tunurile vărsa foc nestins pre dânșii. În urmă nu putură diavolii ținea războiul și începură a să îndupleca; atunci Sătana scoțind ieteganul, să răpezi între îngeri răcnind, iar îngerii îi întinsără scuturile și-l opriră. Aceste toate le-au spus poetul, după preceperea noastră, și trebue a să înțălege alegoricește, adecă că Sătana au vrut să pătrunză și să biruiască cetele îngerești, dar n-au putut. Musofilos.
23. Poetul prin aceasta va să arete preputernicia lui Mihail Arhanghel asupra Sătanei, care are și e dată de la Atotputernicul, căci cu o palmă îi frânsă nebuna trufie. Părintele Orthodoxos.
24. Un asemene lucru sau tâmplare să cetește la Evanghelie, când duhurile necurate să băgară într-o turmă de porci. P. Orthodoxos.
25. Cătană să zice pe unele locuri oștean; unii zic cătună. Filologos.